Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Fluturi negri pictaţi în alb

#1
Helău.
Aşa. După cum vedeţi, m-a bătut inspiraţia + gândul să scriu ceva nou. Da, va fi o premieră! Vezi să nu, e aceeaşi poveste tâmpită dintre un tip şi-o tipă, doar că lol, mai speşiăl şi cul, ce sper c-o să vă farmece ochişorii şi-o sa vă facă să citiţi cu plăcere. ^^ Nu ştiu dacă va conţine fantasy sau nu, asta rămâne de văzut pe parcurs. *laughs*
Ah, personajele.
Elizabeth - Liz
Liz 2
George
George 2.
Lectură plăcută!


Capitolul întâi

"All the darkness of the world cannot put out the light of one small candle."

Niciodată nu am înţeles de ce viaţa mea a trebuit să i-a sfârşit când eu am împlinit şaisprezece ani. Încă trăiesc, de fapt. Dar sufletul meu nu o mai face. Am fost diagnosticată cu leucemie. Cancer.
Ştiam că sufăr de vreo boală înainte să merg la medic. Totuşi, nu mi-a trecut prin minte că am leucemie. De atunci, viaţa mea a început s-o ia în jos. La două luni după vestea ce mi-a dat peste cap familia, ce puteai spune foarte uşor că era ideală - mama a decedat. Doctorii au spus că luase o supradoză de somnifere, nu s-a sinucis şi chestii de genul. Nu îi credeam. Până la urmă, eu eram fiica ei şi o cunoşteam cel mai bine.

S-a sinucis. Nu mai suporta gândul că prea iubita ei fică suferă de cancer, de leucemie, şi că în curând voi muri. Sau aşa credea ea. Şi tata, şi sora mai mare a mea cunoşteau crudul adevăr. Ei n-au dorit să-l creadă, motiv pentru care iubita mea soră, Amanda, a plecat din Germania în Franţa, sub pretextul că are nevoie de o vacanţă, că ea nu mai poate continua aşa şi chestii de genul. Oricum, am rămas doar eu cu tata într-o clinică privată din Berlin. Iadul pe pământ, cum obişnuiam să-i spun când treceam pragul cabinetului medical. Deşi era pentru binele meu, uram să mă aflu printre atâţia bolnavi. Mereu mă consideram sănătoasă, până la urmă nu degeaba arătam bine. Dusesem, până la nenorocita aceea de veste, o viaţă perfectă. Primisem tot ce-mi doream, bani, fericire, o familie care să mă iubească din toată inima. Şi totuşi, pentru toate astea exista un preţ, nu? Ei bine, plăteam scump pentru fosta mea viaţă! Plăteam cu propria-mi viaţă şi uram asta din tot sufletul. Aşa că am rămas doar cu tata. Singurul meu sprijin, căci de sora mea nu mai auzisesem nimic de un an. Şi sineră să fiu, nici ca doream să mai aud ceva.
Deşi viaţa mea acum era comparată cu un fir de aţă ce se putea rupe în fiecare secundă, minut, oră sau ceva de genul, mai exista o speranţă. Mai exista cineva ce intrase în clinică, în salonul meu.
Cineva special.

***

- Tată, încetează! Mă simt bine, ok? i-am spus bărbatului ce tot se foia pe scaun şi - mi punea întrebări ce-mi zgâriau creierii. Mi-am strâmbat slab buzele şi am oftat lung, aruncându-mi privirea de-un albastru pur spre oglinda de lângă pat, ce era aşezată pe noptieră.
Mi - am putut vedea reflexia nu prea plăcută. Aceeaşi reflexie de un an şi câteva luni. Aveam un chip palid, bolnăvicios, iar cearcănele - mi înconjurau ochii ce erau înţesaţi de gene lungi, negre şi dese. Aveam o privire obosită, parcă plictisită de atâtea tratamente în vânt şi operaţii ce reuşeau de fiecare dată să - mi provoace dureri ce păreau inemaginabile. Nu-mi plăcea sigur ceea ce vedeam. Nu mă mai plăceam. Părul meu, brunet şi lung, nu se mai afla unde - ar fi trebuit să fie. În loc de acesta, aveam o eşarfă neagră, cu cranii pe ea. Doctorii spuseseră că erau reacţiile adeverse ale chimioterapiei. La dr*cu cu chimioterapia lor! Mă omora încetul cu încetul, chiar mai râu decât boala.
- Eşti sigură că nu vrei nimic, scumpo? mi-a întrerupt tata gândurile, în timp ce se ridica de pe scaun şi îşi aranja cămaşa albastră, simplă. Oh, scumpul meu tătic, ce încă mai rămăsese cu mine după tot ce se întâmplase!

Era brunet, cu ochii de-un verde blând, profund, iar chipul sau inspira doar bunătate. M-a privit cu drag şi când eu am clătinat din cap, în semn că nu, el mi-a sărutat gingaş creştetul, spunându-mi apoi că ora de vizită s-a terminat şi că se va întoarce mâine la aceeaşi oră. Am aprobat scurt din cap, zâmbiindu-i stins, căci nu mai cunoşteam alt zâmbet şi m-am aşezat mai bine în patul acoperit de-un cearceaf cu Mickey Mouse. Perna şi pătura aveau aceleaşi desene pe ele.
Am surâs uşor amuzată, deşi stins şi mi-am trântit capul în perna moale, trăgând aer adânc în piept, timp în care - mi privirea se învârtea se învârtea jucăuşă peste tot prin salon. Cei patru pereţi albi îmi provocau greaţă, îi uram. N- aveau nici măcar o pată de culoare. Una!
Poate decât un tablou, ce se afla în faţa mea, în care putea fi observat un domn ce ţinea o umbrelă de - un roşu sângeriu. Oh, superb tablou pentru un bolnav de leucemie! Mi -am închis treptat ochii, preferând să - mi văd gândurile decât să mă chinui de una singură. Subţiindu - mi buzele într -un mod ce arăta că din nou eram poate supărată, mi - am pus mâinile pe abdomenul plat, încercând cât de cât să aţipesc.

De afară puteam auzi nişte glasuri necunoscute, apoi doctorul zbierând la o asistentă şi mai apoi un cărucior sau ceva de genul. Eram sigură că n- avea să fie linişte. Totuşi , am auzit clanţa ce a provocat deschiderea uşii mele, apoi în încăpere s- au făcut auziţi paşii fermi, calculaţi ai cuiva.
Nu aveam de gând să - mi deschid ochii. Până la urmă, nu ştia să bată la uşă sau ce? Plus, eram sigură că nu era tata, căci programul de vizită luase sfârşit. Am încercat, în zadar de fapt, să - mi fac respiraţia să pară regulată.

Când o mână rece, de bărbat, mi - a atins degetele de la mâna mea, am tresărit şi involuntar a trebuit să deschid ochii şi să îl privesc ciudat pe tânărul din faţa mea. Era înalt, chiar mai înalt decât mine, iar părul îi era de- un castaniu deschis. Chipul îl avea măsliniu şi ochii de-un albastru plăcut parcă străluceau. Buzele-i erau arcuite într- un zâmbet simplu, finuţ. Purta un tricou pe care scria ceva, dar nu - mi puteam da seama, nici nu -mi păsa şi nişte blugi negri.

- Ce vrei? Cine eşti şi ce dr*cu cauţi aici? l-am luat eu la întrebări după ce mi -a dat drumul la mână. Ei bine, nu voiam să mă comport drăguţ cu un necunoscut ce dădea buzna în salonul meu, în timp ce eu ar fi trebuit să dorm!
A surâs, apoi şi -a dres glasul, după câteva secunde spunându-mi:
- În primul rând, nu vorbi aşa! În al doilea, sunt rezident aici şi mă numesc George Craig!
L-am privit lung, ciudat, vorbele sale parcă făcându-mă să-l înjur. Şi mă rog, ce căuta aici? Mi -am dres glasul, acest gest parcă îndemnându-l să - şi continue aşa zisul discurs.
- Ei bine, am venit aici - puteam să mă duc oriunde altundeva - fiindcă doctorul tău mi-a spus să stau cu tine, că poate te-ai plictisit şi mă rog, ridică acesta din umeri, ciufulindu- şi părul ce şi aşa era răvăşit.
- Nu mai spune! Mă plictiseam, ăh? Ba crede-mă, George, sau cum te-o chema, că -mi era chiar bine de una singură. Deci, când pleci? l-am întrebat şi mi-am aruncat privirea spre tavan, vocea mea fiind lipsită de nuanţă, rece chiar.
- Cum când plec? Domnişioară Liz...dar n-a mai continuat căci eu l-am privit urât, încruntată şi am pufnit parcă nervoasă.
- Elizabeth, pentru tipi care nu bat la uşă! i-am spus şi m-am strâmbat într-un mod uşor copilăros.
George a clătinat din cap, oftând, timp în care trăgea scaunul lângă patul meu şi se aşeza pe el.

- Poţi dormi liniştită, Elizabeth. Doctorul mi -a spus să stau cu tine şi asta am de gând să fac, fie că-ţi place - fie ca nu! mi-a spus el pe acelaşi ton, plăcut şi mi-a zâmbit, iar eu nu i-am întors zâmbetul, ce mi-am dat teatral ochii peste cap, fiindcă mă enerva la culme tipul ăsta. După ce că trebuia să suport toate tratamentele, operaţiile şi analizele, mă trezeam şi cu un...cu un rezident ce trebuia să-mi poarte de grijă! De parcă eu nu puteam.
- Nu mi-ai spus când pleci, i-am spus eu, deşi şoptit, în timp ce mă întorceam cu spatele la el.
- Nu voi pleca prea curând, a venit răspunsul lui ce parcă m-a lovit peste faţă. Simţeam cum sufletul începea să mi se strângă, făcându-se din ce în ce mai mic, nu din nervi sau altă prostie de genul, ci din cauza că acest tânăr îmi spusese vorbele mamei. Vorbele ei înainte să moară. Am înghiţit în sec şi mi-am muşcat buza inferioară, trăgând aer adânc în piept, sperând deasemenea că voi reuşi să adorm, deşi privirea călduţă a lui George era fixată asupra mea.
[Imagine: tumblr_lvu3z0OC361qkx1cbo1_500_large.gif]
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.


#2
Heya! I'm first? Incredible..
So.. voi începe cu personajele. Liz, după câte mi-am dat eu seama din conţinutul capitolului pare să fi fost o tipă cu chef de viaţă, iar această leucemie a distrus-o total. Her mom dies.. ce greu trebuie să-i fie fără mama care să o suporte.. George, despre el nu mă pot pronunţa încă deoarece sincer n-am nici un indiciu după care să mă iau ca să-mi fac o părere clară.. so, I have to wait for the next chapters.
Ideea, nu mă pot pronunţa asupra ei deoarece este un singur capitol postat şi (părerea mea) ar fi complet aiurea să-mi fac această părere, iar apoi să mă trezesc că-i cea greşită.
Titlul, mi se pare absolut genial. 'Fluturi negri pictaţi în alb' genial. Mi-a sărit în ochi în momentul în care am intrat pe secţiune. După mine este o alegere foarte bună.
Greşeli de tastare, am văzut una singură parcă..
dres glasul - dresat glasul (dacă nu cumva greşesc eu)
Cam asta este tot ce am avut de spus.. sper că mă poţi anunţa şi pe mine când pui next-ul :o3
Anyway, good luck with the inspiration
XoXo, SummerBreeZ.
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...


#3
Salut, uite am trecut ÅŸi eu pe la tine :P
Nu sunt un bun critic ca tine, da încerc.
Mi-a plăcut titlul, acea antiteză alb-negru
Şi premisa sau motivul ficului, dulaitatea cea mai prezentă şi veche, lumină-întuneric.
"Şi sinceră să fiu...nici că doream.."
"Am aprobat scurt din cap, zâmbindu-i ..."
doar atâtea greşeli din neatenţie, în rest , numai delimita cratimele cu spaţii, e inestetic, ar fi mai simplu fărăr, adică " s-a-ntâmplat".
În rest nu pot spune nimic, ai surpins toate personajele bine, le-ai descris destul de bogat şi succint, nu găsesc fisuri nici în dialog, chiar mi-a plăcut de acest tânăr George. Şi chiar ce-ar fi mai potrivit într-o astfel de dramă, sau cel puţin expoziţiune dramatică, să fie continuată cu intriga unui băiat-străin, pentru eroina ficului? :P
Ce bine ai făcut ai scris cât să acoperi şi intriga, acuma m-ai intrigat, şi aştept cu nerăbdare continuarea.

O seară plăcuută!
I've been wrong, I've been down
Into the bottom of every bottle
These five words in my head
Scream *are we having fun yet?*

#4
Helău, Mad Hatter. :-"
Spune, diăr, cine te- a ajutat cu titlul, ăh? Cine? Lasă, că-mi spui tu. :]] Să revenim. Hai să comentez. *smile*
First, titlul îi genial şi tu ştii asta prea bine.
Secănd, îmi place citatul. Chiar drăguţ. Oh, well, a cumva al unui scriitor sau e din mintea ta ? Sper că e al tău.
Bun. Capitolul aş fi preferat să fie mai lung, de patru pagini. Dar e ok şi aşa. De, atâta poţi şi cât poţi e bine. Chiar îmi place ce -ai reuşit să scrii. Cu descrierea stai bine, îmi place şi chiar ador unele replici. Dialogul nu-i sec, chiar nu e.
Greşeli de tastare cred că au fost, nu mă omor să le caut. Doar să ai grijă cum scrii data viitoare.
Îmi plac numele personajelor. Mai ales George. George Craig, ăh? :]] Deja ştiu de unde te -ai inspirat. :- " Aşa. Elizabeth cu prescurtarea Liz îmi place. De fapt, Liz sună cute. Personalitatea tipei îi puternică. Like it. Şi tipul...eh, încă nu mă pot pronunţa.
Aştept next-ul. Nu mă anunţa, aflu înainte. :]]

F.

#5
Helău :] . Ţi-am citit şi eu ficul ieri, dar abia acum am putut să ajung.
Titlul e destul de drăguţ fiindcă pune accent pe contrastul dintre alb şi negru. O antiteză. Asta mă face să mă întreb care este legătura titlului cu conţinutul, lucru pe care o să-l alfu pe parcurs, deşi am o vagă bănuială.
Ideea. Nu mă pot pronunţa încă fiindcă nu mi-am dat seama atât de bine ce se va întâmpla. Ea e bolnavă de leucemie - şi o prietenă de-a mea e - şi suferă din cauza asta. Începutul este bun, nu am mai văzut o astfel de idee, dar trebuie să ai grijă cu felul în care se îndrăgostesc and stuff. Adică să nu fie povestea comună " ah, l-am văzut şi parcă toate stelele cerului mi-au zâmbit!" - e puţin cam folosită, cred. Oricum, pare promiţătoare, dar o să mă pronunţ mai târziu în lgătură cu ideea.
Citatul de la început îmi place, e chiar drăguţ. Prima dată aş fi spus că ar fi fost mai bine să fie în română, dar nu mai sunt de aceeaşi părere. Traducerile astea dintr-o limbă în alta au o mare problemă - nu tot conţinutul îşi păstrează originalitatea adevărată. Ce e în engleză şi sună bine, aşa trebuie să fie, părerea mea.
Naraţiune ai avut, iar descriere la fel. Însă parcă trebuia puţin mai multă descriere, nu ştiu de ce, dar aşa îmi spune mintea. La dialog te-ai descurcat bine, cum era de aşteptat, iar replicile au fost geniale - ale lui George în special.
Personajele. Despre tatăl şi familia lui Liz nu prea am ce spune. Poate doar că ei contrastează foarte puternic prin faptul că tatăl ei a rămas cu ea, iar celelalte au dat bir cu fugiţii. Însă, având în vedere că ştiu cu ce se mănâncă leucemia, era şi normal. Liz pare destul de drăguţă, deşi nu îmi inspiră un bolnav de leucemie. Poate e din cauza faptului că ea este tot agitată and so on. Mi se pare curios că i-a ţinut piept lui George atât de bine căci boala asta te lasă mort în pat. Anyway, îmi place de ea. Iar George. Hm, ce părere pot să am despre el acum? Nu cred că una foarte dezvoltată, deşi îmi pare destul de okay.
Am văzut doar două - trei greşeli făcute din neatenţie, dar nu mai ţin minte care xD . Graba asta :]] . Nu mai lăsa, te rog, space între cratimă şi literă. Nu o mai delimita că space fiindcă arată destul de urât, zău! Plus că te încurci cu spaţiile alea căci ba am văzut : "n- avea" , " se-ntâmpla" . Mă rog, al doilea e exemplu de la mine, dar cred că ai înţeles ideea.
După un post kilometric :]] , îţi urez baftă&imaginaţie şi să mă anunţi şi pe mine când pui continuarea. * hugs *
Metal was here.

[Imagine: metalsig.png]


I\'ll start to worry when I\'m dead.



#6
Mă deranjează că laşi spaţiu între cratimi şi litere, nu arată bine. Am observat doar o greşeală de tastare şi undeva unde ai pus virgulă înainte de "sau". Ştiam că nu se pune, dar nu sunt sigură.
Acum să trec la conţinut. Sper să fie happy-end, pentru că urăsc ficurile cu final trist. În rest e superb, sincer. Îmi place ideea, îmi place de Liz, are un caracter bine conturat. Se ţine bine pentru o fată care ştie că va muri în curând. Nu îi înţeleg sora, a trădat-o într-un fel. Mama ei la fel, dar tatăl - deja îl ador. E un exemplu. Şi l-ai descris bine, îmi pare frumos.
Liz se poartă urât cu domnişorul "voluntar" :)
Dar e normal, doar e un străin. Nici eu nu aş arde de dorinţă să stau cu cineva. Dar e prea răutăcioasă, îi lipsesc corniţele şi coada. Bun.
George e chiar foarte drăguţ şi insistă când vrea ceva. Îmi plac aşa tipi. Îmi plac toate replicile dure pe care i le-a dat Elizabeth, lol. A fost fain capitolul.
Succes în continuare, voi trece pe aici neapărat.

#7
Bunăăăă, dragilor! Vă mulţumesc frumos - frumos pentru părerile lăsate, sper să faceţi asta şi la acest capitol. *smile* Well, n-o să mai las spaţiu, promit şi acest capitol este corectat. Ăh, iertaţi-mă că este aşa micuţ şi scurt, dar...>.> n-am avut prea mult timp să-l scriu şi am idei, nah.
Lectură plăcută!



Capitolul doi.


Everything you can imagine is real.


În fiecare zi moare cineva. E normal. Moartea, până la urmă, face parte din viaţă. E ca sfârşitul unui joc. Îl începi, îi parcurgi nivelele, înveţi din greşelile făcute de colegul cu care-l joci, şi la un moment dat pierzi, sau câştigi. Depinde până la urmă doar de tine.
Şi totuşi, cum ar fi să trăim la nesfârşit? Să devenim nemuritori. Nu există vampiri. Nici vrăjitori. Nici demoni şi nici Zâna Măseluţă. Dar să ne naştem aşa. Moartea să devină boală fără leac. Şi să trăim cu ea o veşnicie. Să nu aflăm ce înseamnă pierderea cuiva drag. Să iubim o sută de persoane, să ne despărţim de ele şi apoi să vizităm lumea. Dar după toate astea, nu ne-am plictisi de atâta viaţă? Nu ne-am plictisi să iubim?
Poate că de asta avem un termen limită.
Copii, adolescenţi, adulţi, bătrâni. Iar în timpul copilăriei facem totul, aflăm chestii pe care le numim ciudate, în timpul adolescenţei le considerăm normale şi începem să încercăm orice lucru periculos, nesănătos sau chiar fatal pentru unii dintre noi. Când ajungem adulţi, deja ştim lucruri pe care generaţia precedentă nu le ştia şi pe care generaţia viitoare le va considera vechi şi anoste. Oricum, când suntem adulţi, aflăm cum să ne jucăm cu viaţa şi cum s-o păcălim. Să rămânem mereu tineri, fără riduri şi kilograme în plus.
La bătrâneţe aşteptăm sfârşitul jocului. Aruncăm zarurile, sperăm să fie dublu şase şi închidem ochii până clopotul morţii sună şi ne îndeamnă cu grijă să păşim în trenul vieţii de apoi.
Şi atunci, de ce ne-am dori să fim nemuritori? Să nu murim ar însemna să repetăm trecutul, ce poate pentru unii nu e chiar cel mai plăcut lucru.
De aceea, unii au leucemie. De aceea, unii mor înainte de a se naşte. De aceea, cei bolnavi sar cu paraşuta, fac lucruri ce nu le-au făcut înainte de a se îmbolnăvi, doar pentru a trăi aceea ziua ca şi cum ar fi ultima.

***


Inima mea bătea aşa încet. Bătăile ei erau lente, simple, de fiecare dată trebuia să inspir adânc pentru a-mi regula respiraţia sau pentru a nu o pierde. O simţeam cum dorea să termine lupta cu boala. O simţeam şi asta mă durea al naibii de rău. Mă sfâşia pe dinăuntru cu o cruzime de nedescris. Voia să se lase bătută, voia să lase nenorocita de boală să câştige acest joc vicios în care intrasem.
Iar eu nu doream asta. O obligam să continue să bată pentru mine, chiar dacă greu şi încet, să fie acolo. Să mă ţină trează. Să ştiu că a doua zi când mă voi trezi, voi fi pe pământ, nu în drum spre locul meu de veci.

Am clipit des, de câteva ori din ploapele ce erau înţesate de-o pereche neagră de gene. Mă trezisem cu câteva minute înainte, dar nu-mi dădusem seama, căci fusesem pierdută în gânduri. Mi-am strâmbat slab buzele când aparatul ce mă ţinea în viaţă s-a auzit, inundându-mi urechile cu acel sunet aşa bine-cunoscut şi totuşi enervant.
Bip-bip. , şi se tot repeta la nesfârşit, parcă dorind să-mi chinuie auzul. Am scos un mic oftat printre buzele vineţi şi am cercetat atentă încăperea cu privirea, până când am văzut ora. Două şi cinci minute, dimineaţa.
Tot timpul, de când ajunsesem în spital, mă trezeam la ore de genul. Adormeam seara, dar nu reuşeam să mă trezesc normal, adică pe la şapte sau opt. Mă gândeam totuşi că inima mă obliga să mă trezesc. Şi durerile operaţiilor suferite. Când bătăile deveneau rare, mă trezeam pentru a-i da un implus să bată ceva mai repede, mai normal.

Dar ceva lipsea. Din tot salonul, ceva sau cineva nu era. Şi mă simţeam ciudat, de parcă aveam un gol în stomac. Am cercetat atentă încăperea ce era cunfndată în întuneric, doar câteva luminiţe roşii şi verzi văzându-se la aparate, şi mi-am dat seama că eram singură.
Pupilele mele de-un albastru pur, acum stins şi parcă şters, s-au mărit treptat, căci ştiam cine lipsea! Tipul acela, şatenul...căruia îi uitasem numele. M-am încruntat, îngândurată şi făcând un efort vizibil să-mi aduc aminte cum se numea tânărul rezident.

- Ge...George! am exclamat brusc, pe-un ton parcă senin şi apoi am tras aer adânc în piept, muşcându-mi buza inferioară din cauza durerii ce-mi săgetase trupul.
Un zâmbet larg - unul ce nu-mi mai vizitase buzele de multă vreme - s-a ivit pe chipul meu palid, iar eu am închis ochii, de parcă această informaţie mă făcuse fericită. Involuntar, m-am uitat spre uşă, parcă aşteptând ca şatenul să intre din clipă în clipă.
Cum puteam măcar să mă gândesc la aşa ceva? Plecase, desigur. Toţi plecau când aflau că până la urmă tot voi muri! Şi totuşi, îmi spusese că n-o să plece prea curând. Îl crezusem? Da. Doamne, sperasem că va sta lângă mine! Că-mi va veghea somnul...crezusem un necunoscut!
Am strâns mâna în pumn şi mi-am subţiat buzele, fericirea mea fiind imediat eclipsată de aceste gânduri.

- M-ai strigat ?
Am auzit un glas uşor răguşit, urmat de închiderea uşii şi aprinderea unei veoze de lângă noptieră.
Era..ce căuta aici? Când intrase, de fapt?
Am clipit de câteva ori când lumina falsă mi-a intrat în ochii, apoi uşor-uşor m-am obişnuit cu ea. L-am privit pe George atentă, foarte atentă şi m-am abţinut să nu zâmbesc. Se schimbase, purta un alt tricou alb şi nişte blugi albaştri, iar peste acel tricou avea un cardigan negru.
- Nu te-am strigat, ci nu-mi aduceam aminte numele tău, i-am spus eu pe un ton calm, liniştit şi l-am urmărit cum privirea, acesta aşezându-se pe scaunul de lângă pat.
- M-am dus să mă schimb, căci l-am mai ajutat pe doctor şi m-am murdărit. Oricum, de ce te-ai trezit? Dormeai bine când am plecat eu, spuse George pe un ton plăcut şi îmi zâmbi cald, iar eu mi-am arcuit o sprânceană când i-am văzut zâmbetul acela.
- Probleme cu inima. În caz că nu ştiai, sufăr de leucemie, i-am zis eu uşor sec şi mi-am dat ochii peste cap, ridicându-mi apoi mâna pentru a-i arăta perfuzia ce mă ajuta oarecum.
- Ba chiar ştiam, Elizabeth. De aceea am şi stat lângă tine când dormeai! Totuşi, puteai să dormi, inima şi-ar fi reluat cursul normal după câteva secunde, îmi spuse el blând şi îşi păstră zâmbetul, parcă dându-şi seama că mă enerva la culme acest lucru.
- Puteam să mor! i-am spus eu şi mi-am muşcat buza inferioară, încercând încetul cu încetul să mă calmez, căci cuvintele lui , deşi simple şi banale, mă răniseră. Nu puteam să dorm, ştiam că aş fi murit, el nu-şi dădea seama. El era fraierul, iar eu bolnava. Aşa că putea să tacă.
- Calmează-te, bine? Nu mureai! îmi spuse şi clătină din cap, luându-mi mâna plăpândă întra-lui, care era caldă.
- Oh, pe dracu! Am leucemie, moartea deja mă urmăreşte, i-am spus eu, şoptit şi tremurat, abţinându-mi lacrimile ce doreau să cadă.
El n-a mai spus nimic, doar a oftat şi mi-a sărutat creştetul, părinteşte, ca mai apoi să stingă lumina. O linişte ciudată, tensionată, a învăluit încăperea, iar eu l-am strâns uşor de mână pe şaten.
- Mâine vreau să mă plimb, i-am spus şi m-am aşezat aşa încât puteam să-l văd mai bine, deşi era întuneric, căci ochii plini de blândeţe îi străluceau.
- Ne vom plimba, dacă tu-ţi doreşti asta. Acum odihneşte-te, mi-a spus el şi cred că a zâmbit sau ceva de genul, căci i-am observat buzele arcuindu-se delicat.
Treptat, am închis ochii şi înainte de a adormi din nou, am auzit vag, ca un ecou, acel sunet al aparatului şi-apoi o voce prea bine cunoscută mie.

#8
uell hellou there!

Mistakes:
Citat:Când bătăile deveneau rare, mă trezeam pentru a-i da un impuls să bată ceva mai repede, mai normal.
Citat:Am cercetat atentă încăperea ce era cunfundată în întuneric
Very interesting piece of work you have here :)
Iar m-ai pus pe jar şi doresc să aflu cât mai curând continuarea, plimbarea aceea prin parc.
Cât de emoţionant e antiteza dintre cele două personaje, George e aşa relaxat, ş i încearcă să transmită aceelaşi sentiment de linişte şi lui Eli, când colo Eli e speriată terifiată de moarte. Două tipuri contrare, care totuşi, hmm oare opusurile se atrag? Oare merge şi-n povestea ta această lege?
A şi la început na tot o să ajungi la vorba mea, despre moarte, dar na mai creşti îţi vei da seama, dar ţi-am spus e drăguţă ideea ta :)


ok!


Thatţs all I think, nu vreau să mă mai lungesc.
Good day!
I've been wrong, I've been down
Into the bottom of every bottle
These five words in my head
Scream *are we having fun yet?*

#9
hey! imi palce mult ficul tau, este o idee originala si-mi place
Descrierea este buna, la fel si naratiunea iar dialogul nu este sec si greseli de tastare nu am vazut.

Cand am citit primul capitol si am vazut ce boala avea, m am simtit foarte trsita dintr-o data si asta pentru ca bunica mea a murit din aceiasi cauza. din pacate nu am cunoscut-o.
tu mi ai deschis ca un fel de portita sa vad cum sa simtit ea atunci si cum trata ea acesta boala desi era mult mai invarsta decat Liz :) dar, crede-ma, seamna foarte mult cu ea :D

deci, astept urmatorul capitol cu nerabdare si anunta-ma cand il pui, te rog :)
Bye!
To the right, To the left, we will fight to the death
To the Edge of the Earth, It's a Brave New World from the last to the first
To the right, To the left, We will fight to the death
To the Edge of the Earth it's a Brave New World it's a Brave New World It's A Brave New World
A Brave New World
The war is won,
the war is won,
a brave new world



[Imagine: beautyfullgrl.png]





I am a simple girl and you're a crazy boy....we can be friends? [+16 / +18] - http://animezup.com/forum/showthread.php...649&page=1

Inimile noastre bat ROCK [+16/+18] - http://animezup.com/forum/showthread.php...548&page=1

#10
Deci, im doresc de ceva timp sa comentez la aceasta poveste, asa ca hai sa incep. Nu stiu cat de buna sunt la asta, dar voi incerca.
Imi place ideea si personajul principal. Pare o persoana puternica si nu e dispusa sa renunte asa usor la lupta desi e constienta ca va muri. Mi-a placut mult cand ea i-a spus numele, iar el a aparut in secunda urmatoare :D
Sunt curioasa ce se va intampla mai departe si cum va decurge plimbarea, deci astept continuarea.
Cred ca va fi o poveste foarte interesanta. :)
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]





Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)