Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Chestionar: Care 2 lucrari vau placut cel mai mult?
Savarina Ali [ La granite dintre viata si moarte ]
20.00%
1 20.00%
She [ Sens unic ]
20.00%
1 20.00%
Little M [ Zile pierdute ]
60.00%
3 60.00%
Total 5 vot(uri) 100%
* Opțiunea ta. [Arată Rezultatele]

Duel: Savarina Ali, She and Little M [ Runda a doua in desfasurare ]

#1
Deeci. Doamnelor si domnilor, ne-am adunat azi aici, ca sa unim intr-un duel pe Little M [eu/ Miruu], Savarina Ali [Alina] si She [ Ana ].
Nu exista limita de pagini.
Opera va fi un one-shot.
Tema: romance/ drama [ orice alt gen se poate adauga pastrandu-se cel de baza ]
Perioada de postare: 20 - 30 august
Perioada de votare: 30 august - 7 septembrie
Nu voi deschide un poll. Votati creatia nu autorul.
Voturile date inainte sau dupa perioada de votare nu vor fi loate in calcul. Nu vreau [vrem] sa vedem posturi de genu:
Il votez pe x si y pt ca mi-a placut cum scrie.
Argumentati.
Acestea fiind zise... Succes doamnelor 21

Edit: Pana la urma am deschis un poll. 39

#2
Buna tuturor. M-am decis sa sparg gheata cum Miruna nu e pe mess si nebuna de Anna inca nu a gasit titlu =_=" Am venit cu „adorabila mea capodopera” sper sa fie mai buna ca cealalta in orice caz. Si cam atat am de spus. Ingrozire placuta ... adica Lectura placuta :d


[center]Prolog[/center]

Viata! Un cuvant, doar atat. Ce semnifica pentru unii? O metoda de a se distra? De a se plictisi? De a iubi? De a proteja? Numai ei stiu. Pentru o famile inseamna iubire si protectia celui drag.
De cand esti mic te gandesti ce poti sa faci ca sa rasplatesti persoana iubita. In generl un copil se gandeste la parintii sai. Ei au grija de el pana poate sa-si ia zborul din cuib. Parintii au grija ca aripile puiului sa nu fie subrede cand acesta trebuie sa paraseasca adapostul in care a crescut. Parintii sunt alaturi de tine la primii pasi, la primul cuvant rostit, la prima lacrima. Sunt langa tine cand esti la prima iubire. Dragostea de adolescent. Aceasta este cea mai frumoasa si totusi cea mai dureroasa.
Parintii simt nevoia de a avea grija de puiul lor. Chiar si atunci cand ii cearta, o fac pentru ai proteja, nu pentru ai jicni. Vor ca ei sa aibe tot ce isi doresc si sa nu regrete nimic in viata.
Nu toata lumea gandeste la fel. De ce? De ce unii sunt rai cu persoana iubita? Poate ca nu exista cu adevarat sentimente intre ei. Poate sunt obligati. Uneori anumite personae vor sa iubeasca asa de mult incat ajung la adoptii, dar cei care dau copii spre adoptie? Ei au suflet? Sunt la fel de inghetati perecum un aisberg?
Nu putem stii ce e in mintea lor. Numai ei stiu. Nici noi nu stim ce ne este scris. Putem sa traim si numai o zi, daca asta ne este destinul.
O femeie trebuie sa aleaga intre sotul ei si minunata ei fetita? Ce poate sa aleaga? Sa mearga impreuna cu sotul ei intr-u loc mai bun si sa-si lase fiica in voia sortii? Sau sa aleaga fetita si sa se desparta de sotul ei? O decizie grea in fata judecatoriei Domnului. Decizia ei poate sa fie importanta pentru toti trei. Alege viata sau moartea?


[center]La granite dintre viata si moarte[/center]


Bip, bip, bip sunetul asta se aude in creierul meu si nu vrea sa iasa. Ce este acest sunet? Incerc sa-mi deschid ochii, insa pleoapele imi sunt grele. Parca le-am lipit cu aracet si nu pot sa le mai deslipesc. Incerca sa-mi misc mainile, degetele, membrele dar nimic. Parca as fi calcata de tren, ce se intampla cu mine? Tot ce imi amintesc este ca eram cu sotul meu si fiica noastra in drum spre parcul de distractii si apoi o lumina stralucitoare si acum negru.
[center] FlashBack [/center]
Trebuia sa mai trecem strada ca sa ajungem la masina. Am auzit nistre caini latrand si micuta mea Dia s-a speriat si s-a dus mai in fata, insa mai in fata a insemnat in strada. Seara se lasese si pe ea se vedeau numai felinarele si farurile de la masini. Spre fetita mea venea cu repziciune o masina.
-Diaaa !!! am strigat eu si sotul meu in acelasi timp si ne-am dus dupa fetita.
Am vazut o lumina puternica care banuiesc ca era farul masinii. Se auzea cum cauciucurile masinii au franat brusc, dar nu a avut sufficient timp si m-a lovit din plin si pe mine si pe sotul meu. Am mai auzit cateva plansete de copil apoi am simtit ca sunt luata pe sus si … negru in fata ochilor.
[center]EndBack[/center]
Am simtit o mana micuta care mi-o strange ape a mea si cateva picaturi de apa apoi niste suspine, asta inseamna ca erau lacrimi. Mana aceea catifelata ma facea sa tremor involuntar. M-am fortat sa deschid ochii sis a-mi misc degetele. Cu degetele a fost putin mai usor, insa cu ochii simteam ca ma rup toata. Simteam ca cerul mi se rupe in cap. Am reusit intr-un final sa ridic pleoapele greoaie, insa totul era in ceata. Am clipit de cateva ori cu greutate, ca sa pot privi totul mai limpede … Eram intr-o incapere vopsita in alb. Mi-am lasat privirea sa circule prin camera, si am vazut inca un pat in care era sotul meu. Avea o masca de oxigen pe fata si se vedea dupa modul in care pieptul se misca, ca nu era prea bine. Mi-am mutat privirea spre aparatul la cere era si el conectat iar dungile acelea se miscau lent de sus in jos. Aveam o presimtire proasta insa nu stiu de ce. Mi-am lasat privirea sa circule in continuare prin camera si langa patul meu strangandu-mi mana am vazut-o pe Dia. Aceasta plangea de mama focului. Cristatlele umede curgeau din ochii ei mai rau ca la o stropitoare. Ma chinui putin sa imi ridic mana si sa ii sterg lacrimile. Aceasta si-a deschis brusc ochii si m-a imbratisat puternic, iar eu am inceput sa tusesc. O asistenta care era in incapaere si se uita cu atentie la doua radiografii s-a intors spre mine si a venit repede pentru a-mi pune masca de oxigen pe fata. De abia puteam respire.
Dia ma strangea de mana. Cu degetul mare de la acea mana o mangaiam incet pe manuta ei. Trebuia sa o fac sa se calmeze, insa in acea postura nu puteam face asta. Am inceput sa tusesc si sa-mi pierd cunostinta. Am inchis ochii si nu mai simteam nimic. Am auzit-o pe asistenta cum striga dupa doctor sip e Dia cum plangea. In scurt timp doctoral a venit in camera si o asistenta o tine ape fiica mea, din cate am inteles deoarece aceasta planga foarte rau.
Am simtit cum mi-a fost administrat un somnifer. Am adormit instantaneu. In fata mea totul a devenit alb. Mergeam cu pasi marunti fara sa pic in gol. Totul era alb si nu mai simteam nici o durere. Am mers asa pana o lumina galbena si foarte stralucitoare a aparut in calea mea. Am avut nevoie sa-mi inched usor ochii deoarece lumina era prea puternica pentru privirea umana.
-Poti sa deschizi ochii acum, imi spuse o voce blanda, iar eu fac intcmai.
In fata mea era un porumbel alb. In jurul capului sau era o aura stralucitoare. Nu imi dadeam seama unde sunt asa ca am intrebat cu teama.
-Esti in Rai draga mea, imi spuse porumbelul lasnadu-ma masca.
-Cum adica? Il intreb eu cu lacrimi in ochi. De fiica mea cine va avea grija?
-Lasa-ma sa termin de explicat si vei vedea, imi spune acesta si eu aprob numai pentru a afla adevarul. Inca nu esti in Raiul propriu-zis, esti la granite dintre viata si moarte. Doctorii se straduiesc cu socuri sa te aduca la viata, imi spuse acesta si intinde aripa stanga aratandu-mi in aer intr-un dreptunchi cum doctoral se chinuie sa ma tina in viata cu socuri. Fata mea plangea in bratele unei asistente care nu putea sa o linisteasca. Aceasta este lumea ta, viata ta daca vrei sa ramai in vie cu fiica ta, iar aceasta –intinde aripa dreapta si intr-un dreptunghi apar eu si sotul meu fericiti zambind amandoi - este viata daca accepti moarte. Vei fi fericita alaturi de sotul tau in Rai, in Paradisul Ingerilor.
Dupa ce imi spune acestea in locul celor doua chenare apar sotul si fiica mea. M-a pus sa aleg intre ei doi. Am inchis ochii si au inceput sa-mi curga pe obraji cristalele umede. Erau asemenea picaturilor de ploaie. Picaturi de ploaie ce cad din cerul inimii mele. Mi-am deschis brusc ochii si am privit pasarea alba. M-am uitat catre cele doua comori ale mele mai atenta si am vazut ca erau amandoi imbracati in alb, ca si mine defapt.
-Nu poti sa faci asta, tip eu la pasare. Cum poti sa faci asa ceva? Unde e mila lui Dumnezeu? Nu el spunea ca trebuie sa iubim pe toti? Nu? Acum de ce ma pune pe mine sa aleg? Eu ii iubesc pe amandoi, spun si ii iau de man ape cei doi. Nu pot alege. E ca sic and mai pune sa aleg intre bine si rau, tip eu la acesta.
-Deci tu spui ca nu poti sa alegi intre ei nu? ma intreaba acesta. Ce semnifica ei pentru tine? continua Porumbelul intrebarea.
-Nu, nu pot! ii spun eu cu lacrimi in ochi. Este ceea ce El ne-a invata, sa nu facem discriminari, spun eu in continuare. Cum as putea allege intre fiica mea, sange din sangele meu si sotul meu cu care sunt legata pe viata? Cum poti distruge legatura mama fica? Sau legatura din fata Altarului? il intreb eu déjà incepand sa plang cu lacrimi mari.
Porumbeleul se uita fix in ochii mei vrand sa vada daca mint sau nu. Lacrimile mele erau sincere, oricat as fi incercat, daca alegeam pe unul din ei as fi facut discriminare, asa ca mai bine il lasam pe el sa aleaga de partea cui ma lasa.
-Daca tot trebuie sa aleg, iti dau tie onoare, spun eu lasand privirea in jos. Tu decizi de partea cui ma pastrezi. Tu decizi daca lasi o fetita fara parinti sau daca incalci propriile reguli din fata Altarului, ii spun eu inca cu privirea in jos strandandu-I pe cei doi de mana, lacrimile continuand sa curga.
Tacerea s-a asternut peste noi. Nu pot estima cat au insemnat pentru mine acele secunde, minute, ore … nu puteam stii cat a durat totul, insa stiu ca eu nu puteam sa mai resist mult acestei presiuni. Simteam cum picioarele imi cedeza si nu mai stiam cat timp puteam sa stau asteptand raspunsul decisiv.
-Sa fii fericita alaturi de cei pe care ii iubesti, aud vocea porumbelului si apoi simt un soc pe pieptul meu.
Am tresarit puternic deschizandu-mi ochii si indoindu-mi spatele. Doctorul a rasuflat usurat iar eu ma uitam in jur. Sotul meu statea privindu-ma pe mine cu niste ochi mici.
-Ai reusit, imi spune acesta zambind cu greutate.
-Nu eu, noi am reusit, spun eu si doctoral se uita ciudat la noi. Nu ne-ati crede daca va spunem, ii zic eu zambind si acesta aproba.
[center]***[/center]
Dupa doua saptamani eu si sotul meu am iesit din spital. Din incinta spitalului am iesit toti trei. Dia era in mijloc si ne tine ape amandoi cu manutele ei micute. Sora mea care a venit din Italia ca sa aibe grija de micuta mea raza de soare cat am fost noi in spital, ne-a facut o poza si ne-a spus ca aceasta poza v-a fi o amintire placuta peste ani.

De atunci am invatat ca sunt incurcate caile Domnului. Nu voi uita cat timp voi trai aceasta experienta. Asa am invatat sac red mai mult ca viata e deosebita si ca trebuie traita cu fiecare clipa deoarece asta este viata si trebuie sa o avem langa noi orice s-ar intampla …

[center]~~~~~Sfarsit~~~~~[/center]


Succes Anna si Succes Miru [eu nu imi spun pentru ca sunt sigura de rezultat =_="]
Te iubesc la nebunie,
Tu esti inima mea pe vecie...pupicpupic:X:X

Imi amintesc...

Te-am cunoscut in zi de toamna
Cand totul m-i se parea pustiu
Si m-am indragostit de tine
Fara sa vreau,fara sa stiu.
Te aseman unui soare
Ce pluteste lin pe cer
Iar eu fiind intinsa mare
O singura raza-ti cer;
O raza plina de iubire
O vorba dulce si un sarut
Sa pastrez ca amintire
Tot ce-am trait sau am avut.
Iubirea noastra-i vantul
Ce adie oftand
Iar de ar fi sa nu mai bata
As mai avea un gand;
Sa fi tu fericit
Cu sau fara amintirea mea
Si eu...Oriunde as fi
Sa-ti pazesc dragostea!


[Imagine: normalanimegirlpic2093.jpg]
[/align]

#3
Deeeci oameni buni si rai (sau nu), here I am. In general obisnuiesc sa ma autocritic, dar de data asta voi decideti so I'll just shut up. : d Succes Alina, succes Miruna, succes mie : )). Sper sa va placa. Nu sunt prea mandra de poveste, dar nici groaznica n-o fi. ; )) Asadar lectura placuta!

[center]Sens unic[/center]

Credem că le ştim pe toate. Poate avem principii, convingeri, idei preconcepute, dar, în realitate, nu vom cunoaşte cu adevărat un lucru decât după ce îl vom înfrunta. Astfel, uneori mă întreb dacă nu e cumva mai bine să nu ştii adevărul.
După un an întreg, încă treceam zilnic pe-acolo şi lăsam lacrimile să cadă; mă alinau şi mă cutremurau în acelaşi timp, cu un impact pe care de multe ori nici nu l-am înţeles. Uneori îi auzeam vocea sau respiraţia grea, sleită de efortul pe care îl depunea mai mereu. Alte ori aveam impresia că disting scrâşnetul roţilor pe asfalt, prin tumultul urban specific ce îmi provoacă, de multe ori, dezgust. Un astfel de zgomot era liniştitor şi, de multe ori, făceam compromisuri cu mine însămi doar ca să-l aud. Mergeam pe terenul de curse, deşi ştiam că doar voi readuce suferinţa, mânată însă de iluzia că, într-un fel sau altul, el va fi acolo.
Alte ori doar stăteam pe plajă şi priveam marea. Marea ... e ca mine. Aparent paşnică, chiar lirică prin valurile ei, dar sălabtică şi misterioasă în adânc. Într-o astfel de zi, una de toamnă, pustie şi nu prea însorită, pe când stăteam pe dig şi îmi asumam un moment de descărcare, am auzit o voce venind din spatele meu.
- Bună, zise băiatul din spatele meu. Ăăă, scuze, adăugă aproape şoptit când îmi zări lacrimile rămase pe obraji.
L-am privit pe cât de bine am putut printre genele încărcate, apoi mi-am şters obrajii cu mânecile hanoracului. Acesta s-a aşezat lângă mine şi i-am putut observa şuviţele castanii şi ochii albaştrii, pielea albă, aparent catifelată şi buzele trandafirii, subţiri, exact ca ale lui. Am crezut că voi începe din nou să plâng, dar poate că îmi epuizasem toate resursele de lacrimi, pentru că în schimb am început să gâfâi şi să tremur până ce m-am calmat definitiv.
- Ce s-a-ntâmplat? mă întrebă, fără să pot distinge emoţiile ce îl cuprinseseră vorbindu-mi.
Am încercat să-i răspund, să îi explic, să spun ceva, orice. Dar n-am reuşit să scot niciun cuvânt şi cred că pentru un minut sau două am stat complet nemişcată, cu ochii închişi. Când l-am privit din nou voia să-mi zică ceva, dar l-am întrerupt printr-un semn şi, în schimb, am vorbit.
- Cine eÅŸti? m-am auzit rostind.
- Numele meu e Christian, dar poţi să-mi spui Chris. Locuiesc acolo, îmi spuse, indicându-mi o casă de lângă plajă. Te văd venind zilnic aici. Plângând.
Vorbea rar, avea o voce joasă, caldă, puţin răguşită şi mă privea drept în ochi, mă săgeta şi mă constrângea să îi răspund fără măcar să îmi pună vreo întrebare. Cu toatea astea, îmi inducea o stare de confort.
- Mă cheamă Leona, i-am zis.
- Bine atunci, Leona, ce s-a-ntâmplat?
Era dimineaţă, soarele era încă în spatele norilor, o ceaţă groasă venea din larg. Auzeam cum valurie se frâng izbind digul, şi puteam simţi căldura corpului său la doar câţiva centimetri de mine. Îşi rezemase braţele de piatra udă, în jurul meu, mă ţinea captivă într-o închisoare, în fond, nu chiar atât de neplăcută.
I-am povestit totul. I-am povestit despre Daniel, care îşi pierduse viaţa conducând o maşină de curse. Era tânăr, nu conducea nici de trei ani. Era cea mai importantă persoană din viaţa mea, îmi era ca un frate, avea grijă de mine. Acum, că nu îmi mai e aproape, îi simt îmbrăţişările mai apăsate ca niciodată, îi aud râsul precipitat, strident, molipsitor. Uneori, noaptea, când nu puteam dormi, mă gândeam atât de mult la el încât ajungeam într-un punct în care începeam să vorbesc cu el. Foarte târziu îmi dădeam seama că el defapt nu e acolo, şi atunci mă opream deznădăjduită. Îmi amintesc cum îmi spunea mereu că, atunci când voi fi majoră, adica peste nu prea multă vreme, mă va ajuta să învăţ să conduc; era atât de încântat cănd spunea acest lucru, vocea îi tremura şi ochii parcă îi sclipeau. Mă întreb cum de nu observasem aceste lucruri până atunci.
Chris mă privea concentrat. Pornind încă de la ochi, părea un mecanism foarte complicat. La ce se gândea? Ce se întâmpla în acel sălaş interzis mie? Nu îmi vorbea, probabil că nici el nu ştia ce ar fi trebuit să zică. Adevărul e că tăcerea lui mă înnebunea. Mi-aş fi dorit ca lucrurile să nu fi stat aşa, mi-aş fi dorit ca motivul pentru care ne aflam faţă în faţă să fie altul, aş fi vrut să îl cunosc, să îl aud vorbindu-mi despre tot felul de lucruri.Pendulam între a mă descărca povestindu-i în continuare despre Daniel şi a lăsa totul la o parte pentru a-mi petrece timpul cu el într-un mod cât mai normal.
- Nu ştiu ce să-ţi spun...
Odată cu aceste cuvinte îşi coborî privirea şi păru concentrat asupra propriilor gânduri. Pentru un moment, am avut impresia ca se pierde în peisaj, că e înghiţit de valuri, de ceaţă, că se scufundă în nisip. Am tresărit, speriată de gândul că, doar clipind, el ar putea să dispară.
- Eu trebuie să plec, i-am spus când am simţit că nu mai e nimic de zis.
- Să te conduc? mă întrebă, oferindu-mi un fior pe şira spinării.
- Nu, nu-i nevoie! i-am răspuns categorică. Ne mai vedem.
Şi cu asta, m-am ridicat şi m-am îndepărtat de el, chinuindu-mă să mă stăpânesc, să nu o iau la fugă şi să nu mă uit înapoi.

[center]*[/center]

Am închis uşa după mine şi mi-am urmat rutina prea bine cunoscută. Am sărit peste masa de prânz, m-am dus direct la geamul la care obişnuiam să pierd timpul în astfel de după-amiezi, m-am aşezat pe scaunul de lângă el, am încercat să mă acopăr cât mai mult cu perdeluţa vaporoasă ce îl mărginea şi am început să mă gândesc la tot felul de lucruri.
Mai întâi, am devorat apariţia lui Chris. Ce era cu el, cine era? De ce apăruse aşa, deodată? Aş fi vrut să revăd tot ce se întâmplase în acea zi până atunci, dar imaginea lui mi se blocase în minte. Pentru un moment, chiar am avut impresia că încă e în faţa mea, cu mâinile de-o parte şi de alta-mi, atât de aproape încât o şuviţă de-a mea dansa în respiraţia lui caldă şi atât de profundă încât mă fascina. Şi totuşi… Posibil să nu fi fost doar fascinaţie? Posibil să fie un soi de admiraţie, de dependenţă, de simpatie? Posibil să fi fost atât de necugetată încât să mă îndrăgostesc? Probabil. Dar putea fi doar o iluzie. Aveam nevoie de cineva de care să mă agăţ, cineva pe care să îmi revărs lacrimile, o scuză, o cale spre vindecare. Ar fi putut Chris să îmi redea speranţa? Sau asta se întâmplă doar în filme? Puteam avea încredere în el? Ceva era, oricum, schimbat; după cele întâmplate, Chris a fost primul în care, privindu-l, nu l-am zărit pe Daniel.
Cu toate astea, un sentiment de îndoială nu îmi dădea pace; de parcă nimic nu fusese real. De parcă în acea zi, trei lumi înainte cu totul paralele se ciocniseră şi provocaseră un declic pe care nu eram sigură dacă ar fi trebuit să-l opresc. Lumea mea, lumea lui, şi lumea în care, prin absurd sau nu, noi doi eram împreună.
Şi atunci mi-am amintit că nici pe Dan nu aş fi crezut vreodată că-l voi întâlni. Venise să dea autografe, ha! Ce fel de glumă mai e şi tipul ăsta? mi-am zis eu atunci. Una care mi-a înseninat viaţa, am aflat mai târziu. Şi unde era el acum? Cum aş fi putut vreodată să mă obişnuiesc cu înexistenţa lui? Cel mai greu îmi era să accept că orice-aş face, el nu se va întoarce. Atât de greu încât, până atunci, nu reuşisem. Profitam de fiecare amintire cu el pe care o înhăţam din multele de care dispuneam, dându-mi iluzia că, măcar pentru o secundă, îl voi avea din nou.
În acea după-amiază am revăzut momente pe care le speram uitate pentru totdeauna.

[center]*[/center]

Gălăgie. Steaguri, bucăţi de pânză pictate în tot felul de culori si inscripţionate cu diverse texte, până şi ambalaje, pungi sau pălării, toate au izbucnit deodată provocând o avalanşe, acompaniate de strigăte şi de mormăieli isterice.
Am fost confuză câteva secunde, dar ştiam ce se întâmplase. Nu pe el îl aclamau, el ieşise pe locul doi. Dar eu, eu pe el îl aclamam.
După cursă, m-am dus la el; chiar îmi doream să îl felicit şi, în ciuda transpiraţiei ce i se prelingea pe tâmple şi a pieptului ce palpita, asaltat de inspiraţii sacadate, îmi părea nepământean, măreţ, minunat.
- Daniel! l-am strigat, cu răsuflarea aproape tăiată. Ai fost magnific, felicitări!
Şi în timp ce lista laudelor continua, mi-a aruncat o privire piezişă, în care însă am zărit o furie reţinută tipică lui.
- Oh, lasă-mă! mârâi el. Nu ştii nimic…
Cu aceste cuvinte trecu pe lângă mine, umerii noştri făcând un contact dureros.


[center]*[/center]

Am împins uşor uşa şi am auzit parchetul scârţâind sub greutatea mea. L-am zărit rezemat lângă fereastră, cu ochii aţintiţi asupra unui punct exterior, cu părul răvăşit, acoperindu-i faţa, mascând nişte cearcăne adânci.
M-a auzit când am intrat, s-a întors brusc către mine, atât de brusc încât aproape că m-a speriat. Nu mai era nimic din ce fusese altă dată, se transformase într-o epavă – ruginit, străveziu, fantomatic.
- Ce vrei? mă întrebă, buza inferioară tremurându-i.
- Eşti bine? i-am vorbit şi eu, regretând însă imediat dupa aceea.
Bine-nţeles că nu era bine.


[center]*[/center]

Pornind încă de la scaunul pe care stătea cu capul în mâini şi cu spatele încovoiat, umbra lui se prelingea pe parchet până la picioarele mele, îmi conducea privirea către el. Trupul său părea şifonat, mâinile şi picioarele îi tremurau parcă gata să se fărâme, iar umbrele care străbăteau camera picau din când în când peste el, părând să vrea să îl înghită.
- Daniel...
Drept răspuns nu am primit decât câteva gemete disperate, câteva lacrimi isterice căzute pe podea.
- O să fie bine!
Aş fi vrut să îl ajut, dar eram neputincioasă şi din această cauză unele cuvinte pur şi simplu nu căpătau formă. Îmi era chiar ruşine să stau acolo lângă el şi să îl văd cum se distruge, să stau şi să nu fac nimic. Dar mai presus de ruşine, mă durea. Mă durea să văd cum dintr-o nedreptate, o parte din viaţa lui îi scăpa printre degete.


[center]*[/center]

Deodată am tresărit şi am început să gâfâi, de parcă tocmai m-aş fi eliberat din adâncurile unei ape. Mai multe imagini au început să se deruleze haotic în mintea mea; unele cunoscute, altele mai puţin, dar toate atât de bizare încât am preferat să le consider străine. Imagini cu el, imagini de la locul unui accident, imagini neclare, acompaniate de voci îndepărtate. Secvenţe în care un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un halat alb... Da, un doctor. Imagini în care un doctor îmi vorbea despre el. Imagini în care mai multe persoane se certau, se răneau, îşi aruncau ţipete şi plânsete. O femeie… Mama lui? Secvenţe în care o femeie încerca să îl oprească. El era furios. Şi hotărât. A rănit-o. Imagini dezordonate, imagini pe care încercasem să le alung. Dar acum reveniseră, şi se învârteau vijelios în capul meu, dându-mi o durere de cap şi o stare de confuzie.
De îndată ce am reuşit să le pun cap la cap, un fior mi-a pătruns tot corpul, mi-am simţit obrajii reci şi degetele tremurânde. Fragmente din acea parte a vieţii lui pe care nu voiam să mi-o amintesc îmi reapăruseră în memorie. Da, acum ştiam. O boală. O boală şi o ambiţie stupidă, dar totuşi măreaţă. O cursă, un accident. O ambulanţă. Într-un fel sau altul, reuşisem să neg toate aceste aspecte, care acum se revărsaseră asupra mea, înecându-mă.
“Nu mai poţi participa la curse.” Da, aşa spusese medicul. “Nu vrem ca boala să se extindă, iar acesta ar fi un efort mult prea mare.” Ne vorbise şi în acest timp Daniel stătuse nemişcat, cu ochii larg deschişi, pierduţi, tremurând. Deodate se ridicase, scaunul său provocând un zgomot infernal, şi îndrugase probabil toate gândurile ce îi străbătuseră în acel moment mintea. Apoi cuvintele se transformaseră în urlete, care într-un final se restrânseră în el, care se trânti din nou pe scaun, cu capul în mâini.
“Nu vrem ca boala să se extindă ... sau mai rău.”

Pe obraji au început să-mi cadă lacrimi şi gura îmi tremura în încercarea de a rosti ceva. Hohote şi ţipete au fost singurele sunete pe care le-am putut reda.
- Ce se întâmplă? Cineva să facă ceva, am auzit vorbindu-se în jurul meu.
Cineva venise lângă mine; nu i-am văzut chipul. Am vrut să plec, să fug de-acolo, dar m-am oprit chiar de la primul pas, răpusă de o durere puternică de cap şi de un păienjeniş de umbre căzut în faţa ochilor mei. Genunchii mi s-au înmuiat şi totul a dispărut în jurul meu, ultimul lucru pe care mi-l amintesc fiind vocile mai multor persoane în apropierea mea.

[center]*[/center]

M-am tezit pe un pat de spital, deşi îmi aminteam că îmi recăpătasem cunoştiţa cu mult înainte. Eram într-o încăpere mică şi murdară, în care aerul era îmbâcsit şi îmi îngreuna respiraţia. În timp ce îmi plimbam privirea pe pereţii salonului, am auzit uşa deschizându-se, însă la început nu am văzut cine a intrat, uşa fiind în capătul unui mic hol.
În câteva secunde l-am zărit pe Chris.
- De unde ai ştiut că sunt aici? se auzi vocea mea suspicioasă.
Nu îmi răspunse.
- Cine ţi-a zis? am insistat, simţind cum sângele mi se adună în obraji.
- Leona, eu... Ştiam că... Ştiam că stai la orfelinat. Te-am văzut acolo.
Câteva lacrimi mi s-au adunat sub pleoape şi mi-am întors capul, jenată.
- Îmi pare rău pentru tine, îmi zise el, apropiindu-se şi întinzând o mână către mine.
M-am ferit şi de mâna şi de privirea lui.
- Abia aştept să plec de acolo, am spus printre dinţi. Scuze că nu ţi-am zis. Nu credeam că ai fi înţeles, am mai zis, de această dată cercetându-l întrebătoare, de parcă aşteptam să mă contrazică.
- E în regulă, a răspuns el şi s-a aşezat pe un scaun de lângă pat.
Am privit amândoi pe fereastră, dar în scurt timp m-am întors către el, sperând că e prea concentrat ca să mă observe.
Ce avea să facă în continuare? Va pleca? Mă va părăsi de parcă aş fi fost un monstru sau ceva asemănător? La ce se gândea? Era trist, supărat? Ce urma să se întâmple? Aveam să-l uit, vreodată, pe Daniel? Poate că nici nu trebuia să îl uit, poate că trebuia doar să mă obişnuiesc, să accept că el nu se va mai întoarce.
Chris oftă. Ultimele lumini ale apusului se răsfrângeau în jurul lui, în părul lui, îi proiectau umbra pe perete. Trebuie să recunosc că era frumos. Îmi amintea de Daniel prin atitudinea statornică pe care o impuneau amândoi, dar era mult mai calm, mai gânditor. Un zâmbet foarte slab conturat i se zărea pe chip; un zâmbet misterios.
M-am întors din nou către fereastră şi, la amintirea lui Dan, am început încă o dată să plâng. Chris s-a întors către mine şi a venit mai aproape, m-a îmbrăţişat, iar eu mi-am rezemat capul de umărul lui.
- Scuze că-ţi voi zice asta chiar acum, începu el. Îmi închipui că nu sunt exact cuvintele pe care ai fi vrut să le auzi, dar plângând n-o să-l aduci înapoi. Nici plângând, şi nici în alt fel. E ca un drum cu sens unic. Lui i-ar fi plăcut să îl numeşti astfel, aşa-i? Nu poţi decât să speri că e într-un loc mai bun.
M-au emoţionat cuvintele lui. Oricât de dure ar fi fost, erau adevărate şi ştiam că sunt rostite cu intenţii bune.
Pieptul său era cald, îmi prindea bine să îl simt atât de aproape. Câteva şuviţe din părul lui îmi gâdilau fruntea şi îi puteam simţi respiraţia aroape de gâtul meu. Buzele sale mi-au atins părul, undeva aproape de creştet, dându-mi un fior.
- Ce o să faci acum? l-am întrebat eu, desprinzându-mă din îmbrăţişare. O să fugi, acum că ştii de unde vin?
- Normal că nu, îmi răspunse fără nicio reţinere. Dacă n-aş fi avut un motiv întemeiat, aş mai fi venit la tine atunci, pe plajă?
- Şi acel motiv e... ? am întrebat, înălţându-mi sprâncenele.
Drept răspuns, mă trase aproape de el şi mă sărută. Clasic. Şi totuşi, în acel moment, ce îmi păru veşnic, mii de artificii mă străbătură. Şi apoi doar stătu şi mă privi, oferindu-mi probabil cel mai sincer zâmbet pe care îl văzusem. Atunci, Daniel era undeva departe, după cum îmi spusese şi Chris şi după cum îmi plăcea să cred, într-un loc mai bun, ştiam, sau mai bine zis simţeam, că lucrurile aveau să se îndrepte, şi eu însămi eram o altă persoană.

___________

Edit si scuze de off: de ce majoritatea lumii pune 'duel: cutarescu vs. cutareasca' ? Nu e clar ca e duel? Doar suntem la sectiunea de dueluri. : ))

Inca o data succes celorlalte participante! > : d <
[center][Imagine: 5ml548.png][/center]

#4
Pff. Sunt ultima. Iar. Nu conteaza 21 E scurt, nu e cine stie ce, dar macar am scris 24 De fapt. Acum am terminat 39 Ciudaat, nu? Soo, doamnelor si domnilor, " minunata " mea lucrare. [ care nu e deloc minunata ]

Zile Pierdute.

Stiti cum e atunci cand esti dezamagit? Intai negi, nu vrei sa accepti. Apoi, incet, incet deschizi ochii si vezi ce se afla in jurul tau.
Fericirea. Acest sentiment roieste in jurul tau si te deprima. Nu poti sa il suporti. Toate fetele zambitoare din jurul tau te fac sa te simti mai rau decat esti. Vrei sa dispari, dar nu poti.
Paralizat. Asa este trupul tau. Durerea actioneaza ca o otrava si simti in scurt timp cum trupul nu te mai asculta. Dar otrava nu este eficienta si pentru suflet. Un sentiment melancolic, de tristete, te sacaie, nu iti da pace.
Lacrimi. Acestea cad usor pe obrazul palid si fin, lasand in urma niste urme umede, usor sarate, ce sclipesc sub lumina cerului albastru. Incerci cu disperare sa le stergi, sa le faci sa nu mai curga. Nu vrei ca lumea sa vada ca plangi. Te vor crede slaba, ba chiar inutila.
Merita? Nu. Iti tot repeti asta dar inima ta nu vrea sa priceapa. Te scufunzi in oceanul de tristete din inima ta tot mai adanc, mai adanc, pana te-a inghitit cu totul. Te trage tot mai adanc, tot mai aproape de disperare. Apa te apasa din ce in ce mai tare, pana ce nu mai poti respira. Ultimul gram de oxigen este consumat si usor iti pierzi cunostinta.
Dar o dara de speranta patrunde prin stratul gros de apa si tu reactionezi, incepi sa te lupti si castigi, chiar daca doar pentru putin timp. Corpul tau iese la suprafata. Incepi sa plangi. Apoi, brusc, te opresti, te uiti in gol si iti dai seama ca nu poti iesi din aceasta stare. Valurile te trag inapoi, inapoi in adancuri. Te trezesti. Iti dai seama ca a fost un vis, un cosmar. Dar acum, acum ca te-ai trezit, iti revin amintirile, amintiri ce se deruleaza ca un film in fata ta. Iti amintesti fiecare secunda ce ai petrecut-o alaturi de el, fie ea importanta sau nu. Si din nou, uitandu-te in gol, realizezi ce a facut durerea din tine.
Esti un mort viu.
Si totusi, cat tine aceasta stare? O zi, doua, o saptamana, o luna, un an… Cine stie? Depinde de propria ta vointa.
Iti dai seama intr-o zi ca nu iti mai pasa, ca reactia ta a fost o prostie, ceva copilaresc.
Te uiti in jur. Acum totul e frumos. Culorile reci si triste au fost inlocuite de unele calde si vesele. Zambetele ce candva pareau batjocoritoare, acum, sunt sincere, binevoitoare. Te bucuri din nou de viata. Incepi din nou sa iesi cu prietenii, te distrezi, cunosti oameni noi si te indragostesti. Esti fericita. Ti-ai revenit. Dar pentru cat timp?
Asta ma intreb si eu acum. Oare pentru cat timp? Cat voi putea oare sa ma ascund, sa ma mint singura? Oare cat voi putea nega ca il mai iubesc, ca inima mea inca ii apartine. Orice altceva are o nuanta de fals. Pentru ca nu sunt eu. Nu esti tu. Nu este el. El nu este cu mine, nici cu tine, nici cu ei. El este cu ea. Si asa va ramane. Pentru ca eu mi-am pierdut speranta.
Dar intr-o zi, el va realiza ca ea nu il iubeste. O sa sufere. Si ea, si el,vor veni la mine. Ea pentru consolare. El pentru inca o sansa. Eu il voi ierta si vom fi impreuna. Pentru ca iubirea mea fata de el intrece orice limite.
Dar ea, ea nu va avea iertare. Nu dupa ce a facut. Se dadea buna prietena. Vorbeam, barfeam, imparteam acelasi ganduri. Asta era ceea ce credeam. Dar m-a dezamagit. Mi-a dovedit ca lumea intreaga este invelita sub o patura de minciuni. Minciuni ce ea mi le oferea mie. Si eu o credeam. Exact ca o fraiera. Pentru ca asta am fost, sunt si voi fi de acum incolo.
Ce sunt zilele pe care le-am petrecut impreuna?
Zile pierdute.
Ce erau lucrurile ce tot venea sa mi le spuna?
Minciuni nenumarate.
Ce este acest sentiment de atasare pe care il simteam pentru ea?
Prietenie.
Una falsa?
De unde vrei sa stiu eu?
Si atunci eu de unde aflu?
Pai ar trebui sa stii deja.
De unde?
De unde stiu si eu.
Si tu de unde stii?
Sunt tot tu. Daca eu stiu, stii si tu.
Atunci, presupun ca da.
Ai vazut?
Sa vad ce?
Stii. Acum ca te descurci eu pot sa plec?
Desigur. Am sa te mai chem.
Si eu voi veni.

*

Si, ca intotdeauna, pe aceiasi banca, stateau el si ea. Cine e el? Si cine e ea? Asa e. Nu v-am spus pana acum. El este evident un baiat. Unul superb. Par brunet, destul de lung si usor cret si nearanjat. Ochii mari, caprui, ale caror sclipiri sincere ma cucereau pe loc si buzele rosiatice, apetisante. Nu prea inalt, dar nici scund, nici prea slab dar nic un pachet de muschi. E asa cum trebuie sa fie. Cum puteam sa nu ma indragostesc de el. Era visul orcarei fete. Numele lui? La fel de superb ca el. Eduard.
Ea este o fata, evident, una care nu se da inlaturi de la nimic, care ar calca pe oricine in picioare pentru a obtine ce vroia. Blonda, cu suvite lungi, drepte, ochii albastri, ca si gheata, buze pline, trandafirii. E frumoasa, ce-i drept. Dar nimeni nu e perfect. Defectul? Carcterul.
Ma intorc spre oglinda din fata geamului. Oare ce are ea si nu am eu? Parul ciocolatiu cadea in valuri peste umerii goi. Ochii caprui analizau incet imaginea din oglinda. Buzele, nu foarte mari, se potriveau perfect pe fata copilaroasa. Prosopul ce imi acoperea o parte din corpul firav, lasand sa se vada picioarele mele subtiri si lungi. Nu aveam eu cine stie ce forme. Eram o fata normala.
M-am intors la fereastra pentru a-i veghea pe cei doi. Ceva nu era in regula. Se certau. Si chiar daca nu ar trebui, inima mea tresalta de bucurie. Nu trecu mult si, ca deobicei, “ prietena “ mea se intoarse cu spatele la el si porni intr-un mers gratios cine stie unde. El ramase in urma, privind confuz in urma ei. Se aseza inapoi pe banca parca asteptand ceva. Oare stia?
Asta era sansa mea. Nimic nu ma putea impiedica sa merg acolo, sa stau alaturi de el si sa ii ofer toata intelegerea si iubirea de care avea nevoie.
M-am imbracat rapid si am coborat jos. El era tot acolo. Isi ridica privirea si imi arunca o privire indurerata.
- Ai avut dreptate, B!striga el.
- In legatura cu ce? ma prefac eu confuza.
- Cu ea.
- Ce sunt pentru tine zilele petrecute cu ea?
- Zile pierdute! Pentru tine?
- La fel! raspund eu razand.
- Atunci ma ierti?
Puteam sa jur ca aceea a fost cea mai dulce intrebare pe care am auzit-o.
- Nu o fac mereu? Doar ti-am spus : Te iubesc ! Tu o mai faci?
- Nu ti-am promis?

The end...

_______________

A dat Domnul nu? 21 Ma scuzati pentru lipsa de inspiratie. Sper ca nu a iesit chiar o asa mare branza 9.
Votati. Argumentati. Si succes domnelor !! 24
_____

Edit. : Draga mea nevasta, nici eu nu stiu, dar nu iti bate capu 106 Ca nu e chiar o problema 21) Sunt si persoane care nu pun... [ scuzati off-ul 9 ]
Am uitat sa dau start vot 21) Asa Ca :

START VOT 24

#5
Savarina Ali
Ai avut nişte greşeli de tastare, de fapt acum că am termiant de citit, au fost destuuul de multe. Ai mai multă grijă la asta, totuşi nu am văzut cine ştie ce erori gramaticale, de exprimare.
Ceea ce mă înciudează este prologul, nu îi înţeleg ... locul într-un one shot. Prologul se pune atunci când ai o poveste mai lungă şi ai nevoie de un anumit început ,dar la o povestioară... Eh, trebuie să îţi dau credit pentru originalitate, de aşa ceva nu am mai auzit până acum * laughs * şi totuşi, deşi este o idee.. Unică, sincer , nu mi se pare nici necesară şi nici folositoare. Ceea ce vreau să spun era că te puteai lipsi de prolog, ideile menţionate acolo pe puteai pune ca şi început în one shot-ul tău, povestea în sine .Desigur, vorbesc destul de subiectiv. Obiectiv, e original. Nu ştiu cât de corect. Dar fiind vorba de originalitate, orice e corect cât nu încarcă normele gramaticii, exprimării corecte.
Apoi, de menţionat anumite lucruri despre titlu. „ La graniţe dintre viaţă şi moarte”, ei bine, cred că dacă o puneai la singular „ la graniţa” , ar fi sunat mai bine. Graniţele, eu înţeleg la ce ai vrut tu să te referi, or fi ele mai multe, dar nu prea sună bine. Nu sună deloc bine. Poate foloseai „ la graniţele dintre viaţă şi moarte” cred că ar fi sunat ceva mai bine o.O
În primul rând nu e „ endback” ci „ end of flash back” . Şi în al doilea rând 39 Te puteai lipsi de asta şi să pui totul în italic , se înţelegea că îşi amintea personajul. Dar în fine, să zicem că nu e atât de rău. Trebuia să fi pus spaţiu – flashback, text, end of flashback, spaţiu, se vedea mai bine.
Faza e că tu ai un oarecare potenţial, ştii. Dar îmbini limbajul non formal cu cel mai popoţonat şi nu iese deloc bine. A avut o tentă de telenovelă, lucrarea ta. Nu m-a impresionat prea tare, deşi ideea a fost oarecum buniciă. Dacă o transpuneai sub o altă formă, îţi ieşea mai bine. Tu nu ţi-ai ales un anumit stil, ai îmbinat mai multe pe acolo şi a ieşit o salată de... mai multe. În orice caz , nu am simţit nimic din ceea ce ai descris, deşi mi-am imaginat cât de cât cum s-au întâmplat toate. Nu ştiu ce pot adăuga, lucrarea nu este cine ştie ce reuşită, mai ai de lucrat destul de mult. Şi totuşi, nu te descuraja din cauza faptului că sunt eu o persoană atât de directă, mai ai de lucrat, şi eu am avut cândva, încă mai am. Trebuie să îţi axezi un anumit stil, să înveţi să nu mai îmbini totul. De exemplu ai zis pe undeva „ plângea de mama focului” şi după aia ceva de genul „ cristale nu ştiu cum” : - )) era vorba de lacrimi. În orice caz, nu merg mână în mână asta. Exprimarea cu plângea de mama focului = mai mult literatură de consum. Cea cu cristale, text mai controversat. Tu le-ai îmbinat, nu zic neapărat că e un lucru rău, dar nu a ieşit bine.
Partea cu proumbelul a fost cam.. Seacă. Nu m-a atins. Sfârşit de telenovelă, indeed. Nu am simţit dragostea sau drama. But are un oarecare potenţial, mai lucrează. Momentan nu pot ocmenta mai multe de atât. Nu am ce zice.

She
Titlul mi-a atras din prima privirea şi chiar eram curioasă ce conţinut are.
Apreciez faptul că ai scris cu diacriticie.
Ai un stil anume, deşi nu pot preciza cu exactictate ce şi cum. Prima parte, când ai început să povesteşti, mi-a plăcut. Potenţial, right. Chiar te-ai priceput la asta, la a amesteca cuvintele cu explicaţiile, semnificaţiile. Plăcut, destul de plăcut.
Totuşi momentul în care a apărut băiatul ăla, a lăsat de dorit. Puteai să lucrezi mai mult la asta, realizez din primele cuvinte scrise în poveste, din primele exprimări. A fost sec, repet, sec şi lipsit de sentiment. Am înţeles perfect peisajul, pentru că ai descris bine dar nu am simţit emoţia, uimirea, scuza, nimic. Faptul că şi-a şters lacrimile cu hanoracul, era un moment dulce, cute, neajutorat, plin de... compătimire, şi totodată ceva strălucire pe undeva, ar fi părut frumoasă dar deprimată, un peisaj superb mai ales având în vedere locul propriu zis. Oricum, aşa cum ai descris a părut sec şi prea simplu. Lucrurile simple sunt bune dacă au sentimente. A lipsit sentimentul aici.
Totuşi, ai continuat foarte bine. Nu mă aşteptam, dar mi-a plăcut mult continuarea, credeam că o să fie în continuare lipsit de sentiment şi mă înfuriasem, ştii, pentru că am văzut că ai potenţial, stil şi scrii destul de bine. Totuşi, să zicem că nu mi-ai dezamăgit aşteptările. Ai avut, însă, destule lacune. Nu ai îmbinat descrierea, sentimentele şi dialogul prea bine. Când dialogul era terifiant, stricai cu o descriere nepotrivită, când era o descriere frumoasă, nu era sentiment, când aveai sentiment, dialogul strica. În fine, ai înţeles tu ce am vrut să spun, în mare, presupun. Am trecut oarecum peste aceste detalii şi m-am axat pe flashback-uri, faine în orice caz, povestea, ai lucrat bine acolo, cu trecutul, amintirile despre daniel, momentul când a căzut pe acolo, şi-a pierdut conştiinţa. A fost interesant, trebuie să recunosc, mi-a plăcut.
Toată „treaba” cu Christian nu ţi-a ieşit aşa bine. Ca idee, foarte ok, însă ca descriere, lacune. S-a întâmplat prea repede, precipitat. Totuşi, uneori erau sentimente aşa frumoase şi profunde că uitam să mă mai uit după erori.
A fost plăcut în mare parte, idee bună, ai un stil pentru scris, potenţial, poţi mult mai mult – sunt sigură de asta şi nu pot adăuga prea multe. Credeam că nu ai nicio greşeală şi eram încântată de asta, dar până la urmă am întâlnit una. Era de tastare.
Titlul, se potriveşte. Mi-ar fi plăcut să te axezi mai mult pe asta. Mi-ar fi plăcut ca atunci când s-au sărutat să descrii mai bine. Ai zis „ clasic, ştiu ” sau ceva de genul, a fost un gest simplu şi clasic aşa cum ai zis tu, dar prin descriere trebuia să îl faci mirific. Ceea ce nu s-a întâmplat.
Eh, una peste alta, dacă le iau pe toate separat, mi-a plăcut.

Little M
Titlul, perfect. Descrierea, minunată. Sentimentele, profunde.
ŞI TOTUŞI! Trebuia tu să strici totul! Ah, te-aş bate în momentul ăsta * laughs* nu înţelegi nimic, nu?
Mi-a plăcut enorm lucrarea ta până în momentul în care personajul tău se uita pe fereastră şi a văzut-o pe blondă plecând, blah blah blah. Era perfect până atunci, dar după cu dialogul, repeziciunea, totul ce a avut loc acolo, ai stricat ( da, da, sunt furioasă pe tine chiar acum ) . În orice caz, dialogul nu ar fi atât de rău, nu e atât de prost, e bine pus la punct şi îmi place la nebunie replica pe care ai folost-o de final „ N-am promis?” e cu adevărat touching.
ÅžI TOTUÅžI!
A fost atât de fals... Atât de repede şi fals. Ceea ce simţea ea pentru el nu mă îndoiesc că era adevărat, am simţit-o la început, pe parcurs, până în momentul în care s-a întâmplat faza asta enervantă. Dar el ! Frate, ce fals l-as făcut. Dacă asta a fost ideea, felicitări 4acă nu, ţeapă. Nu mi-a plăcut .Adică, doar un moment înainte era cu tipa aia and stuff şi după astalaltă îl întreabă dacă o mai iubeşte şi el răspunde atât de frumos? Replica este prea frumoasă pentru el , pe bune. Fals, fals, fals, fals. Nu mi-a plăcut finalul, nu a avut sentiment,a fost grăbit. De ce a trebuit tu să te grăbeşti la final, de ce?
Stil, ai. Emoţiile, bune, perfecte. Descrierea , superbă, am adorat-o, m-a captivat, te-ai priceput, m-ai prins nu ai ce să îmi mai faci Titlul nu mi se părea cine ştie ce la început dar la final mi s-a părut că se potriveşte şi îmi plăcea. Hmmm, şi dialogul e bun dacă nu ai fi stricat prin repeziciune şi falsitate . duh.
Aş fi apreciat dacă ai fi scris cu diacritce, ar fi fost mult mai bine , ţi-ar fi dat multe plusuri. Ai avut şi nişte greşeli de tastare pe care nu le-am luat chiar atât de mult în seamă ( toate trei aţi avut ). Lucrarea a fost bună cu excepţia detaliilor menţionate mai sus.
Ah şi ştii, povestea ca idee, în sine ; well, been there, done that. Poate şi de asta mă irită finalul. He’s so... false. Ca şi prietena. Pe niciunul nu trebuia să îi ierte, ah, dar dragostea asta. Cu adevărat, se încadrează în romance * laughs * şi ... drama, somehow? Anyhow, finalul m-a iriiitat prin falsitate, repeziciune... de ce mă mai repet?

Votez Little M ÅŸi She.
Felicitări tuturor pentru duel. Ali, mai lucrează şi nu te descuraja, fight, fight, fight. Dacă îţi place să scrii, nimic şi nimeni nu te poate opri .

( sper că două persoane trebuie să votez xd )

#6
Savarina Ali . Clişeu . Faza cu lumea de dincolo îmi aduce aminte de un film în care un tip moar eîl întâlneşte pe un individ caaare de asemnea nu ştiu ce păţeşte. Era pe Jetix acum câţiva ani. Povestea cu dragostea biiine că nu mai e cu copilaşi adolescenţi parcă ar fi ăia de la Disney. Bine că sunt adulţi măcar. Îmi place oricum ce ai scris într - o oarecare măsură pentru că ai avut puţine emoţii. Ai dat de înţeles anumite chestii, dar nu ai avut descriere. Adică okey plângea, plângea rău de tot era sfâşiată probabil, dar eu am înţeles doar că plângea. Nu făcea nimic special în ochii mei decât să plângă pentru că nu ai avut descriere suficientă în care să spui dacă fix plângea atât de rău.Parcă te ţine cineva în loc atunci când vrei să descrii ceva. Lasă - ţi imaginaţia şi joacă - te cu ea. Nu înţeleg cine te ţine să nu scrii ce doreşti tu. Pune - ţi o melodie ce inspiră aceleaşi emoţii ca personajele şi lasă - te purtată de val. Parcă te ţine cineva legată de pat să nu descrii un anumit lucru. Nici la descrierea fizică nu prea stai okay pentru că ai obiceiul să descrii mecanic majoritatea lucrurilor. Ideea bunicică + puţină descriere din şi din + o încercare de a face ceva plăcut, îbsă nici tu nu eşti sigură pe tine şi pe ce faci tu şi scrii.
She . Îmi place ideea, dar cam repede trecerea asta de emoţii. Ce e aici ? Piaţă de emoţii ? În primul rând tipa prea oscila între iubirea dintre fostu şi Chris. A oscilat de fapt foarte repede. De unde această schimbare, dom ' le. Era deodată îndurerată, apoi a izbucnit în sufleţelul ei alte emoţii. Ai făcut o trecere foarte aiurea de la emoţie la emoţie şi nu ai descris anumite stări calumea care erau esenţiale.
L.M Mie mi - a plăcut a ta. Şi punct. A fost a naibii de simplistă o.O nu te-ai complicat cu nu ştiu ce fel de descrieri şi mai ştiu eu ce epitete somptuase and sh!tz. Îmi place cum ai pus iubirea în prim plan şi ai modelat personajelecum ai avut tu chef.



EDIT : Măh se voteză două sau una singură ? O.o dacă se votează una singură atunci mah vote goes to Lilttlw M.
-

#7
Citat: Măh se voteză două sau una singură ? O.o

Ideea era sa votati doua lucrari, dar nu trebuie sa faceti acest lucru. Era preferabil, dar puteti sa votati si o singura lucrare daca vreti. Trebuie doar sa aduceti argumente, si pana acum ati adus, deci totu-i bine. xD
[center][Imagine: 5ml548.png][/center]

#8
Paii. Avand in vedere ca este 7 septembrie, prima runda s-a incheiat. Scorul e de:
Prin vot:
Little M: 2 voturi
She : 1 vot
Savarina Ali: 0 voturi [ sorry 108 ]
La Poll:
L.M: 3 voturi
She: 1 vot
S.A: 1 vot
In total :
L.M.: 5 voturi
She: 2 voturi
S.A.: 1 vot
Deci cele care trec in runda a 2-a sunt Little M [ eu ] si She [Ana]. Felicitari concurentelor.
Blah. Blah. Blah.

Sa trecem la runda a 2-a 21
Limita de pagini: Cel mult 2 pagini in word
Tema: Timpul
Perioada de postare: 7 - 10 septembrie
Perioada de votare : 10 - 17 septembrie.
V-as ruga sa nu votati in poll. Acela era pt runda trecuta. Votati creatia nu autorul.
Voturile date inainte sau dupa perioada de votare nu vor fi loate in calcul. Nu vreau [vrem] sa vedem posturi de genu:
Il votez pe x si y pt ca mi-a placut cum scrie.
Argumentati.


Succes draga hug

#9
Iata-ma. :] Damn, nu voiam sa fiu prima. : -s Dar in fine. Succes, Miru! hug Iar voua lectura placuta! [desi ma indoiesc de asta] Ma rog, here I go:

Timpul ÅŸi un turn cu ceas


M-am oprit în faţa turnului cu ceas şi mi-am ridicat capul pentru a-l vedea cât mai bine. O senzaţie ciudată, pe care nu o pot defini prea bine, m-a străbătut. De parcă, deşi mă aflam în faţa acelui mastodont ce îmi stătea drept mărturie a trecerii timpului, acesta din urmă ar fi îngheţat şi întreaga lume s-ar fi oprit. Pentru un moment – unul memorabil – , m-am desprins de tot ceea ce mă definea ca simplu om. Devenisem un spirit, o adiere, sau asta simţisem atunci.
Cu toate acestea, ácele negre, colţuroase şi ameninţătoare încă se mişcau şi se grăbeau să vestească a şaptea oră a amiezii. M-am lăsat indusă într-o transă bizară în timp ce am aşteptat să aud bătăile ce se apropiau.
Am încercat să mă desprind de regretele pe care le lăsasem acasă, să cred în puterea tămăduitoare a timpului. Secundele, zilele, anii aveau să treacă şi să mă readucă pe linia de plutire. În fond, toate grijile pe care mi le făcusem şi toate văicărelile de care mă agăţasem nu erau decât nişte scuze cotidiene de a mă simţi mizerabilă fără un motiv real. De parcă mi-ar fi fost frică de fericire. Frică ce m-a orbit, n-am mai putut vedea că timpul nu e decât o oportunitate. “Foloseşte-o ca atare”, răsună o voce în capul meu.
Am privit visătoare turnul şi ceasul pe care îl susţinea. Pentru un moment, am avut impresia că ácele i se arcuiesc înt-un zâmbet, de parcă ar fi vrut să mă aprobe. Un zâmbet jucăuş şi tot o dată melancolic, ce mă îmboli să reflectez, să mă întorc în timp.
Istoriile de toate felurile sunt piloni ce au clădit lumea. Fie că e vorba de o eră a iluminării, de un război sau de simpla zi de ieri, de o romanţă victoriană, de o maşinărie a viitorului sau de primul dinte căzut din gura inocentă a copilului ce azi e un adult. Fapte mărunte sau măreţe din trecut – lucruri pentru care oamenii şi-ar da viaţa.

Gândurile mi-au fost întrerupte de o bătaie puternică urmată de un ecou în surdină. Cea de-a doua bătaie păru să îmi urce până în creier în încercarea de a mă doborî. Privind turnul, iluzia că acesta avea să se dărâme peste mine îmi dădu un fior. De această dată zâmbetul era mai degrabă unul meschin, satiric, o bătaie de joc. Toată acestă imagine îmi tremură o perioadă în faţa ochilor, parcă reverberând odată cu ultimele bătăi. Cântecul odată încheiat lăsă loc unei linişti mormântale. O linişte ce părea, însă, să ascundă ceva – cuvintele stăteau pe buzele tuturor, dar nimeni nu vroia să deranjeze aranjamentul firesc al lucrurilor. Acela era momentul de repaus, calmul dinaintea viitoarei furtuni.
Acum, ceasul nu mai zâmbea; rânjea în adevărata putere a cuvântului. Era un gest aproape deloc răutăcios, ci mai degrabă unul familiar, o simplă glumă nevinovată. Am zâmbit şi eu – cu căldură, dar cu o notă de aroganţă, cu bărbia ridicată într-un unghi elegant, cu vorbe ce îmi stăteau în priviri. “N-ai reuşit, nu m-ai speriat”, păreau să zică în timp ce eu clătinam uşor din cap şi mă îndepărtam.

Mai târziu în acea seară am luat autobuzul către casă. La un moment dat, un bătrân – tipicul înţeleptului, însă fără barbă albă – se întoarse către mine şi îmi vorbi.
- Scuză-mă, nu ştii cumva ce oră e? mă întrebă el cu un aer confident, de parcă urma să îi dezvălui cine ştie ce informaţie.
M-am uitat la ceasul pe care îl aveam la mână şi i-am răspuns că e aproape ora opt.
- Ah, nu stă timpul în loc, afirmă el şi îmi zâmbi întrebător.
I-am zâmbit înapoi şi aş fi vrut să zic ceva drept răspuns, dar nu am găsit nişte cuvinte potrivite. Cine eram eu să decid? Eu? Eu nu ştiu nimic. Sunt un om în mulţime, un fir într-un ghem. Un nimic pentru care timpul e o enigmă. Viaţa, timpul – nu există nici reguli şi nici etichete pentru aşa ceva.
___

Inca o data succes, Miruna! :]
[center][Imagine: 5ml548.png][/center]

#10
Ok 21 Tocmai am terminat 9 Azi [ acum ] nu am avut inspiratie mai deloc... Ceea ce o sa cititi va fi mai mult o insiruire de ganduri... Chestii care imi treceau azi prin cap cand eram la scoala [ hate school >.< ] . Si nu e cine stie ce [ am avut lucrari mai bune parerea mea. Si sa stiti cand ma refer la " el " ma refer la un baiat nu la timp asa cum a spus mama 24 Gata tac ca dau prea multe detalii 24 Titlul nu e prea bine ales [ lipsa de timp ]. Sorry about that. Si scuzti eventualele greseli de tastare. Sunt cam adorminta 21


O piesa lipsa.


Am citit o data, intr-o carte, ca timpul nu exista, el slujeste. Ma intreb daca e adevarat. Nu as putea crede asta. Mi se pare doar o minciuna insirata. Daca timpul ar sluji, atunci, cand noi i-am cere, s-ar opri. Dar nu e asa. El merge inainte, indiferent de rugamintile noastre. Si totusi, daca el nu se opreste, daca inima inca imi bate si daca acele argintii ale ceasului inca se misca, atunci de ce de fiecare data cand ma uit la el, simt ca parca nu ar trece? Mi-am dorit de atatea ori sa treaca, sa treaca mai repede, ca el sa dispara si ca eu sa imi pot indrepta, in sfarsit, atentia spre altceva. Dar chiar si asa, amintirea lui ramane, si singurul lucru pe care il pot face e sa astept. Sa astept sa se scurga si ultimul gram de nisip din clepsidra, sa cada si ultima frunza, sa ude si ultimul strop pamantul si ultima floare sa se ofileasca.
Dar e asa de greu sa astepti ! Secunde se transforma in ore, zile in saptamani si luni in ani. Si trece asa greu. Si parca lipseste. Lipseste ceva. Dar ce? Timpul trece, secundele zboara, minutele dispar, unul dupa altul. Si astept, astept, astept. Si nu mai stiu ce astept. Oare astept ca amintirea lui sa treaca, sa il uit? Sau poate astept ca stelele sa rasara, macar sa stiu ca privim acelasi cer. Sau poate, astept sa il vad din nou trecand prin fata mea, zambind ca intotdeauna, cu dintii sai perfecti si buzele prea pline, cu ochii sai caprui, ce scanteie-n lumina, cu mersul sau prea gingas, prea nedemn de un baiat.
Si cateodata imi doresc sa stau si sa-l privesc o zi intreaga. Dar parca nu-i deajuns. Inca o ora. O ora si o zi sa il privesc, sa il admir si sa ii simt mirosul dulce atunci cand trece pe langa mine. Si el sa nu isi dea seama, nici sa nu realizeze. Sau poate, mai bine sa ma observe, sa stie si sa afle ce simt pentru el.
Si secundele trec, si trec, si nu stau. Nici un pic. Sunt nemiloase, crude, si lipsite de sentimente.
Si brusc, aud pasi, pasi ce vin spre mine, spre camera mea, deranjandu-mi gandurile. Oare ce-o mai vrea?
- Scumpo ! Nu mai sta atat la geam – o sa racesti! Ti-am reparat ceasul.
Mama. Ca deobicei, cu parul ei buclat si negru, si ochii verzi patrunzatori, imi zimbi dulce, incercand sa aseze ceasul cum trebuie. Era frumos. Era argintiu, cu niste modele mov ce incadrau cristalul in forma de cerc, si acele ce se miscau intr-un ritm destul de alert as zice, aratand rapid spre fiecare punct si cifra ce era asezata in spatele cristalului.
Femeia pleca, lasandu-ma din nou singura in acel peisaj monoton, dar melancolic.
Tic-tac.
Tic-tac.
Tic-tac.
Ah! Acel sunet ritmic imi alina din nou urechile, numarand secundele ce mai ramaneau pana cand aveam sa-l vad.
- Ce n-as da, o ora si o zi sa veghez din umbra asupra lui! Dar parca nu e de ajuns… Niciodata nu va fi, gandesc eu cu voce tare in timp ce imi indrept capul spre ceas.
Sunt fericita. Am recuperat piesa lipsa. Ceasul ce atarna pe perete umple linistea cu ticaiturile prin care numara secundele. Si e atat de bine!

____
Succes hug
Votati va rog 21
Am uitat din nou 29 24
START VOT 9



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Duel: Savarina ali vs Little M Little M 7 4.440 19-08-2010, 08:50 PM
Ultimul răspuns: Little M


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)