[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

Multumesc pt parerea ta anita, spre ca acest capitol sa fie mai pe placul tau.;)
Ms Jigoku pentru opinia ta. Sper sa continuati sa le impartasiti cu mine si sper ca si ceilalti care citesc sa imi spuna parerile lor.

***



Din nou acolo, din nou mă trezesc în acea lume a amintirilor, la fel ca şi data trecută, numai că acum scenariul s-a schimbat; dar de ce trebuie să mă trezesc aici? De ce nu pot să rămân în dulceaţa ignoranţei pe care mi-o oferă întunericul ce se înfăşoară în jurul meu ca un fin giulgiu de mătase? Nu vreau să fiu aici, nu vreau să mai trec prin aceste întâmplări încă o dată, nu mai pot, vreau doar să dorm, să uit, să mor... Îmi închid ochii într-o încercare inutilă de a refuza să văd ce se întâmplă, dar nu pot să stau aşa pentru mult timp. Ceva din mine mă forţează să îi deschid, să fiu un martor mut la aceste întâmplări şi să sufăr, ştiind că nu pot să fac nimic pentru a schimba şirul lor. Nimic. Acest fapt mă termină, sapă în sufletul meu şi îl distruge, îl mănâncă, mă mănâncă şi nu o să se oprească, decât după ce a terminat, după ce a lăsat carcasa mea goală aruncată într-un colţ îndepărtat al lumii sau poate că nici acolo nu o să se afle trupul meu... Poate o să dispar fără să las un singur lucru în urma mea. Când ochii îmi sunt deschişi – ţin să precizez, fără voia mea – observ cu tristeţe că lumea se creează, prinde culoare şi formă în faţa ochilor mei – este, într-un mod ciudat, care mă sperie, conectată la mintea mea; cu cât devin mai conştientă, cu atât acest loc prinde formă şi culoare şi chiar viaţă. Şi, totuşi, nu înţeleg de ce trebuie să revăd aceste lucruri.
- Care este scopul acestor amintiri?! ţip eu către infinitatea înfricoşătoare a acestui loc.
Însă nimeni nu îmi răspunde. În faţa mea tabloul imortalizat în efemeritatea memoriei mele rămâne la fel de mut ca şi până acum. Nu pot să împiedic depresia ce mă cuprinde când văd acest tablou al camerei mele, sau mai bine zis, al fostei mele camere. Încăperea care a cunoscut atât depresia cât şi bucuria mea. Tot ce se află aici conţine amintiri de toate formele care îmi agresează mintea în această clipă, dornice la o şansă de a se desfăşura în faţa ochilor mei, dar una are întâietate, una singură va avea acest drept, una care mă va sfâşia, care mă va lăsa spartă în mii de bucăţele în abisul inconştienţei atunci când se vă sfârşi toată această piesă.
Îmi cobor privirea, nu ştiu de ce sau pentru... De fapt, ştiu, o fac pentru că simt nevoia de a încerca să uit, de a încerca să mă apăr de ceea ce mă înconjoară.
- Nu am suferit destul? Nu am trecut prin atâtea? Vreau linişte, vreau pace, vreau să dorm, vreau să uit, vreau să mor... Lăsaţi-mă să mor..., șoptesc eu, concentrându-mă într-un singur punct gol, lipsit de pericole, dar nu fac decât să îmi îngreunez viaţa, deoarece, fără ştirea mea, lacrimile au ieşit la suprafaţă şi se preling uşor pe chipul meu, aterizând fără nici un zgomot pe covorul de un albastru regal din încăpere. Acesta le înghite, le ascunde, nelăsând nici o pată, nici o evidenţă a acelor mici perle incolore pline de durere pe care ochii mei le varsă fără nici o promisiune că se vor opri prea curând. Cad în genunchi pe covorul moale şi mă întind pe acesta băgându-mi obrazul în moliciunea sa, încercând să simt acel miros specific care îmi încânta simţurile atunci când locuiam aici, dar nu pot să simt nimic. Oare cât timp a trecut de atunci? Oare prin câte am trecut, câte au apărut fără ca el să fie acolo pentru mine ca eu să mă scufund în culoarea şi mirosul său, să mă liniştească şi să mă adoarmă? Nici eu nu ştiu, par a fi decenii, par a fi milenii, dar asta nu contează, contează că eu mi-am pierdut, atunci când m-am mutat, confortul locurilor cunoscute şi iubite, asta este tot ceea ce contează. Apoi, fără voia mea, gândurile se îndreaptă din nou – oare pentru a câta oară? – spre acel moment când covorul a absorbit micile perle, ascunzând orice fel de dovadă a existenţei lacrimilor mele pe acesta.
- Oare şi eu voi dispărea la fel? Oare îşi va mai aminti cineva de mine peste câţiva ani?
Pentru prima dată simt durerea conştientizării că poate sunt la fel ca acele lacrimi, la fel de efemeră şi neînsemnată în minţile şi inimile celor din jurul meu cum au fost şi ele pe covor. Durerea acestui fapt mă sufocă, mă distruge. Am crezut că nimic nu mă va mai putea răni atât de tare după acea întâmplare, se pare că m-am înşelat din nou, nu este ca şi cum ar fi pentru prima oară când mă înşel, deşi, în ultimul timp, acest lucru se întâmplă mult prea mult pentru a fi pe placul meu.
- Numai tu poţi răspunde la acele întrebări. Numai tu ai răspunsul. Noi suntem aici ca tu să îl afli, spune cineva.
Îmi ridic privirea pentru a vedea persoană ce a vorbit şi, spre uimirea mea, observ că aceea este cea care va juca în această piesă.
- Ridică-te şi uită-te, zice ea, înainte să îşi întoarcă privirea de la mine şi să iasă din încăpere.
Cumva ştiu că, dacă aş mai încerca să o întreb ceva, nu îmi va răspunde, aşa că îmi ţin întrebările pentru mine. Desfăşurarea amintirii se opreşte atunci când eu mă încăpăţânez să pun mâna pe acea clanţă şi să o urmez pe acea fetiţă. De ce să îmi provoc singură suferinţă? Nu sufăr destul? Nu mai ştiu ce vreau, nu mai ştiu ce să fac, mă învârt în acest cerc al durerii fără vreo promisiune că o să se sfârşească în curând. Şi oricum, atâta timp cât pot să aleg să stau aici, să mă feresc de ceea ce stă ascuns după acea uşă, aceasta este alegerea mea. Vreau doar să mă scufund cât mai mult în acest covor, să uit de tot, să închid ochii şi să mor, dar, cum niciodată lucrurile nu ies aşa cum vreau eu, scena se schimbă şi mă trezesc în sufragerie. Părinţi mei se află aici împreună cu fratele meu şi cu mine, calculatorul este stins – incredibil, nu stă nimeni la acesta – ceea ce nu este normal, mai ales că şi tati şi Mirel, fratele meu, se află acasă în aceeaşi încăpere cu calculatorul. Şi atunci mă trăsneşte. O, nu! Nu, nu, nu aici, orice numai aici nu! Dar nimeni nu mă ascultă, nimeni nu mă vede, nimeni nu opreşte cuţitul ce intră în inima mea mai adânc decât de obicei.
- M-au sunat cei de la ambasada română din Bucureşti şi mi-au spus să mă pregătesc pentru că peste o săptămână pleacă autocarul spre Spania.
Şi uite aşa se roteşte un cuţit în inima cuiva. Şi uite aşa durerea mă sufocă şi mintea mea mă chinuiește şi ea, obligându-mă să mă uit la această scenă, nelăsându-mă să mă scufund în inconştienţă şi inima mă doare, iar eu nu pot decât să îmi duc mâna tremurândă în dreptul acesteia şi să încerc să scot cuţitul din ea, dar cum pot eu să fac asta când nu îl văd? Când este atât de adânc înfipt, încât sunt sigură că atunci când îl va scoate – cine îl va scoate – o să cad jos din cauza durerii.
- Nu! mă aud eu ţipând, dar pare atât de departe acest sunet, încât îmi vine greu să cred că eu am putut să îl scot.
Îmi forţez picioarele să înainteze. Un pas, doi, trei şi am ajuns la destinaţie. Am ajuns lângă mama mea, lângă cea care m-a părăsit... Este atât de ciudat să o văd prin ochii mei, care aparţin acum nu unei fetiţe, ci unei persoane mature de douăzeci de ani. Arată atât de tânără, de fapt, chiar este tânără în acest moment. Are treizeci şi unu de ani: are părul negru, lung până la umeri şi foarte des, doi ochi negri care pot fi foarte blânzi, dar şi foarte duri, şi o pereche de buze subţiri – ea spunea că acesta este semnul omului dracului. De câte ori îmi spunea asta, îmi amintesc, un zâmbet apărea pe chipul meu; acelaşi zâmbet se luptă cu mine să apară şi acum, numai că nu buzele mele au uitat să zâmbească, ci am uitat ce este acela un zâmbet, ce este aceea fericire... ce este dragostea. Nu mai sunt capabilă să simt aceste lucruri care pictează viaţa în culori frumoase, care dau o perspectivă asupra lumii înconjurătoare distorsionate, ce numai în acele momente de pură fericire şi mulţumire de sine le poţi avea. Sunt mai mult sau mai puţin copia ei, singura diferenţa dintre noi două, în această clipă, este faptul că ea încă mai trăieşte, în timp ce eu dispar încet, trecând în nefiinţă.
Cad în genunchi în faţa ei şi îi îmbrăţişez, murmurând rugi arzânde.
- Te rog, mami, te rog, nu pleca, trebuie să existe o altă cale, te rog nu pune în mişcare aceste rotiţe care m-au adus în acest loc. Salvează-mă!
- Salvează-te singură..., şopteşte cineva, dar nu mă interesează cine.
Nu vreau să îi dau drumul, este poate pentru ultima oară când o văd, când o simt. Lacrimi fierbinţi ce cu flacăra lor ard sufletul meu îşi găsesc libertatea şi de această dată nu mai încerc să mă opresc din plâns. Plâng şi eu şi inima şi sufletul meu, fiecare dintre noi simţind un alt tip de durere, numai eu putând să le simt pe toate în acelaşi timp.
- Nu pleca..., dar vocea mă trădează şi mă înec singură în propriile lacrimi.
Nimic. Rămâne impasibilă, rece, o stână de piatră de neclintit în faţa rugăminţilor mele. Mă întorc spre mine, spre ea care stă fără să spună nimic, gândindu-se la ceea ce ar putea să rostească. O văd cum deschide gura să vorbească, mă văd cum îmi semnez singură condamnarea la moarte.
- Nu spune „bine”, orice numai „bine” nu, orice! zbier disperată, reuşind să înghit nodul ce mi s-a pus în gât şi să rostesc acele cuvinte.
Încă o dacă cuţitul se roteşte, încă o rană deschisă pe inima mea. Oare cât mai pot să suport? Oare când o să se îndure cineva de mine să îmi curme chinul?
- Bine, mami. Ştiu că nu ai altă soluţie.
Şi plec din încăpere pentru a mă ascunde în acea lume imaginară creată pentru a evada din realitate, pentru a uita, pentru a lăsa în urmă toată durerea. Nu pot să nu mă întreb, când nu mi-a mai fost de ajuns acea evadare? Când nu mi-a mai adus nici o alinare lumea aceea minunată unde îi întâlneam pe toţi cei despre care citeam? Când am căzut atât de mult, încât să recurg la acea soluţie?
- Contează? șopteşte din nou aceeaşi voce de mai devreme.
- Nu... cred că nu...
Mă aflu întinsă pe jos, pe parchetul lăcuit din lemn şi nu simt nimic: nu simt frigul, nu simt mirosul specific al acestei încăperi, nimic care ar mai putea să mă aline, simt doar un mare gol, un mare nimic în inima mea care mă doare. Aici, acum, din nou mi s-a semnat condamnarea la moarte, mi-am semnat-o singura, dacă i-aş fi spus că nu vreau să plece sigur, nu ar fi plecat sau... Nu ştiu... Aici a început totul, aici este începutul sfârşitului, iar eu nu am putut să fac nimic să îl opresc. Absolut nimic! Un spectator neputincios să îşi salveze eroul atunci când se uită la o piesă de teatru dramatică, asta sunt eu, un spectator. Penibil.
Nu mai contează nimic, sunt din nou o mână de cioburi, sunt nimic... Unde mă îndrept? Ce pot să fac? Cum pot să îmi revin? Dar vreau să îmi revin? Vreau să mă întorc la acea viaţă de care am fugit? Cine mă va repara? Cine mă va accepta aşa spartă, stricată, un nimic? Mă ascund din nou în acel întuneric, fugind de răspunsurile la aceste întrebări care nu mi-ar aduce decât o altă dezamăgire, o altă durere, o altă depresie.
- Nu vreau să fiu aici, nu vreau să mai trec prin aceste întâmplări încă o dată, nu mai pot, vreau doar să dorm, să uit, să mor... Lăsa-ţi-mă să mor, şoptesc eu înainte ca întunericul să îmi acapareze mintea.
- Nu, spune cineva, o voce de bărbat, puternică şi încăpăţânată şi dubios de cunoscută.
Nu deschid ochii să văd cine este, nu vreau să mai fiu agresată de o altă amintire, de o altă persoană ce ar trebui să stea la locul ei, să mă lase în pace. Numai că o dată cu acea voce o rază de lumină sparge ceaţa şi întunericul din mintea mea şi se luptă cu acestea încercând să îl alunge de tot.
Nu vreau lumină, nu vreau realitate, nu vreau nimic din ceea ce îmi oferă acea lume. Vreau doar să mor, să dorm, să uit, de ce nu înţelegeţi? Până şi încetarea din existenţă sună mai bine decât posibilitatea de a reveni la realitate, la conştienţă.

[MisS.sAdiStic]

Sunt prima, he he he.
Oke, acest capitol este splendid, ma bucur ca ai avut incredere si ca ai tinut cont de ceea ce am spus eu. Se vede ca te-ai ridicat, ca ai adus acestui fic ceea ce avea nevoie, felicitari. Acum, sper doar sa nu decazi iar, de aceea vreau sa-ti aduc la cunostinta ca nu trebuie sa scri din obligatie, doar din îndatorirea ca cineva asteapta un nou capitol. Scrie atunci cand simti, scrie doar atunci cand sti ca ai dispozitia necesara. Acestui gen de fic ii trebuie o anumite stare de spirit iar daca nu o ai, va avea de suferit.
Mi-a placut, s-a simtit durerea, stresul si nerabdarea valentinei. Dorinta apriga de a muri, foarte evidenta si totusi cu o urma f f f subtire de ezitare. Oricum, imi place cum introduci personajele si cum decurge actiunea, imprevizibil.

Am observat greseli, iata-le:
infricosetoare - infricosatoare
roial - royal ( din cate stiu eu ;)) )
adorma - adoarma
lucrur - lucru
aceasi - aceiasi sau aceeasi
trazneste - cred ca ai vrut sa spui trasneste
amabasada - ambasada
Bucurestu - Bucuresti
atanc - adanc
impaisibila - cred ca este impasibila
treatru - teatru
acund - ascund

Cam atat, destul de multe ;)), fi mai atenta :P
Asta ar fi tot. Mi-am spus parerea despre tot, acum astept sa vad ce se va mai intampla.
Gambatte si multa inspiratie.
Ja!

[Zăpă]

Bunaa>:D<

Imi cer mii de scuze de intarziere si ca nu am mai trecut pe aici, din cauza scolii.:|
Cum ti s-a mai spus capitolul trecut a fost foarte diferit fata de cum scriai tu si cum obisnuiai sa ne uimesti. A fost plictisitor si lipsit de esenta. Nu ma atragea sa citesc, insa am facut-o. Ai folosut expresii ciudate si o exprimare cam greoaie, dar ai recompensat golul provocat de capitolul trecut cu acest capitol, care a fost chiar foarte bun.
Nu a mai fost sec si expresiile folosite erau bine conturate. Imi place cum te joci cu sentimentele, le descrii foarte bine.
Greselile de tastare au fost spuse.
Povestea devine din ce in ce mai interesanta. Chiar imi place, este atat de diferita, iar stilul tau de a scrie este uimitor. Personajele sunt foarte bine conturate, cat si sentimentele lor.
Nu am ce comenta, totul este bine.
Astept capitolul urmator si tine-o tot asa.
Succes!

[Teh]

Hei , știu că am întârziat dar obișnuiesc să mă țin de cuvânt așa că am apărut și eu aici să îți las un comentariu. Sincer și fără menajamente.

Mă plictisește. Nu vreau să fiu nesimțită sau altcev, dar în mare parte nu mă face să citesc așa în continuare. Ideea îmi place, e bună doar că mi se pare că pui accent prea mult pe toată treaba asta, cu spitalizarea și sinuciderea ei. Mi se pare cam stupid, fără supărare, nu vreau să fiu prea crudă sau ceva, dar nu mă atrage. Deci, la început a fost OK. Mi-a plăcut începutul. Dar , pe bune, ai înaintat destul cu ficul și tot la spital , moartă nemoartă, printre amintiri nedeslușite... Îmi place cum scrii, să nu înțelegi greșit. Asta îmi place, ai o descriere interesantă, captivantă și un stil foarte frumos *( un stil ce îmi amintește de un anumit autor român, sau o combinație de stiluri a mai multora doar că... nu știu sigur ce autor, ce autori, în fine să lăsăm asta ) .... Dar pe lângă stil, revin la ficul în sine - ai insistat prea mult pe asta. Ok, am înțeles, ia niște pastile și încearcă să se sinucidă, se putea întinde până la un anumit punct toată treaba asta. Dar totuși, prea multe amintiri, prea mult te-ai agățat de sinucidere, de EL. ai repetat aceleași sentimente, aceleași chestii de atâtea ori... doar că prin alte cuvinte și alte circumstanțe. Mi se pare că lungești prea mult acțiunea într-un punct și devine apăsător, obositor, plictisitor. Începutul, prima parte, capitol sau cum o fi, chiar mi-a plăcut dar apoi ai început să o lungești atât de tare pe tema asta că a început să mă obosească și cu greu am putut să citesc fiecare cuvânt în parte.
Sfatul meu? Nu știu dacă sunt în măsură să dau unul, nu zis să grăbești neapărat acțiunea dar ar fi bine să treci peste toată etapa asta a victimei, că își amintește, că leșină, că moare, nici ea nici noi nu mai știm. Mi se par chestii prea exagerate. Am înțeles de primele două dăți când a explicat ea acolo că EL era totul pt. ea și că amintirile ei sunt cum sunt. Mi se pare că bagi prea multe scene cu amintiri din care cu greu, uneori, se poate înțelege ceva.
În rest îmi place cum scrii, adică ai descriere ok dar prea multă pusă într-un anumit punct,nu înțeleg nimic concret și aș vrea niște acțiune și niște descriere a realității, eu una m-am săturat de amintirile ei din câte nu înțeleg mare lucru. Deși am cam priceput eu cum era ea când era mică, cum are mai multe personalități, cu ea din trecut vb. cu ea din prezent, etc. Deci, toate astea le-am înțeles. În concluzie, am înțeles-o pe EA, acum e timpul să treci la următoarea etapă, să vedem ce o să se întâmple după ce a încercat să se sinucidă, poate să descoperim mai multe despre ea prezentă, despre EL, despre ... nu știu... cred că ai prins ideea a ceea ce voiam să spun.
Sper că nu a sunat prea dur, dar asta e părerea mea.
Am găsit niște greșeli de tastare pe parcurs dar nu le-am scris și nici nu are rost să le menționez. Dialogul întâlnit a fost bun, destul de ok, nu extraordinar dar plăcut. Greșeli de exprimare nu am greșit și îmi place cum scrii povestea la persoana I.
Doar că ai început să filozofezi prea mult, asta mă deranjează . Toată filozofia asta amestecată cu acțiunea, înghite toată acțiunea, această filozofie, și eu una mă pierd uneori cu gândul în alte părți... Enfin.

baftă și aștept următorul capitol, sper că nu te-am supărat, dar -repet, am fost sinceră.
>:d<

edit :
uitasem.
titlu mi se pare foarte interesant și sunt curioasă ce se ascunde în spatele lui, e destul de inspirat și bine ales, să văd dacă se potrivește cu conținutul D:

[BloodyInnocence]

Multumesc Anita>:D< Zapa si Teh. o sa tin cont de ceea ce mi-ati spus si sper sa urmari in continuare povestea. Le multumesc si celor care citesc, poate se hotarasc sa imi spuna parerea lor:)


***


Vocea aceea... vocea aceea îmi pare atât de cunoscută, atât de cunoscută...
Cuvintele acelea plutesc prin mintea mea, iar eu nu pot să le înţeleg cu adevărat – nu că m-aş fi străduit prea tare. Plutesc în întuneric şi odată cu mine plutesc şi gândurile mele. Este pentru prima dată când mă aflu aici în această lume a întunericului, a nimicului, dar, într-un mod ciudat, nu mă sperie această lume. Să fie oare din cauză că mă simt atât de amorţită? Oare aici nu pot să simt nimic? Dacă este aşa, atunci aici vreau să rămân. Nu m-ar deranja să îmi petrec restul eternităţii în acest loc minunat care mă protejează de mine, de viaţă, de el.
- Trezeşte-te! aud din nou acea voce ţipând.
- Lasă-mă-n pace! răspund eu.
Dar deja mi-a deranjat mintea care se trezeşte ca după un duş rece şi încearcă să îşi aducă aminte a cui voce este. De ce să îmi aduc aminte? De ce tot vreau să mă chinuiesc ? Dar vocea aceea este atât de cunoscută, vocea aceea ne-a adus pace, linişte, serenitate... dragoste. Da, dragoste. Vocea aceea ne-a adus dragoste, dar a cui este? O cunosc, dar a cui aparţine? Cărui chip din memoriile mele se potriveşte acelui ton? Contează? Pentru o parte din mine nu contează, dar pentru cealaltă, da şi aceea mă terorizează, vrând să afle ceva ce sunt sigură că m-ar răni.
În acest moment este ca şi cum mintea mea este împărţită în două: eu şi ea, însă este un lucru atât de normal, încât nu mai intru în panică, crezând că am înnebunit. Asta înseamnă normal la mine: voci care îmi şoptesc în cap, în ureche, copii ale mele apărând din senin cu diverse scopuri, eu luând paharul cu apă şi cutia cu pastile şi murind... sau cel puţin trebuia să mor. Unde am greşit?
- Şi totuşi, nu ai vrea să te trezeşti? Nu ai vrea să vii lângă mine în lumină? Să te ţin în braţe...
Şirul gândurilor mele este întrerupt din nou de acea voce. O, deja încep să o urăsc. De ce încearcă să mă trezească în acea lume, a lui, plină de durere şi suferinţă? Este bine aici unde nu simt nimic, unde parcă tot corpul îmi este paralizat şi nu poate să mă chinuiască nimic şi nimeni. De ce nu înţelege?
Nici nu mi-am terminat gândul, că ceva s-a întâmplat, vocea s-a materializat şi acum din întunericul abisal a apărut o mâna ce mă trage spre... spre ce? Nu ştiu, dar ştiu că nu vreau să merg şi mai ştiu că nu am nicio putere în faţa acelei mâni puternice şi albe, mai albă decât cea mai albă marmură. Şi ea îmi pare cunoscută, de unde, nu pot spune.
- Dă-mi drumul! ţip eu, dar cuvintele mele se pierd, sunt înghiţite de nimicul ce mă înconjoară.
Şi în acea clipă, în acel moment, când o lumină apare de nicăieri şi îmi răneşte ochii, atunci îmi amintesc, atunci vocea primeşte într-un sfârşit chipul pe care l-a căutat şi este chipul său. Al său! De ce? De ce El? De ce nu poate să mă lase în pace să mor liniştită? Vreau doar să mor, nimeni nu-mi va simţi lipsa, nimănui nu-i va păsa, deci de ce trebuie să trec prin chinul acesta de fiecare dată? Nu mai vreau! Vreau doar să uit, să dorm, să mor. Atât şi nimic mai mult.
Am luat pastilele pentru a nu-mi mutila trupul pentru că nu am avut şi nici nu o să am niciodată tupeul de a mă tăia sau de a mă spânzura sau de a face orice altceva trupului meu. Nu pot. Nu merit să fiu pe acest pământ, poate şi de aceea viaţa a ţinut morţiş să îşi arunce toţi aşii pe masă, să îmi demonstreze cât de comună şi nespecială sunt şi chiar aşa este, acesta este adevărul. Trebuia să îmi dau seama de atunci, de când l-am întâlnit prima oară că ceva nu era în regulă, că nu se poate ca un băiat atât de frumos să se uite la cineva ca mine, dar eram prea orbită de atenţia lui care mă făcea să mă simt cea mai frumoasă fată pe planetă pentru a-mi da seama că el este doar o iluzie; dar nu este corect, nu el a fost o iluzie, ci persoana pe care eu mi-am imaginat-o în mintea mea şi pe care am asociat-o cu el. Asta era doar o iluzie, impresia mea despre el, atitudinea lui, comportamentul său faţă de mine, toate erau doar pentru a mă păcăli, pentru a mă face să cad în capcană, doar că mai apoi să mă strivească. De câte ori mi-am spus că dacă îl voi mai revedea vreodată, o să îl fac să plătească? Şi totuşi, acum când stau în faţa lui, nu vreau decât să îl strâng în braţe şi să îl lovesc cu pumnii în piept şi să las lacrimile să curgă în voie pentru că ştiu că, dacă sunt în braţele lui, ele nu mă pot atinge, ele trec fără a lăsa în urmă decât o inimă vindecată, un suflet neatins. Nu pot să nu mă întreb, încă îl mai iubesc? Mai simt ceva pentru nemernicul care m-a distrus? Nu, refuz să cred că mai simt ceva pentru el; de aceea, nu mă arunc încă o dată ca o proastă în braţele sale. De data asta sunt rece, calculată, de gheaţă.
- Bună, îi spun eu celui ce stă în faţa mea, copie fidelă a fostului meu iubit şi, de altfel, şi singurul pentru că nu a vrut să îmi dea inima înapoi atunci când ne-am despărţit, iar eu am fost incapabilă să mai iubesc pe cineva de atunci.
- Hei! răspunde el, făcându-mi cu ochiul cum făcea de obicei ca un tip ce este pus pe rele.
Oh! Şi are şi zâmbetul acela semi-ironic pe care, în acelaşi timp, îl urăsc şi îl iubesc. Aş vrea să mă întorc spatele şi să mă prefac că analizez lucrurile din jur, însă nimic nu există în acest loc unde domneşte lumina. Ştiu, sunt o laşă pentru că nu am curajul să îl înfrunt cum trebuie, dar nimeni nu ştie prin ce am trecut şi toate acele întâmplări îmi invadează mintea, agresând-o la simpla lui imagine. Acei ochi albastru-verzui pe care încă îi iubesc – o, da, cât de mult îi iubesc – care mi-au oferit odată de mult confort, poartă o privire furioasă, iar din cauza asta eu am impulsul de a mă apropia de el şi a-mi băga mâinile în părul lui mai negru decât abisul din inima mea, chiar mai negru decât o gaură neagră. Aş vrea să mai simt o dată moliciunea părului său care acum stă închis perfect într-o coafură ce seamănă cu un mic soare cu ţepi negri. Privirea mi se îndreaptă spre buzele lui şi simt un nod în gând atunci când îmi dau seama că nu le voi mai putea simţi atingerea pe corpul meu niciodată. Îmi iau ochii de acolo, este prea greu pentru mine să rezist tentaţiei de a mă arunca pe el, de a-mi cere scuze. De ce să îmi cer eu scuze? Că nu m-am întors la el când el şi-a dat seama ce mare greşeală a făcut? Nu trebuie să fac asta. Sunt resemnată, vreau să mor, nu mă pot lăsa păcălită de această copie. Atenţia îmi este atrasă de mâinile sale care se află în buzunarele pantalonilor largi cu lanţuri, negri. Şi fără să vreau mă gândesc: „Este furios”. Da, este furios. Întotdeauna când este scos din sărite îşi băgă mâinile în buzunare şi strânge. O dată a strâns atât de tare încât şi-a dat sângele. Îmi scutur capul, încercând să îmi revin şi reuşesc.
- Cât mai ai de gând să rămâi în această stare? mă întreabă el.
- Dar eu nu vreau să mă aflu aici! ţip eu frustrată.
- Da. Tu nu vrei să fii aici, tu vrei să fii moartă şi să uiţi de tot. Să uiţi de mine, zice el cu o voce atât de plină de tristeţe încât mă sufocă.
- Da, de ce te doare? De ce te interesează? M-ai părăsit, m-ai rănit, m-ai lăsat singură fără apărare, fără nimic.
- Vreau să te întorci, spune el, ignorând ceea ce am spus.
- Nu vreau. Nu mă mai întorc, niciodată.
- Ba da. O să te întorci. O să te forţez eu şi o să îţi bag minţile în cap. Ai înţeles?
Şi-a scos mâinile din buzunare şi a parcurs pasul ce se află între noi, punându-şi mâna pe barba mea şi ridicându-mi chipul pentru a se uita direct în ochii mei. Nicicând nu am simţit diferenţa de înălţime – care este de cel puţin douăzeci şi ceva de centimetri – dintre noi aşa cum o simt în această clipă.
- O să te întorci, şopteşte el înainte să se aplece şi să mă sărute.
Mi-am pus mâinile pe pieptul său şi am încercat să îl împing, să îl resping, să îl fac să mă lase în pace, dar el şi-a pus cealaltă mână pe mijlocul meu şi m-a lipit de trupul său. M-am oprit după câteva secunde, dându-mi seama că, orice aş face, nu o să îl pot opri şi încet m-am afundat în întuneric.
- O să te întorci la mine, o să vezi, l-am auzit şoptind în urechea mea, aproape am simţit răsuflarea sa alintându-mi pielea, dar ştiu că asta este numai în mintea mea, că nu s-a întâmplat în realitate.
- Este prea târziu. Sunt pe moarte, nu simţi?
- Şi dacă aş vrea, nu aş mai putea face nimic, mă aud răspunzându-i.
Şi aici totul s-a terminat. M-am trezit în camera mea din spital, neputând să respir, încercând să trag aer în plămâni şi nereuşind. O mână mare şi puternică m-a cuprins şi m-a alintat în timp ce cineva şoptea să mă liniştesc pentru că totul era bine.

[MisS.sAdiStic]

He he, ti-am promis ca iti las com. Doar nu credeai ca am uitat, nyu?

Capitolul acesta a fost indeajuns ca sa ma readuca la aceiasi gandire asemeni celei cand am citit pentru prima data ceva scris de tine, si aceea ca te afunzi prea mult in intuneric fortandu-l pe cititor sa te urmeze. Ceata se formeaza usor, aproape inevitabil si poate la inceput nu observi ~ tu ca autor ~ sau poate pentru o perioada mai lunga, pentru ca tu sti deja ce se va intampla ~ cum va decurge actiunea, rostul si povestea fiecarui personaj ~ dar noi nu stim, ceea ce nu este deloc un avantaj. Cred ca vizibil si tie. Adica ai inceput sa povestesti lucruri care sunt deja evidente incat nu-si mai au rostul de a fi inca o data mentionate, apoi incepi cu lucruri ce ar trebui sa le faci clare dar parca te incapatanezi sa mai lasi suspans, sa duci cititorul intr-o stare aparent inofensiva de necunostinta. Acestui fic ~ in privinta cititorului ~ necesita multa atentie si nici un fel de distragere, ca persoana ce citeste sa poata intelege fiecare amanunt. Este putin incurcat si daca nu esti atent te poti pierde in amanunte ceea ce ar duce la... abandonare.

Am gasit niste greseli, iata-le.
derankat - deranjat
plantena - aici cred ca era planeta

Atata am gasit, ma bucur ca acestea nu sunt multe ;)). Incearca acum sa dezvalui cate o pagina din trecutul Valentinei ~ apropo, numele a fost atat de absent incat aproape uiti si cine sau care e valoarea personajului central ~ sa incepi sa dezvalui care a fost motivul actiunilor ei, adevaratul motiv.

Bafta si astept capitolul urmator.
Multa inspiratie!

[BloodyInnocence]

so, uita-ti un capitol pe care il astepta-ti de mult.


***

M-am trezit in camera mea din spital, neputand sa respir, incercand sa trag aer in plamani si nereusind. O mana mare si puternica m-a cuprins si m-a alintat in timp ce cineva soptea sa ma linistesc pentru ca totul este bine. Nu am deschis ochii sa vad cine este, nu ma interesa si oricum incercarile sale de a ma calma erau sortate esecului pentru ca numai o singura persoana avea acea putere de a ma face sa ma simt in siguranta, iar acea persoana era de mult disparuta din viata mea. Asa ca stateam cu ochii inchisi, fata mea ingropata in pieptul sau in timp ce mainile sale se plimbau pe spatele meu si stand asa simt un miros cunoscut, un parfum foarte discret de crini si incremenesc, devenind rigida in bratelei acelui necunoscut. Daca mai devreme nu imi deschideam ochii din dezinteres acum nu mi-i deschideam din cauza fricii. Imi este frica sa ii deschid din cauza imaginii pe care puteam sa o vad, deoarece o singura persoana folosea acel parfum, o singura persoana stia ca ma calmez mult mai repede daca sunt tinuta in brate cu chipul ingropat in pieptul acelei persoane si doar una singura folosea acel tip de parfum si se afla la nici doua centimetri de mine. Imi simt inima cum incepe sa bata din nou, a iesit instantaneu din acea stare latenta in care intrase in care de abia mai batea si a intrat intr-un ritm alert care imi face sangele sa imi alerge prin vene si ceea ce este cel mai rau este ca ma doare si ma sufoca acest sentiment, aceasta stare... sa indraznesc sa rostesc cuvantul? Aceasta speranta care se naste si creste din ce in ce mai mult in sufletul meu doar la sugestia ca EL poate sa fie acum, aici, tinandu-ma in brate si consolandu-ma si urasc asta, urasc speranta ce se naste in mine la simpla idee ca poate sa fie in apropiere. Il urasc si il iubesc in acelasi timp si nu reusesc sa ies din acest cerc orice as face. Ma vaneaza si ma raneste pana si atunci cand sunt inconstienta. Vreau sa fiu lasata in pace, de ce nu ma lasa-ti in pace?!
Lacrimi fierbinti reusesc sa scape prin gratiile create de pleoapele mele atat de strans inchise incat incep sa ma doara si simt cum camasa dintr-un material atat de fin si de rece se uda incet. In acea clipa in care camasa incepe sa i se uda el isi pune mainile pe umeri mei si pune distanta intre mine si el. Ii simt ochii cum ma iscodesc, cum ma verifica si ma cantaresc si as vrea sa tip sa nu ma mai priveasca, sa ma lase in pace dar nu pot, un nod in gat apare, ucigandu-mi cuvintele chiar inainte sa se nasca, dar nu deschid ochii. Orice s-ar intampla refuz sa deschid ochii, refuz sa ii dau posibilitatea sperantei ce a prins deja radacini in inima mea sa creasca mai mult decat a facut-o. Refuz!
Oh, Doamne! Ii simt mainile cu degete lungi si puternice cum imi maseaza usor umeri facandu-ma sa vreau sa ma las in grija sa, sa nu imi mai pese de nimic... Ce tot zic? Nu este EL, nu poate fi EL, este imposibil, refuz sa cred. Si totusi desi creierul imi spune ca este imposibil, inima tipa ca este posibil, ca este adevarat, ca nu fac decat sa ma mint refuzand sa vad realitatea pe care o stiu atat de bine.
-Hey, scumpete! Deschide ochii, dragoste mica si uita-te la mine, hai stiu ca ma auzi. Deschide ochii, promit ca nu o sa te cert. Uita-te la mine, lasa-ma sa ma scufund in acea culoare calduroasa si primitoare pe care o gasesc intotdeauna in privirea ta, ce zici? Spune el vazand ca eu tot refuz sa il privesc.
Vocea sa! EL este! Stephen! Nu, nu, nu! Ce cauta el aici? Imi vine si mai tare sa plang stiind sigur acum ca Stephen este cel care sta pe scaun in fata mea. Stiu ca ar fi trebuit sa fiu bucuroasa si credeti-ma undeva adanc in inima mea chiar sar de bucurie si fericire, dar nu pot sa o arat, durerea este prea mare. Stephen, Stephen cum poti sa iti mai arati fata stiind ca m-ai omorit? Mi-ai pus pastilele in mana, Stephen, m-ai condus pe un drum al carui sfarsit il stiai mult prea bine si mai ai tupeul sa vii aici si sa ma vezi?
-Stii mult prea bine ca nu el este cauza, spuse fetita de unsprezece ani care aparu din nou in mintea mea.
Aproape ca o puteam vedea in fata ochilor.
-Degeaba spui tu asta, stii foarte bine ca a avut un rol destul de important.
-Cu ce a fost el de vina? Tu chiar nu iti dai seama ca el a fost si inca este salvarea noastra? Tipa fetita la mine batand cu piciorul in podeaua neagra din mintea mea.
-Lasa-ma in pace, pleaca...soptesc eu mult prea obosita sa stau sa ma cert cu un mini mine.
-Te las daca deschizi ochi, trebuie sa vorbesti cu el, trebuie sa ii spui ca nu el a fost de vina si asa, Valentinta, sufera foarte mult din cauza ca ne-a pierdut. Tu ai fost de vina, tu ti-ai facut-o cu mana ta, intotdeauna ti-ai facut-o cu mana ta. Nu vezi ca despre asta sunt toate acele amintiri?
Nu mai vreau sa o aud este ca un ecou enervant care nu se mai opreste niciodata si continua la nesfarsit sa spuna acelasi lucru, asa ca deschid ochi si exact cum ma astept in fata mea sta Stephen si spre uimirea mea si paramedicul care a stat langa mine prima data cand m-am trezit. Este ciudat faptul ca ma mira mai mult prezenta paramedicului decat a fostului meu prieten, dar intr-un fel, intr-un colt ascuns din subconstientul meu eram mai mult decat sigura ca Stephen va afla cumva ca sunt in spital si ca ma va vizita, pe cand paramedicul era doar un strain care nu isi facea decat datoria pentru care era platit iar acea datorie se termina la usile spitalului.
-Te-ai hotarit intr-un final sa ma onorezi cu privirea ta?
Simteam cum mici ace sunt infipte in inima mea la auzul acelor cuvinte, pur si simplu puteam sa simt durerea ce era ascunsa cu iscusinta in spatele acelor cuvinte si acelui zambet orbitor ce il avea pe chip. Stiam ca il doare sa ma vada asa, stand intr-un pat in spital, locul pe care il urasc cel mai mult, aratand mai mult decat patetic cu parul meu lung, saten ravasit si nepieptanat de nici nu mai stiu cand si ochii rosii cu cearcane mari cat pumnul lui incercuindu-mii, dar continua sa zambeasca si sa ascunda ceea ce credea el despre tot acest episod. Deasemenea mai stiu ca tot ce vrea este sa ma scoata de aici si sa ma duca la el acasa sa aibe el grija de mine si faptul ca nu a facut deja asta este doar o noua piatra pe mormantul meu, daca doctori nu l-au lasat sa ma ia inseamna ca intr-adevar sunt foarte grav bolnava si s-ar putea sa nu mai am mult. De ce ma ingrozeste acest gand atat de mult acum? Nu asta am vrut? Ba da, imi sopteste cineva, doar ca moartea pe care tu ai vrut-o si care ti-a fost rapita era mult mai rapida si nu iti oferea atata timp de gandire.
-Hey, hey...spune el punandu-mi mana pe barbie si ridicandu-mi chipul care cazuse intre timp in jos, deoarece eram prea adancita in propriile mele ganduri sa mai stau sa constientizez unde imi sunt ochi. Ce ai facut? Ma intreaba el incercand sa isi tina furia sub control.
Imi venea sa plang si mai tare. Puteam sa ghicesc reprosul ce statea nerostit pe buzele sale si vedeam mult prea bine incercarea lui de a-si tine sprancenele sub control, in timp ce acestea aveau o tenta de a se incrunta, unindu-se deasupra nasului si colturile gurii ridicate in acel zambet ce vroia sa fie prietenos dar care avea o tenta infioratoare ce trimitea fiori reci pe spatele meu.
-Am... am... am inc... am incer... incercat sa ma... si... si... si... sinu...cid, spun eu printre sughituri si suspine, incepand sa plang si mai tare.
Insa nu plangeam din cauza ca imi venise mintea la cap si imi dadusem seama de greseala capitala pe care o comisesem ci plangeam din cauza ca ma agreseau o groaza de sentimente care nu stiau cum sa iasa mai repede la suprafata si ma sufocau. Vroiam sa stau din nou in bratele lui sa ma mangaie, sa faca sa dispara acele sentimente, dar nu puteam sa imi ingadui acest lux deoarece sunt sigura ca daca fac asta nu o sa il mai las sa plece si nu mai pot sa suport sa fiu parasita inca o data.
-Gata, gata, dragoste mica, spune Stephen luandu-ma in brate si tinandu-ma asa pana cand am inceput sa ma potolesc. Te simti mai bine, acum?
Dau din cap in semn ca da si ies din imbratisarea lui desi nu vreau decat sa stau acolo pentru restul eternitati.
O liniste profunda se asterne peste noi, iar eu nu vreau ca aceasta sa se termine pentru ca stiu mult prea bine ca nu imi va placea discutia care va intrerupe linistea si nu o vreau, dar ca de obicei cand Stephen este in preajma nici cel mai minor detaliu nu scapa pana ce nu se vorbeste despre el.
-De ce ai facut-o? Ma intreaba el uitandu-se insistent la mine.
Paramedicul de care aproape ca am uitat sta in coltul camerei, sprijinindu-se de perete si urmareste linistit ceea ce se intampla. Acum ca si Stephen este aici pot sa vad mult mai clar diferenta dintre cei doi si nu pot decat sa imi dau palme, la figurat, pentru prostia mea. Cum as fi putut sa cred vreodata ca paramedicul seamana cu el? Nu au aceasi nuanta ochii lor, iar nasul paramedicului este putin ascutit in timp ce al lui Stephen este carn si simpatic si gurile lor sunt foarte diferite, nu mai spun de statura si de cat de definiti sunt muschii lor, deoarece la aceasta categorie Stephen castiga, nu are competitie.
-Ai de gand sa ii raspunzi? Si eu sunt curioasa sa stiu de ce crezi tu ca ai facut-o, spune copila de unsprezece ani din nou sacaindu-ma.
-De ce nu as putea sa il ignor, asa cum te ignor si pe tine? O intreb eu, dar nu primesc nici un raspuns.
Apoi revenind din nou la realitate imi dau seama ca trebuie sa ii raspund, trebuie sa gasesc un raspuns care sa il multumeasca desi stiu mult prea bine ca in cazuri de acest gen nici un raspuns nu este destul de bun si nu justifica actiunile tale. Si de altfel, imi este frica sa dau glas acelui raspuns pentru ca stiu ca daca il voi auzi nici macar eu nu ma voi crede, asa ca ce pretentie am sa ma creada altcineva? Din fericire pentru mine paramedicul ma salveaza.
-Cred ca ar trebui sa o lasi sa se odihneasca, o sa ma duc sa ii spun asistentei ca sa trezit sa vina sa ii aduca ceva de mancare. Sunt sigur ca este lihnita.
-Cine te crezi tu sa imi spui mie ce sa fac? Spune Stephen aruncandu-i priviri ucigase.
-Sunt cel care a fost cu ea atunci cand a fost adusa aici. Tu unde erai?
-Gata! Incerc eu sa tip, dar tot ce se aude este un cuvant destul de ragusit. Stephen mai vorbim, iti multumesc ca ai venit sa ma vezi, dar chiar sunt obosita si nu pot sa suport atata drama asa ca sunt de parere ca tu si domnul paramedic ar trebui sa ma lasa-ti in pace.
Cei doi se uita la mine uimiti, dar imi spun la revedere si parasesc incaperea lasandu-ma singura cu gandurile si sentimentele mele, intrebandu-ma cum pot sa fac sa scap mai repede din incurcatura in care m-am bagat fara sa vreau.

[BloodyInnocence]

scuze de intarziere, vin intr-un sfarsit cu urmatorul cap din drumuri :) Hope you`ll enjoy it.
***

Stau intr-un pat strain, intr-o camera dintr-un spital cu lumina stinsa, uitandu-ma pe fereastra de langa patul meu la stelele ce sclipesc fericite pe cerul intunecat, dar oricat de frumoase sunt, nu reusesc sa imi distraga atentia de la gandurile ce ma macina. De ce nu mai imi sunt de ajuns micile mele trucuri care in trecut functionau atat de bine? de ce realitatea reuseste cumva sa imi sparga zidurile pe care le tot ridic pentru a ma proteja de cruzimea ei? Nu stiu si oricat incerc sa ma mint ca nu m-a afectat aparitia lui Stephen in camera mea de spital, nimic nu merge. Continui sa ma gandesc la el, la felul in care mirosea, la felul in care arata si cel mai important la cat de ingrijorat arata. Sunt mai rau decat o drogata caruia i s-a fluturat pe la nas drogul mult dorit, macar aceea nu mai are mintea intreaga din cauza ca a fost distusa de droguri, dar eu ce motiv am sa ma agat de aceste mici detali? Eu am mintea intreaga pentru ca aceasta este calaul meu, aceasta ma chinuie cu intrebari fara de sfarsit al carui raspuns nu il pot afla sau daca cumva il aflu nu face decat sa ma raneasca si sa deschida rani vechi ce cu greu s-au vindecat. Nu pot sa opresc acea voce din mintea mea care tot pune aceleasi intrebari: „Oare inca mai simte ceva pentru mine? Oare inca ma mai iubeste?”. Si ma doare ca nu pot sa gasesc raspunsul la aceste intrebari si urasc ca imi dau seama ca imi doresc acolo, undeva adanc in sufletul meu ca el sa mai simta ceva pentru mine, sa ma mai iubeasca, ca totul sa revina la normal, ca eu sa ma aflu din nou in bratele lui puternice, sa ma faca sa ma simt din nou in siguranta si iubita, apreciata, respectata... sa ma faca sa uit de realitate asa cum facea... odata... atat de demult... el este drogul ales de mine voit sau poate fara vointa mea, dar el este. Si uite asa ma arunc singura in gura leului si imi amintesc prima mea intalnire cu Stephen sau mai bine zis prima zi in care el si-a facut aparitia, in care drumurile noastre s-au intersectat si uite ca din nou, doar cu acele simple patru cuvinte apare o noua intrebare: ”Oare drumurile noastre se vor mai intersecta daca voi reusi sa traiesc?” Si pentru prima oara de cand m-am nascut, de cand ma stiu m-am rugat sa nu aflu niciodata raspunsul la aceasta intrebare, nu conta daca putea sa fie unul pozitiv, nu vroiam sa stiu. Si cu asta in minte am pornit pe drumul amintirilor... din nou.
Era o zi frumoasa de vara si era vacanta de vara dintre clasele a sasea si a saptea. Ma plictiseam ingrozitor de stat in casa si citit si mami ma tot cicalea toata ziua sa ies afara, asa ca atunci cand doua colege m-au sunat sa ies la o plimbare prin parc am acceptat. Ce a fost in capul meu nici eu nu stiu, dar faptul este ca am acceptat. Asa ca m-am trezit ca ma plimb prin parc cu doua tampite care nu vorbeau decat despre baieti si le barfeau pe colegele noastre care aveau prieteni, in timp ce eu ma intrebam ce caut cu ele. Existau momente de genul acesta cand aproape ca puteam sa ating prapastia ce exista intre mine si ele. De ce tot ies cu acestea daca nu le suport? De ce ma supun acestor ore de chinuri? Nu am nimic in comun cu ele, aceste chesti care nu pot purta o discutie despre ceva serios nici daca viata lor ar depinde de asta si care nu stiu sa vorbeasca decat despre baieti.
Mergeam alatui de ele, adanc scufundata in mintea si gandurile mele fara sa vad nimic din ceea ce ma inconjura si automat fara sa apreciez nimic din acea priveliste. Auzeam ce discutau colegele mele, dar era un fel de sunet ambiental, ceva care stiam ca trebuie sa fie acolo. Le auzeam, insa nu intelegeam ce spuneau; la fel era si cu mediul inconjurator. Era o zi frumoasa de vara, totul era verde si inflorit, florile eliberau ca de obicei mirosul lor parfumat, oameni se plimbau fericiti: unii in pereche ca doi indragostiti, alti cu familia si cu copii lor mici, oameni batrani bucurandu-se de viata ce trecea pe langa ei si bucuria acestei treceri; aceste detali erau neinsemnat, neinteresante, asta cel putin pana am dat peste el. Era cel mai inalt dintre ceilalti doi si mai statea si in mijloc, accentuandu-si astfel superioritatea pe care o avea fata de ceilalti. Mergeau incet, apropiindu-se de noi fara sa vorbeasca, doar plimbandu-se in liniste, uitandu-se drept in fata lor, imi dadeau impresia ca se plimbau ca trei regi printre supusi lor, dar normal asta era doar mintea mea impuiata pana la refuz cu carti de capa si spada. El era brunet cu o frizura ciudata: avea un breton taiat in forma de triunghi ce-i cadea peste ochiul drept si tepi ce formau un mic soare negru in restul capului, ochii nu i-am putut vedea, insa buzele erau de-a dreptul apetisante si ce ma frapatese cel mai tare era ca desi era foarte inalt, cred ca avea aproape un metru si nouazeci si ceva de centimetri, avea niste umeri lati si un trup bine definit, plin de muschi, nu era slab ca ceilalti baieti ce aveau aceasta inaltime. Mi-a atras atentia datorita inaltimii sale si a parului ca de jaist, iar ceea ce era cel mai rau era ca nu imi puteam lua ochi de la acesta. Era perfect, acesta fiind singurul cuvant care imi venea in minte atunci cand ma uitam la el. „Perfect” si un nume al unui personaj dintr-o carte de capa si spada pe care am citit-o in urma cu cateva luni si anume: Floris, imi apareau in minte. Arata exact ca el, dar stiam ca aici se termina asemanarea. Mintea nu imi lasa inima sa spere, sa creada ca el ar putea sa aiba personalitatea acelui personaj. Era imposibil si totusi, desi stiam asta nu-mi puteam lua ochii de la el si asta a fost condamnarea mea la moarte.
Acum dupa cativa ani imi dau seama ca daca nu l-as fi privit atat de insistent si daca si el la randul sau nu m-ar fi studiat atunci viata mea cat si a lui ar fi urmat un alt curs, dar nu a fost sa fie asa, cumva fara sa imi dau seama el a inceput sa ma verifice pe mine. Nu stiu de ce sau ce l-a indemnat sa ma cantareasca, poate doar a vazut ca ma uit insistent la el si a vrut sa vada cat timp am de gand sa raman „uitata”, nici pana in ziua de azi nu stiu care a fost motivul. Ceva m-a facut sa imi ridic privirea, sa mi-o focalizez asupra ochilor sai, ramanand surprinsa atunci cand am vazut ca si acesta ma priveste, iar cand ochii ni s-au intalnit mi-a facut cu ochiul. Nu stiu daca m-am inrosit, insa imediat ce a facut acel gest mi-am lasat privirea in jos, zambind fara sa vreau, dar nu puteam sa nu ma intreb de ce a facut acel lucru, un tip atat de fermecator ca el cu siguranta nu se putea uita la cineva ca mine, asta imi tot repetam in cap.
Eram imbracata cu o pereche de blugi negri, largi si lungi cu turul jos, o curea care din loc in loc avea trei lanturi ce tineau materialul din piele legat si un maieu alb pe corp, iar langa mine erau doua tipe in fustite si bluzite foarte gingase si feminine. Ma simteam ca un baiat intre doua fete asa ca sigur nu se uita la mine. De ce at face-o? Eu nu era ca ele, eu eram unul dintre baieti, nu o fata si mai ales nu aveam nici macar un os care sa fie feminin in mine.
La aceasta amintire simt o durere groaznica cum imi sfasie inima. Tin minte ca si atunci cand mi-am dat seama ca de fapt eu nu sunt deloc feminina a durut. Un lup isi schimba haina, dar naravul ba, asa sunt si eu, degeaba m-as fi imbracat intr-o rochie sau ca o fata pentru ca tot unul dintre baieti as fi ramas, nu ar fi contat ce as fi facut si de altfel nici fizicul nu ma ajuta pentru ca nu eram slaba si eram bine facuta, mai masiva, daca pot spune asa. durea si doare inca, ma doare atat de tare incat lacrimi imi apar in ochi gata sa curga, gata sa imi pateze obrazul cu acidul lor.
Am continuat sa imi tin privirea in jos, numai ca de data aceasta zambetul ce imi acaparase chipul pentru cateva secunde disparuse, facand loc obijnuitei mele expresi: de nimic. Apoi am constientizat ceea ce vorbeau colegele mele. Nu mare mi-a fost mirarea cand am auzit ca discuta despre cei trei din fata noastra si chicoteau din cauza ca cel brunet le facuse cu ochiul, nici macar nu le trecuse o secunda prin cap ca ar fi putut sa imi faca mie cu ochiul, deci mi s-a parut si asta din cauza ca mi-am permis sa cad in acea stare in care pot sa visez cu ochi deschisi. Urasc si iubesc acea stare care ma salveaza de realitate, ajutandu-ma sa trec peste anumite lucruri care in mod normal m-ar distruge, m-ar darama. Am refuzat sa imi redic privirea si din aceasta cauza mi-am dat seama prea tarziu ca scumpele mele colege se dadusera intr-o parte pentru a le face loc celor trei baieti sa treaca, asa ca eu m-am trezit singura in fata lor. Cel din dreapta brunetului, s-a dat intr-o parte zambind curtenitor. Era un baiat simpatic, mai mic cu vreo douazeci si ceva de centimetri decat brunetul, saten spre blond. A fost foarte dragut pentru ca s-a dat la o parte si m-a lasat sa trec, numai ca din pacate am fost nevoita sa trec pe langa brunetul care mi-a atras atentia si imediat ce a trecut de mine l-am auzit spunand: „Sateno”. Stiam ca este vocea lui, cumva vocea aceea groasa de povestitor i se potrivea perfect, nici nu m-am gandit o secunda ca nu ar fi putut sa fie el cel care a vorbit, dar daca aici eram atat de sigura atunci nu puteam sa spun acelasi lucrur despre persoana pe care el a strigat-o. Nu eram singura satena din grup si plus nici nu mi-a trecut o singura mili-secunda prin cap ca ar putea sa ma strige pe mine, eu eram nimic, o cantitate neglijabila pe langa cele doua care erau cu mine. Mersesem pe drumul meu prezenta fizic, nu si psihic pentru ca psihic eram in lumea mea, acolo unde fiecare carte ma exila pentru cateva sute de pagini, cateva zile, cateva ore. Imi era de ajuns aceasta fuga a mea de realitate, de ceea ce traiam, de ceea ce mi se intampla, de felul in care toti se purtau cu mine. Eram multumita sa traiesc asa si imi era de ajuns sau mai bine zis, imi fusese de ajuns pana cand l-am intalnit pe el, cel care mi-a aratat ca ceea ce faceam nu era decat o fuga, decat o cale lasa de a infrunta lucrurile.
Oare cand acea multumire s-a pierdut mai exact? Oare cand lumea acea nu mi-a mai fost de ajuns? Stiu ca el a fost cauza, dar nu stiu cum s-a intamplat, nu mai imi aduc aminte. Ma intreb eu acum cautand sa gasesc raspunsurile la aceste intrebari in acea amintire a primei mele intalniri cu Stephen. „Sateno” asa m-a strigat, pe mine m-a strigat, numai ca in acel moment mintea mea nu mi-a lasat speranta sa creasca, a smuls-o din radacini pentru a evita durerea realitatii. Colega mea s-a intors, cea satena, mi-o si imaginam cu un zambet de om prost pe fata, preamarindu-si in minte frumusetea ei irezistibila.
-Da?! A spus ea intorcandu-se.
-Nu tu, tipa cu blugi negri, a zis din nou aceasi voce distrugandu-i increderea in sine si inghetandu-i zambetul pe buze „satenei”.
Am inghetat in loc, iar pentru o secunda lunga cat o eternitate m-am gandit sa ma intorc, insa nu am facut-o. Era doar o alta feste, o alta insulta pe care viata o arunca in directia mea. Nu aveam nevoie de o alta insulta, de o alta persoana care sa imi demonstreze inferioritatea mea. Am mers mai departe. Primul pas a fost greu de facut, ma simteam aiurea sa fug din fata unei posibilitati de a ma face „vazuta”, iar curiozitatea mea de a afla ce vrea nu imi facea nici ea viata mai usoara, insa am continuat sa merg, pas dupa pas, cu fata inainte ignorand ceea ce se petrecea in spate. Nu mai tin minte cat am mers, daca am apucat sa ma departez de ei, numai ca nu conteaza acest fapt prea mult. Ceea ce conteaza este ca el a venit dupa mine si mi-a prins mana dreapta, oprindu-ma.
-Hey, scumpete. De ce fugi? M-a intrebat.
Nu, visez cu ochi deschisi, asta nu se intampla, nu mi se intampla mie, imi tot repetam in gand incercand sa ma conving ca asa ceva nu era posibil. Mi-am smucit mana din stransoarea lui doar ca nu am reusit sa ma eliberez, era puternic. M-am intors si mi-am ridicat privirea pentru a ma uita direc in ochi lui si am cazut, literalmente, uitand de realitate, uitand de tot ceea ce ma inconjura, pur si simplu pluteam intr-o mare verde, plina de viata. Am cazut iar amanuntul acesta nu i-a scapat, punand un zambet ce ii dadea un aer de om arogant, increzut pe fata si in acel moment l-am urat pentru ca era mult prea constient de ceea ce putea sa ii faca unei fete.
-Ce vrei? Il intreb eu nervoasa si furioasa mai mult din cauza slabiciunii mele decat din cauza altor lucruri.
-Nu fi atat de intepata, vreau doar numarul tau de telefon, a spus el continuand sa zambeasca.
-Nu.
-Dar macar un nume?
-Da, sigur. Andreea, foarte neincantata, zic eu incercand sa par neinteresata.
La auzul raspunsului meu, cei doi prieteni ai sai au pufnit in ras, iar el incerca sa isi mentina zambetul, in timp ce probabil se intreba de ce nu sunt fermecata de faptul ca imi da atentie.
-Stephen, foarte incantat, zice el continuand sa zambeasca in timp ce prieteni sai mureau de ras si incercau sa se abtina.
Deodata lumina este aprinsa de cineva si aceasta brusca trecere de la intuneric la lumina imi raneste ochii, nelasandu-ma sa vad cine este cel sau cea care a aparut in camera mea la aceasta ora tarzie, tulburand linistea in care ma aflam, insa pana ca ochi mei sa se obisnuiasca cu noua atmosfera simt o durere de nedescris facandu-si de cap in abdomenul meu si apoi in secunda urmatoare nu mai puteam respira. In cateva clipe lumina s-a stins pentru mine, iar eu am cazut in inconstienta acolo unde aveam sa fiu tormentat de amintirile mele. Ultimul lucru pe care il aud este o voce de barbat care striga sa il cheme cineva pe doctor si sa i se dea paletele. Paletele? Ce se intampla? Insa nu mai pot sa urmez acest gand, deoarece ceata a pus stapanire pe mintea mea.

[Better Off Alone]

Sţiu că ar fi trebuit să las acest reply mult mai repede, dar au fost diferite circumstanţe nedorite şi deloc încântătoare care m-au împiedicat, dar acum am scăpat şi de răceală, nu sunt plecată nicăieri şi îmi merge şi netul, deci iată-mă aici. Îmi cer mii de scuze pentru întârzierea mea considerabilă, dar din păcate nu am prea avut ce face pentru a remedia lucrurile. Sper doar să mă revanşez cât de cât prin acest comentariu mai mult sau mai puţin scurt.

În primul rând vreau să te felicit pentru munca depusă şi mai ales pentru rezultat. Scrii foarte bine, ai un stil foarte plăcut de a scrie, iar eu una sunt mai mult decât încântată de ceea ce citesc. Trebuie să recunosc că ceea ce m-a adus la fic-ul tău a fost faptul că tu eşti autoarea.
Îmi place foarte mult titlul, este foarte sugestiv şi atrage, chiar te duce cu gândul la o despărţire, la o separare. Deşi sincer, m-a cam pus în dificultate, adică nu mă aşteptam ca cei doi să se reîntălnească. Sunt curioasă să văd ce ascunde de fapt acest titlu.
După cum am mai spus ai un stil foarte plăcut de a scrie, chiar foarte personalizat, vreau să spun că ţi-aş recunoaşte creaţia de la o milă depărtare. Ăsta a fost un compliment, chiar dacă a sunat mai ciudat, chiar a fost unul. Ţi-am mai spus că îmi place foarte mult cum scrii şi o repet şi acum, pur şi simplu nu mă pot abţine.
Cel mai mult mă fascinează descrierea ta. Eşti foarte pricepută şi se vede că cel mai bine te simţi atunci când descrii. Fiecare stare, fiecare sentiment, gând vorbă, gest e perfect explicat, definit, transpus în scris. Să nu mai spun că eşti foarte realistă dacă stau să mă gândesc la toate urmările, la toate reacţiile personajelor în diversele situaţii. Îmi place acest lucru. Într-adevăr starea fetei e dusă oarecum la extrem, dar reuşeşti să îi conturezi foarte bine fiecare firicel de depresie, de confuzie, de tristeţe, de respingere faţă de anumite lucruri, chiar faţă de sine la un moment dat.
Andreea e un personaj complex, are o mentalitate diferită, dar tocmai asta o face specială. E genul de persoană care a cunoscut mai mult dezamăgirile vieţii decât fericirile acesteia. O persoană maturizată înainte de vreme, persoană ce înţelege lumea mai bine decât ceilalţi şi poate chiar mai bine decât ar trebui. Personal nu mă deranjează, chiar îmi place mult acest lucru. Aici se vede originalitatea ideii şi valoarea acesteia.
De asemenea îmi place faptul că te axezi pe trecut, pe toate faptele care au adus-o pe fată în starea de faţă, fapte ce au distrus-o, ce i-au modelat personalitatea, schimbând-o şi transformând-o în tot ceea ce este.
După cum am mai spus ai un stil complex de a scrie, eşti o adeptă a detaliilor, dar tocmai acest lucru se potriveşte ca o mănuşă fic-ului, îl pune într-o anumită lumină, chiar aş îndrăzni să spun că îi dă o oarecare tentă filozofică. Pe mine mă încântă toate aceste lucruri.
Fic-ul în sine este foarte bine realizat şi structurat, cel puţin mie aşa mi se pare. Felicitările mele.
Ai nişte greşeli de tastare, dar acesta nu e niciun lucru grav, de fapt toţi avem, e aproape imposibil să nu avem măcar una. Sunt minore, dacă îţi lipseşte vreo literă dintr-un cuvânt, dar nimic mai mult, deci nu e nimic ce nu se poate rezolva.
Şi cred că asta este tot, deja e târziu şi cred că am subliniat cam tot ce mi-am propus.
Mult succes în continuare, spor la scris şi multă imaginaţie.
Aştept next-ul cu nerăbdare >:D<.

[BloodyInnocence]

***

-Valentina! Valentina! Cineva tipa disperat de undeva dintr-un loc indepartat, dar ea, desi ma uit in jurul meu, nu vad pe nimeni.
-Scoteti-l de aici, acum! Altcineva tipa. Are o criza, tineti-o sa ii fac injectie!
-Doctore! Intra in stop cardiac!
-Seringa, acum!
Ce se intampla? Stop cardiac? Mor! Pana aici mi-a fost? Nu se poate! Nu vreau sa mor asa, nu acum! Vreau sa decid eu cand va veni somnul de veci! Nu te las, soarta, sa-mi furi aceasta decizie, nu te las... Este tot ce mi-a mai ramas, este singurul lucrur pe care eu am putut sa o aleg... nu te las.
Si uite asa, incet imi pierd cunostinta si cad in intuneric.
-Si unde ai ramas? Intreaba o voce prin acea negura.
-Unde am ramas? Intreb eu neintelegand ce vrea sa spuna. Unde am ramas... repet incercad sa imi aduc aminte.
-Vali? Aud pe cineva intreband, iar vocea sa mi se pare cunoscuta.
-Vali? Mai aud o data cum ma striga si de data aceasta simt o mana cum pune mana pe umarul meu.
Este atat de calda, parca imi da forta si ma ajuta sa lupt in acea lume plina de intuneric si teama. Deschid ochii si spre surprinderea mea vad lumina lunii cum mangaie cu razele sale reci persoana ce sta pe scaun langa patul meu. Dar nu sunt in camera mea din spital, sunt undeva prin univers, iar luna este singurul lucru pamantean din acest loc. Imi indrept atentia spre persoana care se afla langa mine si nu ma uimeste sa ma vad pe mine la cincisprezece ani. Acum cinci ani aratam ca ea... dar ochii ei ma frapeaza, ma intriga... ma intristeaza. Are ochii mei, ochii unei persoane ce a cazut la pamant si nu mai poate sa se ridice pentru ca nu mai are de ce sa se ridice. Pentru ce? Pentru cine?
„Are ochii tai” sopteste cineva in urechea mea, iar lacrimi imi inunda chipul din nou. Nu pot decat sa spun ca „Stiu” si doar acest fapt, aceasta neputinta a mea. Fata din fata mea, plictisita de framantarile mele sufletesti se hotaraste sa vorbeasca, iar eu ma hotarasc sa ascult. Sunt curioasa sa aflu ce are de spus in apararea mea sau a ei sau poate in semnarea condamnarii la moartea a amandurora.
-Nu ai spus nimanui de ce ai incercat sa te sinucizi. De ce? Intreba ea uitandu-se la mine uimita. De ce nu ai cautat ajutor? Stiai ca vei ajunge din nou aici. Stiu ca stiai pentru ca eu stiu si totusi, de ce cred, crezi ca nimeni nu va intelege? De ce nu ai cerut ajutorul cuiva in care aveai incredere? Stia semnele... stia semnele...
Nu este deloc coerenta, insa intr-un mod ciudat inteleg ce vrea sa spuna.
-Da, stiam... le stiu... dar nu am crezut ca merit ajutor.
-De ce ai facut-o? Ma intreaba ea luandu-ma prin surprindere cu aceasta intrebare.
Desigur, stiu la ce eveniment se refera. Cum sa nu stiu? Cum pot sa uit prima noapte cand nimic nu mai m-a ajutat sa fug de realitate decat acele nenorocite de pastile? Dar intrebarea ei ma luat prin surprindere, este o intrebare pusa de prietenii mei atunci cand au aflat ce am facut, o intrebare pe care eu am evitat-o cu pasiune, pe care am lasat-o fara de raspuns mintind ca nu imi mai amintesc. Stiu acum ca fugeam de adevar, de fapt intotdeauna am fugit de adevar din cauza ca nu stiam daca pot suporta adevarul. Nici acum nu stiu, dar macar pot sa incerc. Am fost atat de convingatoare incat si eu ajunsesem sa imi cred minciunile, dar cum as putea sa uit raspunsul? La acea intamplare nu este nimic care sa poti sa uiti nici daca vrei, nici daca te rogi nu poti uita. Sa poti sa te lasi trasa in adancimi neguroase de maini periculoase nu este o cale de a rezolva probleme, stiu asta acum.
Nu a fost vina lui, nu a fost pentru el pentru ca sunt inapabila de o iubire de o asemenea pasiune incat sa ma orbeasca fortandu-ma sa ma sinucid ca o cale de a scapa de singuratatea pe care a lasat-o in urma in secunda in care a plecat. Sunt prea manipulata de depresiile mele si de crizele mele pentru a putea sa am o iubire cu adevarat pasionala, dar asta conteaza prea putin. Ceea ce conteaza este raspunsul ce a inceput sa imi arda gatul, obligandu-ma sa il rostesc pentru a putea sa il inteleg, sa il accept. Si clachez. Clacez intr-una din multele mele crize de personalitate, de singuratate, de...
-„De ce” intrebi? Nu stii? Si rad isteric punand aceasta intrebare. Prea bine. Uiti cum a fost cand te-ai trezit rapita, nu, indepartata de drogul tau preferat? Nimic nu ne poate multumi. Aerul toxic al drogurilor nu face decat sa accentueze realitatea cruda in care traim, iar alcoolul ne face sa ne autoevaluam si sa jucam cu cartile pe masa uitand de mastile ce le aruncam cu dispret, uitand ca ele sunt singura aparare pe care o avem impotriva sortii. Si ce ramane cand aceste scapari ti-au, ne-au fost furate? Cartile, desenatul, scrisul? Ha! Nu au mai fost de ajuns. Nu au mai reusit sa ne capteze atentia indeajuns pentru a pastra gandurile si dezamagirile afara. Si atunci? Doar el ramasese si el a plecat, a disparut fara un cuvant, lasandu-ne sa cadem in abis. Culorile au palit fara stralucirea pe care el le-o dadea prin cuvintele pe care le rostea. Frumusetea naturii a cazut in disgratie in ochii nostri pentru ca Stephen era cel care o facea sa arate atat de maiestuos. Dar asta este nimic. Asta este neimportant. Ceea ce a durut, ceea ce ne-a impins pe acel drum a fost altceva. Aduti aminte cum este sa fi intr-o masa de oameni si totusi sa te simti singurul om de pe Pamant. Cum este sa fi intre prieteni si totusi sa simti ca esti dat la o parte, exclus din cerc, ignorat. Cum este sa fi in familie si sa nu te simti iubit. Cum este sa te trezesti noaptea plangand si vrand sa te cuibaresti la pieptul cuiva si sa nu gasesti decat peretele rece care este gata sa iti daruiasca sarutarea nemuritoare. Ce am vazut in oglinda ultima data in acea zi cand ne pregateam sa luam pastilele? Am vazut ochii astia, ai tai, ai mei, ochi care nu ne apartin si totusi care ne caracterizeaza. Ochi reci, lipsiti de speranta...
Si m-am parbusit in genunchi uitandu-ma jos. Si mi-am dat seama ca nu mai exista pat, ca ma ridicasem in picioare doar ca sa cad in genunchi. Patetic.
-Am vrut... am vrut... si cuvintele zburau din mintea mea, refuzand sa se arate pentru a putea sa continui dar am prins cateva si am continuat. Am vrut sa pun un sfarsit la... la chinul meu, la singuratatea ce manca din mine cate putin de cand eram mica. Asta mi-am dorit. Asta am incercat. Am incercat sa scap de acesti ochi, sa nu ii mai vad. Sa nu mai vad cum se prefac fericiti sau bucurosi sau pretenosi. Mi-am dorit putin adevar in viata mea, am vrut sa arat ca pot sa i-au o alegere fara sa fiu undeva departe de realitate, fara sa fiu drogata cu micile mele droguri personale.
Si tonul mi se reduce la o soapta, iar inima isi reia mersul normal si imi ridic privirea pentru a ma vedea dar nu vad decat luna mare si alba in fata mea.
-Rece ca si mine, imi sopteste cineva in ureche.
-Da. Rece ca si mine, aprob eu ironic, gandindu-ma ca daca intr-adevar as fi fost rece atunci nu mi-ar mai fi pasat de nimic si as fi trecut prin viata fara nici o problema, dar nu. Eu vroiam sa fiu iubita, sa simt o pereche de brate cum ma protejeaza, cum ma strange alungand singuratatea.
-Valentina?
De data aceasta vocea este una masculina, apartinand unui baiat pe care il cunosc si normal ca stiu cine este. Simt cum doua maini ma zguduie, trezindu-ma la realitate. Nu stiu daca trebuie sa ma bucur sau trebuie sa ma crizez pentru ca m-a trezit, dar singurul gand coerent care imi vine in minte este intrebarea: El nu a auzit de politica lasa pacienti sa se recupereze?
Atat de tipica si de patetica este aceasta intrebare care ma obsedeaza atat in aceste clipe de tortura crunta incat imi vine sa rad si intr-adevar, la nici cateva secunde camera este inundata de un sunet strident, nebun, aproape neomenesc. Este rasul meu, nu tocmai al meu, dar este sunetul pe care in aceste clipe il atribui rasului.
-Valentina? Se aude din nou acea voce.
Deschid ochi si raman uimita sa vad ca cel care sta in fata mea nu este cel care credeam ca este. Nu este Stephen. Arata ca Stephen, are aceasi tonalitate ca el, aceasi nuanta a parului, aceasi ochi, dar privirea ii este calda, zambetul afisat este afectuos, expresia sa pe care o afiseaza, este de ingrijorare, nicidecum expresia de furie a lui Stephen. Este ceva cunoscut in atingerea lui, dar nu imi pot da seama ce. Aproape ca pot sa spun ca acea atingere am mai simtit-o undeva, candva, dar unde si cand nu pot spune. Nu imi pot aduce aminte. Ma uit la el cu o curiozitate iesita din comun pentru un om normal, dar normal pentru mine si stiu sigur ca ochii mei ma tradeaza deoarece el se departeaza de mine, isi verifica imbracamintea si apoi nelamurit ma intreaba de ce ma uit asa.
-Imi pari cunoscut... de parca te-as mai fi intalnit undeva, zic eu incercand sa prind o amintire incetisata care fuge de mine. Imi scutur capul alungand acel sentiment de familiaritate pe care mi-l dadea persoana sa. tu esti paramedicul, nu? Il intreb eu, dorind sa fiu sigura ca nu il confund.
-Da, numele meu este Vladimir, dar imi poti spune Vlad, zice el lasandu-si privirea in jos.
Este timid? Incredibil! Nu pot crede asa ceva. Imposibil. Cati ani are de afiseaza o timiditate, o inocenta de copil?
-Ce varsta ai?
-Douazeci si noua de ani.
-Si la douazeci si nou de ani mai esti timid? Incredibil...
Intrebarea mea il facu sa se dezechilibreze pentru cateva secunde, dar apoi isi reveni, uitandu-se la mine.probabil nu intelegea cum de puteam sa pun asemenea intrebari fara sa mi se schimbe cat de putin expresia fetei mele. Nu trebuie sa ii explic, de obicei nu o fac, insa in aceasta clipa ma simt obligata sa imi justific actiunile.
-Eu sunt mai dintr-o bucata, asa ca daca ceva ma framanta nu ezit sa intreb... explic eu zambind stangaci.
Si apoi zice ceva ce ma da peste cap total.
-Nu erai asa... nici nu cred ca asta esti tu cu adevarat. Cred ca incerci sa distragi atentia de la tine prin aceste intrebari care socheaza lumea, spune el fara sa ma priveasca.
Chiar mi-a dat impresia ca nu este constient de ceea ce spune. Isi rosteste gandurile fara intentia de a o face, doar ca nu au forma unui gand ci este intr-adevar o afirmatie menita sa o aud.
„Ma cunoaste?” este intrebarea care apare in mintea mea cu litere inflacarate cerand raspuns, dar inainte ca eu sa o pun el se ridica si se indreapta spre usa pentru a pleca. Aud vag un „la revedere” dar nu sunt sigura ca am auzit bine. Intind mana spre el pentru a-l prinde, pentru a-l opri, pentru a-l face sa intarzie cateva clipe, indeajuns pentru ca intrebarea mea sa se formeze, sa prinda un contur insa ceva ma impiedica sa o rostesc. Nu inteleg! De ce pleaca? De ce pleaca asa pe nepusa masa, in toiul conversatiei noastre? Este crud! Si nedrept! Aveam o discutie, nu poate pleca fara sa imi explice ce vroia sa spuna! Vladimir... numele acesta este atat de cunoscut, dar de unde? De cand? Exista? Si uite ca am pus punctul pe „i”. Daca nu exista? Daca exista doar pentru mine?
Deja intru intr-un alt nivel al psihozei mele si eu nu sunt constienta de acest fapt pentru a incerca sa ma opresc, sa ma agat de acea realitate cruda de care de obicei fugeam pentru a-mi pastra ce a mai ramas din sanatatea mea mintala intact.
Mii de intrebari mi se perinda prin minte, fiecare cerandu-si dreptul la atentie dar eu refuz sa le confrunt si imi inchid ochii incercand sa dorm. Stiu ca de abia m-am trezit dar nu pot face fata, nu vreau sa fac fata. Refuz si ma afund in linistea somnului.