Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Regină printre blonde

#21
Bonjour, mes chères!
Pentru că sunt răcită de mor şi mă ustură gâtul ca naiba ( am şi răguşit ) - de parcă am băut kile de lavă încinsă şi nu Pepsi Twist rece ca gheaţa, de la magazinu' din colţ, în fiecare zi şi încă mai beau fiindcă altfel mor - şi fiindcă mi-e lene nu o să mă pierd în scuze kilometrice şi n-o să vă înşir aici o poveste despre cum am amânat eu sfârşitul lumii şi deaia nu am putut scrie când e clar că vă puteţi da seama şi singuri de ce nu am mai scris. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar să vă las acum să vă delectaţi cu ceea ce-i mai pregăteşte crudul Univers blondei noastre favorite. Şi vă asigur că, la cum îl cunosc pe stimabilu', nimic din ce i se va întâmpla ei de acum încolo nu va fi prea plăcut. Bun, hai că vă las. Lectură plăcută!



[center]Capitolul cinci [/center]

Stau cu fruntea lipită de pieptul bine făcut al verişorului meu, cu ochii strâns închişi, cu unghiile înfipte în cămaşa sa neagră şi lacrimi mari şiroindu-mi tăcut pe obraji.
Practic, în felul ăsta reuşesc să mă descărc şi să mă eliberez de toate problemele mele. De Rowe mi-e teamă şi totodată ruşine, nu vreau ca părerea lui despre mine, şi aşa proastă, să se înrăutăţească, dar în faţa lui Xavier, care mă adoră pur şi simplu ( iar sentimentul e reciproc ), nu am nicio problemă în a începe să plâng. Ştiu oricum că orice ar fi, el nu o să-mi reproşeze nimic fiindcă ştie întotdeauna cum să se poarte cu mine şi mă tratează mereu cu delicateţe.
Nu ca bruta aia de Rowe care practic făcuse spume când i-am povestit ce mi s-a întâmplat şi ce m-a determinat să fug de-acasă. Şi totuşi, ce a urmat apoi a fost... Uh, la naiba! Trebuie să mi-l scot din cap. E prea mult pentru cât pot duce eu, o copilă nenorocită de soartă.
E vina mea, ce-i drept. Pentru că cred în basme. Pentru că întreaga mea viaţă fusese un basm, exceptând moartea mamei. Dar în rest trăisem ca o prinţesă de mică. Şi aşa am crescut cu convingerea că pentru fiecare fată există un prinţ. Tot ce trebuie ea să facă este să-l găsească. Apoi urmează faza cu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Încă de mică mi-am visat prinţul, care, surprinzător, lua întotdeauna înfățișarea și personalitatea verișorului meu ce-mi era ca un model și totodată primă dragoste. Căci îmi amintesc perfect că prima confesiune din viața mea a fost făcută lui.
El avea vreo cinşpe ani şi eu vreo şase-şapte când i-am mărturisit dragostea mea eternă şi nemărginită, cocoţată într-un copac şi el nici nu mă băgase în seamă implorându-mă să cobor jos ca nu cumva să păţesc ceva. Niciodată nu-l văzusem aşa de panicat.
-Dar mi-e frică, am zis eu şi am început să plâng dintr-o dată. Te rog, Xavier, ajută-mă! Nu-i spune lu’ papa, te rog!
A reuşit să mă dea jos în cele din urmă, iar când am ajuns cu picioarele pe pământ am vrut să-i spun iarăşi ce simţeam pentru el, dar fix atunci apăruse Rowe şi mi-am închis gura. Seara, Xavier a venit în camera mea şi a stat cu mine până am adormit. La un moment dat mi-a spus, zâmbind, luându-mi mâna într-a lui şi sărutând-o că mă iubeşte aşa cum nu va mai iubi pe nimeni. Ştiind foarte bine că era o afecţiune frăţească ceea ce ne lega pe noi, m-am mulţumit şi cu atât.
-Gata, Charlotte, sunt aici, şopti strângându-mă în braţe.
Numele ăsta parcă nu mai sună atât de rău din gura lui. Într-un fel, mă linişteşte.
Îmi ridic uşor capul şi mă uit la chipul său senin şi surâsul dulce.
-R-rowe e... aici?
Dă din cap în semn de nu şi mă dezlipesc uşor, dar mă trage înapoi spre el.
-Mai stai. Nu te-am mai văzut de mult, mi-a fost dor de tine.
-Şi Rowe... ? O să servească micul dejun, mă aşteaptă, zic stânjenită, încercând să mă eliberez din strânsoarea sa sufocantă
-El a avut deja parte de tine, mai lasă-mă puţin să te strâng în braţe înainte să te împart şi cu ceilalţi, îmi spune hotărât, zâmbind uşor arogant şi ştergându-mi lacrimile.
Cum, cum să nu-l iubeşti pe tipul ăsta ?! Cu vocea sa gravă şi dulce şi accentul puternic franţuzesc, cu parfumul său hipnotizant şi zâmbetul irezistibil, cu vorbele lui pline de zel. Sunt mai mult ca sigură că toate pariziencele sunt la picioarele lui. Zău aşa, pe mine mă înnebuneşte chiar şi acum, într-un moment unic între doi verişori care se iubesc mult! Nu vreau să mă gândesc ce le face fetelor şi cum reacţionează ele.
-Ah, am picat într-un moment prost, aud o voce mieroasă în spatele meu şi mă depărtez instantaneu de blondin. Continuaţi, nu mă băgaţi în seamă! zice Jo căscând uşor.
Astăzi poartă o ţinută smart casual, alcătuită dintr-o rochie fără mâneci şi cu o eşarfă colorată, iar ca încălţăminte o pereche de sandale de un roz pal. Părul îl are strâns lejer într-o coadă într-o parte şi e machiată natural. Superbă ca deobicei fata asta. Mă întreb pentru ce s-a îmbrăcat totuşi aşa... Nu-mi spune că tipa are un job stabil!
-Eu... Ăh, adică noi... Eh, nu făceam nimic, ştii... adică...
Nu ştiu de ce naiba mă tot bâlbâi în faţa ei încercând să-i dau o explicaţie când ea se presupune a fi, într-un fel, rivala mea. De fapt, eu nu dau explicaţii nimănui niciodată, ei de ce mă tot chinui să-i dau ?
-Bună, Josephine, o salută verişorul meu non-şalant.
-Roland ştie că eşti aici ? îi surâde ea batjocoritor.
-Absolut. Chiar el mi-a permis să-mi vizitez scumpa verişoară pe care oricum aş fi vizitat-o şi fără acordul lui, zice râzând, săruntându-mi obrazul cu brutalitate.
-Dacă spui tu, îi aruncă ea apropiindu-se de mine. Haide, Charlotte, scumpo, vino la masă, îmi zice şi mă ia de mână. Închide-ţi capodul, apropo... Nu prea ai tu ce să arăţi, dar totuşi se vede!
Uitasem că nici nu m-am schimbat! Instinctiv îmi cobor privirea în piept şi observ că maieul de la pijama este puţin cam prea decoltat şi... Cum adică nu prea am ce să arăt? Huh? Care-i problema ei că sânii mei nu sunt atât de imenşi şi obraznici ca ai ei? Măcar ai mei sunt naturali!
Ahaaa. Pe bune că nu înţeleg ce însemnătate are ea pentru mine, dacă mi-e rivală sau prietenă. Poate câte puţin din fiecare ? Dar, cum mi-ar zice verişoara şi cea mai bună prietenă a mea, Keira, dacă ar fi de faţă, trebuie să fiu precaută cu o astfel de persoană.
Îmi închid repede capodul şi mă desprind din strânsoarea ei, întorcându-mă la Xavier care rămăsese în urmă, verificându-şi probabil mesajele de pe telefon, având în vedere că îşi tot butona iPhone-ul fără se uite măcar pe unde merge.
-Nu-mi pot lăsa musafirii de izbelişte, îi zic eu. Nu ştiu dacă ai auzit de bunele maniere, dar cică aşa e politicos. Hai, Xavier, rămâi la micul dejun – am atâtea să-ţi povesteeeesc!
Blondinul îi aruncă un zâmbet caustic lui Jo care-şi flutură părul în faţa noastră şi o ia înainte. Eu şi Xavier ne uităm unul la altul şi începe să râdem, apoi o luăm uşor pe culoar spre bucătărie şi îl rog să-mi povestească ce-a mai făcut.
-Nu prea multe, zice el. Am terminat liceul, am intrat la facultate, mi-am cumpărat un apartament mult prea mare pe care-l împart cu prietenul meu în timpul anului universitar, lucrez ca operator imagine la un canal de televiziune de aproape doi ani şi cam atât.
Nu zice nimic de nicio fată. Ori nu e interesat şi se axează mai mult pe muncă şi facultate ori e... Nu, cum să facă aşa ceva ? Verişorul meu era un Don Juan desăvârşit de prin gimnaziu, nu aş avea de ce să-mi fac griji.
-Franţuzoaicele sunt în general nişte târfuliţe, Charlotte, zice nonşalant, deaia n-am menţionat nimic despre o iubită sau o relaţie. Sunt bune la absolut orice, au stil şi graţie, dar nu şi la a fi într-o relaţie de lungă durată. Se plictisesc repede. Mă refer mai mult la generaţia asta – femei precum mătuşa Charlotte, mama ta, nu mai găseşti pe nicăieri, era unică !
Nu ştiu prea multe despre cum era mama pentru alţii, mulţi vorbeau despre ea ca fiind o femeie care iubea arta în toate formele ei, romantică, visătoare, iubitoare şi blândă. Însă pentru mine era femeia care eu nu aş putea fi niciodată. Era o familistă convinsă, eu şi tata fiind cele mai importante persoane pentru ea, puternică, intuitivă, de o inteligenţă debordantă şi loială. În timp ce eu sunt o aiurită răsfăţată, uşor de fraierit, nehotărâtă, iresponsabilă şi imatură, cu capul în nori şi snoabă.
-Eu aş fi preferat o iubită de altă naţionalitate, zice Xavier şi mă ia uşor de bărbie zâmbindu-mi seducător. Poate o americancă, spune şi cu fiecare cuvânt se apleacă tot mai mult peste buzele mele. De preferat una pe jumătate franţuzoaică.
Am închis ochii, înghiţind în sec, şi am aşteptat să se întâmple. Ce anume nici eu nu ştiu. Dar cert e că aşteptasem toată viaţa pentru o apropiere de genul între mine şi verişorul meu care-l întruchipase pe prinţul meu atâţia ani.
Doamne, chiar sunt bolnavă... Ori am aşa, o plăcere sadică, de a mă îndrăgosti fix de cei mai nepotriviţi tipi. Chace-şarlatanul-superb, Rowe-tiranicul-prieten-adorabil şi Xavier-prinţul-interzis. Unul m-a considerat singura lui modalitate de a ieşi din rahat, altul mă crede prea tâmpită să mă descurc pe picioarele mele şi are propriile metode diabolice de a mă învăţa ce e şcoala vieţii şi ultimul, dar nu cel din urmă, e verişorul meu, pe care superbul meu prieten din copilărie, care se presupunea a fi cel mai bun prieten al său, părea să nu-l mai înghită ( ceea ce mă făcea să mă întreb ce naiba se întâmplase în lipsa mea şi de ce Xavier nu menţionase nimic de asta în vizitele sale la New York ), şi îmi este practic imposibil să am o relaţie cu el ( asta doar în cazul în care şi el ar vrea ) pentru că suntem rude chiar de gradul întâi şi... ce mai! Incestul e interzis prin lege şi de către religie – cu toate că nu sunt eu cine ştie ce religioasă şi din punct de vedere legal aş fi reuşit eu – cu ajutorul lui tăticu’ – să o rezolv cumva. Dar să coborâm acum cu picioarele pe Pământ.
-Visezi prea mult, verişoară, spune dintr-o dată şi când deschid ochii realizez că el se depărtase de mine şi intrase deja în bucătărie, salutându-i pe toţi.
Prima oară Rowe mi-a spus că visez prea mult cu ochii deschişi, acum Xavier. Ştiu asta, sunt atât de conştientă, dar mă doare s-o aud din gura lor, cele două persoane care mă adoră de mică şi-mi iubeau înainte fiecare defect fiindcă li se părea adorabilă prostia mea, mofturile mele şi snobismul meu.
-Neaţa, scumpo, mă îmbrăţişează Camille după ce-l ciupeşte puţin de obraz pe Xavier şi îi ciufuleşte zulufii aurii.
Îi zâmbesc şi mă aşez abătută pe primul scaun pe care-l văd. Masa e plină cu bucate, nimic mai mult decât ce mă aşteptam de la Camille, iar în jurul meu e o linişte de nedescris. Îl caut cu privirea pe Rowe şi-l zăresc chiar în dreapta mea, în capul mesei, sorbind din ceaşca sa cu cafea şi citind ziarul – Le Monde. În stânga e Xavier care vorbeşte la telefon într-o franceză fluentă şi super rapidă, din care eu nu înţeleg decât “Ce mama naibii aveţi în capul ăla pe lângă golurile de mărimi universale ?” şi mă bufneşte râsul imediat. Iar în faţă e Jo, care se uită peste un dosar foarte concentrată – atât de concentrată că nici nu-şi mută privirea din hărţoagele acelea când ia o muşcătură din felia de păine prăjită unsă cu unt. Cât despre Camille, ea pur şi simplu nu stă locului, pregătind mâncare probabil pentru tot anul şi, în caz că-i mai rămâne timp, pentru restul cartierului. Mai lipseşte tatăl lui Rowe, Charles, care se presupune a fi plecat din oraş zilele astea la nu-ştiu-ce-seminar-despre-nu-ştiu-ce-chestie-legată-de-avocaţi.
Brusc realizez că nu-mi găsesc locul aici, că oamenii ăştia muncesc pe bune, fiecare în felul lui şi că sunt obişnuiţi să-şi câştige banii singuri. Că ei îşi făcuseră un viitor şi că nu avut totul la picioare, ca în cazul meu. Mă simt atât de aiurea şi într-un anume fel... nerecunoscătoare.
Şi totuşi, Rowe ce face ? Pentru că e îmbrăcat de casă, cu un tricou albastru şi pantaloni scurţi negri, cu părul său ciufulit şi adorabil şi nu pare să se grăbească nicăieri. Dar nu apuc să-l întreb că Xavier parcă mi-a citit gândurile şi-l întreabă pe un ton răutăcios, tocmai când muşcam dintr-un croissant au chocolat:
-Cum mai e treaba pe la restaurant, Roland ? Bănuiesc că îţi ocupă foarte mult timp. Cum de mai faci faţă şi studiilor ?
Mă înec cu delicioasa îmbucătură din croissantul lipicios pregătit cu atâta dragoste de mama lui Rowe, nevenidu-mi să cred ce aud. Rowe, Roland Maynotte, prietenul meu din copilărie întreţine un restaurant. Adică e proprietarul unui restaurant, nu ? La numai douăzeci de ani ? OK, eu sunt doar moştenitoarea unui imperiu. Dar el! El e proprietarul unui restaurant ?
Rowe mă priveşte amuzat şi îmi întinde un pahar cu apă, apoi îi spune pe acelaşi ton adorabil cu care mi s-a adresat când l-am întâlnit în tren:
-Într-adevăr, e mai complicat şi nu e chiar ce-mi place, dar e un caz special.
-Oh da, îmi amintesc acum. S-a tot vorbit în ziare despre asta. Parcă era restaurantul familiei Josephinei. Din câte-mi amintesc eu, cam aşa e. Şi ţi-au spus că dacă te căsătoreşti cu ea, e numai al tău, nu ? Interesantă afacere, chiar ştii să te târguieşti, rânjeşte blondul provocator.
Stai aşa. Nu pricep – restaurantul familiei Josephinei ? Adică Jo ? Căsătorie ? Târg ? Hm, creierul meu nu procesează informaţiile. S-o luăm uşor:
Familia lui Jo deţine un restaurant.
Jo e iubita lui Rowe.
Dacă Rowe se căsătoreşte cu ea, el primeşte restaurantul.
Ceea ce înseamnă că el s-a logodit cu ea... Din interes ? Doar ca să primească restaurantul ? Nu creeed. Rowe al meu nu ar fi în stare de asta. OK, logodna asta a lor la o vârstă atât de fragedă mi se pare absurdă şi cu toate că nu i-am spus, sunt întrutotul împotriva ei. Dar faptul că Rowe s-a căsătorit din interes e chiar mai absurd decât asta şi nu am de gând să cred nimic.
Deşi ar fi plauzibil, gândindu-mă la tot ce a spus şi a făcut de când am sosit...
Rowe, cu un zâmbet atât de mieros că mi se face greaţă, îi dă replica:
-Nu înţeleg ce urmăreşti, Xavier. Dacă încerci să mă pui într-o lumină proastă în faţa lui Lottie, te asigur că e în zadar. Nu, Josephine, m’amour ?
Jo, după atâta timp în care s-a vorbit despre ea, ridică în sfârşit privirile din dosarul său şi spune cu o seriozitate atipică ei:
-Xavier, cunoşti foarte bine motivul pentru care eu şi Roland ne-am logodit. De ce insişti să dezbaţi un subiect din trecut ?
Blondul rânjeşte diabolic şi mă ia de umeri, lipindu-mă de el:
-Pentru că sunt mai mult ca sigur că verişoara mea aici de faţă e tare curioasă să afle motivul pentru care prietenul ei din copilărie s-a logodit fără măcar să-i spună ceva! Nu vreau să ştiu ce o fi simţit sărăcuţa de ea când a văzut inelul acela superb pe delicata mână a preafrumoasei tale logodnice, dragă Roland!
-Lottie poate să vorbească şi pentru ea. Am dreptate, ma chére ?
Deabia când Rowe mă întreabă cu vocea sa moale şi profundă cu care-mi vorbise şi în tren şi mă fixează cu o privire seducătoare realizez că de fapt se vorbeşte cu şi despre mine şi se mai şi aşteaptă să răspund.
-Eu... Ce-i drept, da, am fost curioasă să aflu, ştii prea bine, Rowe – ţi-am zis şi aseară! Dar nu cred că-mi mai pasă, atâta timp cât tu eşti fericit. Cred că asta e tot ce contează, nu ? Adică am dispărut aşa din viaţa ta în ultimii ani, nu am niciun drept să-ţi cer socoteală, nu ? Deşi nu e vina mea că tu nici n-ai încercat să mă cauţi, în timp ce Xavier m-a vizitat de fiecare dată când a avut posibilitatea...
Şi mai bine tăceam din gura. Serios, chiar m-a mâncat undeva. Nici măcar nu ştiu ce va urma, dar după privirea plină de ură pe Rowe i-o aruncă vărului meu presimt că va fi ceva nu prea plăcut. Aproape înfricoşător. Să mă bag sub masă ?
Rowe izbuneşte totuşi într-un râs isteric şi, printre râsetele sale, îl întreabă pe Xavier:
-Ce vrea să spună blonda asta adorabilă ? Din câte am auzit eu, şi aud destul de bine, crede-mă! mi-a reproşat că nu am vizitat-o. Iar tu da. Ultima propoziţie o încheie pe un ton cât se poate de serios, cu o privire care se potriveşte perfect expresiei “dacă privirile ar putea ucide”. Apoi ia o gură de cafea şi continuă la fel de solemn:
-Ai îndrăznit să o vizitezi fără să-mi spui măcar ? Parcă eram cei mai buni prieteni, inseparabili. Cum ai putut să pleci în New York, s-o vizitezi pe SOŢIA MEA şi să nu mă iei şi pe MINE ?
-Soţia ta ? Nu mă face să râd, ştii foarte bine că era un joc tâmpit de-al vostru care nici măcar nu a ţinut, zice Xavier râzând în hohote, apoi redevine dintr-o dată la fel de serios ca Rowe:
-Adu-ţi aminte, scârbă egoistă, că nu mai voiai să auzi de ea, s-o vezi, nici măcar să-i mai auzi numele! Că devenisei o bestie incontrolabilă şi o considerai o trădătoare mizerabilă fiindcă te lăsase aici singur, că nimeni nu se mai putea înţelege cu tine şi jurai că dacă încearcă să te caute o dai dracu’! Aminteşte-ţi toate astea şi spune-mi dacă nu cumva ţi-am făcut un serviciu că nu te-am dus la ea, să vadă ce animal e ăla pe care ea îl credea mai important decât propria-i familie!
Xavier îşi fixează privirea asupra mea realizând dintr-o dată că eram şi eu de faţă.
-Oh, Lottie, îmi surâde amar încercând să se scuze.
Şi nu înţeleg de ce, nu e vina lui. A spus doar adevărul, corect ? A făcut ceea ce trebuia şi anume să-mi spună ce se întâmplase în lipsa mea fiindcă el chiar ţine la mine şi nu face altceva decât să mă protejeze.
O simt în spatele meu pe Camille cum mă priveşte îngrijorată, stânjenită oarecum de situaţie. În fond e vorba de fiul ei. Cât despre Jo, ea pare la fel de îngrijorată şi într-o oarecare măsură fără replică. Nu ştiu cât i s-a spus ei despre relaţia mea cu Rowe şi ceea ce aveam noi doi, legătura noastră, micul nostru joc cu căsătoria ca simbol al prieteniei pe veci. Dar bănuiesc că tot ceea ce spusese Xavier o surprinsese într-un mod nu prea plăcut.
Iar eu ? Eu nici măcar nu ştiu cum să reacţionez. Simt o mare durere în piept, ca şi cum cineva mi l-ar fi zdrobit. Parcă am fost strivită toate cu motostivuitorul. Şi chiar nu ştiu ce să fac. Tot ceea ce a spus Xavier despre Rowe nu înseamnă decât un singur lucru şi plecarea mea l-a făcut pe Rowe să mă urască! Iar asta... Doare. Ca naiba. Mai rău decât orice altceva. Atât de tare ca şi pierderea mamei. Şi nu faptul că el m-a urât pentru, ci fiindcă nu mi-a spus. Şi a evitat să mă caute.
Dar dacă plâng acum, în faţa lor, e ca şi cum aş spune: Da, sunt o idioată cu un creier cât o alună, exagerat de sensibilă, plângăcioasă şi imatură. Nu mă pot adapta şi integra nicăieri, moartea mamei mi-a distru copilărie şi mi-a afectat şi dezvoltarea psihică, făcându-mă să mă ascund de mine, de lume, să mă prefac o persoană care nu sunt eu şi să trăiesc o mare minciună.
Şi din câte îl cunosc eu, ar fi o mare satisfacţie pentru Rowe. Aşa că tot ceea ce fac este să mă scuz, pe un ton răguşit şi zâmbind chinuit, şi să o iau la goană spre camera mea, unde îmi trântesc capul în pernă şi încep să plâng. Pe bune. În hohote. Ca un copil mic.
Tot ce-mi doresc acum e să fiu în braţele mamei mele, în vechea noastră casă...
-Lottie ? aud o voce sfâşiată pe care nu îmi ia mult s-o recunosc ca fiind a lui Rowe.
Pleacă. Pleacă şi să nu te mai văd niciodată. Roland Maynotte, eşti marea mea decepţie.

#22
Oh, Diddy ! Eu am citit încercările capitolului de enșpe mii de ori till now, dar mon Dieu, mi se pare la fel de genial. La sfârșit, mi`au dat lacrimile. Nu mult. Dar tu știi prea bine cum sunt eu. :]]

Oh, Rowe. 8-> You know I love him so damn much. Și ai văzut că atunci nu mai voia să plece de la mine ? : > Anyway. Nu am înțeles ce a spus Xavier. Prima dată nu înțelesesem și credeam că vorbea Rowe. Apoi... Dar îi înțeleg reacția. Te părăsește iubirea vieții tale. Te dai tare la exterior, zici că te doare în dos de ea, dar de fapt mori. :]] Te rog, dulce ca McFlurry`ul cu KitKat și caramel care îți place așa mult, nu o face pe Lott să fie supărată pe el. Desigur, o oarecare - superbă - și - adorabilă - supremă - și - absolută, nu dăm nume ( Nya ), îl poate consola. Dar acum nu e vorba despre mine. :]] Xavier este... ceva. Pare cu siguranță drăguț. Dar cumva nu îmi place. Lott ( căci așa o să îi zic :]] ) este adorabilă. Ca deobicei, ofc. Dar dacă se supără pe al meu Rowe, o pap. Sau mai exact, te pap pe tine.

Dialogul, descrierea și narațiunea sunt la locul lor, știi asta deja. Greșeli - știu că văzusem una, de tastare, dar nu mi`o mai aduc aminte și îmi e lene să mă uit în urmă. Anyway, aștept următorul capitol. Nu mă vei dezamăgi. :]

Edit : Oh, da, uitasem. Îți voi citit fic`ul în continuare, deși știu pe plan larg ce se va întâmpla. Și da, mă dau importantă, Didd. : >
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#23
Ştii că abia am aşteptat capitolul ăsta, nu ? Şi ştii că îţi mulţumesc că m-ai anunţat, right? :]]
Anyway, helău.
Capitolul, per total mi-a plăcut, mai ales că Xavier îmi place din ce în ce mai mult. Actually, îmi place foarte mult tipul ăsta, cum e clădit personajul său. În schimb, Lottie a fost puţin cam toantă, cum ne-am obişnuit cu ea. Oh, şi reacţia de la final, după ce îl aude pe băiat gen nu-trebuie-să-fug-plângând şi ea se scuză şi fuge supărată m-a amuzat. Ca un copil mic, parcă. În capitolul ăsta, Rowe nu mi-a prea plăcut fiindcă şi-a lăsat parcă garda jos. I mean, Xavier îl tot ataca, iar el nu se opunea prea mult, ceeace m-a enervat. Deşi totuşi îmi place X.
Triunghiul Lottie - Rowe - Xavier e genial şi mai ales faptul că Lottie are de ales - nu că ar avea cu adevărat de ales - dintre două persoane cu care nu prea poate fii.
Greşeli n-am văzut şi totul a fost perfect, cum era de aşteptat.
Soooo.. aştept continuarea care, în numele tuturor zeilor şi divinităţilor şi superbităţilor, sper să vină mai rapid. Şiii, dacă poţi, să mă anunţi şi pe mine. :]
Baftă!
Metal was here.

[Imagine: metalsig.png]


I\'ll start to worry when I\'m dead.



#24
Wow! E genial ficul asta si nu pot sa cred ca am asteptat atata timp ca sa il citesc. Ca orice creatie de a ta m-a captivat asa de rau incat nu am putut sa ma opresc pana nu am terminat de citit tot. Eram ceva de genul:study:
Bineinteles ca actiunea s-a oprit exact cand era mai interesanta (avand in vedere norocul meu chior:) ).
Desi nu o inteleg prea bine imi place situatia in care se afla Lottie(pe care o ador ) si sper ca o sa il ierte pe Rowe
Felicitari si astept next-ul(care te rog sa vina repede pt ca mor de curiozitate [-o<)
:bye:

#25
Hello ma chère.
Se pare că ai venit cu nextu şi eu nu am reuşit să trec mai devreme cu un comentariu, ruşine să îmi fie, dar vin acum. Pot spune că acest capitol a fost o adevărată încântare pentru mine. Îmi place felul în care l-ai conturat pe Xavier, se pare că Lottie este pusă în dificultate. Totuşi ma surprins ceea ce am aflat despre Rowe pe care pot spune nu neapărat că îl urăsc, dar în momentul de faţă toată stima pe care o aveam faţă de el s-a ,,prăbuşit''. Recunosc, că sunt la fel de confuză precum Lottie, abia aştept să văd ce se va întampla în continuare. Cam atât aştept nextu bye, bye.

#26
Hello dear.
Recunosc că îţi citesc ficul de când l-ai postat, dar din cauza lipsei de timp nu am lăsat nici un comentariu. Ador felul în care scrii, totul este perfect aş putea spune. Ador titlul mi se pare genial, iar felul în care este conturat personajul principal mă încantă, adică pană acum majoritatea personajelor erau fie puternice, fie slabe, dar ea este undeva între. Îmi place Xavier, deşi nu mi-am format o idee completă despre el, iar despre Rowe pot spune în momentul de faţă că mă dezamăgeşte. Ei bine tot ce pot îţi mai spun este că aştept nextu şi spor la scris. Bye.

#27
Am citit şi eu capitolul, într-un final. Really glad I did. Sorry I'm late. I really missed the story. Yeap, boy I missed this crazy adorabile Lottie. She's an adorable blonde, isn't she!

Anyway, first of all, I ought to say that I totally and absolutely love Xavier. I mean, duh, you already know that şi mai ştii şi cât de mult am aşteptat să apară tipul, să facă ravagii, să mă îndrăgostesc eu de el şi să salivez la fiecare secundă în care îşi face şi el umila apariţie în ... poveste. Doamne, cât de mult pot să aberez, dar sunt sigură că tu mă înţelegi. Acum, ca să îţi zic drept, eu nici eu nu mai ştiu ce se întâmpla în capitolul precedent, i mean cunosc esenţa, îmi amintesc informaţiile importante cu referire la povestea ta, însă detaliile mai... particulare and all that stuff, well, nu prea le mai am în minte ( deşi sunt ferm convinsă că sunt ascunse bine într-un sertar din mintea mea, pe undeva prin subconştient, dar la care nu pot avea acces pentru că omul, you know, nu-ţi poate folosi decât nu-ştiu-cât-la-sută din... creier. îmi scapă procentul chiar acum, it happens sometimes, okay it happens all the time! ). Ideea este că, oricum, am fost introdusă din nou, sau să spun "reintrodusă" ? meh, în fine, în lumea aceasta a ... blondelor şi a reginei adorabile a blondelor, care este upper sensitive and irresponsabile and all that stuff. <omaga omaga omaga >

Lottie trebuie să se maturizeze la un moment dat. Cred. dar e clar că nu e chiar acum momentul pentru că încă mai are nişte chestii prin care să treacă. Şi uitasem ce se întâmplase între ea şi fostul ei prieten dobitoc. God he's a moron isn't he. Ştie să îi aleagă, nu glumă. I upper love her cousin If she can't have him, i'll take him *droll* with all my freaking pleasure. He's adorable in a manly charming way. You know what I mean. Now, a thing i am very curious about is his attitude and all lol. I mean, ce naiba s-a întâmplat, oare, între el şi Rowe? pentru că ceva trebuie să fie la mijloc şi sunt încă foarte nedumerită cu privire la Josephine asta and all this stuff. god i get the feeling i really love this name though i dont really know if I liked it until now, its just a feeling i get right now. And really I forgot Lottie goes for Charlotte and all, and the latter is upper sweet and elegant and charming, a gorgeous name. ANYWAY. chiar aberez, my bad. Tot ceea ce spuneam era faptul că sunt foarte curioasă cu privire la acţiunea ce urmează... să se întâmple, lets say. Nu ştiu ce naiba a fost în trecut, deşi sunt curioasă să aflu. Adică, sigur a fost ceva acolo. Dar ce? nu vreau să îmi dau cu presupusul, dar aştept să se dezvăluie ceva cât mai curând posibil.
Mă întreb ce atitudine va lua Lott de acum înainte şi sunt curioasă, mai mult decât atât, ce măsuri va lua aceasta cu privire la toată situaţia actuală? că ceva trebuie să facă. I mean, she's an arrogant princess brat, and she really needs to get over it. So something's really gonna happen. For sure. But what? omaga i don't know but i'm hell curious. mă rog, iar aberez. Lottie e nebună şi aiurită şi răsfăţată şi fooarte foarte foarte blondă and I really missed her.

But God I love Xavier.

Da, sunt conştientă că al meu comentariu nu are nici pic de coerenţă sau whatever. but anyway you'll forgive me.

Am văzut nişte greşeli pe la finalul capitolului, dar nu le menţionez pentru că poate au fost deja menţionate mai sus şi nu am timp să citesc şi celelalte comentarii. Ideea este că ai avut nişte greşeli de tastare, if I recall it correctly. But it's okay, restul conţinutului a fost prea adorabil deşi mi s-a părut că descrierea a fost cam exagerată, gen forţată, pe alocuri, i mean erau nişte lucruri cu un aşa zis subânţeles pe care eu nu l-am înţeles; nu pentru că sunt blondă, însă era scris într-o manieră prea subiectivă şi personală încât eu ca cititior nu am reuşit să ... well să înţeleg profunzimea, pana mea, ceea ce vreau să spun este că nu a fost destul de concret descris şi nu am înţeles ce voia să spună Lott, la ce se gândea and all. I mean, sunt conştientă că pentru ea, pentru tine, era clar. Însă pentru mine, ca cititior, nu era atât de clar şi "subînţeles". Nu pot să citez doar din pricina faptului că nu am timp să mă uit iar peste text and i'm too lazy to do it anyway but you know what I mean.

Sper ca următorul capitol să vină mult mai repede decât acesta. Meh, we can just hope that, ma chere.
Ne mai vedem pe aici and... anyway, i liked the chapter. good work. I love Lott. And I freakin' have the Xavier-droll-ilness. şi nici măcar nu are sens.

hugs.

#28
Hai ca intr`un final am venit si eu cu un comentariu pe care tot zic sa`l scriu odata si nu am mai apucat but never mind. I`m here and that is the important thing.
Capitolul mi`a placut foarte mult. Actiunea incepe treptat sa devina picanta,triunghiul dragostei dintre frumoasa blondina,varul ei si prietenul ei din copilarie incepe sa se contureze, iar cei doi pretendenti nu dau semne ca ar ceda chiar daca in trecut ei erau prieteni apropiati sau cel putin asa mi se pare mie. Descrii foarte frumos nu numai sentimentele,ci si celelalte detalii. Avand in vedere ca am citit capitolul acum cateva zile nu`mi mai amintesc daca am vazut greseli de tastare deci probabil nu sunt si daca sunt,atunci ma lasa memoria. Oricum, acestea sunt detalii insignifiante. Mai important este faptul ca ador ideea deoarece si eu sunt o adepta a blondelor aflandu`ma si eu in randul lor si pentru originalitate. Abia astept urmatorul capitol si sper sa te simti mai bine. Au revoir,ma chère ! :biggrin:
[Imagine: Urahara_Sig_by_KaitoWatanabe.png]

#29
Bonjour, mes chères!
Bănuiesc că nu mai e nevoie să mă pierd în scuze kilometrice şi n-o să vă înşir aici o altă poveste despre cum am fost ocupată să descopăr Atlantida şi deaia nu am putut scrie când bănuiesc că v-aţi obişnuit cu întârzierile mele :D. Hehe. Pur şi simplu n-am avut timp şi chef şi inspiraţie şi dispoziţia necesară.
Dar să vă las acum să vă delectaţi cu ceea ce-i mai pregăteşte crudul Univers blondei noastre favorite. Şi vă asigur că, la cum îl cunosc pe stimabilu', are multe planuri cu ea - mai bune, mai rele, dar va fi mult timp de acum înainte cu ochii pe ea. Bun, hai că vă las. Lectură plăcută!



[center]CAPITOLUL ÅžASE[/center]



Rowe continuă să vorbească, în ciuda faptului că nu sunt atentă la nimic din ceea ce-mi spune de când a intrat în cameră. Încă îmi ţin capul în pernă şi plâng înfundat. Și chiar dacă simt că nu mai am aer și mă înec din când în când, tot nu mi-l ridic! Ştiu unde este şi ştiu ce face, îl aud chiar foarte bine. Nici măcar nu s-a mişcat din dreptul uşii, proabil se sprijină de ea şi îmi înşiră tot felul de scuze de parcă sta l-ar ajuta cu ceva. O rană nu se vindecă cu scuze. Sau cel puţin nu genul ăsta de răni.
Parchetul începe să scârţâie uşor sub greutatea paşilor lui Rowe care pare că se apropie de pat. Acum nu mai spune nimic, pur şi simplu tace. Ceea ce mă sperie într-o oarecare măsură şi mă face să mă întreb ce-i trece prin cap. Dar cu toate astea rămân cu faţa cufundată în perna mea. După cum îl ştiu pe Rowe nu încearcă decât să mă provoace să aflu singură ce are de gând.
- Uite, Lottie, ma chére. Nu voiam să afli aşa. Mă rog, după mine nu ai fi aflat niciodată, zice el cu o voce ciudată, parcă înecată. Se aşează pe marginea patului şi înainte să-mi dau seama de ce se întâmplă mă apucă strâns de braţe şi mă ridică în genunchi, forţându-mă să-l privesc în ochi... În ochii lui roşii, înlăcrimaţi!
DUMNEZEULE MARE! CE-MONSTRU-SUNT!
L-am...
L-am făcut să plângă.
- Rowe! strig eu luându-i panicată capul în mâini. Nu contează ce mi-a făcut şi oricum a fost în trecut. Nu-l pot lăsa aşa. Nu când plânge. Nu când ţin atât de mult la el. Nu când îi datorez mai multe decât și-ar putea imagina vreodată. Cu siguranță nu pe Rowe al meu.
Şi pentru numele lui Johnny Depp, ce superbi sunt ochii lui când plânge! Au o strălucire aparte, iar genele alea lungi şi arcuite îi fac şi mai superbi – asta dacă e posibil.
- Eram disperat, Lottie, murmură el trântindu-mă pe pat şi culcându-şi capul de pieptul meu. Acţiune care mă face să-mi pierd minţile – de ce trebuie el să mă trântească mereu în pat şi să se pună peste mine când avem o discuţie... mai intimă? Acum serios, cum ai mai putea fi în deplinătatea facultăţilor mintale când ai optzeci şi două de kilograme de tip delicios peste tine, care miroase sublim şi te face să crezi că eşti cea mai importantă persoană pentru el. E al dracului de tentant, chiar şi pentru mine.
- Disperat şi complet demoralizat, continuă el împletindu-şi degetele cu ale mele moment în care tot corpul mi se înfierbântă. E cumva inconştient de ce e în stare sau chiar o face intenţionat? Plecasei şi eu nu voiam să accept asta, începusem să cred că nici nu ţi-a păsat de mine când ai plecat, că nu te-ai gândit decât la tine şi cât de bine o să-ţi facă ţie şi tatălui tău plecarea în New York, îmi pierdusem practic minţile. Da, Xavier are dreptate. A fost o perioadă în care numele tău era interzis în casa asta şi orice ar fi fost nu mai voiam să aud de tine, dar asta nu este toată povestea...
Se ridică în genunchi şi odată cu el mă ridic şi eu. Mă priveşte cu ochii lui mari şi umezi, iar verdele ăla al lor mă hipnotizează pur şi simplu. Îi mângâi cu degetele tremurânde părul negru adorabil de ciufulit şi el îmi ia mâinile şi mi le sărută.
- Trecuseră două luni de când ai plecat şi eu voiam să fug de-acasă, să iau primul avion şi să vin la tine. Îmi spărsesem puşculiţa – pe Domnul Cotlet, da! nu râde – bagajele erau făcute, mai rămânea doar să vorbesc cu mama şi să-i spun că dorm peste noapte la Xavier. Însă ea voia să vorbească cu el aşa că nu am avut de ales şi l-am sunat înainte implorându-l să-mi fie complice. Fiind un prieten bun, a acceptat cu condiţia să mă însoţească în călătorie fiindcă eram prea mic să merg cu avionul de unul singur şi nici nu aveam paşaport – el avea. Am acceptat fără să mă mai gândesc, iar mama ne-a crezut. Doamne, Lottie, eram atât de aproape! Trebuia doar să urcăm în avion şi veneam la tine. Dar...
- Dar Camille a aflat cumva, nimeni nu ştie cum – nu vrea să ne zică! – de planul nostru şi a ajuns la aeroport fix înainte de a urca în avion, l-a luat de ureche şi l-a dus aşa până acasă, bla bla bla, el a fost pedepsit şi eu am reuşit să urc în avion şi să ajung în New York, fără ca el să ştie. Sfârşitul poveştii. Vrei să termini să te mai agăţi de ea, Roland? Eşti logodit – ce dracu’ ai?!
Nici nu mi-am dat seama când vărul meu a intrat peste noi în cameră; Rowe mă ţinea strâns în braţe, plimbându-şi mâinile prin părul meu, iar eu îi sărutasem timid obrazul.
- Xavier...
Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă între ei şi ce e cu tensiunea asta mai mult decât evidentă. Ei erau cei mai buni prieteni, inseparabili. Câteodată Rowe stătea mai mult cu el decât cu mine sub pretextul că sunt prea plicticoasă şi că s-a săturat să ia ceaiul – care nu avea niciun gust, doar era apă cu petale de trandafiri în ea – cu mine, ursuleţul Otto, poneiul Bubbles şi domnişoara Hopkins – păpuşa mea preferată – în sera din spatele casei. Şi acum ei îşi vorbeau în felul ăsta, cu ostilitate, din cine ştie ce motiv idiot, iar eu nu ştiu ce să fac să-i potolesc pe amândoi. Oscilez între a) să le dau o mamă de bătaie pentru că ei continuă să se certe acum pentru şi din cauza plecării mele când eu m-am întors în Paris, deci până la urmă degeaba şi b) să le dau o mamă de bătaie şi apoi să-i ameninţ că îl rog pe tata să-mi trimită avionul personal să vină să mă ia dacă nu termină cu tot circul ăsta.
Dar se pare că se descurcă şi de unii singuri căci, după ce-şi dă ochii peste cap când îl vede pe Rowe trăgându-mă înapoi lângă el, Xavier îi zice:
- Uite ce e, Roland! Vară-mea s-a întors în Franţa după atâta timp şi nu am de gând s-o fac să regrete decizia asta, aşa că termină odată cu fazele astea că oricum totul s-a întâmplat în trecut. Plus că era dreptul meu să-mi vizitez singura rudă în viaţă din partea maică-mii. Sau ai uitat că părinţii mei au murit încă dinainte ca eu să încep să merg în picioare şi am fost crescut de mătuşa Charlotte?
Nu-mi dau seama cum de reuşeşte el să vorbească cu atâta uşurinţă despre moartea părinţilor lui când pe mine mă apucă plânsul numai când mă uit în oglindă şi parcă o văd în locul meu pe mama pe care eu am avut-o alături măcar până la şapte ani. În schimb, mătuşa Angie, sora mai mică a mamei şi mama lui Xavier pe care nu am văzut-o decât în poze, a stat cu el doar câteva luni, după care s-a stins din viaţă. E ciudat cum, deşi din cauze diferite, ambele surori au murit de tinere...
- Iartă-mă, Lottie, zice Xavier pe un ton pierit când mă vede că-mi şterg rapid o lacrimă care reuşeşte să-mi scape. Nu voiam să-ţi trezesc amintiri urâte!
- E în regulă, zic dând din mâini zăpăcită. Serios. Nicio amintire urâtă.
Rowe oftează prelung şi se trânteşte pe spate, cu degetele lui încă împletite cu ale mele.
- Să presupunem că ai dreptate şi că mă port cam imatur, zice el şi eu nu prea mă prind cu cine vorbeşte pentru că pare să fixeze un punct de pe tavan. Şi că, poate, am exagerat cu gelozia şi am reacţionat cam prost.
- Poate? râde Xavier apropiindu-se de pat. Amice, tu exagerezi de când te ştiu şi reacţionezi la fel de prost dintotdeauna...
Rowe se ridică râzând şi el şi îi întinde mâna blondului care nu ezită şi i-o strânge imediat. Nu ştiu dacă e doar de faţadă, ca să mă facă pe mine să mă simt bine şi să nu, exact cum a zis Xavier mai devreme, regret că m-am întors aici, dar mă bucur totuşi că pentru moment totul a revenit la normal. Şi fără să-mi dau seama încep să plâng din nou.
- E de fe-fe-fericire, mă bâlbâi eu trăgându-mi nasul când amândoi se întorc îngrijoraţi spre mine. Rowe are din nou privirea aia adorabilă din tren, de băiat bun, cuminte şi grijuliu şi îmi zâmbeşte dulce în timp ce-mi şterge lacrimile. Pe acest Rowe l-aş vrea lângă mine o viaţă întreagă; nu că celălalt, cel arogant, provocator, sexy, m-ar deranja în vreun fel cu îndrăzneala lui, dar acesta îmi dă o senzaţie plăcută de siguranţă când mă aflu în preajma lui. Şi de ce altceva aş avea nevoie acum când inima-mi este puţin frântă, faima târâtă în noroi şi orgoliul călcat în picioare înafară de protecţia familiei – sau a vărului meu în cazul de faţă – şi a prietenului meu cel mai bun?
- Tu eşti conştient de cât de prost eşti, Roland? îl întreabă Xavier râzând uşor în timp ce se apropie de mine şi mă mângâie pe păr, sărutându-mi mai apoi creştetul. Deşi sunt verişorul ei şi am vizitat-o de atâtea ori, spunându-i că dacă trece vreodată în Paris să vină la mine şi i-am lăsat un bilet cu adresa mea, tot la tine a venit. Chiar dacă nu-şi mai amintea nimic în legătură cu tine sau familia ta, ea voia să vină la tine!
Rowe tresare şi se holbează la el uimit. Şi eu la fel.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebăm amândoi.
- Copilaşi, mai mâncaţi sau pot să strâng masa? strigă Camille din capul scărilor şi se pare că acesta e un prilej deosebit ca scumpul meu verişor să schimbe subiectul, zicând că el coboară că nu şi-a terminat cafeaua şi se anunţă a fi o zi grea, lăsându-ne pe amândoi în ceaţă.
Mă ridic şi eu să cobor, dar Rowe mă trage înapoi în pat.
- Mai vrei să mergi la cimitir? mă întreabă stins, acoperindu-şi privirea cu braţul.


[center]*[/center]


- Te ţii bine, da? mă întreabă Xavier punându-şi casca neagră în timp ce eu îmi încolăcesc mâinile în jurul taliei sale ca şarpele Boa în jurul gâtului victimei apetisante pe care o ochise de ceva timp şi ardea de nerăbdare s-o devoreze odată.
- Aham, îngaim eu tremurând toată fiindcă e prima oară când merg cu motocicleta.
Am stabilit cu Rowe că mergem toţi trei la cimitir mai pe seară fiindcă acum nu sunt încă pregătită şi din moment ce nu mai am nimic de făcut până atunci, Jo a plecat la serviciu şi Rowe la restaurantul lui, iar Camille era ocupată cu treburile casnice, i-am zis lui Xavier să mă ia cu el să-mi arate oraşul. A acceptat fără să stea pe gânduri şi eu am urcat ţopăind de fericire până la mine în cameră să mă pregătesc cât o ajuta el pe Camille să strângă masa. Ce băiat bun...
Fiindcă m-a avertizat că mergem cu motocicleta şi că se lasă frig mai pe seară, am avut grijă să mă îmbrac ceva mai diferit de stilul meu obşinuit şi mi-am luat topul cu bretele, galben cu buline verzi, jacheta de piele şi pantaloni skinny negrii – toate de la H&M, unul din magazinele mele preferate. În picioare m-am hotărât să iau o pereche de cizme maxi, iar părul mi l-am lăsat liber; buclele mele sunt adorabil de ciufulite azi. Şi cum era de aşteptat, atunci când am coborât şi Xavier m-a văzut aşa a izbucnit în râs, zicându-mi că Lottie nu e Lottie fără rochiţele ei colorate. Într-adevăr, boho rock-ul nu e chiar stilul meu, dar de când am ajuns în Franţa nici eu nu mai sunt Lottie/Charlie pe care o ştie toată lumea.
- Şi eu tot n-am aflat ce te aduce pe aici, zice el strecurându-se printre maşini cu o viteză care mă înspăimântă şi mă face să tresar la fiecare cotitură. Tremuri. Ţi-e frig?
Neah, fii fără grijă. Frig nu mi-e; în schimb mi-e frică de mor. Da’ tu accelerează liniştit, poate intrăm în Renault-ul ăla din faţă – sunt curioasă dacă tipa de la volan e blondă natural sau e vopsită.
- Nu, zic cu o voce răguşită. Am fugit de acasă... Bine, nu e chiar fugă că tata ştie unde sunt, deşi m-a pedepsit şi mi-a blocat toate conturile, totuşi ştie că sunt bine şi nu are motive să-şi facă griji. Sigur te întrebi de ce am fugit – de fapt, acum mă gândesc şi eu la asta... Dacă am luat o decizie bună sau nu şi dacă rămâneam acasă ce aş fi făcut şi cum s-ar fi terminat toate.
- Ce tot zici acolo? mă întreabă el. Nu înţeleg nimic – ai fugit de acasă, unchiul ştie, eşti pedepsită... Ce ai mai făcut, blondo? oftează el şi după tonul pe care-l are bănuiesc că îşi dă ochii peste cap.
- Hei, de data asta chiar nu e vina mea!
- Da, cum n-a fost nici acum doi ani când ai condus beată pe Fifth Avenue după ce ţi-ai luat permisul şi ai dat petrecerea aia sălbatică! Bine că te-ai ales doar cu o amendă...
- Hehe, atunci e posibil să fii fost vina mea... Dar nu despre asta vorbeam! Îţi spuneam că am fugit de acasă, mai mult împinsă de dorinţa de a mă rupe de toată agitaţia tipică NYC-ului. Ştii şi tu cât de hărţuită eram acolo, că oriunde ieşeam apăreau tot felul de reporteri şi eram urmărită de paparazzi... Mă rog, nu am fugit numai din motivul ăsta. A fost doar... Ştii, e vorba de tipul ăsta, Chace Dylan, încep, lipindu-mi obrazul de spatele lui, întărindu-mi strânsoarea în jurul său, cu care m-am cuplat vara trecută. Oftez prelung: Şi care s-a dovedit a nu fi chiar persoana incredibilă care credeam eu că e.
Mai tac puţin, iau o gură de aer, mă uit în stânga la bichonul care mă priveşte cu limba scoasă de la geamul Citroën-ului de lângă noi, apoi reiau:
- Ei bine, are o slăbiciune pentru jocurile de noroc, droguri şi băutură – ştiu, fatală combinaţie – şi se cuplase cu mine ca să-l ajut cu datoriile şi să-i plătesc taxa la facultate. Am aflat asta chiar în noaptea când am fugit de acasă, de la verişoara mea din State, Keira – dacă ţi-o mai aminteşti. Tipa care te-a rugat să-i fii model... Mă rog – ştii că maică-sa e detectiv la o firmă renumită din New York şi cum nici tata şi nici Keira nu-l înghiţeau pe Chace, ea a rugat-o pe mătuşa Stella să-l investigheze puţin, fără să ştiu eu desigur. Aşa că m-a sunat marţi seara, când a aflat totul despre el, şi mi-a spus. Faza e că, înghit în sec, mi-am pierdut virginitatea cu el...
Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. Te rog. Nu reacţiona ca Rowe. NU-RE-AC-ŢIO-NA-CA-ROWE. Te... Te rog.
Xavier frânează atât de brusc că simt cum motocicleta lui se ridică pe roata din faţă şi îmi ţin ochii strâns închişi, agăţându-mă cu toată puterea de el. Un scârţâit puternic îmi răsună în urechi şi sunt sigură, atât de sigură că ăsta e sfârşitul meu. Nu ştiu cum e pentru alţii care sunt pe cale să moară, dacă se gândesc la viaţa lor sau ceva de genul înainte să se întâmple, dar eu una nu mă pot gândi la nimeni şi nimic decât la sfârşitul meu.
Pe care-l aÅŸtept. AÅŸtept...
AÅŸtept.
AÅŸtept... ?
STAI!
De ce îl aştept?
Deschid ochii şi văd că ne aflăm de fapt într-un cartier foarte select din apropierea Panthéon-ului, în faţa unui imobil rezidenţial cu zece etaje ( aici locuieşte ? ) Deci nu o să mor... Nu o să mor! Oh daaaa! Nu o să fiu despărţită pentru totdeauna de Rowe şi restul persoanelor la care ţin şi mă pot bucura de viaţă în continuare! Ah, pentru un moment credeam că o să mor înainte să-mi împlinesc dorinţa de a goli cel puţin toate magazinele de pe prestigiosul bulevard Champs-Élysées. Şi a face sex sălbatic cu Rowe pe plajă...
Oh Doamne. Oh Doamne. OH DOAMNE!
Nu. Nu e adevărat. Eu nu vreau să fac nimic cu Rowe. Nu! Clar nu! A fost doar un gând de moment, datorat excesului de adrenalină! Da, Lottie, respiră – tu nu ai fantezii cu prietenul tău din copilărie Roland Maynotte, zis şi Rowe, care este, din întâmplare, logodit. Nu. Chiar nu ai. Plus că sexul e o chestie delicată acum pentru tine de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Chace...
Oh Doamne! Xavier. Uitasem de el şi de faptul că i-am spus. Dar de ce nu zice nimic? Nu că m-ar deranja să nu-mi spună nimic şi să treacă cu vederea peste acest incident nesemnificativ din viaţa mea.
Mă desprind uşor de acesta, vrând să mă dau jos de pe motocicletă să văd dacă s-a întâmplat ceva cu el, dar mi-o ia înainte şi vine la mine, strângându-mă în braţe.
- Oh, Charlotte, draga mea, îmi pare atât de rău! îmi şopteşte cu buzele în părul meu. Pentru moment nu înţeleg ce vrea să zică şi îl privesc în ochi nedumerită. Îmi imaginez cât de sfâşietor a fost pentru tine să afli toate astea, continuă punându-mi mâna pe obraz şi privindu-mă într-un fel ciudat, aproape compătimitor.
Şi apoi realizez că verişorul meu, spre deosebire de prietenul meu din copilărie care a reacţionat ca o bestie fiindcă nu îi convine faptul că am făcut-o prima oară cu un tip care nu era el, se gândeşte la cât de mizerabil m-am simţit eu să aflu că iubitul meu, cel căruia m-am dăruit cu atâta pasiune s-a dovedit a fi o scârbă de om ce nu voia decât să şi-o tragă cu moştenitoarea imperiului Meyer şi să-i folosească banii ca să iasă din rahat.
Încep să tremur, inconştientă de acest gest şi îmi ascund faţa la pieptul său fiindcă ştiu că nu mă pot uita în ochii lui. El mă strânge tare în braţe şi oftează prelung, întărindu-mi sentimentul acela de deşertăciune ce se instaurase înăuntrul meu încă din noaptea aia idioată când am realizat ( sau să spun că m-am prins, de fapt? ) că nimeni nu ar putea-o iubi sincer pe Lottie Meyer înafara rudelor ei. Pentru că e o copilă imatură, cu aere de divă şi cu atât de mulţi bani că ar putea închiria o plajă în Malibu.
Poate scorpia de Rachel are dreptate când spune că eu m-am născut doar ca să-i cheltui banii lu’ tata şi că totul se va întoarce într-o zi împotriva mea...
Nu-mi mai pot reţine lacrimile şi încep să plâng. Se pare că mă doare mai tare decât mă aşteptam eu şi că nu mă deranjează că Chace stătea cu mine pentru banii mei cât mă deranjează de fapt că el a fost primul...
- Sper că Tony are destulă îngheţată, zice râzând uşor în timp ce interfonul sună. Şi dacă nu are, se duce şi cumpără – doar avem de-a face cu o inimă frântă aici! Şi îngheţata cu ciocolată şi nuci caramelizate – preferata scumpei noastre paciente – este un element esenţial acestei operaţii cu şanse de reuşită mai mult decât imposibile.
Mă gândesc că poate am greşit persoana. Că nu Rowe e cel la care trebuia să vin şi că alături de verişorul meu găsesc acel sprijijn de nădejde pe care mă aşteptam să-l primesc din partea prietenului meu din copilărie. În fond, pe Rowe nu l-am mai văzut de zece ani şi Xavier este ruda mea. Ne curge acelaşi sânge prin vene, semănăm ca două picături de apă, am crescut în aceeaşi casă şi... a fost prima mea dragoste.
Poate Rowe e minunat şi superb şi chiar ţine la mine aşa cum zice că o face, dar de grija şi afecţiunea lui Xavier am eu nevoie acum. De când am ajuns la el acasă Rowe m-a tratat ca pe o jucărie copilărie care a ajuns pe mâinile altuia şi acum s-a întors la el cu o pată imensă care nu poate fi scoasă cu nimic şi nu-i mai vede rostul, dar cu toate astea nu o poate arunca fiindcă i-a aparţinut şi a adorat-o cândva şi are amintiri de neuitat cu ea.
Sunt zăpăcită, poate chiar prostuţă şi neexperimentată. Uşor de fraierit şi poate chiar şi de furat. Dar până şi eu ştiu că nu mai vreau să fiu tratată ca o păpuşă în haine de firmă şi tone de accesorii. Şi de asta am venit aici! Nu doar ca să-mi limpezesc gândurile, pentru relaxare, vacanţă, iubiri de-o vară, distracţie sau cumpărături ( nu că aş avea cu ce ). Ci ca să le dau peste nas tuturor învăţând să mă descurc pe propriile-mi picioare şi arătându-le tuturor că Lottie-Meyer-adorabila-lu’-tăticu’ poate fi şi doar Lottie-cea-care-nu-are-nevoie-de-numele-Meyer-ca-să-trăiască-şi-că-surprinzător-sau-nu-poate-fi-şi-independentă.
Dar, pentru că Lottie-cea-care-nu-are-nevoie-de-numele-Meyer-ca-să-trăiască-şi-că-surprinzător-sau-nu-poate-fi-şi-independentă este un nume prea lung, o să fiu doar Lottie-cea-independentă. Sau, mai simplu, doar Lottie.

#30
Bonjour there. Well I'm here. I certainly missed Lottie and fux - you know what the problem is with your story? Well, I'll tell you! the problem is the fact that you are so late with the chapters that people forget to reaaad the new ones and you need to pull up your socks and come up with new chapters a little bit earlier... heh.

Mă rog, trecând peste astfel de detalii, ţin să menţionez că la începutul capitolului şi întreaga aia fază cu Rowe, vai ce rău îmi pare, Lottie and all, mi s-a părut şi trasă de păr şi enervantă şi slăbuţă şi părerea mea, în mare, despre capitol ( la momentul respectiv ) era ceva de genul... well, let's say that I thought it wasn't your best chapter. Mă rog, nu mi-a plăcut prea mult şi cred că a fost şi din pricina faptului că încep să prind o antipatie profundă pt. Monsieur Rowe.
Who knows - oricum, ceea ce mi-a plăcut a fost faza când a început ea să descrie ce simte când Monsieur Rowe s-a pus peste - PESTE- ea să îi explice... chestii. It was epic. I mean, a really HOT scene that I certainly enjoyed.

Printre rânduri am dat şi de această micuţă chestiuţă:
Rowe m-a tratat ca pe o jucărie copilărie care a ajuns pe... - well, văd o mică eroare aici. What do you mean by "jucărie copilărie"? jucărie-copilărie? jucărie, copilărie? tras de păr.
->e singurul inconvenient pe care l-am găsit în tot capitolul.


Citat:Şi a face sex sălbatic cu Rowe pe plajă...
it certainly kicked asses. What I want to say is that... fux, mi-a plăcut la nebunie faza asta, chiar dacă Rowe nu e favoritul meu şi nici nu cred că o să fie vreodată. Eu sunt mereu "in love" sau well "fascinated" with the OTHER GUY. whoever that Other Guy should be, that's just me - okay I practically drool over Xavier and imagine hot scenes with him, lol. Mă rog, trecând peste asta, ideea principală consta în faptul că această replică şi paragraful ce a urmat-o a fost... genial, din punctul meu de vedere. Mi-a fost dor de blonda asta care se contrazice la fiecare pas. Vreau să fac sex cu Rowe. Nu, stai. Nu vreau. Nu am zis astaaaaaa! da, desigur, funny and unbelievable Lottie dear but the point is you're so fuxing busted and you're certainly going to dream about having sex with your childhood friend. end of story. Ăh, da, acum eu sunt cea care debitează, I've been caught with/in the flu. And that's because of the blonde girl you got here.

Apoi, ceea ce mi-a mai plăcut şi asta o presupun a fi a general matter, este Xavier. Frate, mă topesc după acest personaj. Îmi place la nebunie personalitatea lui, I mean he's like... well fux, i love him and that's all şi tot ceea ce face/gândeşte/spune/simte mi se pare / o să mi se pară genial... Am eu aşa o presimţire. Simt o simpatie PROFOUND pt. el din toate punctele de vedere şi mi-l imaginez even hotter than Rowe is and Lottie should just go and stay at Xavier's place and ... have sex with him on the beach, in bed, on the couch, on the floor, in the elevator... whatever she wants. * drool * fux, am trecut peste limita de viteză? Habar nu am, asta e senzaţia pe care o prind de la acest personaj.

Punctul "maxim" a fost prins în capitolul ăsta chiar la sfârşit când şi-a mărturisit ea "independenţa", a fost funny and deep, like Lottie's style and certainly (Very) enjoyable ( at least for me ). Chiar mi-a fost dor de caracterul ei screwed up in a blonde way and she's certainly a Queen around here. Lottie cea independentă. Pe scurt, doar Lottie. Genial, really, as far as I'm concerned.
beats me why, but I friggin' love this story. Şi I friggin' dislike Rowe, I want to kick his ass. NU îmi amintesc dacă antipatia datează de mai multă vreme sau s-a creat chiar acum şi în momentul de faţă multe biluţe albe pentru Xavier. And ... whatever.

Capitolul s-a arătat mai slăbuţ la început, dar te-ai redresat la final şi ai lăsat încă o impresie foarte plăcută şi mi-a plăcut ce am citit.
Baftă în continuare ♥
bisoux



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Cum sa traiesti fericit printre nori ohaio_angel 7 4.306 09-10-2013, 09:44 PM
Ultimul răspuns: Yami
  [Naruto] Slalom printre sentimente Neris 3 2.868 03-09-2012, 02:04 PM
Ultimul răspuns: Erina Ozaki
  Printre demoni Miss Serenity 15 10.444 16-09-2011, 11:20 AM
Ultimul răspuns: Lucifer
  Regina Fara Nume Dragonz Eyez 8 4.001 27-06-2011, 10:31 AM
Ultimul răspuns: Eby
  Printre oglinzi coral 20 9.918 05-08-2010, 09:39 PM
Ultimul răspuns: Savarina Ali
  Pierdută printre amintiri Nya. 5 2.613 16-06-2010, 10:23 PM
Ultimul răspuns: Dydo1234
  Traind printre umbre A'Svear 19 10.770 05-02-2010, 08:38 PM
Ultimul răspuns: Verrine
  Iubire printre randuri starnight 11 7.190 06-01-2010, 05:46 PM
Ultimul răspuns: Zyspar
  Zei printre muritori ~Vise interzise~ Strawberry*Lipstick* 0 2.367 18-12-2009, 12:05 AM
Ultimul răspuns: Strawberry*Lipstick*
  Cand o regina decade... silver_storm 1 3.348 16-12-2007, 12:59 AM
Ultimul răspuns: Crystal


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)