Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Iubire la suprapreţ

Aww ~ geez. nu ştiţi ce fericită sunt acum că am citit comentariile voastre. Le apreciez din străfundul inimii, să zic aşa * lolo* anyway, thanks a lot >:d<

next chapter.
lectură plăcută!

Capitolul 32

- Eric, îţi sună telefonul! Am auzit-o pe Kristin strigând supărată din bucătărie. Am ieşit rapid din dormitor, cu un zâmbet ciudat pe faţă şi am privit-o, sfidător.
- Ce e Kristin, încă eşti nervoasă? am întrebat-o pe un ton jucăuş, făcând-o să stea îmbufnată.
Toată ziua, de altfel, nu avusese chef de nimic şi stătuse degeaba, oftând şi gândindu-se şi uneori înjurând, mai mult pentru sine. O deranja foarte mult faptul că nu îi ieşeau lucrurile pe cât de bine ar fi vrut cu Nate; eram conştient de asta şi de faptul că îl plăcea destul de mult – sentimentul fiind reciproc. Ura pe care o simţea, probabil, pentru Roselyn în acest moment era uriaşă. Însă, ca un verişor bun ce eram, nu puteam pierde ocazia să o tachinez. În fond, eram sigur că lucrurile se vor aranja de la sine. Ros era egoistă şi răutăcioasă, într-adevăr, însă nu putea nega fericirea fratelui ei. Şi apoi, era foarte imatur să gândească altfel… ce se aştepta, ca fratele ei să rămână singur toată viaţa? Şi apoi, ceea ce mă deranja cu adevărat era, poate, faptul că acest lucru îi dădea atât de mare bătaie de cap şi eu aş fi vrut să îmi acorde atenţie doar mie, acum. Atât de tare îmi fusese dor de ea, şi avea un efect atât de puternic asupra mea încât reuşeam să fiu gelos pe orice persoană din jurul meu… Şi apoi, de când nu o mai avusesem atât de aproape de mine?
Roselyn…
- Da? Am răspuns absent la telefon, fără a observa persoana ce mă apela.
- Nu credeam că vei răspunde la telefon, Eric… am auzit vocea atât de cunoscută
lui Bridget. Pentru o secundă, nu am ştiut ce să spun; nu ţinusem niciodată la ea şi nici nu aveam vreun sentiment de milă, neapărat, pentru aceasta. Însă mă surprindea tonul ei şi mai ales faptul că mă căutase; credeam că de această dată mă va uita, definitiv; în fond, era mai bine pentru ea. Mi-am aşezat ochii asupra lui Kristin, încă îmbrăcată în pijamale, supărată, şi mâncând îngheţată direct din cutie, nefiind atentă la nimic din jurul ei. Bucătărie era slab luminată şi seara acaparase deja oraşul… iar eu stăteam euforic în bucătărie vorbind la telefon cu fosta mea iubită, pe care am folosit-o în orice mod am dorit, fără a nutri nici cel mai mic sentiment de dragoste pentru aceasta. Mă întrebam, oare cât de nenorocit puteam fi?
- Ce vrei, Bridget? Am întrebat-o scurt. Ar fi fost frumos din partea mea dacă nu i-aş fi vorbit atât de dur, sunt conştient, dar altfel i-aş fi creat iar speranţe, speranţe ce ar fi fost bazate pe minciuni, înşelătorii… şi iar ar fi suferit cumplit din pricina mea. Toată această „reîntâlnire” cu Roselyn şi faptul că eram, oficial, împăcaţi, îmi dădea gânduri mai bune în ceea ce îi privea pe ceilalţi şi, parcă, îmi schimbasem uşor atitudinea… peste noapte. Nu voiam, cu siguranţă, să o rănesc din nou pe blondă. Oricât de mult m-ar fi enervat, oricât de multe lucruri nu mi-au plăcut la ea, fusese o persoană foarte ataşată de mine şi care, spre deosebire de alţii, îmi fusese întotdeauna alături… şi pentru aceasta, măcar, trebuia să o apreciez. În plus, era mai bine să mă comport ca şi un nesimţit cu aceasta, decât să o iluzionez.
A râs, spre marea mea uimire.
- Nu mai fi aşa de arogant, Eric… nu te-am sunat să mă rog de tine. Ce crezi? Că mă pot înjosi mai mult de atât?... am terminat cu asta, de tot. Sunt conştientă că nu o să mai fie nimic între noi, pentru că… nu mai vreau eu. Am deschis în final ochii, presupun. Dar e prea mult să cer să te văd? Puţin… Vreau să vorbim, pentru ultima dată. Nu în calitate de ceea ce am fost, sau ceea ce vom fi. Ci ca două persoane ce au fost odată împreună, ca un lucru ce deja s-a terminat.
Pot spune că eram uimit de ceea ce îmi spunea. De ce? Nu era deloc caracteristic ei; în plus, nici acest stil atât de profund de exprimare nu i se potrivea, parcă nu mai recunoşteam pe vechea Bridget. Un sentiment ciudat mi-a acaparat întreaga fiinţă… ce? gata? Terminase de tot cu mine şi cu pasiunea ei nebună pentru mine? Cred că eram adânc jignit în orgoliul meu, pentru că o crezusem întotdeauna prea înnebunită de mine pentru a mă uita… şi mai ales, atât de simplu, după o simplă despărţire în care eu îmi pierdusem firea. Poate că în sfârşit realizase cât de urât mă comportasem cu ea.
A urmat un moment de tăcere prelungă în care eu mă gândeam la spusele ei şi aceasta părea să aştepte; însă, nu un răspuns de la mine.
- Măcar atât îmi datorezi, Eric… a zis într-un final, închizându-mi fără alte vorbe – un lucru ce nu îl mai făcuse niciodată până acum. Am pus telefonul în buzunar şi am zâmbit, aproape ironic, întrebându-mă unde a dispărut vechea Bridget…
Nu exista nici o îndoială asupra faptului că urma să ne vedem. I-am dat un mesaj cu locaţia, şi am plecat, ciufulindu-i părul lui Kristin.
- Copilule, nu mânca prea multă îngheţată, nu te uita la prea multe filme melodramatice şi să te culci devreme. Bine?
S-a uitat absentă la mine, cu ochii uşor umezi, fiind gata să mă roage să nu plec; disimulând tristeţea, bineînţeles.
- Şi nu fă ochii de căţeluş părăsit că nu funcţionează. Am treabă.
A zâmbit.
- Te întâlneşti cu oxigenata? Poate te spun lu’ Roselyn… tonul ei răutăcios nu a prins imediat la mine. I-am zâmbit mai degrabă nervos, ieşind din încăpere. M-am întors doar pentru puţin, pentru a-i da o ultimă replică.
- Ştii ce am realizat, după mica mea discuţie cu Bridget? Că o iubesc foarte mult pe Roselyn, mai mult decât orice altceva, însă nu o să mă mai rog niciodată de ea să mă iubească, sau să fie împreună cu mine. Deloc… pentru că voi fi, oricum, mereu alături de ea, nu pot altfel. Însă, atât… există o limită şi pentru mine, ca băiat.
Nu ştiu de ce am spus aceste cuvinte şi nici măcar nu eram sigur că erau adevărate. Până acum câteva ore puteam să jur că îi voi fi loial până ce voi muri, ca prieten şi ca orice altceva, însă acum mă cuprinsese o furie, o gelozie şi o nemulţumire pe care nu le mai întâlnisem de mult, amestecate cu un soi de impulsivitate străină mie.
Şi la urma urmelor… de ce? de ce să nu cer mai mult decât doar să fim cei mai buni prieteni? Doar o iubeam! Şi poate că mă respingea iar, atunci… ce s-ar fi întâmplat? am fi ajuns iar la stadiul de prieteni? Nu cred că mai puteam suporta, încă odată. Înciudat de toate aceste gânduri bizare şi de faptul că aveam o întâlnire destul de stranie cu Bridget, am ieşit în stradă.

Am ajuns destul de curând în localul în care mi-am dat întâlnire cu blonda şi m-am aşezat la o masă oarecare. Ea nu venise încă şi eram sigur că urma să întârzie pe puţin zece minute, pentru a se răzbuna pentru dăţile în care am lăsat-o să mă aştepte. A venit, într-adevăr, peste douăzeci de minute. Nu m-am mişcat deloc de la masă în acest timp, deşi în mod normal aş fi plecat, fără să mă uit înapoi. Eram curios, probabil, vrând să aflu ceea ce dorea să îmi spună şi poate şi intrigat de noua ei… personalitate. Pe care, până acum, nu o cunoscusem. Era o schimbare prea bruscă pentru mine.
- Bună, Eric, s-a aşezat în faţa mea, dar a evitat să mă privească direct în ochi, deşi
eu îmi aţintisem privirea asupra ei în mod insistent, zâmbind ironic.
- Ce vrei să vorbim? Am abordat-o direct, menţinându-mi privirea insistentă asupra ei şi comandându-i un ceai, pe care nu l-a refuzat.
- Nu credeam să ştii ce vreau să beau, aşadar ai fost atent la întâlnirile noastre?
Folosea un alt parfum, se tunsese, observasem, scurt, mai scurt de umeri, părul îi era uşor ondulat, nu era machiată şi nu o mai văzusem îmbrăcată în hainele pe care le purta acum – eram sigur că fusese la cumpărături şi îşi schimbase până şi look-ul, tocmai din cauza despărţirii noastre. Deci, o marcase destul de mult şi era gata să meargă mai departe, vrând să scape de amintirea mea. De ce mă deranja acest lucru? Poate pentru că fusesem obişnuit atâta vreme să am pe cineva alături, necondiţionat. La dracu, ce mă apucasem? Mi se părea foarte drăguţă, acum, pentru că era naturală, era adevărata Bridget la care nu ajunsesem niciodată şi la care, cel mai probabil, nu aveam niciodată să ajung… şi atunci, privind-o, am realizat, şocat, că nu voiam să dispară din viaţa mea. Nu o iubeam, dar îmi plăcea să o am în preajmă… să mă enerveze, să îmi umple timpul, să mă sâcâie. Îmi plăcea să îi aud vocea piţigăiată, să o aud plângându-se, să o simt iubindu-mă… să îmi fie alături. Era ca un plan de rezervă pentru mine şi aveam nevoie de acest lucru, de ea, de fapt, pentru a-mi hrăni egoismul. Şi acum eram pe cale să pierd acest privilegiu. De ce eram atât de nenorocit, chiar acum? De ce atât de multe sentimente se intercalau în sufletul meu? Eram furios, am recunoscut imediat, eram furios pe faptul că Roselyn nu făcuse nici un pas în ceea ce ne privea, nu îmi zâmbea aşa cum îmi doream, poate, nu trăia doar pentru mine, aşa cum o făceam eu… voiam să mă iubească aşa cum o făceam şi eu, nu ca un prieten bun şi voiam să uite de Victor, odată pentru totdeauna… ne împăcasem, da, dar eu voiam mai mult de atât, nu mă puteam sătura de ea şi o voiam doar pentru mine, din toate punctele de vedere… nu mai eram dispus nici să o împart şi nici să o văd ca cea mai bună prietenă. Iar Bridget, aici de faţă, nu făcea altceva decât să îmi stârnească toate aceste sentimente, să mă facă să o văd dintr-un alt colţ… să mă intrige, mă făcea să îmi doresc să mă răzbun, prin ea, pentru indiferenţa pe care mi-o oferea Roselyn…
- Cum, suntem de atâta timp împreună. Adică, am fost, Bridget. Doar nu crezi că sunt atât de nemernic?
Dacă nu crezi asta, ar trebui deja să o faci, căci nu merit nici măcar cel mai mic strop de consideraţie. De ce m-au apucat toate acestea? De ce îmi încolţesc atâtea idei în minte şi nu le pot alunga? Oare ce reacţie ar avea Roselyn dacă m-aş împăca iar cu Bridget? Ar suferi… nu vreau să sufere, dar aş vrea să verse măcar o lacrimă pentru mine, să îmi spună că îi e dor de mine, să mă întorc la ea, dar nu în mod normal, să fim… împreună. Şi totuşi, ar fi bine dacă aş face acest lucru? Dacă m-aş împăca cu Bridget? Dacă Rose nu mă bagă în seamă, îmi arată indiferenţă, o să o am întotdeauna pe Brid. Dar… dacă nu? dacă se întâmplă ceea ce îmi doresc, sunt capabil să o rănesc din nou pe fata aceasta?
Da, sunt capabil, nu e ceva să îmi doresc mai mult decât ca Rose să mă privească aşa cum îmi doresc eu, aş face orice pentru asta… dar merită să risc?
Toate aceste idei se zbăteau în mine în timp ce Bridget privea localul, evitându-mă.
- Eşti foarte drăguţă astăzi, i-am spus fără a o privi, simţindu-i ochii aţintiţi asupra mea. M-am întors rapid spre ea, pentru a o observa roşind.
- Cred că este primul compliment pe care mi-l faci cu adevărat, nu e aşa?
Am încuviinţat din cap, şocat de adevărul vorbelor sale. Într-adevăr, era prima dată când o consideram cu adevărat simpatică.
- Nu obişnuiai să fii atât de naturală, am chicotit, surprinzându-i un zâmbet pe care nu îl cunoşteam.
- Da, să zicem că m-am redescoperit… dar nu de aia te-am chemat aici. Voiam să îţi spun altceva…
A tras aer adânc în piept iar eu m-am relaxat în fotoliu. Localul era semi-plin, nu era deloc fum de ţigară şi era o atmosferă liniştită, caldă. Culoarea ce predomina era crem şi îţi dădea şi o linişte vizuală excepţională, oamenii parcă se mişcau uşor şi simţeam că orice tensiune dintre mine şi Bridget dispăruse, eram relaxaţi.
- Voiam să îţi spun că eşti un nenorocit, Eric… a început pe un ton scăzut, timid, continuând destul de hotărâtă, aparent rece şi indiferentă, deşi simţeam cât de mult îşi dorea să fie alături de mine: eşti un idiot, nesimţit… ştiu că ai stat cu mine doar aşa, pentru a mă folosi. Puteam fi eu sau altcineva. Nu ai ţinut niciodată la mine, ţi-au fugit întotdeauna ochii după Roselyn. Crezi că eu nu am văzut asta? Crezi că eu nu am ştiut întotdeauna că o iubeşti, că … trăieşti doar pentru ea? Că tot ceea ce ai făcut şi faci.. o faci pentru ea? Că m-ai folosit… a tăcut, lacrimile au început să îi curgă pe obraji şi a început să plângă din ce în ce mai tare, fără a se mai opri. Erau lacrimi adevărate de această dată, fără falsitatea cu care eram atât de obişnuit. Era o nouă Bridget, una onestă, clară, prin care puteai vedea… atât de diferit de tot ceea ce cunoşteam eu, şi mă atrăgea nespus de mult… A continuat, printre suspine: da… am ştiut întotdeauna, dar am închis ochii, m-am prefăcut că nu ştiu şi mi-am trăit visul fericită! Dar am ştiut, în subconştient… stăteam uneori noaptea şi mă gândeam la asta: de ce o iubeşte pe ea? De ce nu pe mine? Ea nici măcar nu îl bagă în seamă… dar eu! – a început să gesticuleze uşor, fără să îşi dea seama de gesturile sale – eu am fost mereu alături de el… pentru că îl iubesc şi nu voi renunţa niciodată la el şi apoi îmi dădeam seama că orice aş face, nu aş putea să te părăsesc şi mă mulţumeam cu asta, ştii? Eu! Eram atât de deplorabilă, când atâţia băieţi umblau după mine, eu mă gândeam că nu aş putea niciodată să îţi fac aşa ceva, că orice ar fi, prefer să te iubesc aşa cum te iubesc, cu toată indiferenţa ta, dar să fii al meu… şi până când am realizat că nu pot aşa, nu pot! Te iubesc, Eric, este adevărat, mai mult decât orice… şi aş putea să îţi cedez în orice secundă, sunt conştientă că e de ajuns doar un cuvânt din partea ta ca apoi eu să o iau razna. Ştii de ce te-am chemat azi aici? Nu pentru aţi scoate ochii, până la urmă… nu pot să fac asta, pentru că am fost fericită cu tine aşa. Indiferent de câte mi-ai făcut, eu tot te iubesc şi cred că voi continua să ţin toată viaţa mea la tine, dar vreau să închei acest capitol… vreau să te rog… să te rog să mă laşi în pace. Poate că sunt arogantă,. Poate că nu … dar nu mă mai căuta… bine? pentru că nu aş putea să îţi rezist, şi m-aş mulţumi cu cât de puţin mi-ai da, chiar dacă nu ai fi sincer… şi… la naiba! Vrei să îmi faci aşa ceva?
Lacrimile îi curgeau încă şiroaie pe obraji şi mă minunam de câte sentimente puteau exista înăuntrul ei şi de cât de multă dragoste putea să îmi ofere. Nu fusesem niciodată cu adevărat conştient de forţa pe care o emanam asupra ei… S-a ridicat, şi-a luat geanta, geaca şi a plecat, fără a se uita înapoi. M-am ridicat şi eu, printr-un gest impulsiv, am plătit şi am plecat, conştient de faptul că toate privirile erau aţintite asupra noastră.
Mă amuza sincer această situaţie.

Ieşind din local, am căutat-o cu privirea, se îndrepta spre un semafor. Afară ploua; picături mărunte, ce te secau pe dinăuntru, te făceau să te întrebi de ce nu plouă cu adevărat şi doar te chinuieşte, vremea aceasta nefastă? Şi… da, îmi părea că acest gen de ploaie semăna cu relaţia mea cu Bridget de acum. Nu ştiu ce m-a făcut să fug în continuare după ea, să o ajung rapid din urmă, să îi pun mâna pe umăr şi să îi strig numele, de parcă nu mă aflam lângă ea.
- Bridget!
Ce făceam, m-am întrebat, de ce nu o las în pace? Pentru că nu ţin deloc la această fată, şi totuşi îmi pare rău să o las să plece aşa, zdrobită şi cu atât de multă dragoste pentru mine. De ce o iubesc atât de mult pe Roselyn? De ce nu pot să îi împărtăşesc sentimentele mele acestei fete care ar face absolut orice pentru mine? Chiar să se înjosească în acest stadiu? Puterea pe care o dovedise la telefon pălise de mult, la fel ca şi hotărârea de a nu mai fi cu mine; de fapt, nu îmi putea rezista, o recunoscuse şi singură şi ar fi vrut să poată scăpa de mine. Şi eu, de ce nu o lăsam?
- Eric… nu vreau să aud nici scuze nici altceva din partea ta. Te rog, lasă-mă… măcar atât!
Deşi spunea cuvintele acestea, părea să nu le zică cu adevărat, căci braţele sale s-au înfăşurat în jurul trupului meu, continua să plângă cu capul rezemat de pieptul meu şi m strângea în braţe, nevrând să îmi dea drumul.
- De ce? De ce trebuie să te iubesc atât de tare?... sau poate că întrebarea este: de ce nu poţi să mă iubeşti şi tu? Măcar puţin, măcar puţin, Eric… m-aş mulţumi şi cu atât…
S-a îndepărtat uşor de mine, şi-a şters lacrimile, impunându-şi să nu mai plângă şi m-a privit. Părea atât de fragilă în acest moment, aşa cum nu păruse niciodată. Nu era deloc o fată rea, poate doar prostuţă, nici prea urâtă, era chiar simpatică acum, atât de sinceră şi naturală cum ar fi trebuit să fie întotdeauna.
O acuzam pe Roselyn că este egoistă, însă şi eu eram la fel ca şi ea. Nu puteam să îi dau drumul acestei fete. Nu, nu simţeam nimic pentru ea, şi aş fi fost ipocrit să spun că da. Dar aveam nevoie de cineva care să îmi fie alături, iar ea mă iubea atât de mult. Nu sufeream şi eu la fel din pricina lui Rose? Nu la fel de mult eram şi eu torturat? Şi, ce aş fi vrut, să îmi facă ceea ce îi fac eu lui Bridget? Să mă folosească cum vrea ea, să mă arunce şi să mă adune iar, şi iar, şi iar… până ce se sătura de mine?
Da… cred că mă mulţumeam cu atât, măcar atât, măcar puţin, măcar puţin…
- Aş vrea să te iubesc, Bridget… nu ştii cât mi-aş dori să pot face aşa ceva! Nu mi-am dat seama până acum, dar o să îmi lipseşti. E prima dată când sunt cu adevărat sincer cu tine, nu te iubesc nici câtuşi de puţin şi îmi pare atât de rău din cauza aceasta, aş vrea să mă hrănesc cu zâmbetul tău, cu stările tale de spirit, cu persoana ta… cu vorbele tale, aşa cum faci tu cu mine…
Vorbeam în şoaptă, ea încă se ţinea agăţată de mine, îmi zâmbea trist.
- Poate că ar fi mai bine, într-adevăr, să îţi dau drumul, să pleci pentru totdeauna, pentru că altfel nu vei fi niciodată fericită pe lângă mine…
Eram un băiat nemernic, egoist şi fără scrupule. Mânat de furie, de dorinţa de a mă răzbuna pe Roselyn şi de frica de a nu rămâne singur, am tras-o mai aproape pe Bridget de mine, îmbrăţişând-o mai cald şi mai sincer ca niciodată.
- Să mă uiţi, bine?
Dar cum îmi mai putea rezista, săraca fată, acum când îi vorbisem atât de frumos şi îi recunoscusem că îmi va fi dor de ea?
I-am dat drumul, m-am întors şi am început să merg, aparent indiferent, fără a mă uita înapoi, regretând toate reacţiile mele bizare. Numai Roselyn era de vină… de ce nu putea să fie cu mine? De ce a trebuit să mă respingă atunci şi să mă facă să sufăr atât? Mă transformasem într-o persoană îngrozitoare.
Am auzit zgomot în spatele meu, mâinile micuţe ale lui Bridget s-au înfăşurat în jurul meu, încă o simţeam tremurând, plângând.
- Lasă-mă să stau aşa câteva secunde, te rog…după aceea voi pleca…
Am stat, fără să mă mişc, lăsând-o să mă îmbrăţişeze şi simţindu-i căldura trupului şi dragostea transmisă prin acest gest.
- Îmi pare rău, Bridget, dar nu pentru ceea ce a fost între noi, ci pentru că nu îţi împărtăşesc sentimentele.
Am îndepărtat-o uşor, îndepărtându-i şuviţele umede lipite pe obraji.
- Îmi place cum eşti acum, e o schimbare foarte frumoasă… şi tunsoarea te prinde; dar mai ales personalitatea… ai face bine să rămâi aşa, şi poţi să mă cauţi oricând ai nevoie de ceva; o să fiu acolo, promit. Dar nu mai pot face acest lucru – uite, e prima decizie pe care o iau în favoarea ta. Nu o să te mai caut, nu o să te mai fac să te întorci la mine şi o să te preţuiesc, ca pe un sprijin de care am avut nevoie şi care nu m-a părăsit niciodată.
Mă privea cu lacrimi în ochi şi nu credeam să se mai oprească vreodată, dar îi făceau bine. Nu puteam spune că mă durea suferinţa ei, îmi părea mai degrabă bine că era capabilă să nutrească asemenea simţăminte pentru mine şi pentru că, de asemenea, se elibera.
- Îţi mulţumesc… i-am zis zâmbind, depărtându-mă cu paşi rapizi şi întorcându-mă, într-un anumit moment. Era tot acolo, mă privea pierdută. A încercat să îmi zâmbească, nereuşind să articuleze nimic şi mi-a făcut cu mâna. Aşa cum eram atunci, în ploaia măruntă şi trişti amândoi, i-am făcut şi eu mâna, luându-mi adio la tot ceea ce fusese între noi.
Ştiam că îmi va fi dor să am pe cineva alături, oricând îmi doream. Dar nu o puteam folosi la infinit, eram conştient de asta… Iar Roselyn? Roselyn… o să vrea vreodată să îmi acorde atenţia după care tânjesc?
De ce a trebuit să mă îndrăgostesc nebuneşte de o creatură atât plină de sine: egoistă, egoistă… atât de egoistă precum Rose?

hello girls
v-am citit fic-ul acum cateva zile si am zis ca o sa vin si cu un comentariu la urmatorul capitol
pai.. m-ati impresionat cu fiecare capitol in parte, facandu-ma mereu sa vreau mai mult
poate ca povestea in sine nu e cea mai spectaculoasa dar felul vostru de a scrie este superb
plus titlul m-a atras de am ales fic-ul vostru dintre multe altele si desigur ca dupa primul capitol am fost extrem de dornica sa continui
Teh, la ultimul capitol ai avut cateva cuvinte de lagatura lipsa, probabil te-ai grabit, in rest totul e aproape perfect
deci nu prea am ce comenta dar am vrut sa las un comentariu ac sa nu credeti ca munca voastra nu este apreciata
asa ca va astept cu urmatoarele capitole si o sa raman cititoare fidela :D

bye si cat mai multa inspiratie :*
4

Deci cum acest fic m-a uimit mereu, am revenit, si pot spune ca imi place acest capitol foarte mult, mai ales ca Brid s-a schimbat, mereu mi-a placut pentru ca il iubea pe Eric, chiar daca parea cam toanta si uneori nu imi convenea ca sunt impreuna, si de aceea imi place ca vrea sa il uite, adica el sa nu o mai caute, si Eric este chiar egoist, in fine, asa este si Rose, de aceea mi se pare ca se potrivesc de minune. Acest capitol a fost superb din toate punctele de vedere, mai ales ca ii descrii atat de bine sentimentele lui Eric, si mai ales ca ma faci sa simt ce simte si el, teoretic vorbiind. Uff, cam atat, sunt cam obosita si am zis sa las comentariu cat mai am timp T.T. Bafta in continuare si nu uitati ca aveti un fic superb cu niste cititori fideli ^^.
[Imagine: Jun0xCa.png]

Heeei :)

O Teh , ce mi-a plăcut acest capitol ;x
Eric ăsta .. e și el atât de egoist ! El și Rose se potrivesc de minune : O
Mi-a plăcut foarte mult schimbarea lu Bridget ;3
Și îmi pare foarte rău pentru Kristin .
Mi-a plăcut foarte mult cum i-ai descris sentimentele lui Eric . Parcă eram eu în locul său ;))
A și merci pentru că m-ai anunțat >:D<

Vă rog să o faceți în continuare . Huuuggiie .

' You say you love rain,but you use an umbrella to walk under it.You say you love sun,but you seek shade when it is shining.You say love wind,but when it comes you close your window.So that's why I'm scared when you say you love me. ' -Bob Marley

Salutare! :-h A trecut atat de mult timp de cand nu am mai postat pe zup...soooo long.
E incredibil cum au evoluat lucrurile,Nate e indragostit de Kristin si sentimentul e reciproc (n-as putea spune ca se merita unul pe altul dar se completeaza reciproc asa ca cine sunt eu ca sa ma opun relatiei celor doi,pe langa asta Nate e atat de sweet si sunt sigura ca ar aduce-o pe Kristin pe calea cea buna.Cat despre cel de-al doilea cuplu,Eric si Rose,daaa...pai ei se cam merita unul pe altul din moment ce amandoi sunt egoisti,Rose mai nou s-a lovit la cap asa ca cine stie cum vor sta lucrurile in viitorul apropiat.Ar mai fi si Brid pe care o admir pentru puterea de care incearca sa dea dovada,desi a recunoscut cat de dureros e faptul ca iubeste dar nu e iubita,iar Eric o considera in continuare "roata de rezerva'.Felicitari pentru colaborarea pe care ati facut-o,e un fic superb,imi place modul in care scrieti (ceea ce e epic...pentru ca am tot spus-o)spor in continuare la scris si impartiti cu noi imaginatia voastra ca stim ca aveti de unde :))
[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)

Heeei xD.
Ăăăăh...
Nu ştiu ce v-aş mai putea spune înafară de mulţumim enorm pentru comentarii, scuzaţi întârzierea şi lectură plăcută! :D


[center]Capitolul 33[/center]


Se spune că există anumite momente în care viaţa îţi trece prin faţa ochilor. Deobicei asta se întâmplă când primeşti o lovitură mortală sau ai parte de un accident grav. În orice caz, în circumstanţe de genul. Şi aceste momente îţi schimbă dintr-odată modul de gândire, te fac să realizezi ce fel de persoană ai fost înainte şi că ai şansa să te schimbi şi să te porţi altfel cu cei din jurul tău, să rezolvi anumite lucruri şi să repari greşeli din trecut.
Dacă aş spune cuiva că asta mi s-a întâmplat şi mie în momentul în care am alunecat de pe scaun şi m-am lovit cu capul de colţul mesei – o lovitură destul de periculoasă, ce mi-ar fi putut provoca un accident vascular cerebral – nu m-ar crede nimeni. Nici nu m-ar mira la ce persoană oribilă am fost pe tot parcursul celor şaptesprezece ani ai mei.
Am făcut-o pe şefa de mică, am fost egoistă şi răutăcioasă şi o manipulatoare cu acte în regulă, foarte profesionistă în ceea ce mulţi dintre noi numim şantaj sentimental. În general toţi pe care-i rănisem se îndepărtaseră de mine, însă unele persoane continuaseră să-mi fie alături şi totuşi eu continuam să le tratez ca pe nişte fiinţe neînsemnate. Desigur, vorbesc despre Eric şi Nate. Şi puţin mai târziu Bridget şi Victor.
Lui Nate îi datorez atât de multe, practic, viaţa mea – el pur şi simplu m-a crescut. Când părinţii mei au plecat în lume cu afaceri voiau să mă ia cu ei, dar Nathaniel le-a spus că nu ar fi bine pentru mine să mă ia de aici, de lângă Eric şi prietenii mei, şi să mă lase să stau cu el, promiţându-le că nu mă va lăsa nesupravegheată nicio clipă şi că oricum eram cu Eric în marea majoritate a timpului. În faţa unor asemenea argumente nici cei mai stricţi părinţi n-ar avea ceva de spus, darămite ai mei care ne permiteau prea multe mie şi fratelui meu.
Iar în acel moment, când deschisesem ochii şi capul mă durea atât de tare, iar tot ce vedeam în faţa ochilor era chipul său palid şi tras, cu privirea aceea albastră, ştearsă şi totuşi împânzită de lacrimi, am realizat, cu adevărat, cât de mult rău îi făcusem acestui biet om, fratele meu, care ar fi dat orice pentru fericirea mea.
-Slavă Domnului că eşti bine, Roselyn! Mă speriasei, a spus cu o voce atât de răguşită că pe moment nu eram sigură că-i aparţine.
Nu m-am putut abţine, l-am luat de gât şi l-am tras spre mine, strângându-l într-o îmbrăţişare sufocantă. Nu spuneam nimic, consideram că cuvintele erau de prisos. Am lăsat doar lacrimile să-şi spună povestea, iar Nate părea să înţeleagă foarte bine. Mă strângea şi el la rândul său în braţe, sărutându-mi părul şi spunându-mi cu blândeţe că mă iartă, că mă iubeşte, că sunt surioara lui mai mică.
-Ce am păţit ? am întrebat şoptit, când mi-am atins fruntea bandajată.
-Nimic grav, doar... ehem, ţi-ai spart capul. Ai fost inconştientă vreo oră şi ceva, începusem să mă îngrijorez. Te-am tratat, dar mă gândeam că poate ai păţit ceva şi voiam să te duc la urgenţe.
-Nu cred că era nevoie, am chicotit. Sunt bine Nate, serios. Nici măcar nu mă doare.
-Asta pentru că bandajul e foarte strâns. O să-ţi rămână un semn urât pe frunte, dar nu cred că asta contează acum. Ce vreau să ştiu e... Ce Dumnezeu făceai acolo ?
-Voiam să-mi cer scuze într-un mod mai spectaculos, am zis ruşinată. Mă gândisem să-ţi fac ceva de mâncare, nu ai ieşit din camera ta toată ziua.
A început să râdă şi m-a strâns în braţe.
-Cum aş putea fi supărat pe tine, a spus ca pentru el, când tu eşti lumina ochilor mei...
I-am strâns tricoul în mâini şi mi-am pus capul pe umărul lui.
-Să nu mai spui asta niciodată, Nate. Nu sunt demnă de aşa ceva, nu merit nici măcar îmbrăţişarea asta. Tu ai fost mereu acolo pentru mine, ai pus întotdeauna fericirea mea pe primul loc, nu ţi-a păsat decât de mine. Nu mai vreau asta, să mai stau în calea fericirii tale, să fiu o piedică în viaţa ta – cum de nu am realizat asta până acum ? Spui că eşti fericit şi împlinit când mă vezi pe mine zâmbind. Înainte mă mulţumeam să aud asta, dar acum vreau s-o văd. Şi ştii ce ? Chiar nu-mi pasă cu cine ai de gând să ieşi atâta timp cât tu eşti fericit – chiar dacă e Kristin, nu-mi pasă. Dacă o iubeşti, şi te iubeşte şi ea, atunci cine naiba sunt eu să stau în calea voasră ?
S-a desprins din îmbrăţişare şi m-a privit sceptic:
-Mda, tu chiar te-ai lovit cap.
-Heei, am zis lovindu-l peste umăr, vorbesc serios! Chiar vreau să fii din nou ca înainte, iar dacă verişoara lui Eric este cea care-l poate readuce la viaţă pe vechiul Nate, atunci nu pot face nimic altceva decât să vă urez să fiţi fericiţi împreună.
Îmi simţeam buzele arcuindu-se într-un zâmbet larg şi călduros. Şi da, sincer, foarte sincer. Pentru că tot ce spusesem era adevărat.
-Roselyn, chiar te iubesc enorm, surioară, m-am strâns energic în braţe, sărutându-mi obrajii, frunte, părul.
-Hai la Kristin, i-am murmurat în ureche. Vreau... vreau să-i cer scuze.

Eram în faţa uşii apartamentului lui Eric şi nu credeam să mai fi fost vreodată atât de emoţionată. Nu ştiam sigur de ce mă simţeam aşa – fiindcă aveam să-mi cer scuze în faţa lui Kristin şi să-i spun că le accept relaţia sau... fiindcă îl vedeam pe el după faza de dimineaţă şi nu ştiam cum aş putea să mă justific în faţa lui ?
Uşa s-a deschis cu un scârţâit prelung, iar în dreptul ei a apărut Kristin morocănoasă, îmbrăcată în pijamale şi ciufulită, cu o cutie de îngheţată în mână. Mi-am încleştat instinctiv degetele în jurul încheieturii lui Nate şi am înghiţit în sec. El o privea amuzat şi totuşi, dincolo de acea privire, vedeam în ochii săi o sclipire pe care nu o mai văzusem de mult. Fratele meu chiar era atât de îndrăgostit de fiinţa asta ?
Când m-a zărit bandajată Kristin a izbucnit într-un râs isteric:
-Ce a păţit cap sec asta, Nathaniel ? Ai bătut-o ? Nu că n-ar merita...
Nate a încercat s-o oprească să mai zică ceva, dar nu i-am dat ocazia. Bruneta era foarte supărată pe mine şi ura ei pentru mine bănuiam că atinsese cote maxime dupa ziua de azi. Totuşi, surprinzător sau nu, o înţelegeam.
-Îmi pare rău pentru tot ce ţi-am spus, Kristin şi pentru reacţia mea egoistă, am spus cu fermitate. Nu ştiu cât de repede o să mă ierţi tu, poate nici n-o s-o faci, dar acum că mi-am cerut scuze simt că mi-am luat o piatră de pe inimă. Şi asta nu e tot!
I-am luat mâna ei şi pe a lui Nate şi le-am împreunat. Kristin s-a uitat confuză la fratele meu şi apoi la mine şi din nou la el, care ridica din umeri.
-Nu sunt nebună, Kristin. Pur şi simplu vreau să mă schimb, să nu mai fiu atât de egoistă cu persoanele la care ţine. Nate te iubeşte, o văd chiar şi eu, iar dacă şi tu îl iubeşti, voi accepta această relaţie. Acum spune-mi... Ţii măcar, câtuşi de puţin, la fratele meu ?
Kristin a început să roşească brusc şi să-şi desprindă mâna din strânsoarea lui Nate. Începuse să gesticuleze agitată şi să bolborosească cuvinte pe care niciunul nu le înţelegea. Până la urmă s-a oprit din vorbit şi m-a privit suspicios:
-Tu n-ai altceva mai bun de făcut, roşcato ?
-Cum ar fi ? am zis neobişnuit de veselă.
-Să-l urmăreşti pe văru-meu sau ceva.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar voiam să discut puţin cu Eric. Aveam atâtea să-i spun.
-Ştii, chiar cred că mi-am terminat treaba aici, am zis şi simţeam cum sângele-mi urca în obraji. Ăăăh... Eric e pe acasă ?
-Din păcate, cap sec, ai picat într-un moment prost. Nu e acasă. Habar n-am pe unde umblă la ora asta şi pe vremea asta, dar se descurcă el, e băiat mare.
-Să-l aştept ? am întrebat uitându-mă când la Kristin când la Nate.
-Cum vrei, a ridicat ea din umeri. Ah, şi Roselyn... Nu zic că te iert, dar slavă Domnului că te-ai trezit la viaţă în sfârşit!
Ne-am mutat toţi trei în bucătărie unde Nate a început să ne pregătească cina. Era destul de târziu, vreo unşpe noaptea şi ploua cu găleata afară. Mă întrebam ce face Eric şi cu cine era ? Oare verişoara lui chiar nu ştia unde e sau încerca să-l acopere ? Dar ce naiba făceam, nici măcar nu eram un cuplu şi eu deja eram geloasă ?
-Acum serios, Roselyn, cum de-ai reuşit să-ţi spargi căpăţâna ? a întrebat râzând în hohote.
-Încercând să-i cer scuze lui Nate, i-am răspuns printre dinţi.
-Nuuu, nu-mi spune că ai încercat să faci ceea ce cred eu că ai încercat să faci!
Kristin râdea atât de mult şi de zgomotos că instinctul îmi dicta să-mi bag degetele în urechi sau să plec de acolo.
-Da, chiar a încercat să-mi facă ceva de mâncare, a răspuns Nate în locul meu încercând cu greu să-şi înăbuşe râsul.
-Vai, dar Eric mi-a zis că întotdeauna ai fost praf în bucătărie, continua Kristin să mă amăgească.
-Ah da ? Ce reclamă drăguţă îmi face el. La cât de mult mă iubeşte mă aşteptam la mai mult din partea lui...
Brusc Kristin a redevenit serioasă. S-a apropiat de mine şi m-a apucat de bărbie, săgetându-mă cu o privire de gheaţă.
-Prostul ăsta chiar te iubeşte, roşcato, şi ai face bine să nu-l mai tratezi cu indiferenţă acum că te-ai deşteptat şi tu în sfârşit. Nu ştiu cât mai poate aştepta după tine, oricât de mult te-ar iubi, e băiat până la urmă şi are şi el anumite nevoi. Dacă tu stai să-ţi baţi capul în continuare cu fiecare prostie care-ţi vine ţie în cap, ca de exemplu cu cine se culcă sau nu fractu’, fi sigură că Eric s-ar putea întoarce oricând la oxigenata aia. Nu te înghit eu prea mult, dar te prefer pe tine în locul piţipoancei ăleia!
Am înghiţit în sec – chiar ar fi capabil Eric să se întoarcă la Bridget ?
Văzând că discursul ei “motivant” a avut success, Kristin a dat drumul bărbiei mele şi m-a privit cu o oarecare satisfacţie.
-Ştii, nu prea observ eu chestiile astea la o fată, da’ tu chiar eşti frumuşică. Acum înţeleg şi eu ce văd ăştia la tine, a chicotit.
Cred că roşisem. Un compliment din partea lui Kristin era un lucru atât de rar că nu aveam cum să nu-l accept.
După cină am mai stat puţin cu Kristin, mai mult Nate căci eu îl aşteptam pe Eric. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pe urmă, dacă a venit sau nu acasă până să plecăm noi, cât de târziu a venit, pentru că am adormit. Dar îi spusesem lui Kristin, pentru orice eventualitate, să-i spună să vină la mine mâine dimineaţă să mergem împreună la liceu.

-M-a căutat, Eric ? a fost primul lucru care l-am întrebat pe Nate când am ieşit vijelios de la baie.
El a început să râdă şi mi-a verificat rana de la cap.
-Să nu-ţi dai cu fond de ten acolo. De fapt, cred că te bandajez iarăşi – nu s-a uscat încă.
-Lasă asta! Eric – a venit Eric ?
-Nu, a zis şi m-a tras înapoi în baie. A luat trusa de prim-ajutor din dulap şi a scos rola de tifon şi pansamentul, pe care mi le-a înşirat în jurul capului după ce mi-a curăţat rana. Am strâmbat din nas şi m-am smucit protestând că eu nu am de gând să mă duc la liceu arătând ca o mumie.
-Nu ai fi nevoită să arăţi ca o mumie cum zici tu dacă nu ai fi fost atât de egoistă de la bun început, a murmurat aproape imperceptbil.
Nate nu-mi reproşase niciodată nimic şi acum, ca deobicei când mi se întâmpla asta, simţisem nevoia să mă apăr într-un anume fel. Dar am realizat brusc că avea dreptate, că eu chiar fusesem egoisă şi într-un mod cât se poate de nesimţit. Şi asta nu ar fi prima oară. Dar ştiam că acest act de egoism, care speram eu să fie şi ultimul, a fost picătura care a umplut paharul şi eram sigură că nu-i picase bine nici lui Eric... Oare din acest motiv nu venise la mine de dimineaţă ? Mă... evita ?
Gândul ăsta mă îngrozea şi mă înnebunea în acelaşi timp. După ce l-am recuperat în sfârşit după atâta timp în care niciunul din noi nu-şi mai vorbise, să-l fi pierdut doar dintr-o prostie de a mea ?
Doamne, Roselyn, eşti o fiinţă incurabilă... Nici nu-l meriţi!
Mi-am plecat capul în jos şi am suspinat, gândindu-mă la ce fiinţă mizerabilă am fost de-a lungul timpului.
Nici Nate nu era disponibil să mă ducă la liceu, fiind nevoit să ajungă mai devreme la teatru pentru a rezolva nişte probleme cu sponsorul lor care nu prea mai vroia să-i finanţeze, ceea ce însemna că trebuia să merg pe jos. Din nefericire.
Îmi plac plimbările dimineaţa, mai ales toamna, când vântul îmi flutură părul, fusta, eşarfa. Mă simt atât de bine, obrajii mei palizi ca de ceară se înroşesc dintr-o dată, iar cel mai mult mi-a plăcut să alerg printre frunzele uscate, să fac piruete în mijlocul străzii, să mă prostesc. Însă toate astea le făceam cu Victor.
Drumul spre liceu era împânzit de amintirile noastre. Timp de trei ani mersesem pe lângă magazinele alea, pe aleea aia. Şi atât de multe lucruri pe care evitam cu îndârjire să mi le amintesc. Chiar şi numele lui încercam să-l uit, să-l şterg din inima mea... Deabia acum realizam cât de mult m-a durut indiferenţa lui. Şi tot acum îl înţelegeam şi pe Eric.
Însă mi-era absolut imposibil să-l uit! Trăisem cu el cele mai frumoase momente din viaţă şi mă iubise atât de mult...
Nu. Doamne. Te rog eu, nu! Ai milă de mine...
Însă degeaba mă rugam eu, Victor chiar ieşise din patiseria din colţ. Prima oară aproape că nu-l recunoscusem, arăta atât de bolnav. Era palid şi tras la faţă şi nici nu se ţinea prea bine pe picioare. De fapt, la un moment dat îşi pierduse echilibrul şi aproape căzuse. Am alergat spre el şi l-am prins înainte să se prăbuşească pe cimentul dur şi rece.
Când m-a simţit aproape de el, m-a strâns sălbatic în braţe, începând dintr-o dată să plângă. Am crezut că mor acolo, atât de tare mă durea să-l văd aşa.
-Roselyn, Roselyn a mea ? Tu eşti – oare chiar pe tine te ţin în braţe ?
Era atât de înnebunit de prezenţa mea că nu-şi dădea seama că mă strângea prea tare. Mă dureau coastele.
-Victor, mă doare.
Mi-a dat drumul şi instantaneu i-am luat chipul în mâini. Ardea şi avea ochii roşii şi umflaţi de plâns, buzele crăpate... Eu eram de vină pentru toate astea ? Doamne cât mă durea să-l văd aşa. Deabia reuşeam să mă abţin să nu plâng.
-Ce-ai păţit ? De ce eşti bandajată iubirea mea ? m-a întrebat îngrijorat mângâindu-mă pe cap.
-Nimic, un accident în casă. Dar tu, Victor, de ce ai venit la liceu ? Eşti bolnav! De ce nu stai acasă ?
-Casa aia, Rose, casa aia e înfricoşătoare fără tine, atât de pustie...
-Dar tatăl tău ?
-O jigodie! Doar se preface. Nimănui nu-i pasă de mine, Roselyn. Nu le-a păsat şi nici nu le va păsa vreodată! Sau cel puţin nu atât cât ţi-a păsat ţie...
Nu ştiam ce să mai zic, mă durea fiecare părticică din corp, ochii mă înţepau şi lacrimile voiau cu desăvârşire să iasă. Însă voiam să închei acest capitol, mi-aş fi făcut mai mult rău, atât mie cât şi lui, întorcându-mă acum la el numai fiindcă îl vedeam în situaţia asta. Trebuia să ne descurcăm fiecare pe picioarele lui. Ştiam amândoi cât de mult însemnase relaţia asta pentru noi, el găsind în mine acea afecţiunea pe care acasă nu avea de unde s-o ia, iar eu văzând în el un sprijin, poate cel mai deosebit.
Să nu mai menţionez şi faptul că nu sunt o sinucigaşă. Acum eram conştientă de ceea ce Eric putea face pentru mine şi nu aveam de gând să-i dau vreun motiv să-mi dovedească până unde ar putea merge. Şi chiar şi aşa, nu mai voiam eu să mă autodistrug din nou.
L-am luat de braţ şi am continuat să mergem spre liceu.
-Ce suntem acum, Roselyn... Amici ? Colegi ? Poate chiar simple cunoştinţe, a oftat.
-Nu ştiu, Victor, dar sincer, chiar cred că e mai bine aşa. Nu... nu te merit, eşti prea bun pentru mine. Să fim serioşi acum!
-În schimb, Eric are tot dreptul, nu ? a zis dintr-o dată cu un sarcasm ucigător.
Eram perplexă. De unde naiba ştia ? Nu, reformulez – ce anume ştia ? Mi-am ridicat chipul spre el şi l-am văzut privind înainte încruntat. Apoi şi-a pus braţul în jurul umerilor mei şi m-a tras aproape de el. Şi lipit buzele de fruntea mea şi a murmurat:
-Să-ţi spun ceva, Roselyn: nu voi renunţa la tine pentru nimic în lume.
Şi mi-a dat drumul, mergând înainte, clătinându-se uşor pe picioare şi ţinându-se cu mâna de cap. Eu eram îngheţată acolo în urma lui, uitându-mă la el, nemaiauzind şi văzând nimic altceva decât pe el spunându-mi că nu va renunţa la mine.
Ce-naiba-se-întâmplă-aici-?

Bună, bună. Mulţumesc, Cherie, că m-ai anunţat, deşi, citisem capitolul înainte.

Pot spune că de fiecare dată reuşiţi să mă impresionaţi cu ideile voastre superbe. Sunteţi cu siguranţă nişte scriitoare excelente :-? Să vă spun sincer, dacă publicaţi o carte împreună, o să fie chiar foarte bine vândută. Eu, cel puţin o să o cumpăr, clar.

Acest capitol a fost cu adevărat frumos. Mi-a plăcut foarte mult. Am absorbit fiecare cuvânt din capitol - defapt, din fiecare capitol - . Întotdeauna reuşiţi să faceţi capitole extraordinare, reuşind să puneţi în evidenţă într-un mod fascinant fiecare personaj.

Sper să mă anunţaţi când vine continuarea şi scuzaţi acest comentariu atât de scurt dar lipsa de inspiraţie se face remarcată - plus că citeam Texas ! Sage de Sandra Brown când am văzut comentariu la profil şi m-am gândit că poate vreţi să primiţi acest comentariu -.
Succes în continuare amândurora :* !

Edit : Acum am văzut . Am lăsat primul comentariu ? O.O Ciudat.

In acest flic voi descriti o poveste sau intmplare reala prin care poate trece ori care din prieteni sau cunostite noastre si nu numai dar mai ales personajele lui Teh care find fata ne scrie din prespectiva bietilor din acest flic adica Erik Nate si Victor cuplurile sunt Erik si Rose Nate si Kristen si Victor si Bridgit de si ultimi nu sunt inca un cuplu.




Cand pui nextul ca a trecut mai mult de o luna si eu una mai am rabdare da stiuca ai mult de invatat dar de ce nu o rogi pe colega ta sa te ajute sa scri si cand ea nu poate o ajuti tu ca eu nu mai ai rabdare .







Ironic, capitolul este scris de mult. şi mai ironic, nu ştiam că e rândul meu să postez. Îmi cer (milioane de) scuze...
Enjoy your chapter!

[center]Capitolul 34[/center]

Am ajuns destul de târziu acasă… După discuţia şi întrevederea cu Bridget, am mers într-un bar şi am băut câteva pahare; ceea ce nu îmi aminteam să fii făcut până acum din cauza blondei. Sau poate că nu fusese pentru ea, ci din cauza gândurilor pe care le avusesem în ultima vreme, despre Roselyn, despre viaţa mea în general. Pur şi simplu nu credeam că lucrurile pot rămâne încă aşa, aşa cum erau. Mi-era imposibil… În noaptea ce trecuse, luasem decizii foarte importante pentru existenţa mea. Mă săturasem, o ştiam prea bine, de toate aceste copilării. Nu mai eram capabil să trec cu vederea toate lucrurile pe care le treceam până acum.
Poate că trecusem la o nouă etapă, sau poate tocmai aceasta este acea maturitate la care ajungi la un moment dat… Sau, cine ştie, este posibil să fii ajuns la o limită a sentimentelor mele.
Când am ajuns acasă, Kristin încă nu se culcase.
- Ce faci trează la ora asta? Am interogat-o destul de prost dispus; nu doream să o văd în picioare la această oră. Totuşi, era verişoara mea şi se presupunea că o am în grijă. Nu aveam să îi permit să îşi mai facă de cap aşa cum o făcuse şi până acum. Lucrurile trebuiau puse la punct.
- Oh, scuze, morocănosu-le! – a râs aceasta, bine dispusă, făcându-mă să mă întreb de ce avea acel zâmbet tâmp şi fericit pe chip. Au venit Nate şi Roselyn pe aici şi… eh, ce mai, roşcata m-a pus să îţi transmit să te duci să o iei dimineaţă să mergeţi împreună spre şcoală. Ce zici de asta?
Nu am spus nimic. Am privit-o rece şi m-am îndreptat spre camera mea. Ce se întâmplase? Putuse ea să stea în aceeaşi încăpere cu Roselyn? Şi Nate, toţi trei? Îmi scăpa mie ceva sau Rose acceptase, în sfârşit, faptul că fratele lui avea o viaţă şi avea de gând, spre marea uimire a tuturor, să îi lase în pace? Sau mai bine zis, să le permită să fie împreună?
Egoistă… de ce a trebuit eu să mă îndrăgostesc de o fiinţă atât de egoistă precum ea? Fiecare clipă o putea revendica numai pentru aceasta, avea un caracter îngrozitor, îndoielnic, rătăcitor… şi eu trebuise să mă îndrăgostesc tocmai de fiinţa aceasta ce nu contenea să mă chinuie la fiecare întâlnire a noastră!
De ce voia să merg să o iau de dimineaţă spre şcoală? De ce?
Voia să redevenim prieteni, cum fusesem şi până acum? Să am grijă de ea, să o răsfăţ şi aceasta să îşi bată în continuare joc de simţămintele mele… Nu fii nedrept, Eric, îmi şopteşte o voce în capul meu, probabil conştiinţa. Şi ea este o fiinţă umană, te iubeşte, nici măcar nu ştie că tu încă o vezi altfel, nu doar ca o amică. Ar trebui să discuţi cu ea despre asta, continuă vocea.
Alcoolul mă făcea să mă clatin… ajuns în dormitor, m-am dezbrăcat de toate hainele, luând un tricou la întâmplare şi o pereche de pantaloni de pijama. Nici nu am realizat dacă le îmbrăcasem cum trebuie; mă clătinam pe picioare, ochii mi-erau întredeschişi. Am nimerit patul, cufundându-mi capul într-o pernă şi încercând să adorm…
Gândurile au reînceput să îmi curgă în minte… Roselyn! Voia să merg la ea de dimineaţă. Şi dacă nu m-aş duce? Este concret, nu mă voi duce. Refuz să mai fac orice altceva pentru ea! M-am săturat să fiu doar o marionetă… sunt şi eu fiinţă umană, nu pot îndura la nesfârşit. La dracu, de ce o iubesc atât de mult? de ce mă doare pieptul doar când mă gândesc la aceasta… şi aş vrea să fie cu mine, să o pot strânge în braţe şi să nu îi mai dau drumul niciodată, să fie protejată şi numai alături de mine, fără a o împărţi cu nimeni altcineva, nici măcar cu Nate…
Niciodată nu realizasem cât egoism era în fiinţa mea. Poate că şi eu aveam un caracter la fel de urât ca şi ea, cine ştie… însă nu mai puteam suporta indiferenţa cu care mă trata. Dacă nu dorea să fim altceva decât amici, atunci voi accepta, odată pentru totdeauna, fără a-mi mai face speranţe… poate că ar trebui să o caut iar pe Bridget. Cel mai bine îmi era cu aceasta; pentru că mă iubea şi ar fi putut fi pentru mine tot ceea ce Roselyn refuză… şi este o fată simpatică şi naivă, Brid… şi mă iubeşte. Da, acesta este esenţialul, mă iubeşte la nebunie, exact aşa cum simt şi eu pentru roşcată…
La dracu, la dracu… de ce nu mă laşi să dorm, Rose? De ce nu pleci din capul meu? Nu ai înţeles? Te voi lăsa în pace! Gata, nu voi mai fugi după tine, aşa că lasă-mă, dă-mi pace, te rog, de implor… nu mai pot suporta chinurile prin care mă faci să trec de fiecare dată. M-am săturat, m-am săturat…. m-am săturat…
Nu ştiu în ce clipă am adormit şi nici în ce fel, însă îmi simţeam sufletul trist şi nemulţumit.

*

Dimineaţa m-a întâmpinat cu o durere incredibilă de cap. Am făcut un duş rapid, îmbrăcând uniforma fără vlagă şi, fără a lua micul dejun – deşi i-am pregătit ceva lui Kristin, m-am pregătit să merg spre liceu.
- Nu sunt în dispoziţia necesară de a aştepta prea mult după tine, mă doare capul îngrozitor. Aşa că, hai odată, Kristin, i-am spus pe un ton destul de nervos încât aceasta m-a urmat, deşi încă nu terminase de mâncat. Astăzi nu se machiase deloc, spre marea mea surprindere, îşi prinsese părul, ceea nu făcea prea des şi îşi purta uniforma perfect, cămaşa închisă, sacoul de asemenea, cravata bine pusă la punct. Am fost destul de surprins de această înfăţişare a ei, părea aproape conştiincioasă.
- Nu te mai uita atât la mine. Mă duc la şcoală, doar nu vrei să mă împopoţonez pentru profi sau mai ştiu eu ce. Hai odată să o luăm şi pe Roselyn. De abia aştept să merg cu ea pe stradă – zise cu un rânjet bine întipărit pe chip – o să fie distractiv!
Eram mahmur, realizasem acest lucru, şi foarte prost dispus. Dar hotărârea luată aseară era încă validă, chiar dacă fusesem pe jumătate beat când o luasem.
- Nu mergem nicăieri, verişoară, decât la şcoală.
- Ce? dar ţi-am zis că… a început aceasta indignată.
- Nu am chef de discuţii şi aş aprecia dacă ai putea să taci.
Nu eram deloc în dispoziţia necesară de a mă purta cu mânuşi, nici măcar cu ea. A oftat, înţelegându-mi dispoziţia, înjurând ceva printre dinţi şi m-a urmat, luându-şi umbrela.
Am ajuns destul de rapid la liceu, mi s-a părut mie, aceasta dispărând pe un alt coridor şi eu urcând în clasa mea, fără a vedea nimic în jurul meu. Nu îmi amintesc când fusesem ultima oară atât de nervos, încât nu eram capabil să tolerez nimic în jurul meu. Pe hol, o fată m-a oprit, timidă, roşind şi neîndrăznind să mă privească prea bine în ochi. Eram pe acelaşi etaj cu clasa lui Roselyn… mă întrebam unde era aceasta.
- Eric… a început fetiţa dinaintea mea. Am privit-o, pentru prima dată pe bune. Era
brunetă, cu părul foarte lung, creţ şi cu o pereche de ochi ciocolatii superbi. Avea o înfăţişare foarte simpatică, părea destul de inocentă şi copilăroasă. Era slăbuţă, dar atrăgătoare şi îmi părea foarte feminină, chiar şi cu aura ei puerilă. Cel mai mult îmi plăceau buzele ei, erau micuţe şi bine conturate iar pielea ei era deosebit de albă, în comparaţie cu părul închis la culoare şi ochii atât de frumoşi…
- Ce e? am întrebat-o rece.
Aceasta a tresărit, însă nu s-a descurajat. Eram îngâmfat, ştiam ce dorea. Se părea că îi trebuise foarte mult curaj să îmi vorbească. Şi în fond, de ce nu? Până la urmă, mă atrăgea şi oricum Roselyn nu îmi da atenţie, nu mă considera decât un amic. De ce să refuz fiecare fată ce se apropie de mine? Pentru ce?
- Ăh… ştiu că nu e destul de…. Ăă… S-a bâlbâit la început, nereuşind să îşi găsească cuvintele.
- Uite ce e, spune ce vrei sau plec, nu am timp de pierdut aiurea, am zis la fel de rece ca şi înainte, fără a-mi măsura atitudinea grosolană. În fond, acesta eram eu.
A respirat adânc şi s-a uitat la mine, foarte îmbujorată.
- De regulă nu fac lucruri de genul acesta, însă… am făcut o excepţie. Mi-a întins o punguţă de cadou, şi s-a uitat iar în ochii mei, de abia controlându-se, mi s-a părut mie.
- Ştiu că a fost ziua ta şi voiam să îţi spun „la mulţi ani”. De asemenea, ştiu că pare ca picat din cer, şi nici nu fac lucruri aşa, de obicei… dar eu te plac foarte mult, o fac de atât de multă vreme că nici nu mai ţin minte cât a trecut. Ştiu că nu o să îmi dai atenţie, aşa se întâmplă mereu, nu? Le refuzi pe toate care se apropie de tine şi eu ştiu că nu sunt o excepţie… dar fă măcar asta pentru mine, te rog, acceptă cadoul…
Mi l-a pus în mâini înainte să pot reacţiona. Fiind sincer, voi recunoaşte, mă amuza situaţia în care mă aflam şi eram surprins de faptul că puteam să zâmbesc, având dispoziţia atât de rău zdruncinată. S-a uitat iar fix la mine, în timp ce zâmbeam, roşind şi mai tare şi vrând să plece, s-a întors şi a început să fugă pe coridor, neîndrăznind să se mai uite înapoi.
Ce naiba fusese asta?
Încă aveam un zâmbet tâmp pe faţă când mi-am auzit numele strigat şi m-am întors, pentru a o vedea pe Rose în spatele meu. De când era acolo? Oare observase micuţa scenă? Ah, la naiba! Dacă ştiam că fusese acolo, măcar aş fi sărutat-o pe obraz pe fata respectivă. Nici măcar nu ştiam cum o cheamă; la dracu, nici nu mă interesa.
- Da? Am răspuns sec, legănând punguţa de cadou.
Ce frumoasă era şi astăzi… trăsăturile ei erau fascinante, pentru mine, adoram totul la ea, părul, faţa, ochii, buzele, expresiile, picioarele, mâinile, da… tot corpul şi… Ce naiba avea la frunte?
Fără a mă putea controla, m-am apropiat de ea şi am atins uşor locul unde era bandajată. Inima mea bătea mai tare, îngrijorată, ce naiba se întâmplase?
- Ce e asta? Am zis îngrijorat. Ce ai păţit?
Aceasta a zâmbit, văzându-mă atât de încurcat şi aproape că am roşit din pricina ieşirii mele necontrolate.
- Accident de bucătărie! Nu a fost nimic grav, Eric… ăh! Aseară te-am aşteptat, dar nu ştiu când ai venit pentru că am adormit şi…
Şi i-ai spus lui Kristin să vin la tine de dimineaţă să mergem împreună la şcoală; ştiu.
- Oh, da, mi-a zis vară-mea că aţi fost pe acolo. În sfârşit o să îi laşi să facă ce vor, să înţeleg? Am spus sarcastic, fără a-mi ascunde dezgustul. Acum că aflasem că nu avea nimic grav la frunte, mă puteam comporta ca un ticălos… şi totuşi, cum eram capabil de aşa ceva când ea era atât de fermecătoare şi nu voiam altceva decât să o iau în braţe şi să o sărut şi să o fac să înţeleagă că ea e totul pentru mine şi nu aş putea, oricum, să fiu cu altcineva, decât cu ea. Nu mi-aş putea dărui inima nimănui altcuiva, să fiu cu alte fete ar fi nimic pentru mine, poate doar obişnuinţă şi satisfacerea nevoilor, dar sentimental nu m-am putea implica cu nimeni altcineva decât cu aceasta. Şi de ce naiba mă chinui atât, Rose, când eu nu fac altceva decât să te iubesc? disperat de mult…
- Şi… cine era fata de mai devreme? M-a întrebat veselă, parcă ignorând ceea ce spusesem mai devreme.
Am zâmbit. În drum spre şcoală îl văzusem pe Victor, îmi aminteam acum, dar nu îl privisem prea atent, deşi părea foarte bolnav şi arăta, într-adevăr, groaznic… profitam de tot ceea ce prindeam pentru a o ataca, se pare.
- Habar nu am, mi-a dat un cadou. Era foarte simpatică, totuşi, ar trebui să mă interesez. L-am văzut pe Victor, nu arăta prea bine, poate ar trebui să fugi la el şi să îl îngrijeşti, în fond, aţi fost – sau sunteţi? – împreună. Şi se vede că are nevoie de tine; cine ştie, poate te vrea atât de mult înapoi încât a venit la şcoală în starea asta doar să fie cu tine… curajos băiat – tonul mi-era plin de dezgust. O priveam în ochi, rânjind şi luând o atitudine foarte arogantă. Tonul mi s-a preschimbat într-unul seducător, aproape, când am spus următoarele cuvinte… Ai putea să te duci la el şi să ai grijă de el, sau ai putea – am întins o mână spre ea – să vii cu mine şi să mă laşi să am grijă de tine şi să te iubesc pentru tot restul zilei ăsteia.
Expresia ei s-a schimbat instantaneu. Ceea ce păruse până atunci un zâmbet forţat şi o veselie falsă, s-a preschimbat într-o expresie plină de … uimire. Roşise şi se fâstâcea, fără a îndrăzni s mă privească direct. Şi-a propagat, în sfârşit, ochii asupra mea. Mâna mea îmi era încă întinsă. Cadoul îmi căzuse pe jos şi nu doream să îl ridic, tot ceea ce mă interesa era să o văd, să observ ce alegere o să facă, chiar dacă nu ştiam dacă înţelegea, cu adevărat, ceea ce voiam să îi spun. Era pentru ultima dată când încercam ceva, ultima dată când făceam un gest spre a mă apropia de ea în alt sens decât a fi amici. O voiam pentru mine, pentru totdeauna. Iar ea trebuia să aleagă, ori eu… ori Victor. Era o decizie irevocabilă. Jur că dacă îl va alege pe Victor, nu o voi mai căuta. Niciodată.
O vedeam încurcată; nu ştiam ce se întâmplă în mintea şi sufletul ei în această clipă. Nu voiam să ştiu decât ce avea să facă mai departe, căci mâna mea era încă întinsă şi nu aveam de gând să o retrag decât în clipa în care îmi spunea ceea ce doream să ştiu.
Se sunase de intrare; colegii noştri intrau cu toţii în clase, făcând zgomot, dar noi nu observam zarva din jurul nostru; sau, mai bine spus, o ignoram.
S-a aplecat, a luat punguţa de pe jos şi a ţinut-o strâns în mână, zicând:
- Nu e frumos să o arunci pe jos, după ce ţi-a fost dăruită… Sunt foarte egoistă, Eric, îţi dai seama, nu? Sunt egoistă! Şi nu mă interesează decât de mine. Victor este cu adevărat slăbit, l-am văzut, nu înţeleg ce face la şcoală într-o asemenea stare –a oftat, prelung, parcă durând-o să îşi amintească aceste lucruri - mi-a spus că nu va renunţa pentru nimic la mine, ştii? A făcut o pauză, cercetându-mi expresia.
Eu eram… eram furios, trist, gelos pe Victor şi tot ceea ce îmi spunea. De ce nu alegea odată? Sau asta însemna, pur şi simplu, că vrea să fie cu Victor? Voia să ies din viaţa ei, să o las pentru totdeauna? Mi-era frică să îmi retrag mâna, de parcă încă aşteptam să o apuce şi să îmi spună: să mergem, să mergem oriunde vrei tu! Dar în adâncul meu, mă îndoiam ca acest lucru să se întâmple. Victor era prea bun, pentru ea, în comparaţie cu mine; nu-i aşa?
Am ascultat-o în continuare.
- Mi-e frică… câteva lacrimi au încolţit în ochii ei, căzându-i pe obraji. Nu vreau să rănesc pe nimeni, mai nou, dar nu vreau nici să mă rănesc pe mine, din cauza egocentrismului meu… Şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu! Dar… Eric?
Mi-a întins punguţa de cadou. Braţul meu era încordat, inima îmi bătea cu o putere animalică şi dacă aş fi putut, aş fi început să plâng de durere. Însemna că trebuie să ies din viaţa ei?
A făcut câţiva paşi în faţă, în timp ce îmi înmâna cadoul, degetele sale s-au prins de mâna mea, cu o atingere uşoară, temătoare, tremurândă… Mi-a prins mâna sfios, parcă nu făcând altceva decât să îmi dea acea punguţă.
- Nu îmi place să te văd întotdeauna vorbind cu fete, mă enervează că trebuie să accepţi chestia asta, mă enervează fiecare persoană ce se uită mai mult la tine, de parcă nu ar avea nimeni dreptul să facă asta în afară de mine! … nu vreau să o văd prin preajma ta pe Bridget, nu vreau să te aud vorbind despre ea, măcar, chiar dacă nu ai făcut vreodată asta. Mi-e teamă şi doar să văd pe cineva prin preajma ta, căci nu vreau să acorzi nimănui aceeaşi atenţie ca mine, sau… atenţie, în general. Aş vrea să te am doar pentru mine, în fiecare clipă. Şi acesta e egoism, Eric! Am un caracter îngrozitor, realizez acest lucru, şi toată lumea trebuie să aibă mereu grijă de mine…
Fără a mai asculta ceea ce spunea, m-am apropiat de ea şi am strâns-o rapid în braţe, fără a mă mai interesa nimic din ceea ce se întâmpla, dacă ne vedea cineva sau nu. Nu mă interesa decât ea şi ceea ce se întâmpla între noi.
Strângând-o de mână, am început să fug pe hol, pe scări, ieşind din liceu. Fugea alături de mine, deşi nu ştiu sigur dacă înţelegea ceva din ceea ce făceam, la drept vorbind, nici eu nu înţelegeam. Afară ploua şi nici unul dintre noi nu avea umbrelă. Ne-am văzut în mijlocul străzii, era dimineaţă, oamenii treceau grăbiţi pe lângă noi, cu toţii aveau umbrelă. Ploaia părea să se înteţească, nu era atât de măruntă ca o ploaie de toamnă…
Ne opriserăm iar eu o sorbeam din priviri, părul mi se lipise de frunte din cauza ploii. Mi-am scos sacoul, îl pusesem deasupra ei…
- Roselyn… te iubesc, am ţipat, făcându-i pe toţi cei din jurul nostru să se oprească şi să se uite la noi. M-am apropiat de ea, am luat-o uşor în braţe şi am sărutat-o pe frunte, pe obraji, pe buze…
- Te iubesc, te iubesc, te iubesc… nu ştiu ce să mai fac cu aceste sentimente, m-am săturat să trebuiască să mă comport altfel. Nu mai vreau. Mai ţii minte – i-am cercetat expresia, deşi mi-era greu să citesc ceva în ea – când ţi-am spus, acum ceva ani, că te iubesc, dar nu ca pe o soră sau cea mai bună prietenă? Că aş vrea să fii iubita mea, să mă plimb cu tine pe stradă, de mână, să am grijă de tine? Mai ţii minte? Am repetat, când nu mi-a zis nimic.
- Da… a spus, dureros de dulce.
- Şi ştii ce mi-a răspuns?
- Da… a repetat pe un ton temător.
- Te mai întreb odată, am zis, aproape cinic, lipindu-mă de ea, simţindu-i trupul lângă al meu, mi-era cald, inima îmi bătea sălbatic, aveam nevoie să o sărut, să fiu cu ea, să o mângâi, să o ţin doar pentru mine. Vrei să fii prietena mea?
Nu mă interesa dacă aveam spectatori… sau că era, poate, prea dimineaţă pentru o asemenea confesiune… sau că eram pe timp de şcoală şi ar trebui să fim la ore, când noi suntem în mijlocul străzii, în ploaie, lipiţi unul de celălalt, simţindu-ne temperaturile corpurilor noastre… eram atât de fericit şi temător cu privire la ceea ce urma, încât nu mai conştientizam nimic în afară de Roselyn… îmi trecuse durerea de cap, mahmureala, nervii, proasta dispoziţie şi mă întrebam ce voi face, ce voi face dacă mă va refuza?

Hello, hello.
Văd că s-au întâmplat multe lucruri interesante de când nu am mai trecut pe la acest minunat fic al vostru. Nu a fost cu intenţie să îl ocolesc să ştiţi, dar timpul nu îmi prea permite, dar să revenim. Se pare că i-aţi readus în peisaj pe Briget şi Victor, splendidă idee. Ador schimbarea lui Briget de la fetiţa naivă şi puţin prostuţă a evoluat enorm de mult şi a reuşit să îl înfrunte pe Eric, care nu pare prea încântat de această ,,întorsătură'' ca să zic aşa. Şi Victor, ei bine sincer îmi pare rău pentru el, a decăzut destul de mult de când Rose nu îi mai este aproape, deşi admir curajul lui de a lupta pentru ea şi în această stare deplorabilă. Cât despre Nate şi Kristen, chiar sunt curioasă să văd cum vor evolua lucrurile, deşi într-un fel bănuisem că se va lega ceva între ei, o să fie foarte interesant, ţinând cont că cei doi sunt atât de diferiţi. Şi am ajus la Rose şi Eric, pe care îi ador, sper să renunţe la jocurile astea prosteşti şi să admită tot ce simt unul pentru celălalt, deşi trebuie să recunosc că toate acele jocuri acide, înfrumuseţează şi mai mult relaţia pe care o au. Well cam atât, aştept nextu spor la scris şi multă imaginaţii.
P.S. Sunteţi geniale.
Bye.




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)