[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata
#1
Vreau sa scriu aceasta poveste de foarte mult timp. este o poveste de dragoste dramatica inspirata din realitate, o sa incerc sa o fac si putin psihologica, insa nu stiu cat de bine imi va iesi.
Toate repetitiile sunt intentionat puse, deasemenea daca sunt niste propoziti sau idei care nu fac sens si acelea sunt intentionate. starea mentala a personajului principal in acest prim capitol este serios deteriorata asa ca este absolut normal sa existe lucruri care nu fac sens. eu cel putin m-am chinuit ceva timp sa le integrez si sa fie cat mai real.
Sper ca cei care citesc sa imi lase si un coment cu parerea lor.
A, nu vor exista creaturi supernaturale de nici un fel, este o poveste pur realista.

Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodată...

***


O altă zi tipică, normală, obişnuită. O altă zi la fel ca celelalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de mâine. Ori dacă vreţi să fiu mai exactă, este în mijlocul nopţii când stau şi mă gândesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la speranţele pe care mi LE-A distrus, ori poate pe care eu mi LE-AM distrus? Aceasta este o altă întrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lungă cu întrebări ce vor un răspuns. Este ora două şi nouăsprezece minute, iar eu nu pot dormi şi pe deasupra mai sunt şi singură în casă. Tipic. Nu este nimeni lângă mine să vadă cât de mult am decăzut – ce bine. Cât de mult m-am afundat în acel întuneric fără de sfârşit, din care nu ştiu dacă mai am puterea de a ieşi vreodată. De altfel, nici nu vreau să mai ies; pentru ce să lupt, pentru ce să trăiesc? Este cea mai bună ocazie - la această oră târzie, atunci când toate măştile cad lăsând adevărata faţă să îşi facă apariţia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a mă chinui.
Aşa că stau şi mă gândesc, uitându-mă la reflexia mea din oglindă, la momentul în care totul a început. Totul are un început la fel cum acelaşi „tot” are şi un sfârşit, iar pentru mine sfârşitul a venit. Nu pot să nu reflectez la acel moment crucial, punctul în care drumul meu s-a despărţit în două. N-am mai avut niciun cuvânt în legătură cu cel pe care voiam să continui, pur şi simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; şi asta am făcut. Cred că asta este cel mai greu de acceptat: faptul că nu am avut nici un cuvânt de spus, nici o părere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, poate nu l-aş fi întâlnit, poate nu aş fi fost în această clipă aici - stând în fata oglinzii – uitându-mă la persoană cara stă în faţa mea, persoană pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel. Dar cum pot trăi eu gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi ceea ce nu va mai putea să fie niciodată? Sau şi mai rău, gândindu-mă la ceea ce nu a fost şi nu pot schimba în veci?
Îmi iau ochii din oglindă şi mă îndrept cu paşi mici, dar hotărâţi în baie, acolo unde o altă oglinda mă întâmpină, o altă reflexie se arată, o altă persoană pe care nu o cunosc îşi face apariţia. Atenţia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine şi mult prea tipice – ci pe mică cutie cu medicamente de pe raft, care parcă îmi face cu ochiul. Nu ştiu ce sunt, nu înţeleg scrisul de mână de pe etichetă, însă sunt convinsă că dacă iau destule, gândurile se vor opri, sentimentele vor dispărea şi totul va cădea în uitare, iar eu voi fi lăsată să dorm, în pace. Nu tu vise, nu tu speranţe, nu tu inima făcută bucăţele, doar un mare nimic care mă va înconjura ca un giulgiu de mătase negru şi rece.
- Însă cu ce preţ? Mă întreabă copilă de doar unsprezece ani ce a apărut din senin în dreapta mea.
Oh, Doamne. La vederea ei, inima începe să îmi bată şi mai tare şi o mică durere ca un pumnal, ce este înfipt în inima mea, apare, supărându-mă. O cunosc atât de bine şi ea, la rândul ei, mă cunoaşte pe mine. De ce ai venit? Mă întreb în sinea mea. Ochii ei căprui, ce poartă o privire atât de serioasă pentru o copilă aşa de inocentă, sapă în sufletul meu, forţându-mă să îmi amintesc şi celelalte lucruri din viaţa mea. Îi zâmbesc încercând să fac să dispară acea privire, dar ştiu că totul este inutil. Zâmbetul meu se dizolvă încet în lacrimile toxice ce încep să se prelingă pe chipul distorsionat din cauza tristeţii. Măştile au căzut, zidurile s-au dărâmat, iar eu am rămas goală şi vulnerabilă în faţa unor forţe mult prea greu de învins.
- De ce ai venit? Şoptesc eu, ştiind că nu o să îmi răspundă.
Ea continuă să aibă aceeaşi expresie serioasă şi aşteaptă să spun ceva al cărui răspuns nu îl ştiu. Poate pentru că întrebarea pe care tocmai am pus-o este una fără rost, deoarece ştiam răspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gândurilor negre care mi-au prins mintea în ghearele lor botezate în sânge. Un alt pumnal mic intră în inima mea, iar eu îmi duc mâna în dreptul ei încercând să...nu ştiu ce să fac exact.
- Tu faci asta, şoptesc mai mult pentru mine decât pentru mica şatenă, copia fidelă a ceea ce sunt azi.
Ştiu că a înţeles ce am zis. Este, de altfel, şi imposibil să nu înţeleagă din moment ce ea sunt eu şi invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevărul. Mă văd pe mine cum eram acum nouă ani, exact înainte ca rotiţele să se pună în mişcare şi destinul să mă aducă pe acest drum fără de ieşire.
- De ce nu mă laşi să o fac?! De ce de fiecare dată apari în faţa mea ca un înger al speranţei şi mă faci să las viaţa să continue în acest trup de pământ? Dar tu nu eşti un înger al speranţei, o nu, o ştiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, mă păcăleşti.
Da, sunt nebună. Port o conversaţie cu cineva care nu există şi totuşi, ce înseamnă de fapt nebun şi ce înseamnă de fapt sănătos? Nu contează...
- Dacă nu ţi-ai dori să fii păcălită, SĂ FIi SALVATĂ, nu aş mai fi aici, spune ea de data aceasta schimbând expresia serioasă cu una plină de fericire.
- Ştii prin ceea ce am trecut! Cum poţi sta acolo neatinsă de nimic? CUM?! Ţip eu disperată la ea.
- CUM poţi tu uita credinţele tale? Promisiunile făcute... ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut până ATUNCI? Sunt laşi cei care se sinucid. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, deci trebuie să suporţi consecinţele. Taci, îndură şi luptă. Nu asta era deviza?
- DISPARI!!! Ţip eu, închizând ochii, refuzând să o mai văd.
Când îi deschid sunt din nou singură; doar eu şi reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea acea dăruită de ochii mei căprui care nu exprimau decât bunătate şi sinceritate? Ce s-a întâmplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochii trişti, plini de durere, care se uită înapoi la mine. Nu o cunosc şi nici nu vreau să o cunosc. Mă vreau înapoi. Iau cutia de medicamente şi un pahar cu apă. Dacă am de gând să o fac, în nici un caz nu o să fie în baie, încercuită de lumina falsă şi drogată a becului din încăpere. Aşa că ies pe balcon şi mă aşez pe jos, uitându-mă la cerul înstelat al nopţii. O noapte perfectă de toamnă. O noapte perfectă şi tipică în care eu să cad în uitare şi să mă las îmbrăţişată de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singură scăpare? Da.
Mă uit la pastilele din mâna mea, închid ochii, le înghit luând o gură de apă din pahar şi aştept. Nu o să dureze mult, o ştiu mult prea bine. Până când se vor întoarce acasă eu o să fiu deja de mult pierdută, fără speranţă.
Nu am avut dreptate – nu de parcă ar fi prima oară când mă înşel – înainte să fiu înconjurată de întuneric îl aud pe fratele meu deschizând uşa de la balcon, strigându-mi numele. Probabil mă căutau, negăsindu-mă la mine în cameră. Numai că gândul meu nu mai este la el sau la ceilalţi. Da, sunt egoistă. Nu mă interesează durerea pe care o las în urma mea. Gândul meu se îndreaptă din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, dacă şi numai dacă nu aş fi păşit pe acest drum. O ştiu mult prea bine, însă este mult prea târziu pentru regrete. E mult prea tarziu când sunetul ambulanţei îmi răsună în cap, iar în jur totul se învârte, în timp ce brunetul cu ochii blânzi mă zdruncină, poruncindu-mi să stau trează, să nu cumva să închid ochii. Cumva, văd furia alimentată de neputinţa sa: nu poate face nimic pentru că nu ştie ce am luat, cât şi nu doreşte să îmi facă rău, dându-mi un medicament care să reacţioneze cu ceea ce am înghiţit. Viaţa râde de mine. Ironic, tipic, normal, de aşteptat. Paramedicul semănă cu El, poate chiar este EL. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă cufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.
#2
Heya(*.*)


Ei bine, am vazut ca ai postat o noua poveste si cum nu am reusit nici pana acum sa-ti dau un coment la celelalte ficuri *scuze*, ma voi revansa cu un coment aici prin acesta.:D
Din pacate, de obicei imi place sa comentez mult, dar avend in vedere ca nu prea am ce comenta, voi fi scurta. Ai avut un inceput foarte bun, pe mine una m-a atras si a fost foarte promitator. Repetitiile sunt dese, insa ai specificat de ce, plus ca nu ma deranjeaza foarte rau[ si eu mai fac asta]. Poi, pot spune ca imi place, dar nu ma impresioneaza foarte tare. Am inteles in mare parte despre ce este vorba si tin sa te felicit pentru idee si pentru talentul si imaginatia de care dai dovada. Este originala 100%, iar povestea parca ar fi rupta din viata. Cuvintele demostreaza asta, chiar daca vorbirea ta este literara, iar expresiile folosite sunt foarte bune. Personajul principal. nu ii stiu numele, dar nu-i nimic grav, este chiar bine, ma tine in suspans pot spune. Cat despre personalitatea sa, este destul de bizara si tipica unei fete cazuta intr-o mare depresie. Intuitia imi spune ca a suferit din cauza unui barbat, probabil a facut-o sa sufere, insa sper sa dai detalii in capitolul doi despre asta, sunt tare curioasa.
La gramatica stai destul de bine, insa tin sa-ti spun ca ai o mica problema, uiti mereu cate un "i":
oglinzi- oglinzii
nopti- noptii
ochi- ochii
Cam acestea au fost. Plus mici greseli gramaticale:
hotariti- este defapt hotarati
multe- mult [aici nu cred ca ai fost atenta]
Greseli de tastare nu am vazut, iar asta demostreaza cata importanta ii dai ficului si ca te straduiesti ca totul sa fie bine.
Descrierea a fost buna, nimic de comentat. Ai conturat foarte bine sentimentele fetei si starile sale au fost foarte bine redate. Te-ai descurcat bine la acest capitol, experienta si cartile citite si-au spus cuvantul aici, insa as dori sa descri si locurile si lucruile din jur. Naratiunea mi-a placut, a fost buna, te descurci minunat. Dialogul, nu in exces si deloc sec. A fost invaluit de o aura de mister, iar cuvintele folosite in el contureaza foarte bine misterul cu care ai facut acest capitol. Actiunea a fost buna, usor grabita spre sfarsit, puteai sa detaliezi mai mult acolo. Si asa, nu a fost plictisitoare si am citit cu placere fiecare fraza.
Folosesti expresii foarte frumoase si cuvinte diferite fata de vorbirea normala. Sunt curioasa ce se va mai intampla. Ce se va mai intampla cu acesta fata, daca va supravietui. Hmpf... degeaba ma intreb eu, caci trebuie sa astept raspunsurile ceva vreme.
In concluzie este un fic interesant si original. Este o poveste obisnuita din viata normala, ce se poate intampla oricui in pragul depresiei. Chiar daca acum nu sunt lamurita in totaliate [probabil este vina mea ca nu am citit asa de profund], dupa cateva capitole voi fi la curent cu totul si iti voi spune cu mare placere parerea mea, care cred ca va fi una foarte buna.
Cam atat am avut de spus. Astept capitolul doi ca m-ai lasat in suspans, si nu am nicio idee despre ce s-ar putea intampla.

Ja ne` si multa inspiratie!
#3
Stiam ca nu voi regreta sa-ti citesc creatia. :)

Ador cum descrii sentimentele, atat de intens incat parca nu mai e nevoie de nimic pentru a aduce povestii ceva special. Uneori, mi se intampla, cand citesc un fic, sa-mi doresc sa abia in el ceva la care numai eu ma astept, devenind dezamagita cand imi dau seama ca nu exista. Este ca un moft, ca un obiect ce eu mi-l doresc in camera mea dar nu-l pot obtine. Ei bine, la tine e cu totul diferit. Nici nu mai pot sa-mi doresc ca fic-ul sa aiba ceva ce numai eu imi doresc ca realizez cu stupoare ca tu deja mi-l oferi.
Incepi cu ceva normal, cu ceva ce te duce cu gandul la o viata banala, cu nimic deosebit decat cea a mea, ca cititorului. In minte incepe deja sa-mi deruleze propria viata, mai mult sau mai putin deosebita, ce ar trebui sa fie reflectia vietii pe care personajul principal o duce. Totusi, mintea mea, ca cititor, se opreste in loc atunci cand incepi sa descrii ce inseamna cu adevarat normalitatea pentru personajul central, viata ce o duce ea zi de zi.
Am ramas placut surprinsa, am savurat fiecare fraza, fiecare detaliu pe care personajul mi-l oferea in dorinta de a cunoaste mai multe despre ce s-a intamplat cu aceasta. Am observat ca descrii sentimentul pe care multi l-au simtit, dar nu toti la fel de intens. Nu imi e teama sa recunosc, ca in unele momente mi-am regasit propria gandire, dar fiind mult prea mandra pentru a accepta asta in fata altora.
Ador cu cate dedicatie si cat suflet pui cand iti exprimi sentimentele, atunci cand scri, facandu-l pe cititor sa simta pana si cel mai neinsemnat detaliu. Prin modul tau de a scrie, invalui cititorul intr-o lume ce poate nu ar crede in veci in ea si totusi, in nestire, se afla in ea.
Pur si simplu povestea mi-a starnit un interes greu de descris, o adoratie pentru tot ce inseamna viata fetei. Poate e ciudat, dar e placut sa citesc prin ce suferinta a trecut acesta.

Oricum bafta in continuare, multa inspiratie si astept capitolul urmator.
[Imagine: 97943774.png]
~Thanks Rx~!~

Fa exact lucrul de care ti-e frica!

#4
multumesc Blood_Saya pentru parerea ta si sper sa citesti in continuare>:D<
multumesc Onytsa pentru ca ai trecut pe aici. Pot sa iti spun ca nu este vorba despre un barbat, cel putin nu el este singurul vinovat.
Deci am venit cu o continuare...nu stiu de care este motivul dar inspiratia pentru aceasta poveste imi vine numai seara cand trece de ora 12 si afara totul cade intr-o liniste eterna;))
Sper ca si ceilalti care citesc sa imi lase parerea lor.


***

Paramedicul seamănă cu El, poate chiar este El. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă scufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.
Din păcate, eu nu am norocul acela; încă o dată devin conştientă sau intru într-o stare care seamănă foarte mult cu conştienţa, cu realitatea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar când deschid ochii, nu îmi dau seama că nu mă aflu unde trebuie. Trebuia să fiu într-un pat de spital – nu? – Înconjurată de... de cine? Cei cu care am copilărit – cei pe care îi credeam prieteni mei care m-au părăsit, m-au renegat – colegii mei pentru care sunt cantitate neglijabilă şi care la rândul lor sunt pentru mine o cantitate neglijabilă? Părinţi mei sunt plecaţi în afară, celelalte persoane care se numesc cică rude nu dau doi bani nici pe mine şi nici pe familia mea; poate doar fratele meu, dar el este ocupat cu şcoala şi oricum nu aş vrea să piardă lecţii importante din cauza mea – deşi sunt sigură că lui i-ar conveni. Mamaia? Trebuie să aibă grijă de baba aia nebună care cică este mama tatălui meu. HA! Ce glumă! Ce mai mamă a mai fost şi ea, dar nu am chef să vorbesc despre ea, poate altădată o să îmi chinui mintea cu amintiri despre ea şi despre aşa numitul meu bunic. Poate altădată, asta dacă va mai exista o „altădată”.
Stai! Cunosc locul acesta: este fosta mea clasă din generală... clasa a cincea „C” de la cretini, mai bine decât „B” de la boi sau „A” de la analfabeţi. Cât de aiurea este să fii numit analfabet în clasa a cincea? Chiar dacă nu erau prietenii mei cei mai buni, mă înţelegeam foarte bine cu majoritatea colegilor. Îmi lipsesc şi îmi doresc să pot să îi revăd o dată, o singură dată, atâta cer.
Momentan clasă este goală şi arată părăsită, aşa, fără nici urmă de copil în ea. Băncile albastre sunt mai mici decât îmi amintesc, iar catedra nu mai are aceeaşi interdicţie pe care o ştiam atunci când eram mică – aveam impresia că dacă mă apropiam prea mult de catedră o să apară un profesor şi o să mă certe că am intrat în acel spaţiu care le aparţinea exclusiv profesorilor. La ferestre încă mai sunt vechile perdele albe, chiar nu ştiu din ce material, cu diferite flori brodate pe acestea. Un zâmbet îmi apare pe chip atunci când văd că pe pereţi încă sunt planşele făcute de fosta mea învăţătoare. Este atât de bine că mă aflu aici. Mă simt împăcată şi calmă, chiar puternică; de parcă nimic nu m-ar putea distruge, nici măcar amintirea acelei întâmplări în care el m-a strivit la fel cum un om striveşte o pană în mâna sa mare şi puternică; însă această stare nu durează prea mult. Trebuia să mă aştept la asta. Liniştea aceea nu o merit, de ce aş merita-o? Mi s-a arătat doar ceva ce nu mai pot avea niciodată. Este mai rău decât dacă eu i-aş fi dat unui copil o ciocolată şi după ce a luat o bucată din aceasta, i-aş lua-o înapoi, fluturându-i-o pe la nas. Mă simt aproape la fel ca acel copil, doar că de o sută de ori mai amplificat este sentimentul meu. Vreau să plâng şi să lovesc cu piciorul în podea ca un copil răsfăţat, însă rămân impasibilă în dreptul uşii, uitându-mă la clasa care din senin începe să se umple cu chipurile şi corpurile foştilor mei colegi şi apoi mă văd şi pe mine, apărând. Sunt cinci rânduri a câte şase bănci în clasă, iar locul meu este pe rândul din mijloc, cel de-al treilea, în ultima bancă – sunt printre cele mai înalte fete, de aceea stau în spate şi, în plus, nu am probleme cu vederea, aşadar văd perfect la tablă.
Arăt la fel cum îmi amintesc că arătăm la unsprezece ani: părul lung până la mijloc, des, cu firul gros şi cu mult volum – un păr imposibil – şaten care este legat tot timpul într-o coadă; ochii lipsiţi de orice fel de expresie, căprui; nasul mic şi cârn; obrajii plini, fără pic de culoare, deoarece am pielea anormal de albă – atunci când mi se fac poze, pielea mea este atât de albă şi mată, încât reflectă lumina, dând impresia unei străluciri angelice – şi o gură cu buza de sus mai mică decât cea de jos, de un roz pal. Arăt atât de serioasă, mult prea serioasă pentru un copil de doar unsprezece ani, dar viaţa întotdeauna a ţinut să îşi arate colţii atunci când venea vorba de mine, aşa că nu mă mai miră nimic. Aş vrea, însă, să mă duc la mine şi să îmi spun că totul va fi bine, că nu este nimic rău în a zâmbi din când în când, dar cumva ştiu că nici nu va şti că sunt acolo, lângă ea. De ce să mă obosesc? Oricum nu cred că va schimba cu nimic situaţia. Drumul meu va fi la fel fie că pot vorbi cu mine, fie că nu.
Şirul gândurilor mele este întrerupt de profesoara ce intră în clasă. O recunosc, este profesoara de religie.
– O, super. Este acea zi. De ce tocmai acea zi trebuie să o retrăiesc? De ce nu pot să retrăiesc clipe mult mai frumoase şi mult mai dragi mie? De ce nu pot doar să uit tot ceea ce m-a rănit, tot ceea ce m-a influenţat să ajung în acel punct? DE CE?
Însă, aşa cum mă aştept, nimeni nu are un răspuns pentru mine sau pentru întrebările mele. Nu pot decât să stau şi să mă uit la ceea ce s-a întâmplat deja şi este pe cale să se întâmple din nou, pentru a doua oară în viaţa mea. Oare aceasta să fie viaţa de apoi? Dacă aceasta este, atunci am făcut o mare greşeală; mai bine rămâneam în realitatea în care totul s-a petrecut decât să vin aici şi să retrăiesc totul de la început.
- Basarab Andreea Corina Valentina!
- Prezenţă! spun eu, trezită din gândurile mele de către profesoara de religie care îl suplineşte pe profesorul nostru obişnuit.
Poate nu este chiar corect să spun „eu”. Eu sunt aici, blocată undeva între moarte şi viaţă sau chiar în viaţa de apoi. Pot fi eu şi eu şi ea? Da, ştiu, sună aiurea, dar cum pot să mă exprim? Nu cred că s-au inventat destule cuvinte pentru ceea ce simt şi pentru situaţia în care mă aflu; aşadar mă folosesc de cele pe care le am, deci momentan o să îi spun „EU”, deşi nu este tocmai corect.
- Bună idee, zice o voce.
Sincer nici nu ştiu de unde vine, poate să vină din capul meu sau din afara capului meu.
- Vin din afara capului tău, zice din nou aceeaşi voce care îmi distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă în clasă.
Profesoara şi cu EU deja au avut acea discuţie enervantă în care EU îi explicam care era istoria din spatele prenumelor mele multe; o ştiu, de altfel, pe de rost. Părinţi mei au vrut să împace şi capra şi varza şi vânzătorul şi mi-au pus trei prenume: unul i-a plăcut mamei mele, unul i-a plăcut tatălui meu şi cel de-al treilea este după naşa mea, ca aceasta să nu se supere, vezi Doamne. Deşi eu una, sincer, nu înţeleg de ce trebuie copilul să poarte numele naşei sau naşului sau un nume ales de aceştia. Ce, doar nu este acesta al lor, nu? Când or avea şi ei un copil, atunci să îi pună ce nume or vrea ei, dar nu au nici un rost aceste gânduri. Degeaba cred asta, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia în care Eu sunt pusă din nou şi din nou şi din nou, de fiecare dată când apare un profesor nou.
- Gândeşti prea mult. Ţi-a mai spus cineva asta? spune din nou acea voce care deja începe să mă calce pe nervi.
- Cine eÅŸti?
- Eu sunt tu, doar un altfel de tu.
- Adică? Chiar nu înţeleg...
- Evident, dacă înţelegeai, ţi-ai fi dat seama de asta mult mai devreme. Tu eşti compusă din mai multe personalităţi care au trăit în diferite etape ale vieţii tale. Eu sunt personalitatea pe care tu te-ai chinuit să o alungi după ce te-ai despărţit de El, îmi explică ea mie.
- Iar EL! De ce întotdeauna trebuie să mă dau cu capul de EL?! ţip eu disperată, însă vocea sau personalitatea mea sau ce o fi fost ea – nu ştiu şi nici nu mă interesează – dispare lăsându-mă să mă uit liniştită la spectacolul numit: „Viaţa mea”.
- Deci cum îţi spun colegi? mă întreabă profesoara după ce i-a calmat pe colegii mei care pufniseră toţi în râs.
Da, numele meu întotdeauna este un subiect extraordinar care stârneşte râsul de fiecare dată şi care nu face decât să mă mai împingă puţin în cochilia mea, de parcă nu aş fi destul de închisă în mine şi fără acest impediment, dar normal că ceilalţi nu ştiu acest lucru şi continuă să râdă până când profesoara le spune să tacă din gură.
- Valentina mă strigă toţi cei care mă cunosc, zic eu cu o voce destul de slabă.
Şi acesta este ultimul lucru pe care îl văd, deoarece întunericul începe să înghită încăperea şi oricât de mult încerc eu să apuc cu mâinile decorul clasei, tot ceea ce prind este un mare nimic, iar în urechi îmi răsună râsul colegilor mei, înnebunindu-mă. Cad din nou în braţele care oferă dependenţă, cele ale inconştienţei, şi mă las purtată de liniştea pe care mi-o dăruieşte fără să pun întrebări, bucuroasă pentru că am scăpat de acel infern, de acel chin prin care treceam în fiecare zi de şcoală. Cum am putut să cred vreodată că mă înţelegeam bine cu ei? Cum au putut să îmi lipsească vreodată aşa numiţii mei „colegi din generală”? A, da, acum îmi amintesc. Asta s-a întâmplat deoarece am uitat clipele rele şi urâte din trecutul meu, refuzând să le recunosc şi aducându-mi aminte doar de cele frumoase, care deşi foarte rare, îmi colorau sufletul în culorile frumoase ale curcubeului, dar acum s-a terminat cu minciunile. Acum toate cărţile se dau pe faţă, acum tot adevărul este dezvăluit, iar eu nu pot să îmi sting teama care s-a născut în sufletul meu, teama că în curând mă voi trezi şi voi retrăi o altă scenă din viaţa mea care mi-a lăsat o altă cicatrice pe inima mea pură în acel moment din viaţă. Din nou, mă trezesc sperând că este ultima oară când cad în inconştienţă, că nu o să mă mai trezesc şi că destinul mă va lăsa să mă odihnesc.
#5
Am mentionat ca ador aceasta...sa o numesc bibliografie? Nu, sa o numesc bibliografie ar fi un gest naiv si prostesc din partea mea. Oricum, ador acest fic ca sa renunt la el.
Dar sa revenim. Mi-a placut, desi trebuie sa mentionez, nu a mai fost asa intens ca in primul capitol. Oricum ai descris totul perfect, oferindu-ne intelesuri prin simple actiunii. Mi-a placut introducerea fetei in acel spatiu al amintirilor, aceea lume pe care ea o credea uitata dar realiza ca aceasta inca exista inauntrul ei. Imi place cum introduci personaje, desii nu fizice, totusi dai impresia ca ea se invarte in jurul a mai multor personaje decat in jurul ei. Spun asta pentru ca am observat ceva foarte interesant. Ea oricat incerca sa se aproprie de realitate, de lumea pe care o doreste, inevitabil ajungea tot la o ea, la o latura de a ei. E ca si cum, intreaga lume se invarte in jurul ei. Iarta-ma daca gresesc, e doar o simpla idee.

"-Basarab Andreea Corina Valentina!" Dintr-un motiv necunoscut m-a facut sa zambesc, dar nu intr-un mod rautacios, ci de apreciere. Este un lucru destul de mandru sa posezi trei prenume, desi o parte din viata ta detesti acest lucru. Este o dovada a mentalitatii omului, ca nu se poate aprecia, ca prefera sa-si gaseasca singur defectele decat i le spuna altcineva. Dar, cu toate astea, el nu-si observa propria-i greseala.

Ai avut mici greseli, iata-le:
cincia - cincea
brpdate - brodate
buacata - bucata
aceasi - aceiasi
despratit - despartit
rasulor - rasul

Cam asta am observat, greseli minore dar e bine sa ti se aduca la cunostinta.
Mi-am spus parerea despre fic, nu cred ca mai pot adauga ceva. Iti urez multa inspiratie si dorinta de a scrie in continuare.
[Imagine: 97943774.png]
~Thanks Rx~!~

Fa exact lucrul de care ti-e frica!

#6
Heya(*.*)

In sfarsit m-am decis cu draga inima sa citesc capitolul doi si imi pare tare ca rau ca am intarziat, insa mai bine mai tarziu, decat niciodata.
Tin sa te anunt ca ficul tau incepe din ce in ce mai mult sa-mi faca pe plac si fiecare rand citit ma bucura nespus. Povestea incepe sa se contureze si am inceput deja sa prind firul povestii. Este foarte interesanta si foarte bine elaborata. Ai un vocabular foarte bine dezvoltat, insa, la inceput ai folosit putin vorbirea normala si a sunat putin cam ciudat, eu fiind obisnuita cu vocabularul tau literar. Imi place foarte mult, ai facut-o pe acesta EU sa fie in pragul disperarii si din aceasta cauza povestea a devenit foarte dramatica, iar asta imi place la nebunie. Are vedenii cu Ea cand era copil, pierzandu-se in mintea sa, repetand fiecare etapa a vietii sale. Sunt amintiri destul de dure si triste, iar te-ai priceput foarte bine sa le redai.
Cand ai facut descrierea fetei, sincera sa fiu, mi-au dat lacrimile. Imi amintea de mine, cum aratam, cum ma coportam, cum eram cu colegii... Ai descris foarte bine acel pasaj si ai transmis exact sentimentele traite de fata intr-un mod spectaculos, pot spune.
Ma bucura tare mult sa`ti citesc lucrarea deoarece este foarte bine compusa, iar detaliile sunt puse la punct. Am totusi ceva sa- ti zic: uiti cate un "i". In rest nimic, toate au fost bune si frumoase.
Astept capitolul urmator si mai repede, sunt tare curioasa ce se va mai intampla.
Ja!
#7
S-au facut deja observatiile necesare,nu are rost sa repet :D

In esenta imi place ideea, e interesanta. Sinuciderea asta ca singura cale de scapare mi se pare destul de dubioasa,dar numai ca aspect general, pica bine in ficul asta.
Ai cateva scapari ce-i drept, repetitii uneori fara a fi necesare,insa mergi pe drumul cel bun.cel putin din punctul meu de vedere.

Am observat ca iti place sa accentuezi sentimente ca disperarea si durerea, si spre deosebire de altii, o faci bine.
Ai o inclinatie spre starile emotionale si mai putin pe esenta intamplarii si iese ceva interesant,observ. Ce ti-as putea spune,ca sfat, ar fi sa amplifici [desi nu stiu daca asta e cuvantul] ideea asta a dezorentarii pe care ai conturat-o la inceputul capitolului,mi-ar placea sa vad ce iese. Oricum,asta-i un sfat pur subiectiv.

Succes !
#8
Multumesc mult Anita, Onytsa si Jigoku pentru parerile voastre.>:D<
Sper ca si ceilalti care citesc sa le impartaseasca cu mine.


***


"Ceva era schimbat acum cand din nou deveneam constienta. Ceva era gresit, foarte gresit, parca imi simteam corpul. Nu mai eram in acea lume a amintirilor, dar refuzam sa cred ca traiesc si ca inca fac parte din acea realitate de care fugisem, care ma doborase la pamant si imi sfasiase sufletul. Insa ceva imi spunea ca tocmai acela era adevarul. Incet imi deschideam ochii pentru a inspecta locul in care ma aflam. Acesta era primul semn ca nu mai traiam in acea lumea a amintirilor. Atunci cand m-am trezit nu a existat nicio perioada de intuneric in care eu sa ma acomodez cu trupul meu. Acum exista, acum eu dadeam comenzile, eu decideam cand vruiam sa vad lumea inconjuratoare, nu altcineva. Incet, lumina artificiala a becului din incapere imi invada mintea, ranindu-mi la inceput ochii si facandu-ma sa vad mici luminite multicolore, care dansau peste tot prin campul meu vizual la fel ca niste mici licurici bucurosi. Nu era o lumina puternica, dar din cauza faptului ca nu am mai deschisesem ochii de ceva timp era normal sa ma deranjeze si sa ma doara. Nici eu nu stiam cat timp a trecuse pentru ca aveam impresia ca se dusesera secole de cand ma aflam in aceasta realitate. De aceasta data chiar ma aflam intr-o camera de spital, aici, unde crezusem ca sunt la inceput, cand ma „trezisem” dupa incercarea mea, esuata, de a ma sinucide. Ciudat era ca eram singura in aceasta incapere, fara alti pacienti. Oare crezusera ca o sa ma deranjeze daca o sa am companie? Nu stiu, nu puteam sa spun ce a fost in capul celui care a decis ca eu trebuie sa stau aici. Aveam un aparat care arata semnele mele vitale si care ma fascina pentru doua minute intregi, ceea ce era ceva, avand in vedere ca atentia mea nu mai statuse mai mult de cateva secunde asupra unui singur lucru de ceva vreme. In bratul stang era o branula infipta care ma hranea cu nu stiu ce solutie. Nu scria nimic. Ciudat, de obicei scria numele substantei, din cate stiam, pe punga ce statea cu susul in jos atarnand de acel suport. Cumva, branula ce penetra bratul meu, exact pe partea opusa unde este cotul, ma fascina. O amintire ma chinuia despre orele cand singura imi dadusem gaura in spranceana, cu o branula. Nici acum nu imi venea sa cred ce putusem sa fac. Eu, cea care aveam o frica ingrozitoare de tot ceea ce inseamna ace si doctori, fusesem in stare sa imi bag o branula in spranceana fara nicio problema. Iar apoi, dupa sterilizasem locul, imi pusesem un pierce cu capetele semanand cu capatul unei sulite. Inconstient mi-am dus mana dreapta, libera de orice fel de chestie care m-ar putea incomoda in miscarea acesteia, la spranceana unde inca se afla pierce-ul. Zambeam, dandu-mi seama ca nici acum, cand sunt in realitate, eu, singura stapana asupra mintii si amintirilor mele nu pot sa nu imi amintesc anumite lucruri din propria viata. Era ca si cum dupa fiecare colt ma asteapta o alta memorie gata sa isi arate poveste, gata sa raneasca sau sa vindece ceva in inima mea.
Fusesem trezita din aceasta stare, in care paseam atat de des, de catre persoana care intrase in incapere. Nici nu imi mai dadeam seama cand alunecam incet spre acea lume care ma impinge la lucruri nebunesti. Nu il cunosteam pe cel care venise spre mine. Pentru prima data imi dadusem seama ca ma incapatanasem sa vad doar mobila din incapere, refuzand sa observ ca nu era nimeni langa patul meu asteptand ingrijorat sa ma trezesc. Insa asa cum era normal nu puteam sa fug la nesfarsit de acel fapt atat de dureros. Sa fii singur intr-un pat din spital, intr-un loc pe care il urasti cu toata fiinta ta, era patetic. Concluzia era ca eram si eu patetica, poate mai mult decat patetica, dar refuzam sa cad din nou in acea auto-compatimire. „Hai sa plangem pentru saraca Valentina, a avut o viata atat de grea! „
”Nu! Nu! Nu!” Imi spuneam eu in gand, dand din cap pentru a da mai multa forta acelui cuvant mut.
„Nu ma duc acolo, nu acum, nu vreau acum.” Mi-am fortat atentia din nou asupra barbatului care intrase si ce purta un tricou negru cu o poza a solistei de la Within Temptation si o pereche de blugi foarte strimti de un albastru inchis. Era un barbat tanar, de vreo douazeci si ceva de ani, brunet, cu ochii verzi, blanzi, cu trasaturi frumoase, intr-un mod masculin si cu un corp bine facut de atlet – se si vede de la o posta ca facea un sport sau poate se ducea la sala. Nu avea acele trasaturi feminizate pe care unii baieti le au, ale sale erau pur masculine si foarte atragatoare.
„Paramedicul”, imi soptise cineva in ureche, aproape ca putusem sa ii simt rasuflarea cand rostise asta. Nu imi intorsesem privirea sa vad cine este, deoarece stiam mult prea bine ca era doar mintea mea razna, care proiecta lucruri ce nu existau in realitatea, ci continuam sa ma uit la el, in ochii lui.
Acesta fusese putin uimit cand intrase, probabil din cauza faptului ca ma vedea constienta. Dar isi scuturase capul, un gest ce mi se paruse putin amuzant, si imi oferise cel mai cald si linistitor zambet pe care il detinea. Nu era un zambet din acela timid si stangaci, ci unul plin de incredere, tupeist, care dezvaluia o dantura perfecta, de un alb orbitor si care parea sa spuna: „Sunt aici, nu o sa plec prea curand si tu nu ma poti ignora.” Isi trasese scaunul ce statea in colt langa patul meu, luandu-mi mana in a sa si se asezase pe acesta, facandu-l sa scoata un sunet dezaprobator.
Nicio clipa nu-l scapasem din ochi, eram mai rau decat o pisica ce isi urmarea prada cu o obsesie aproape daunatoare pentru sanatatea sa, insa asta nu inseamna ca mintea mea nu lucra. Dimpotriva, ea lucra constant, analizand situatia in care ma aflam si mai ales chinuindu-ma cu intrebarea: „De ce este el aici? De ce el si nu altcineva care ma cunoaste si care, credeam, ca tine la mine?”. El care semana atat de mult cu EL, cu cel care imi fransese sufletul pentru ca nu se multumea doar cu inima mea. Chiar nu stiam ce era mai rau: realitatea in care traiam, intr-o continua suferinta si depresie sau lumea aceea a amintirilor, in care eram fortata sa retraiesc momentele cruciale din viata mea, provocandu-mi astfel alta suferinta poate mai dureroasa? Singurul lucru care tot aparea si in realitate si in acea lume era El si inca nu stiam de ce. Insemnase foarte mult pentru mine si il iubisem, da, il iubisem, dar nu EL era de vina pentru tot ceea ce mi se intamplase si nu ar fi trebuit sa ma tot intorc la acesta. Poate o sa inteleg cand totul o sa se termine, de fapt, sper sa inteleg inainte ca totul sa se termine.
Sprancenele mele se uneau creand niste mici riduri pe frunte din cauza incercarii inutile de a afla raspunsuri la intrebari mai mult sau mai putin imposibile. Paramedicul isi apropie mana de chipul meu si cu un deget imi ridica coltul stang al gurii, intr-o incercare de a ma scoate din gandurile mele negre. Uimitor, insa reuseste sa imi fure un zambet trist, adevarat, dar este totusi un zambet.
-Este un inceput, zice el continuand sa zambeasca.
-Ce cauti aici? Este prima intrebare care imi paraseste buzele.
Intotdeauna am avut o curiozitate iesita din comun, care a trecut intotdeauna de bariera timiditatii mele, iar cateodata sufeream din cauza aceasta. Cateodata nu trebuia sa aud sau sa stiu raspunsul la intrebarea mea. Insa nu puteam niciodata sa imi tin gura si cred ca nu as fi putut sa tac nici daca viata mea ar fi depins de acest lucru, cel putin nu atunci cand curiozitatea era implicata.
-Ma gandeam ca ai nevoie de cineva care sa stea langa tine, pareai atat de singura si de parasita asa cum stateai inconstienta in acest pat. Dar nu l-am lasat sa termine.
-Ti s-a facut mila de mine, soptesc eu incercand sa inec durerea provocata de cuvintele sale.
Era una ca eu sa cred ca sunt patetica si penibila si tipica si era acelasi lucru pentru mine daca altcineva credea aceste lucruri. Dar era cu totul alta mancare de peste atunci cand o spunea, atunci cand imi spunea mie in fata ca el crede acele lucruri. Durea.
Totul s-a petrecut atat de repede din acel punct. Am vazut expresia lui care nega cuvintele mele, dar nu voiam sa o constientizez. In mintea mea se invartea acea zicala care spune ca ochii verzi nu trebuie crezuti niciodata, iar el avea ochii verzi, la fel ca EL. Tot ceea ce voiam eu era ca acea durere sa dispara din inima mea si sa imi dea pace, dar in loc sa plece, ea se intensifica si in cateva secunde nu mai puteam sa respir. Incercam si ma luptam cu toata forta mea sa imi fac plamanii sa functioneze, dar nu vruiau, se incapatanau sa stea nemiscati ca doua stane de piatra. Stiam ca poate ar fi fost mai bine pentru mine sa imbratisez moartea si sa ma las purtata de ea pe valurile abisale ale linistii si pacii. Dar nu puteam sa nu lupt impotriva ei, inca nu retraisem tot, povestea mea inca nu ajunsese la final, trebuie sa mai rezist putin, inca putin si apoi sa ma las in voia ei, moartea.
Camera cu lucruri luase forme anormale, distorsionate in timp ce paramedicul se chinuia sa ma ajute. Chemase asistenta si medicul pentru ca se auzeau in fundal niste zgomote ale unor oameni ingrijorati. Simteam ceva rece si ud cum cazuse pe obrazul meu. Lacrimi poate? Daca da, atunci ale cui? Insa nu mai puteam sa vad ce este, deoarece intunericul deja imi acaparase vederea rupandu-mi astfel contactul cu acea realitate.
-I-am promis fratelui tau ca voi avea grija de tine si nu imi incalc promisiunea! Spunea cineva cu o voce atragatoare, probabil acelasi cineva care imi luase din nou mana in a sa si imi transmisese incapatanarea sa de a nu da drumul.
A fost ultimul lucru pe care l-am auzit, care mi-a umplut urechile si mintea, singurele cuvinte care in mod ciudat mi-au tinut de cald acolo, in drumul meu spre inconstienta.
De aceasta data nu m-am mai rut sa fie ultima oara cand cad in acest abis fara de sfarsit. De data aceasta cazusem cu speranta ca poate o sa mai am ocazia sa il vad pe fratele meu, fie doar si pentru un minut, cat sa ii multumesc, cat sa ii cer scuze ca il las singur. Undeva, in adancul meu, stiam ca el a venit la spital si a plecat doar din cauza ca i-a promis paramedicul ca va sta cu mine. Desi motivul pentru care el a facut acest lucru imi scapa la acesta ora, dar aveam sa-l aflu, imi jurasem ca il voi afla. Pentru fratele meu, insa, aveam sa ma intorc inapoi sa ii spun: „La revedere!”, sa il pup pe frunte. Doar pentru el. El merita."
#9
Nu am putut ignora acest topic cand am vazut ca ai pus continuarea :P
Sa vedem... nu stiu daca te va afecta acest comm ~ nu ca as vrea asta ~ nu stiu daca il vei lua in considerare dar trebuie sa spun ceea ce gandesc.
Acest capitol chiar nu te reprezinta, chiar nu pare a fi scris de tine. Inafara de greseli ~ mananci litere ~ dar si faptul ca a fost incurcat, putin spre plictisitor ~ sau poate mai mult ~ greu de inteles si de urmarit, toate acestea duc spre dezamagire. Primul capitol a fost fantastic, uimitor si nu am cuvinte sa il descriu, al doilea a fost intre, iar acum, acesta, ma duce cu gandul ca o iei in jos. Fallen, stiu de ce esti capabila, stiu ca poti urma sirul unei povesti fara sa-l duci in punctul de... banal. A fost fara farmec, fara o actiune care sa ma determine sa citesc in continuare. Am citit in speranta ca va exista ceva ce va sterge toata impresia de dinainte, dar nu a fost nimic. Totul continua in jos, catre banal, plictisitor, prea nesemnificativ ca sa aibe ce cauta in acest fic. Fraze care practic nu le-am inteles, atat de incurcate si care parca intentionat le-ai fi complicat ca sa aduci acestei povesti o infatisare cat mai filozofica, dar cu regret iti spun ca nu ti-a iesit. Si a mai fost ceva, nu stiu ce ai vrut sa exemplifici, dar daca ai o explicatie rezonabila te rog sa mi-o spui imediat ce ai ocazia. Cand fata il vede pe " paramedic" intrand, este o fraza cam asa:

Prima oara spune ~dar eu nu imi intorc privirea sa vad cine este..." dar apoi ~ ci continui sa ma uit la el..~

Poate am inteles eu gresit, oke, te rog sa-mi explici. Dar daca nu, te rog nu ma obliga sa renunt la acest fic. Are o poveste captivanta, bine pusa in evidenta, dar tu continui sa decazi astfel incat ma faci sa am o gandire nu prea buna despre acesta, si sa renunt.

Uite si greselile:

ca inca - aceasta e categoric cacofonie :|. fallen, chiar nu pot crede ca tu ai scris acest capitol. puteai pune ~ ca tocmai ~ sau orice altceva iti trecea prin cap.
ma doborat - m-a doborat
inconstient - personajul principal e fata, de ce ai pus la masculin? inconstienta*
sa isi arate poveste - povestea
urechile si minte - mintea :| devine suparator
incapataneau - incapatanau
lucrur - lucru

Cam aste sunt, unele foarte grave ca sa pot sa le trec cu vederea.
Mi-am spus parerea despre acest capitol, incearca sa te inalti, esti o scriitoare prea buna pentru a ramane jos.
Bafta cu urmatorul capitol si multa inspiratie. Astept cu nerabdare sa vad cum va fi!
[Imagine: 97943774.png]
~Thanks Rx~!~

Fa exact lucrul de care ti-e frica!

#10
ai destul de multe probleme capitolul asta:p
pe majoritatea le-a punctat destul de obiectiv Saya. Intr-adevar, cateva greseli de tastare, repetitii .. nu prea dau bine toate astea
In schimb imi place ca ai legat ideile logic, ca de obicei, de altfel :D
Mi-a placut ideea cu sala de clasa si toata povestea din jurul ei,bravo.
Am mai observat ca n-ai mai accentuat la fel de intens sentimentele si ai concentrat ceva din poveste si pe caracterul general al personajelor, le-ai conturat mai bine si-mi place asta,incep sa-mi fac niste idei.
Multa bafta in continuare, spor la scris




Utilizatori care citesc acest subiect: 1 Vizitator(i)
This forum uses Lukasz Tkacz MyBB addons.