Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Iubire la suprapreţ

God, cât am aşteptat capitolul ăsta <3. But there it is, and I soo fuckin luv it. A fost interesant cum ai descris sentimentele lor, iar dialogul a fost foarte bine structurat. Mi-a plăcut că Eric nu a izbucnit cu "Te iubesc" ci şi-a pus câteva semne de întrebare, gândindu-se că, poate-poate, Rose se va întoarce la Victor. Mi-a plăcut s-o văd pe Rose sinceră, se vede că alcoolul ăla i-a dat curaj, a împins-o de la spate.
Vă urmăresc fic-ul de ceva vreme dar nu am apucat niciodată să comentez, dar promit că de acum voi fi omniprezentă pe aici, fie de vreţi - fie de nu.
Un lucru vreau să precizez: îmi place Nate, de fapt îl megaiubesc. E aşa protector cu Rose, se comportă mai mult ca o mamă, iar faza cu setul de pahare - priceless.
Citat:Oh Doamne, i-a strigat tot numele! E de rău – păpuşelul e furios, murmură Kristin care încremenise undeva lângă mine.
D'oh păpuşel :)) .
Kristin şi Nate sunt chiar tari. Mi-ar plăceaplăceaplăcea să-i văd un cuplu. Şi reacţia lui Rose ar fi una şi mai uber <33.
Anw, aştept cu nerăbdare nextul şi promit să fiu aici, prima sau a doua sau a treia ~
[Imagine: p4KKzIN.png]
You could be the best of me when I'm the worst for you.
golden tragedy


Foarte frumos fetelor.Cat am asteptat acest capitol.
Nu am ce spune inafara de cuvinte de lauda.Sunteti foarte buna,iar ideea este geniala.
Pur si simplu nu m-as opri din citit.Ma bucur asa de mult ca ati avut timp sa scrieti si sper ca vei posta cat mai repede continuarea.
Am asteptat capitolul acesta si pot spune ca a fost genial.Ma bucur ca este totul bine intre Eric si Rose! Sper sa ramana asa ..

Astept continuarea si sper sa vina cat de curand



Thanks dudes! >:d<
un capitol extra din perspectiva lui Nate. Enjoy!
Capitol Extra
Nate

A trecut atât de mult timp de când am iubit într-un mod romantic, încât mă întreb, câteodată, dacă nu am uitat cum este acel sentiment. Mă întreb… Aş mai putea să-l recunosc?

[center]*[/center]

Roselyn şi Eric erau, la momentul actual, cele mai importante persoane din viaţa mea. Îmi iubeam surioara mai mult decât orice; un complex? Este posibil, însă voiam să o văd fericită, să ştiu că nu o să sufere, cel puţin nu atât de mult încât să nu poată suporta, pentru că eram conştient de realitate. Voiam să îi văd zâmbetul în fiecare zi şi voiam, mai mult decât orice, să depindă de mine. Să fiu cu ea pentru totdeauna. Pentru că, într-adevăr, o iubeam mai mult decât orice pe această lume. Şi totuşi, eram conştient că legătura noastră nu avea să dureze pentru eternitate; eram fraţi, era normal să fim „ legaţi” unul de celălalt, dar nu avea să depindă de mine întreaga ei viaţă.
De îndată ce am înţeles acest lucru, mi-am dat seama şi de egoismul ce stătea ascuns în sufletul meu. Îmi fusese greu să fiu singur, chiar dacă – poate – nu o arătam. Sufeream înăuntrul meu şi îmi doream, îmi doream să nu o mai fac. Să pot merge mai departe cu un zâmbet sincer; aşa că am adoptat o atitudine nouă, mi-am centrat atenţia asupra altor lucruri, de la moartea ei. Ştiam că nu trebuia să o uit niciodată, pentru că dragostea noastră fusese prea pură şi sinceră. Era cea mai minunată fiinţă pe care o cunoscusem; deşi, ştiu că nu era nici pe jumătate atât de grozavă pe cât o credeam eu, avea o mulţime de defecte şi era foarte naivă şi slabă, era uşor de doborât din toate punctele de vedere. Dar nu mă deranja. Pentru mine era perfectă, fiinţa pe care o căutasem de când mă născusem; aşa simţeam când eram cu ea. O iubeam, o iubeam, o iubeam.
Şi de aceea, când am aflat cumplita veste a morţii sale, am uitat că sunt bărbat, am uitat multe lucruri şi inima mi-a fost năpădită de o suferinţă insuportabilă, în timp ce lacrimile mele curgeau şiroaie pe obraji. Nu le puteam opri, nu mă puteam ridica din genunchi şi inima mea părea că avea să se oprească în orice secundă; simţeam totul şi parcă nici un sentiment nu mă putea cuprinde. Eram absent de toată realitatea şi eram prins într-o lume nouă, una oribilă din care nu aveam nici o scăpare; o lume a suferinţei, o lume unde fiecare zâmbet este şters de pe chipul oamenilor.
Dar a trecut şi vremea aceea. Am putut merge mai departe, fără a o uita pe Alessia. Îmi aminteam fiecare gest minuscul pe care îl făcea, fiecare cuvânt, fiecare greşeală, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă… Momentele cele mai fericite cât şi cele triste. Pentru că nu voiam, cu orice preţ, să îi şterg amintirea din inima şi sufletul meu. Voiam ca acolo să dăinuiască veşnic, ca cea mai frumoasă amintire a mea. Nepreţuită.

[center]*[/center]

Petrecerea lui Eric se dovedise un real succes; nu eram deloc de acord ca Roselyn să bea, după toate problemele pe care le avusese. Eram un frate mai exagerat, se prea poate, dar refuzam să îmi las sora să se întoarcă la vechile obiceiuri, foarte proaste. Suferisem enorm din cauza acestui comportament al ei. Nu neapărat pentru mine, ci pentru ea. Nu voiam să o văd distrugându-se în faţa ochilor mei; nu fusesem capabil să văd adevărul cu ochii mei, nu până nu a fost pusă în faţa mea, Roselyn distrusă, Roselyn depresivă, tristă, arătând groaznic din toate punctele de vedere. O Roselyn ce s-a lăsat pradă viciilor nefaste ale lumii noastre. Nu fusesem un frate bun? Cum de ajunsese în acel stadiu?
După moartea Alessiei, ea a devenit prioritatea mea. Şi mi-am jurat, mi-am jurat ca niciodată să nu o mai las să ajungă în acea condiţie. Deşi, se pare, nu prea mi-am îndeplinit promisiunea. O vedeam adesea plângând, suferind. Şi ştiam că nu este vina mea, dar nici nu puteam face ceva să împiedic aceste lucruri.
Cred că atunci am realizat cu adevărat cât îl iubeşte pe Eric. Chiar dacă îmi plăcea Victor, aceasta se agăţa de el într-un mod egoist. Prea egoist, pentru că nu îl iubea aşa cum o făcea el. Îşi impusese să o facă. Nu înţelegeam prea bine de ce, îmi era milă de bietul băiat. Însă, Eric era persoana potrivită pentru ea. Pentru că el ar fi făcut orice pentru ea. Ştiam asta, o simţeam până în adâncul sufletului meu.
Aşa că atunci când mi-a spus că va sta el acolo, că va sta să o aştepte pe Rose, nu am stat pe gânduri. Ştiam, chiar dacă durea puţin, că el era singurul care o putea face să iasă din cameră, că el este singurul cu care voia să vorbească atunci şi că îl iubea, îl iubea – poate – la fel de mult pe cât o îndrăgisem şi eu pe Alessia. Aşa că am plecat, spunându-mi în gând cât de norocoasă este surioara mea să aibă un asemenea băiat pentru ea.
Îmi doream să îi spun în acel moment: Preţuieşte-l, ai grijă de el. Cred că devenisem prea sentimental din cauza propriilor mele pierderi. În orice caz, am ieşit din apartament; atât eu, cât şi Kristin. Realizând amândoi că cei doi aveau nevoie de nişte intimitate. Era noapte, destul de târziu dar Kristin se părea că vrea să meargă afară.
- E prea frig. O să mergem în apartamentul lui Eric, am spus pe un ton fără prea multă veselie, aproape oftând.
Ea a zâmbit, şi pentru o secundă m-am lăsat pierdut în imaginea zâmbetului ei, atât de plin de viaţă, de energie şi … fericire. O fericire ciudată ce ştiam că nu provine dintr-un motiv anume. Îi era atât de simplu să se comporte, să fie sinceră, să fie ea şi nu avea nici un fel de complexe, nu se temea de nimic, cel puţin nu acum. Ochii ei verzi aveau o intensitate misterioasă, de parcă te atrăgeau să îi cunoşti, nu te puteau lăsa să îţi iei privirea de la ei iar când, parcă, începeai într-adevăr să îi cunoşti, intensitatea dispărea, lăsându-te orb într-un univers străin. Şi chipul ei arogant avea acum o expresie atât de sinceră şi binevoitoare, jucăuşă, încât de abia mi-am dat seama că stăteam de multe secunde doar privind-o, fără a fi în stare să-mi iau ochii de la ea, gândindu-mă cât de drăguţă era.
Drăguţă.
Credeam că este mai mult decât atât. Îmi plăcea Kristin. Îmi bătea inima mai tare când îi vedeam zâmbetul atât de onest şi comportamentul ei atât de juvenil şi iresponsabil. Îmi doream să fiu cu ea, să am grijă de ea. Poate că dezvoltam un sentiment de iubire-frăţească până şi pentru verişoara lui Eric? Nu. Nu era asta. Încercam să mă mint, ceea ce simţeam acum, stând în holul acesta pustiu, şi aproape întunecat, nu era o emoţie frăţească. Îmi plăcea să stau cu ea, să o protejez, să îi privesc zâmbetul şi mă enerva la culme faptul că se îmbătase. Mă enerva că era atât de aeriană şi că nu îi păsa de nimic din jurul ei, deşi eram conştient că îşi cântărea toate posibilităţile înainte de a acţiona; pur şi simplu voia, uneori, să se lase în voia sorţii. Ca acum, când băuse. Şi mă enerva! Pentru că îmi era teamă, stupid, poate, că nu voi fi mereu în preajma ei să am grijă de ea şi că cineva ar putea să îşi dea seama de slăbiciunile ei, aşa cum o făcusem şi eu.
Åži atunci? Atunci, ce?
Şi de ce eram aşa de îngrijorat pentru ea? De când devenisem atât de indulgent faţă de o persoană atât de iresponsabilă? Ba nu… Întrebarea este, de când mă îndrăgostisem eu într-un asemenea hal de Kristin? Era doar atracţie fizică? Pentru că îmi plăcea de ea şi din acest punct de vedere. Îi adoram caracterul? E posibil aşa ceva? Zâmbetul? Ce?...
În timp ce mie îmi treceau aceste gânduri prin cap, bruneta a spus:
- OK, hai afară! Şi m-a apucat de mână, trăgându-mă uşor după ea, pe scări.
- Nu am chef să iau liftul! a spus zâmbind, fără a se întoarce spre mine. Mă ţinea încă de mână, un gest atât de simplu. Degetele noastre erau unite uşor, de abia atingându-se, fără a forma o strânsoare puternică. Însă, mă simţeam bine, de parcă un fior plăcut îmi inundase tot trupul, simţind-o atât de aproape de mine, enervându-mă pe faptul că putea face gesturi atât de tandre extrem de uşor şi faţă de oricine.
Cred că ceea ce doream cu adevărat era să fiu singurul cu care să se poarte aşa, nu?
Bătăile accelerate ale inimii mele mi-au confirmat gândirea. Şi mi-am dat seama, în acel moment, coborând scările, aveam multe de coborât, în timp ce mă ţineam de mână cu Kristin, în lumina becurilor, aproape bolnăvicioasă… Mi-am dat seama pe când inima îmi bătea atât de tare de parcă avea să îmi spargă pieptul, că ştiam, ştiam când mă îndrăgostisem de ea…

Fusese într-o zi banală. Era soare, iar eu tocmai chiulisem pentru o oră de la teatru, vrând să iau o pauză. Era pentru prima dată când mă simţeam cu adevărat obosit şi aveam nevoie de un repaus. Şi, fără să vreau, am fost martorul unei despărţiri, a doi adolescenţi. Nu îi cunoşteam; sau mai degrabă, nu mă uitam spre ei. Dar eram în parc, stăteam aproape de aceştia şi, inevitabil, le-am auzit conversaţia.
- Nu se poate să fiu cu tine, pur şi simplu nu simt că ar trebui să o fac. Eşti pur şi simplu prea exagerată, ştii? Dacă te-ai schimba, poate. Dar eu nu am nevoie de o avalanşă lângă mine. Caut, ca orice tip normal, o iubită cuminte şi deşteaptă, nu o descreierată.
Cuvintele fuseseră rostite calm, dar hotărât. Şi păreau atât de dureroase încât am fost sigur că fata ar fi dorit mai degrabă să ţipe la ea, să îşi reverse furia ca să poată şi ea, la rândul ei, să riposteze. Astfel, în acel ambient apăsător, ea nu putea decât să tacă, să înghită în sec şi să răspundă pe acelaşi ton. Îmi părea rău pentru ea; până am auzit vocea, recunoscând-o, alături de cuvintele ei atât de indiferente.
- A, asta era? Aşa zi, m-ai scos în parc să îmi zici doar prostia asta? Te rog; şi cine a zis că suntem împreună? Pf, nu mă înţelege greşit, nu-mi caut iubit – şi a zâmbit, eu m-am uitat spre ea şi am zărit expresia ei. Pentru orice care nu o cunoştea, era cea mai onestă faţă pe care o văzuseră şi cu un strop de ironie; însă, nu şi pentru mine. Ştiam că era furioasă, că îşi dorea să îi tragă o palmă. Era verişoara lui Eric, ce stătea mândră în faţa băiatului care o respingea cu atât de multă cruzime. Şi ar fi vrut să reacţioneze violent, să îşi reverse furia. Dar nu îndrăznea. Se abţinea atât de mult încât devenise atât de drăguţă, iar eu nu îmi mai puteam lua ochii de la ea. Chiar dacă atunci nu realizasem acest lucru, mă fascinase din prima secundă. Puterea ei.
- Eu… începuse băiatul respectiv, dar ea i-a tăiat-o scurt.
- Ai zis că nu durează decât cinci minute care s-au scurs deja. Mai am şi alte lucruri de făcut, OK? Ne mai vedem! A zâmbit din nou, puţin încurcată, de parcă îşi cerea scuze. Şi am ştiut, din nou, că îi venea să îi tragă o palmă.
De ce o cunoşteam atât de bine? Poate pentru că era uşor de citit; nu ştiu, dar o înţelegeam din toate punctele de vedere.
A stat acolo, neclintită, cât tipul acela a plecat, depărtându-se, fără a se uita înapoi. Şi doar când acela a dispărut de tot, ieşind din parc, luând-o pe o altă stradă, aceasta s-a lăsat pe vine. Şi şi-a prins capul în mâini, uitând că este într-un loc public.
Cum ar fi trebuit să reacţionez, într-un mod normal? Nu ştiu. Însă m-am dus la ea, purtat de impulsivitate, lucru ce nu mă caracteriza, şi lăsându-mă pe vine, la nivelul ei, i-am pus mâna în cap.
- Hai, doar nu vrei să te vadă ceilalţi plângând.
Şi m-am ridicat, neştiind dacă îmi recunoaşte vocea sau dacă o să îmi urmeze gestul, dar s-a ridicat.
- Nu plâng, prostule. Nu pentru un motiv atât de… atât de… Atât de … pro… prostesc, a încercat să îngaime printre lacrimi iar eu i-am acoperit instinctiv faţa, trăgând-o spre mine, îmbrăţişând-o şi cuibărind-o la pieptul meu.
Atunci, nici nu am dat aşa de multă importanţă acelui gest. Dar acum îmi aminteam faptul că mi se păruse atât de drăguţă şi mi-era teamă să nu îi vadă şi altcineva faţa vulnerabilă, atât de adorabilă când plângea, abţinându-se. Şi mi-a zis atunci că nu vrea să plângă, dar că nu îşi poate abţine lacrimile şi inima dezamăgită.
- Urăsc băieţii, mi-a spus, strângându-mă în braţe, fără a îndrăzni să îmi dea drumul.
Iar eu, ca printr-o prostie, nici măcar nu m-am inclus în categoria pe care spunea că o detestă. De parcă mă credeam infinit superior şi cu puncte în plus în faţa ei…


Da, de atunci mă îndrăgostisem cu adevărat de Kristin.
Ajunsesem afară atunci când m-am întors realitate, fiind rupt din propriile gânduri. Era noapte, stăteam la lumina artificială şi ne priveam. Bătea vântul, cerul era înnorat. Cred că avea să plouă. Şi tot ne uitam unul la celălalt, neîndrăznind să spunem nimic.
- Eşti chiar un tip de treabă, mi-a zis din senin, întorcându-se cu spatele la mine, făcând câţiva paşi în faţă, îndemnând-o s-o urmez. Apoi, ne-am aflat iar unul în faţa celuilalt, şi eu de abia realizam că mâna mea încă o ţinea pe a ei. Şi chiar aşa era, o ţineam strâns, fără a dori să dau drumul degetelor sale.
- Mersi? am rostit uşor confuz, neînţelegând unde vrea să ajungă.
- Nate, nu fi idiot.
Şi am tăcut amândoi, zâmbind. Era rece şi nu aveam gecile pe noi, tremurând unul sub privirea celuilalt, fără a îndrăzni să facem vreun gest. Adia vântul, scuturându-i părul şi aceasta îşi lăsase capul pe spate, uitându-se la cerul înnorat.
- E cam nasol afară, a spus într-un final, reîntorcându-se în poziţia iniţială şi într-o fracţiune de secundă s-a proptit în braţele mele, îmbrăţişându-mă strâns, cuibărindu-se la pieptul meu, adăugând: şi frig…
Însă, eu tot nu am spus nimic, în schimb m-am rezumat la a-mi înconjura şi eu braţele în jurul ei şi a-i mângâia părul, fericit de faptul că puteam să stau atât de aproape de ea, neîndrăznind să îmi analizez sentimentele, să mă mai gândesc şi la altceva.
- Eşti cel mai drăguţ, Nate. Îmi pare rău că te plac atât de mult, nici măcar nu merit. Te plac atât de mult încât am avut nevoie de nişte alcool să pot să îmi dau drumul la gură!
A rostit aceste cuvinte pe un ton pe care nu îl auzisem până acum, neîndrăznind să mă privească, era atât de… de indecisă, de nehotărâtă, temătoare. Iar eu i-am dat drumul, dând-o puţin la o parte.
- Kristin, nu vorbeşti serios. E din cauza alcoolului, eşti în stare de ebrietate.
Am încercat să nu par prea dur, dar nu cred că reuşisem. A zâmbit ironic, parcă aruncându-mi o palmă peste faţă.
- Nu ştii, Nate? –a râs – Nu ştii că îmi amintesc orice fac atunci când sunt beată? Că doar atunci prind destul de mult curaj să fac lucrurile pe care simt să le fac? Ştii, nici măcar eu nu sunt atât de dementă, pur şi simplu altfel nu aş avea curaj să îţi spun că-mi place de tine, că vreau să fiu cu tine, că mă enervează faptul că eşti atât de drăguţ şi bun cu toată lumea - începuse să vorbească neîntrerupt, aruncând cuvintele cu multă „pasiune”, parcă simţind cu adevărat tot ceea ce spunea, aproape ţipând – mă enervează! Ştii de ce? Pentru că realizez că nu sunt specială pentru tine, aşa te comporţi cu toată lumea şi nu vreau… Nu vreau să fiu prinsă în asta, nu vreau să realizez că m-am îndrăgostit pentru prima dată cu adevărat de cineva şi nu îl merit… Şi nu o să se uite niciodată la mine. E sub demnitatea mea. De aia am nevoie să beau să îţi spun astea şi să mă arunc în braţele tale… Şi ştiu că mâine îmi voi aminti tot. La naiba, s-a dus şi tot alcoolul din capul meu şi încep să fiu lucidă…
Se uitase în ochii mei de data aceasta, şi am observat o lacrimă scurgându-i-se pe obrazul stâng, pe care a şters-o rapid, şi m-a înfruntat din nou cu forţa aceea pe care o iubeam atât de mult la ea. Iubeam? Folosisem acest cuvânt? În mod inconştient… mai ciudat era faptul că simţeam cu adevărat ceea ce spusesem.
- La naiba… nu îmi vine să cred că o să fac asta, dar … şi înainte să mai continue, a făcut un pas în faţă şi la fel de rapid pe cum se mişca de obicei, s-a agăţat de gâtul meu, m-a tras aproape de ea, nici măcar nu realizam ce face până ce buzele noastre nu s-au lipit, formând un sărut. Un sărut cald şi totodată pasional, unul aproape sălbatic, profund, în timp ce limbile noastre se uniseră într-un mic joc, iar eu o trăgeam mai aproape de mine, vrând să-mi lipesc şi mai tare buzele de ale ei, trupul ei tremura uşor, inima mea se zbătea într-un mod nebun, mâinile mele pur şi simplu nu le mai puteam controla, o trăgeau mai aproape de mine, de parcă era posibil. Parcă ne lipiserăm, cu consimţământul amândurora, sărutându-ne într-un mod nebunesc, incontrolabil, deloc specific mie… Dar îmi plăcea şi nu voiam să îi dau drumul, de teama că magia aceasta s-ar rupe. Mi-era frică, ciudat, să nu dispară, să nu îşi retragă cuvintele, să nu le fi spus la întâmplare. Dar cum era acest lucru posibil? Când îi puteam simţi corpul cum tremura şi recunoşteam cuvintele ei atât de sincere?
Sărutul s-a sfârşit. S-a depărtat uşor de mine, zâmbind timid, prima dată observând un asemenea gest la ea.
- Sunt o proastă, nu? Te rog… nu te supăra pe mine şi să nu mă ignori de acum încolo, nu o să mai fac idioţenii din acestea…
- Nu! am zis prea repede, ca şi un adolescent scăpat de sub control, ştiu că privirea mea era nedumerită, impulsivă, pentru prima dată când mă comportam aşa. Mi-am reglat tonul, ruşinat de ieşirea mea şi am continuat: Nu… m-aş simţi groaznic dacă nu ai mai face asta, Kristin.
Un surâs confuz s-a prins de chipul ei, neînţelegându-mi tonul aproape disperat.
- M-aş sparge în bucăţele dacă nu te-ai mai agăţa de gâtul meu, dacă nu ai mai face toate lucrurile pe care le faci, dacă nu mi-ai mai zâmbi… De fapt, aş muri dacă nu aş mai face asta măcar odată…
Şi înainte să poată reacţiona ( ea, de data aceasta ), am prins-o în braţele mele, purtându-mă fără pic de stăpânire de sine, mi-am lipit buzele de ale ei şi am sărutat-o în felul meu, tandru, uşor, mângâitor şi plin de dragoste. De parcă îmi dorisem să fac acest lucru cu multă vreme în urmă, de când o cunoscusem, neîndrăznind să îi mai dau drumul. Mâinile noastre s-au unit într-o legătură strânsă şi ne lipisem unul de celălalt, ea se ridicase pe vârfuri pentru a ajunge la mine iar eu mă lăsasem puţin în jos, dorindu-mi ca acest moment să nu se termine niciodată.
- Kristin, dacă uiţi mâine, nu o să te iert niciodată.
I-am rostit uşor la ureche, simţindu-mă cum roşesc, fericit că nu îmi putea zări chipul în acea clipă.

Hello dear.
Se pare că ai adus un nou capitol, extra Nate. Recunosc că mi-a plăcut, deşi mă aşteptam să existe o relaţie între cei doi, mă bucur că ai scos-o la lumină ca să zic aşa, într-un asemenea moment care a fost chiar bine ales. Mi-a plăcut că ai reuşit să pui în evidenţă această latură ,, mai sălbatică'' a lui Nate şi că ai descris-o pe Kristen şi într-un alt mod, în afară de cel care era pusă până acum. Se pare că alcoolul în cazul acesta a ajutat. Chiar sunt curioasă de ce se va întâmpla până la urmă se pare că şi aici opusele se atrag. Aştept nextu bye, bye.

Hello girls!
Ştiu că nu am mai postat nici un comentariu la fic-ul vostru dar trebuie să recunosc că este superb! Felicitări fetelor faceţi o treabă bună împreună. Te admir pentru ceea ce faci Teh şi trebuie să recunosc că nu este uşor să scri din perspectiva unui băiat. Cât despre tine Cherie nu cred că poate cineva să descrie sentimentele unei fete la fel de bine cum o faci tu. Am trăit fiecare capitol la intensitate maximă şi trebuie să recunosc că Nate şi Kristin formează un cuplu minunat, la fel şi Eric cu Rose. Cine ştie poate pe viitor va exista şi un cuplu Victor- Bridget :D. Dar până atunci aştept cu nerăbdare next-ul bye, bye :X
Yumina is back! xD


[Imagine: 73923.png]

Bonjour. Ăăăăh...
Nu ştiu ce v-aş mai putea spune înafară de mulţumim enorm pentru comentarii, scuzaţi întârzierea şi lectură plăcută! :D


[center]Capitolul 31[/center]



Când m-am trezit, mahmură, cu o durere ucigătoare de cap, simţeam că totul fusese un vis. Că ceea ce trăisem cu o seară înainte fusese doar imaginaţia mea hiperactivă. Însă, atunci când am realizat că nu era aşa, când m-am văzut cuibărită la pieptul lui, cu mâinile sale încolăcite în juru-mi şi bărbia sa lipită de creştetul capului meu, nu-mi venea crede. Îmi venea să plâng, atât de fericită şi uimită eram, dar nu îmi permiteam s-o fac acum. Doar mi-am muşcat buzele, trecându-mi mâna prin păr pentru a mă linişti.
Am stat ceva timp, nu ştiu cât, nu am ţinut cont de asta – nici nu ştiam cât e ceasul şi în ce moment al zilei eram de fapt – uitându-mă la el, la chipul său adormit, la obrazul perfect, alb şi neted, la fruntea înaltă, genele lungi şi dese, părul negru şi ciufulit.
Mi-am lipit înapoi capul de pieptul lui şi mi-am dezlipit mâinile de lângă corp, aşezându-le uşor şi cu grijă, abia atingându-l, pe spatele lui. Nu ştiu ce fel de îmbrăţişare a fost aia, mi-era frică să nu se trezească şi să mă surprindă aşa, dar l-am simţit oricum în braţele mele şi asta mi-a umplut inima de bucurie.
Tot pierzând vremea aiurea, ascultându-i respiraţia regulată a lui Eric, privindu-l şi fiind atentă la fiecare gest şi mişcare pe care o făcea în somn mi se făcuse sete. Nu voiam să mă ridic de acolo, să-l las singur. Chiar aş fi putut ignora această nevoie tipică, dar în ultimul timp am avut tot felul de probleme.
M-am dezlipit cu greu de la pieptul lui, desprinzându-i cu stângăcie mâinile din jurul meu făcându-l să mormăie ceva, încruntându-se, stârnindu-mi câteva zâmbete şi după ce am mai aruncat câteva priviri, am deschis uşa şi am luat-o uşor, clătinându-mă şi dormind pe mine până la bucătărie.
Nu ştiam ce era cu restul, adică frate-meu şi aiurita aia de Kristin. Bănuiam că dormeau şi ei pe aici pe undeva, Nate prin camera lui, şi ea în sufragerie. Sau în cadă în baie? Nu că ar fi ceva imposibil pentru ea. Nici nu văzusem când paharul se umpluse şi apa curgea pe lângă, atât de răvăşit eram. Am oprit robinetul şi am ieşit din bucătărie cu paharul în mâna udă. Îmi dădea o senzaţie plăcută apa care se scurgea pe încheietura mea.
Aş fi preferat să nu-mi ridic privirea de la paharul cu apă şi să observ acea imagine ce mă oprise în loc. Nu înţelegeam de ce Nate şi Kristin dormeau pe canapeaua din sufragerie, îmbrăţişaţi. Mi-era imposibil să cred că era ceva între ei. Nu, Nate nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Să se uite la o copilă, la una ca Kristin. El o iubea pe Alessia, nu? Chiar şi moartă fiind, a fost marea lui iubire. Mi-a spus că nu a mai iubit şi nu va mai iubi pe nimeni aşa cum a iubit-o pe ea. Că amintirea ei va dăinui mereu şi că tot ce va face în viaţă va fi pentru această fată, fiecare reuşită i-o va dedica ei.
Nici nu am realizat când am scăpat paharul din mână şi acesta s-a izbit de podeaua de gresie şi s-a spart cu un zgomot sec, împroşcându-mă cu apă. Cei doi s-au trezit brusc, speriaţi, ameţiţi. Când mă văzuse tremurând, Nate o împinse pe Kristin din braţele sale şi sărise să mă ajute:
-Rose, eÅŸti bine ?
I-am făcut semn să nu se apropie. L-am lovit unde îl durea mai tare, l-am văzut cum se întristase, privire aceea îndurerată cu care reuşea să mă înmoaie de fiecare dată.
-Stai acolo, am zis pe un ton răguşit. Nu te apropia de mine. Îmi plecasem capul, cascade de bucle roşcate alunecându-mi pe umeri, în jos.
-De ce ai făcut asta, Nate? îmi îngropasem faţa în palme, îndurerată. Cum ai putut pângări memoria Alessiei? Şi mai ales, de ce cu EA? Cu stricata asta, Nate? cu fiecare propoziţie pe care o spuneam, vocea mi-era cu octavă mai sus. Pentru numele lui Dumnezeu, Nate, cum, cum ai putut să faci asta? Ce e în mintea ta...? De ce, de ce-i faci asta?
O luasem razna, ştiu sigur. Întotdeauna m-am simţit vinovată de moartea Alessiei, deşi n-am recunoscut-o niciodată, ştiam doar în subconştientul meu şi sentimentul de vină mă apăsa numai când îl vedeam pe Nate alături de vreo fată, când vedeam că o tratează diferit de celelalte, că s-ar putea uita la ea mai mult decât la o amică sau colegă. Nu aveam de gând să las pe altcineva să-i ia locul Alessiei. Şi mai ales, nu pe Kristin.
-Tu! Nenorocito, ştiam mereu ce fel de persoană eşti, că eşti cea mai josnică şi o profitoare de mare clasă, alcoolică imbecilă. Ştiu că mă urăşti mai mult decât orice altceva pe lumea asta, dar chiar nu puteai să nu te atingi de ceva ce era al meu, ce-mi era la fel de indispensabil ca aerul? Chiar atât de mult vrei să mă distrugi încât te-ai gândit să-i suceşti mintea fratelui meu ca să-l întorci împotriva mea?
Pe Kristin o pufnise râsul. Ba chiar se ridicase de pe canapea şi se apropia cu paşi mici, privindu-mă de sus, cu un zâmbet sfidător. Începuse să zică ceva, dar nu i-am dat ocazia:
-Nici nu vreau să te ascult. Nu meriţi osteneala! cu asta o lăsasem cu gura căscată. Se uita perplexă la mine, nevenindu-i să creadă. Am păşit înainte, nici nu băgasem în seamă cioburile împrăştiate şi băltoaca cu apă. Mi se pare chiar că şi călcasem într-unul.
-Iar tu, Nate, am zis când am ajuns în dreptul lui – mă privea atât de trist, cu lacrimi în ochi, ruşinat şi vinovat în acelaşi timp. Ei bine, Nate... Tu m-ai dezamăgit.
Nici nu îl văzusem pe Eric în holul ce ducea spre camera mea, privirea îmi era înceţoşată de lacrimi, mi-am dat seama că era acolo şi că se trezise deabia când m-am ciocnit de el şi instinctiv braţele mi s-au înfăşurat în jurul trupului său, ţinându-l strâns.
-Rose! strigase Nate şi după vocea pe care o avea bănuiam că plânge. Mă durea inima să-l aud, vorbesc serios, dar...
-Lasă-mă pe mine, a murmurat Eric şi m-a dus în dormitor. M-a pus pe pat şi m-a privit lung, cercetător.
-Eşti egoistă, a constatat simplu aşezându-se pe pat lângă mine.
Stăteam culcată pe spate şi fixam tavanul cu privirea.
-Aşa şi? O zici doar fiindcă e şi Kristin băgată la mijloc. Uite ce e Eric, eu nu am avut nimic cu vară-ta. Ea s-a purtat mizerabil cu mine de la bun început. Dar nu despre asta e vorba, ci despre singurul lucru în viaţă care m-a marcat atât de tare că m-a făcut să-mi doresc să mor. Moarte acelei fete şi preinfarctul lui Nate. Eric, nu poţi să înţelegi ce e în mintea mea, sufletul meu şi nici nu vei vrea s-o faci, oricât de mult m-ai iubi tu.
Am oftat. Încă mă uitam la tavan, dar ceea ce vedeam eu de fapt erau imagini cu mine din vara în care fusesem internată la clinică şi încercările mele, foarte stupide de altfel, de a-mi face rost de droguri ca să scap de remuşcări.
-În tot acest timp am trăit cu un sigur gând ascuns. Noaptea, târziu, cel puţin pe perioda în care am fost internată la dezintoxicare, stăteam şi mă întrebam dacă eu sunt vinovată de moartea unei tinere inocente, de distrugerea unei familii, unui cămin. Iar faptul că fusesem aproape să-l pierd şi pe Nate odată cu ea mă înnebunea de-a dreptul. Să ştii, Eric, că eu nu m-am lăsat aşa de uşor de droguri. Refuzam să merg la terapie sau dacă o făceam era de faţadă. Mă dădeam vindecată când pe la spate încercam să reiau legătura cu Ethan şi restul şi să-mi fac rost de droguri, ca să mă “binedispun”, să scap de sentimentul ăla de vină.
M-am ridicat în capul oaselor şi am stat aşa, sprijinindu-mă în mâini şi uitându-mă la Eric care se întinsese pe spate şi îşi ţinea mâinile la tâmple.
-Da, Eric. Sunt egoistă, egocentrică şi tot ce mai vrei tu, dar nu pot să-l văd pe Nate cu o altă fată, nu mă lasă inima. Măcar atât pot să fac şi eu pentru Alessia, să mă asigur că nu va fi uitată şi înlocuită vreodată...
Mă durea capul aşa de tare şi nu neapărat pentru că eram mahmură, ci din cauza lacrimilor pe care mă forţam atât să le ţin în mine, să nu le mai dau drumul. Eric s-a ridicat la un moment dat şi m-a tras spre el, strângându-mă uşor în braţe şi sărutându-mi fruntea. A oftat:
-Ţi-am spus-o de atâtea ori şi ţi-o mai spun: te iubesc mai mult decât orice şi tot ce vreau eu e să fiu alături de tine orice s-ar fi întâmplat. Sunt, probabil, singurul imun la defectele tale şi la acea parte a ta care s-a dezlănţuit în urmă cu trei ani şi încă mai sălăsluieşte înăuntrul tău. Nu-i iau apărarea lui Kristin, e viaţa ei, nu mă bag. Dar e un singur lucru pe care vreau să ţi-l spun şi acela e faptul că Nate are o inimă pe care ai face bine să nu o mai răneşti.

Eric şi Kristin plecaseră, iar eu nu ieşisem din camera mea decât în cazuri de urgenţă cum ar fi nevoia la baie. Toată ziua stătusem cu ochii în laptop, ascultând muzică şi bântuind aiurea pe net. Analizând liniştea care domnea în apartament bănuiam că Nate ori plecase la teatru, ori stătea şi el închis în camera lui. Şi amintindu-mi cât de răvăşit şi distrus păruse şi la faptul că duminica teatrul era închis, tindeam să cred varianta a doua.
La un moment dat soneria de la uşă a început să sune. Primul gând care mi-a trecut în minte a fost să-l strig pe Nate şi să-i spun să vadă cine naiba e. Am oftat prelung, mi-am scos căştile şi m-am ridicat a lehamite din pat, târându-mi picioarele până la uşă. Soneria suna în prostie şi ori era o urgenţă sau ceva de genul, ori persoana de dincolo era chiar disperată.
-Rosiiie! am auzit un chiţăit prelung când am deschis uşa şi în secunda următoare Bridget mi-a sărit în faţă şi m-a strâns în braţe.
Nu am apucat să-i zic că nu am chef de ea, că sunt moartă de oboseală, capul mai avea puţin şi-mi exploda şi că mă mai şi certasem cu Nate. S-a autoinvitat înăuntru, şi-a pus frumos paltonul şi geanta în cuier şi a intrat în sufragerie unde s-a trântit pe canapea. Toate astea în timp ce turuia ceva despre Eric şi despărţirea lor. Parcă pomenise şi de Kristin.
-Nate ce face ?
-Cred că doarme. Părea foarte obosit aseară când a venit acasă, i-am răspuns sec ducându-mă la bucătărie.Vrei o cafea, suc, ceva ? am întrebat plictisită.
-Ciocolată caldă ? a întrebat zâmbind dulce. Mi-aduce aminte de serile noastre ca între fete. Când stăteam amândouă la tine în cameră şi vorbeam despre băieţi, ascultam muzică...
Povestea toate astea pe un ton pe care eu nu-l mai auzisem vreodară sau cel puţin nu-mi aminteam să-l fi auzit la ea. Părea oarecum nostalgic. Când m-am întors cu cănile cu ciocolată caldă am suprins-o ştergându-şi lacrimile.
-Eşti bine ? am întrebat-o aşezându-mă lângă ea şi înmânându-i cana. Nu te-am văzut niciodată aşa.
A oftat şi mi-a zis că e bine, că e vorba doar despre despărţirea de Eric. Chiar îl iubise, într-un fel ciudat, pasional şi obsesiv, prietenul meu chiar însemnase ceva pentru ea şi sentimentele pe care le avea pentru el nu le mai avusese pentru nimeni înainte.
-Tu eşti bine ? m-a întrebat ea sorbind cu graţie din lichidul maroniu. După despărţirea de Victor, vreau să zic. Nu mi-a venit să cred când te-am văzut bătându-te cu aia de la a doişpea! Eşti aşa o fiară, Roselyn. Aproape că mi-e frică de tine, a început să râdă.
-Eh, trebuia să se întâmple odată şi odată.
-Victor ar fi fost şocat şi totodată mândru să te vadă în postura de scandalagioaică, a zis cu un zâmbet visător. Ştii că e bolnav ? Are febră mare şi delirează, te strigă...
Am încercat să ascund faptul că mă deranja să discut despre asta acum, zâmbeam fals, mă jucam cu câteva suviţe din părul meu roşcat, în timp ce-mi simţeam ochii umplându-se de lacrimi, ferindu-mă de privirea ei ageră.
E bolnav. Mă cheamă... Să mă duc pe la el ?I-ar face oare bine prezenţa mea ?
O periodă bună de timp niciuna din noi n-a mai spus nimic. Ea îşi plimba privirea abătută prin cameră în timp ce eu fixam uşa de la dormitorul lui Nate. Mă întrebam ce face acolo, nu-i era foame? Sete? Niciodată nu mai stătuse atât de mult în camera lui, începeam să mă îngrijorez. Ar trebui să mă duc la el...
-Mereu am fost invidioasă pe tine, a spus Bridget dintr-o dată şi eu am tresărit, întrcându-mi capul spre ea. Am vrut să întreb ce motive are să mă invidieze. Nu mi-a dat ocazia: Eşti frumoasă, Rose, atât de frumoasă că până şi mie mi-ai dat senzaţia că dacă aş fi băiat tu ai fi iubirea vieţii mele. Ai ceva unic în mişcări, în voce, privire, o graţie şi un stil cum nu mai găseşti la fetele din ziua de azi. Dar nu ăsta e motivul pentru care te-am invidiat mereu, ci faptul că tu îl ai pe Eric.
O spusese atât de simplu, de degajat, de parcă-mi povestea ceva de la liceu nu ceea ce avea pe suflet. Eu o priveam perplexă, nevenindu-mi să cred ce aud. Chiar vorbeam cu Bridget, colega şi prietena mea, fosta iubită a lui Eric ? Bridget... blondina ? Şi cum adică îl aveam pe Eric ?
-Ce vrei să spui ? am murmurat.
-Sunteţi legaţi unul de celălalt, nu ştiu de ce anume sau poate nu vreau să recunosc, dar tu ai un trecut cu el, îţi cunoaşte toate feţele şi tu pe ale lui şi mai ales... Ştii atâtea despre el, despre familia lui. Lucruri pe eu nu le-am ştiut niciodată. Nu ai cum să spui că nu e al tău, că îţi aparţine...
-Greşeşti, Bridget. Nu mi-a aparţinut niciodată, i-am dat mereu cu piciorul şi nu am ştiu să-l apreciez la adevărata lui valoare. Da, ne cunoaştem de mici, ştiu despre el mai multe decât oricine ca şi el despre mine, dar... Nu a fost niciodată al meu. Şi oricum, noi nu ne-am mai vorbit deloc în ultimii trei ani.
-Şi cu toate astea, eu nu l-am avut nici măcar pe un sfert cât l-ai avut tu. De ce crezi că ne-am despărţit, Rose ? În mare parte din cauza lui Kristin, că i-am făcut eu o scenă lui Eric şi asta a enervat-o. Nu mai suportam să ştiu că-mi ascunde atâta, mă săturasem de toate secretele alea şi de tot ceea ce îmi spunea el ca fiind partea neinteresantă a vieţii lui. Eu nu sunt o jucărie pe care o ţii în braţe atunci când te simţi singur, ştii că e a ta şi că te sprijină, ca mai apoi s-o uiţi pe raft.
A oftat prelung.
-Rose, nu sunt atât de proastă cum mă crezi, mi-a spus serioasă, săgetându-mă cu privirea. Crezi că eu nu am observat niciodată cum te priveşte Eric, că juca teatru în tot acest timp ? Că deşi te ironiza şi îşi bătea joc de tine, el de fapt te iubea ? Dar am negat mereu, nu voiam să cred şi oricum, chiar dacă era ceva, era clar că tu îl urai de moarte şi că erai prea fericită cu Victor ca să-i acorzi lui atenţie. Aţi face bine să vă schimbaţi părerile despre mine; nu gândesc, nu-mi folosesc creierul cum trebuie sau câteodată mai deloc, mă prostesc, sunt imatură şi copilăroasă, dar am o inimă şi aceasta e mult mai importantă decât creierul şi orgoliul pe care-l aveţi voi.
Nu ştiam, sincer, nu ştiam ce aş mai putea spune. Bridget... Pur şi simplu mă lăsase fără replică. Ştia aproape totul despre noi doi sau cel puţin tot ceea ce îl privea pe Eric şi sentimentele lui pentru mine.
-Brid, am murmurat, uitându-mă în ochii ei. Îmi – îmi pare sincer rău... Nu am vrut niciodată, cu adevărat, ca voi să vă despărţiţi. Nu am vrut nici să-l rănesc pe Victor sau să mă despart de el, l-am iubit mult şi încă o mai fac. Eu doar... Începusem să plâng şi mă frecam copilăreşte cu pumnii la ochi. Pur şi simplu... Eu l-am iubit mereu pe Eric. Şi mereu, vreau să spun dintotdeauna, de când eram mici, de când... ne-am cunoscut.
Nu ştiu dacă o şocasem cu asta sau se aşteptase, nu ştiu ce reacţie avea, nu vedeam nimic din cauza lacrimilor.
-Ştii, ştii cum ne-am certat ? În generală, când el era a opta şi eu a şaptea, mi-a spus că e îndrăgostit de mine şi mi-a cerut să fiu iubita lui. Pe atunci, ca şi acum de altfel, era un fel de sex-simbol al şcolii, cel mai bun tip, toate îl adorau şi se băteau pentru el. Eu nu eram cine ştie ce, majoritatea fetelor mă urau că eram atât de apropiată de el. Eh, eram totuşi populară printre băieţi. Mă rog, ideea e că atunci când mi s-a confesat am fost îngrozită de ceea mi-ar face fetele şi ce s-ar întâmpla cu imaginea mea şi aşa destul de proastă dacă aş accepta, l-am refuzat sub pretextul că nu-l vedeam mai mult decât un prieten foarte bun, un frate. Asta l-a rănit cumplit, eram prima persoană căreia îi spusese vreodată că o iubeşte...
Toată viaţa mea am fost o egoistă nenorocită, mereu am ştiut asta. Ceea ce nu pot să înţeleg e cum de sunt capabile persoane atât de bune şi de minunate ca fratele meu, Eric şi Victor să mă iubească atât de mult când eu nu merit nici măcar cea mai neînsemnată formă de afecţiune.
Am oftat prelung. Bridget era puţin confuză, vedeam în privirea ei că ar fi vrut să mă întrebe mai multe, poate chiar să mă facă să-i spun totul, dar îi sunase telefonul. Nu ştiam cine e, dar din câte auzisem din mica lor conversaţie, amica mea trebuia să ajungă în zece minute la nu ştiu cine pentru nu ştiu ce motiv.
S-a ridicat, fără să mă privească, cu telefonul la ureche, vorbind în continuare cu persoana respectivă şi-a luat geanta, paltonul şi a ieşit pe uşă, fără să-şi măcar la revedere de la mine.
Am rămas un timp pe canapea privind uimită spre uşă, întrebându-mă dacă era ceva în neregulă cu Bridget şi dacă am făcut oare un bine că i-am spus de Eric. Însă nu pentru mult căci uitându-mă pe fereastră am realizat că se înserase şi Nate tot nu ieşise din camera lui. Şi asta începuse să mă îngrijoreze prea tare...
M-am ridicat de pe canapea, îndreptându-mă către uşa camerei lui. Ştiam sigur că e închisă. Dar nu-mi păsa, mă gândeam că dacă voi bate cu putere în uşă, neîncetat, l-aş putea enerva şi ar putea să-mi deschidă uşă. Aveam de gând să-mi cer iertare pentru ieşirea de azi şi să vorbesc puţin cu el, cum n-am mai vorbit de mult. Eram atât de cufundată în gândurile mele că nu vedeam pe unde merg şi m-am împiedicat de noptiera din colţ.
-Ah, ce doare, am şuierat ridicându-mă cu greu de pe jos. Ce-i asta... ?
Cheia de la camera lui Nate alunecase de pe noptieră şi căzuse pe jos, lângă mine. Am luat-o în mână şi m-am uitat lung la ea.
Îmi venise o idee genială acum că aflasem că uşa nu era încuiată. Îl iubea prea mult şi îl rănisem prea tare ca să mă duc la el cu nişte simple scuze, trebuia să-i demonstrez cumva că-mi părea rău. Şi cum altfel aş putea să-i cer scuze fratelui meu dacă nu făcând ceva ce nu am mai făcut până acum, adică pregătindu-i ceva de mâncare şi răsfăţându-l ?
M-am dus entuziasmată la bucătărie şi fără să am o idee anume despre ceea ce voiam să-i gătesc, am început să scot din bufet castroane şi farfurii, oale şi o carte de bucate. În cele din urmă mă hotărâsem să-i fac ceva rapid şi nu prea complicat, ceva la nivelul meu. O omletă ar fi ideală, cu o salată şi nişte suc şi mai văd eu fac pe acolo.
-Hm, unde e uleiul ? Probabil în dulapul de sus, am spus gânditoare şi mi-am tras un scaun. M-am urcat pe el. am deschis uşile şi am început să caut sticla de ulei printre toate acele borcane şi sticluţe cu condimente. Eram destul de suprinsă să ştiu că aveam atâtea prin casă, dar cum gătitul e una din pasiunile lui Nate nu ar trebui să mă mire.
-Ah, uite-o.
Sticla de ulei era într-un colţ destul de îndepărtat, aşa că m-am întins după ea, scâncind şi încruntându-mă din cauza efortului. Însă la un moment dat am simţit cum scaunul a început să se clatine cu mine şi în următoare secundă, piciorul mi-a alunecat, şi am căzut, lovindu-mă cu capul de colţul mesei.
-ROSELYN!

Superb fetelor.Nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place.Ma bucur tare mult ca ati pus continuarea.Ambele caspitole sunt geniale,si de abea astept sa vad ce se intampla.Imi place tare mult ca Rose este acum cu Eric.Imi place de ei doi.Puneti continuarea mai repede,pentru ca sunt tare,tare curioasa...Este superb fic-ul.
Succes in continuare la scris si compus!



O doamne, mereu mi-am dorit să vă citesc ficul, dar fiindcă nu mi-am propus acest lucru de la început, mărimea și numărul capitolelor se mărea și înmulțea și mă îngrozea, iar așa am renunțat la idee. Însă acum când nu am avut internet, când am avut ocazia, am copiat tot ce era pe cele trei pagini, și le-am copiat în Word. Mi-a luat să citesc totul cam șapte ore, și acum nu exagerez, unele capitole le citeam de două sau trei ori, eram prea prinsă în lectură. Aveți un stil aparte, care m-a fermecat cu totul. Nu îmi vine să cred cât de frumos puteți scrie. Rose este încântătoare, Cherie, i-ai conturat atât de bine personalitatea, caracterul, felul de a fi încât m-ai lăsat cu gura căscată. Și tu, Teh, l-ai făcut pe Eric atât de vulnerabil în unele momente, îl ador. Nici nu îmi vine să cred că totul s-a întâmplat așa de greu între cei doi, că amândoi sufereau și plângeau unul după celălalt. Eric, uneori așa ciudat, când o tachina pe Rose și ea, refugindu-se în brațele lui Victor, impunânduși să îl iubească, și după să sufere după el, totul părea scos într-un fel dintr-o scenă lacrimogenă, dar cu toate astea atât de fantastic. Bridget, la început când citeam, mi se părea că ați făcut-o așa toantă și naivă, dar la sfârșit iați dat un aer de inteligență, mai ales când s-a confesat în fața lui Rose, spunându-i că mereu a invidiat-o și că de la început și-a dat seama că Eric juca teatru în preajma ei. Dea dreptul încântătoare această reîncadrare în peisaj a acestui personaj. Cât despre Nate, nu știu ce să spun, adică știu, dar el este așa de protector cu Rose și se vede de la depărtare că o iubește și că îi dorește tot binele. Și această prietenie, această ironie, ca Eric să îi fie lui Nate cel mai bun prieten, și totuși Rose abea de ziua lui să îi mărturisească dragostea, a fost incredibil. Despre Victor... la început mi-era milă de el, așa că mama îi murise după ce îl născuse, tatăl era cum era, dar după ce a fost crud cu Rose și la moment nu a înțeles-o când s-a confesat în fața lui și i-a spus că până atunci se droga a început să nu mai îmi pese că la urmă suferea și el după Roselyn. Pe de o altă parte, chiar îmi părea bine că Nate chiar era îndrăgostit de Kristen, dar pe de o parte nu, când am citit de ce Rossie nu era de acord cu ea, și într-un fel și eu sunt de acord cu ea, nu ar trebui nimeni să o uite pe Alessia și chiar îmi pare rău că Rose se simte vinovată de moartea Alessiei. De Kristen pot spune că are o personalitate mai ciudată după părerea mea, adică este așa dură uneori, apoi devine mai blândă, ba se ceartă cu viitoarea fostă iubită a lui Eric și face ca toate alea, apoi își cere scuze de la Eric, așa uneori are niște stări o.O. Acum lăsând la o parte personajele „extra” pot spune că Eric și Rossie sunt făcuți unul pentru celălalt și chiar vreau să văd ce se întâmplă în continuare cu cei doi. Și chiar ultima fază când Rossie a dat cu capul de colțul mesei m-a făcut să mă gândesc la ce este mai rău. Acum trecând peste personaje, pot spune că dialogul este atât de interesant și uneori cu replici care m-au făcut să zâmbesc și uneori chiar să râd, și se îmbină perfect cu descrierea cu totul încântătoare, mai ales când descrieți sentimentele personajelor, care serios vorbind mi-au ajuns până în inima mea mică și neînsemnată. Aproape tot ficul am plâns, adică m-am emoționat atât de tare când citeam, ceea ce nu prea vezi la mine =.=. Descrieți așa de bine lucrurile, întâmplările din trecut, încât parcă și eu aș fi acolo, urmărind ce s-a întâmplat. Ufff, ceea ce am vrut să precizez, și ceea ce nu este așa de important, ar fi că mai folosiți Caps Lockul, care nu dă așa bine la etetică, părerea mea, și că acele paranteze ar trebui să fie înlocuite cu niște virgule, nu știu, cred că ar da mai bine așa. Cred că acest fic va fi mare și genial, și cu siguranță o să trec de acum încolo cu un comentariu pe aici, sigur o să fiu încântată. Înafară de asta ce să mai spun, am lungit-o prea mult, deci încerc să închei. Scrieți genial, ceea ce scrieți mă fascinează, serios vorbesc. Multă imaginație și baftă în continuare, felicitări și laude pentru autoare, faceți o treabă mai mult decât perfectă.

P.S.: Ador titlul ficului.

P.S.2.: Scuzați lungimea kilometrică a comentariului, dar nu m-am putut exprima mai „strâns” de atât. Sper să nu fi spus lucruri alandala. Încă o dată aprecieri sincere.
[Imagine: Jun0xCa.png]

Cherie, Teh, trebuie să spun că sunt impresionată de ficul vostru. Îmi pare aşa rău că a trecut atâta timp de când aţi postat ficul, timp în care eu mă uitam la titlu dar pur şi simplu parcă nu puteam să dau click. Însă, odată ce am început să citesc primul capitol nu m-am mai putut opri, până am ajuns în prezent, la capitolul 31. Chiar regret că nu l-am citit mai devreme.
În fiecare capitol acţiunea este amplă şi distribuită în mod egal pe tot parcurs. Am observat părţi descrise până la cel mai mic amănunt, însă, nu mi s-a părut chiar deloc plictisitor.
De replici nu pot să spun decât că sunt bine plasate şi nu sunt puse doar de dragul de a apărea dialog, ci unde este nevoie de ele.

Despre cele două personaje principale pot spune următoarele lucruri :
  • Rose - încă din primele capitole pare genul de persoană puternică dar îndrăgostită, care suferă din cauza sentimentelor ei. Atât aspectul fizic cât ÅŸi cel moral sunt scoase în evidenţă datorită acÅ£iunilor ei din parcursul capitolelor. Cherie., parcă chiar mă introduci în poveste cu fiecare rând citit.
  • Eric - numele perfect. Nu ÅŸtiu de ce dar pur ÅŸi simplu ador numele ăsta. De la capitolul unu am observat că este gen : ' vedeta masculină a ÅŸcolii ' ceea ce nu îmi displace deloc. Teh, doar felicitări la adresa ta datorită capitolelor din perspectiva lui Eric.

Cred că alte cuvinte ar fi inutile aici. Amândouă sunteţi nişte scriitoare talentate care împreună au reuşit să pună pe un document word nişte idei, reuşind să le transforme în cel mai frumos fic pe care l-am citit [ nu, nu exagerez ].
Eu una vă urez succes în continuare chiar dacă nu aveţi neapărată nevoie şi sper să reveniţi cu continuarea cât mai repede.

O rugăminte : Aţi putea să mă anunţaţi şi pe mine una dintre voi când puneţi continuarea ? Mulţumesc ^^.

Felicitări pentru un fic minunat ! xD

Bună ,fetelor .

Doamne vă iubesc fanficul !
E absolut fantastic .. e minunat !
Descrierea ,acțiunea ,dialogul ,totul e perfect !
Mă bucur așa mult că Rose și Eric sunt în sfârșit împreună ! Că în sfârșit au recunoscut că se iubesc . ( în cazul ăsta ,că Rose a recunoscut )
Tot ce m-a deranjat a fost comporamentul lui Rose când le-a văzut pe Nate ( pe care îl ador ) și Kristin ( și ea e fantastică ) împreună .
E așa egoistă .. ,dar asta o face adorabilă ;))
M-a surprins Brid . Adică , am fost gen : ” Asta-i Brid cea imatură ? ” O.O
Pentru că eu o consideram imatură și așa mai departe . Ba mai mult ,aproape o uram .
Și săracul Victor .. mi-e chiar milă de el ,dar spun clar că nu îmi doresc să se împace cu Rose .
Ea e acum cu Eric și trebuie să rămână așa !
Amândouă scrieți minunat și vă doresc multă imaginație și succes în continuare .:*

huggie.


* Edit :

Vă rog anunța-ți-mă și pe mine când apare următorul capitol . *

' You say you love rain,but you use an umbrella to walk under it.You say you love sun,but you seek shade when it is shining.You say love wind,but when it comes you close your window.So that's why I'm scared when you say you love me. ' -Bob Marley




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)