Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Don't cry...

#1
hm... deci... m-am hotărât să postez un nou fic, fiindcă tot fiind răcită n-aveam ce face... so... hope you'll enjoy it... ah, fic-ul este făcut la persoana I deci să nu vă legați de asta xD

Capitolul 1: Ultima lacrimă

O ultimă lacrimă căzu pe obrazul meu, înainte de a fugi de lângă el cu pași repezi. Dintr-odată începu să plouă, cerul parcă plângea și el cu mine, simțindu-mi durerea. Părul roșcat mi se lipise de față. Mă amăgisem că el m-ar iubi, crezusem fiecare cuvânt al lui, dar am greșit. Mi-am dat seama deabia acum, când e prea târziu. “Ne despărțim“ au fost ultimele lui cuvinte, spuse cu acea indiferență pe care o cunoșteam deja prea bine. Îmi aduc aminte de zilele în care îi spuneam că îl iubesc, iar el doar zâmbea seducător și mă strângea în brațe. Ce clipe frumoase trăisem...
- Izzie? mă strigă un glas familiar din spate.
M-am întors ușor, vâzând o siluetă mult prea bine cunoscută, îmbrăcată într-un costum Chanel crem, si niște pantofi albi din satin care se murdăriseră de la ploaie. Era mama...
- Scumpo, te simți bine? Ai plâns cumva? mă întrebă ea îngrijorată.
Cât voiam să mă arunc în brațele ei și să îi spun ce am pățit, dar ceva m-a împiedicat. Nu voiam să îi șterg zâmbetul de pe buze cu problemele mele. Așa că am ridicat simplu din umeri, felul meu de a spune “sunt bine”. Mama zâmbi ușor, apoi mă chemă cu ea în mașină, pentru a ajunge acasă. De unde eram până acasă, era vreme de o oră, dar niciuna dintre noi nu a spus nimic. Eu nu puteam deschide gura pentru că un șuvoi de lacrimi ar fi vorbit în locul meu, iar mama nu zicea nimic din cauză că, cred eu, știa că nu îmi place să fiu asaltată cu întrebări. Ajunse în fața blocului, mama parcă mașina, apoi am coborât amândouă, îndreptându-ne spre bloc. Când am ajuns în casă, am alergat spre camera mea, apoi, ca deobicei, m-am așezat în fața computerului. Am intrat pe messenger căutând-o cu disperare pe prietena mea cea mai bună. Cum era de așteptat, Kelly era offline. Singurul care era online era el, Chris. Nici nu am rezistat să îi citesc numele până la sfârșit, căci am început să plâng.
[center]CJ: hey, Iz
Strawberry: lasă-mă!
CJ: scumpo, lasă-mă TU să-ți explic ce s-a întâmplat...
Strawberry is now offline.
[/center]

Am închis calculatorul, venindu-mi să-l arunc pe geam. Dar de ce era vinovat bietul meu calculator pentru al arunca pe geam? El nu facuse nimic, Chris făcuse destule... mă rănise... Poate nu am fost nici eu perfectă, am avut toanele mele, dar niciodată nu am făcut ceva care să îl rănească.
- Scumpo, la masă! se auzi glasul mamei din bucătărie.
Când m-am ridicat de pe scaun, o fotografie cazu pe podea. M-am aplecat să o ridic analizând-o și zâmbind. În fotgrafie eram eu, la vârsta de trei ani, cu părinții mei. Îmi era dor de tata. De ce a trebuit oare să moară. Mama nu a știut să-mi răspundă la această întrebare nici când aveam șase ani, nici acum, după ce trecuseră deja zece ani. Acum știu motivul medical de care a murit, cancer, dar de ce el? Am părăsit camera mergând agale spre bucătărie, târșâindu-mi picioarele ca de fiecare dată când nu mă simțeam bine. Mama mă analiză din cap până în picioare.
- Izzie, te cunosc, știu că ești albă, foarte albă, dar acum ești ciudat de albă. Și în plus ai și o față de te bagă în sperieți, zise ea încruntându-se ușor.
- Mamă, lasă-mă, te rog. Chiar n-am chef de întrebări. M-am certat cu Kelly, am spus eu prima minciună care mi-a venit în cap.
M-am așezat la masă, luând furculița în mână și începând să mă joc cu piureul din farfurie. Am mâncat repede, apoi i-am zis mamei "noapte bună" și m-am dus la culcare, destul de devreme.

Izzie
Chris
Kelly
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#2
Vrei sa-ti spun ceva? Sper ca ai intuit ca nu e ceva de rau, dar draga am o veste foarte bizara:
Fic-ul tau este foarte tare! Desi am vazut doar un cap, deja mi-a captat atentia. Descrierea este, povestea m-a "inundat", am plans... (asa sunt eu, mai emotionata) si... dialogul nu e plictisitor, naratiunea sti cum e... Nu ai avut (prea) multe greseli. OK, o intrebare: O sa pui repede urmatorul capitol? Eu te-am lasat, spor la scris!

Bye-bye

#3
Ok.....incep si eu sa-ti zic ce parere am...nu e primul de la tine insa imi place mai mult ca restul. Un capitol e de ajuns ca sa simt finetea stilului. E simplist insa prin simplism atrage. O floare intr-o gradina e de nerecunoscut insa o floare in pustiu da. Felul de a scrie e atractiv nu e incarcat, repetitii nu sunt si asta e foarte bine.

Deci e bun, si abia astept sa-l vad pe urmatorul
la nici cand sase ani trebuia un aveam : nici cand aveam sase ani

#4
Hello Nya-chan ^.^ m-am gandit sa trec si eu pe la fic-ul tau. ^^
In pirmul rand lasa-ma sa te felicit ai avansat destul de la utlimul tau fic. Acum ai descriere mai detaliata si mai fina iar asta imi place. Totusi mi s-a parut ca actiunea a fost putin cam fulgeratoare.

Citat:... înrebare nici când șase ani,

Aici nu stiu ce ai vrut sa spui, nu mi-am dat seama, sper sa imi zici, candva :))). Sper. Ma rog.

In rest nu am gasit greseli de tastare si/sau exprimare. Am un lucru de obiectat, incearca sa faci capitolele mai lungi si fa-le sa aiba o anumita dimensiune, dupa cum spunea Aly, nu un capitol sa aiba o pagina de Word, celalat sa aiba doua pagini iar celalat iarasi sa aiba o pagina. Arata inestetic, asa-i ? ;))
Ce pot sa mai spun ? Sa nu te lasi de el pentru ca promite ceva, dar sa nu te lasi purtata de val, si condusa de altii care nu stiu ceea ce zic, tu continua sa faci lucrurile asa cum stii. ^_^
[Imagine: tumblr_ljy3o2Lf311qzf4bro1_500.gif]

Always keep the faith !



YunJae, YooSu, ChangSica, HunHan.



The pleasures of the mighty are the tears of the poor
A song will outlive all sermons in the memory
Always Keep The Faith
Deferto Neminem
Hope to the End













#5
here's the next, l-am făcut pe fugă căci nu știu când voi mai avea timp să postez... nu este foarte lung, și nici prea bun, sper doar să... vă placă ^^ ah, o să vă las în suspans, așa că citiți ca să aflați cum :-" denny, scuze, să ști că ăsta în word are o pagină jumate... scuze, o să am grijă data viitoare :D

Capitolul 2: Când lacrimile spun totul

Dimineața veni repede, poate prea repede. M-am ridicat leneșă din pat, deschizând draperiile și lăsând lumina să-mi învăluie camera. Am închis ochii când lumina s-a strecurat prea brutal în camera mea. Capul mă durea, și mi-am adus aminte ce s-a întâmplat ieri. Prima dată am crezut că ziua ce trecuse fusese un vis dar apoi m-am uitat în oglindă și, văzându-mi chipul alb ca varul mi-am dat seama ce se întâmplase. Lacrimile deja începuseră să-mi curgă pe obraji, dar mi-am pus mâinile la ochi, încercând să le opresc.
- N-o să-ți dau satisfacția de a mă vedea plângând, Chris! Ai să vezi că pot fi cu orice băiat! am zbierat, crezând într-un moment de nebunie că el mă poate auzi.
M-am îndreptat spre dulap și m-am îmbrăcat repede într-un tricou alb, o fustă roșu cu negru plisată și un bolero negru. Părul mi l-am lăsat liber, punându-mi o bentiță neagră în păr, apoi mi-am luat ghiozdanul de pe jos și am alergat până în hol. Mi-am luat o pereche de bascheți din dulapul din pantofi, apoi am ciulit urechile, vrând să aud ce zice mama:
- Scumpo, să îți iei ceva de mâncare!
Am zis un „da” sec, apoi am ieșit pe ușă, prea devreme, știind că deabea peste o oră trebuia să fiu la școală. N-aveam mult de mers, școala era la două străzi distanță de blocul meu, așa că în zece minute am ajuns. Intrând pe poarta liceului, am luat-o pe lângă gașca lui Chris pentru a-i lăsa să se holbeze puțin la mine. Le-am simțit privirea ațintită asupra corpului meu, zâmbind ușor. Neuitându-mă pe unde merg, am dat peste Chris.
- Chiar așa de mult vrei să mă săruți? am întrebat eu scoțând un râs sec și batjocoritor.
- Ascultă la mine păpușă, chiar dacă ne-am despărțit nu înseamnă că nu pot să te fac a mea, apoi să te arunc la gunoi ca pe o păpusă stricată, zise el furios.
- Doar încearcă să faci asta și vei regreta!
Am plecat, puțin speriată de vorbele lui, îl vedeam în stare de orice în acest moment. Am urcat scările până la etajul doi, apoi am intrat în clasă așezându-mă în ultima bancă de pe rândul de la fereastră. Mi-am privit colegii, care păreau și mai mahmuri decât deobicei. Două mâini mi-au acoperit ochii.
- Ghici cine e! zise o voce amuzată.
- Kelly! am spus eu întorcându-mă repede și strângând-o în brațe. Scumpa mea, mi-a fost dor de tine. Și în plus... vești noi: imbecilul de Chris s-a despărțit de mine.
- Ce?! Copilul ăla vrea bătaie? Ți-a zis măcar de ce?
- Nu... dar știi, el e mai mare decât mine cu doi ani. Poate acesta a fost motivul.
Dar nu am mai apucat să ne terminăm conversația, căci colegul meu de bancă, un băiat cam gras și răutăcios, își făcu apariția. Dădu scurt sin cap spre mine și spre Kelly, apoi se așeză în bancă, zguduind-o. M-am așezat și eu pe scaun, deschizându-mi caietul de matematică, și văzând stupefiată că nu-mi făcusem tema. Cu toate problemele legate de Chris, uitasem cu desăvârșire de școală. Într-o clipită îmi veni o idee. Profesorul de matematică, un bărbat scun și dolofan cu început de chelie, intră în clasă cu catalogul sub braț. Ne salută, apoi deschise catalogul și spuse:
- Isabella Watson!
Asta eram eu. M-am ridicat ușor în picioare, tremurând și ținându-mi degetele încrucișate pe sub bancă.
- Domnule profesor, nu mi-am făcut tema, am spus eu cu un glas exagerat de calm.
- De ce, domnișoară Watson? zise el, cu un pix în mână, pregătindu-se probabil să-mi dea nota doi.
Nu am răspuns nimic, ci doar am început să plâng. Voiam să plâng pentru al impresioana pe profesor, dar defapt plângeam din cauza lui Chris. Profesorul mă privi impacientat, apoi spuse că mă iartă de această dată. Totuși nu m-am oprit din plâns, parcă ce se întâmpla în jurul meu era departe, mult prea departe. Într-o secundă mi s-a rupt firul. Probabil leșinasem...
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#6
Hmm.. Sa`ncep cu ce e mai rau, ca sa sfarsim cu ce e foarte bine. :]
Pentru inceput..am observat putine greseli, niste repetitii care chiar suna cam rau =s [ "lăsând lumina să-mi învăluie camera. Am închis ochii când lumina" si "Părul mi l-am lăsat liber, punându-mi o bentiță neagră în păr"].

Descrierea e foarte buna, chiar am ramas mirata, in special ca ai avansat foarte mult [eu probabil am decazut de cand n`am mai scris..nevermind =D]. Naratiunea e ingrijita, chiar foarte corecta, in schimb uneori ai tendinta de a grabi totul [acolo trebuie sa adaugi doar putina descriere]. Dialogul imi place cel mai mult : nu e mult, nu oboseste, e perfect, cat trebuie. <3

Anyway.. Love it! :] Imi place mult si ideea fic`ului si tot ce tine de el. xD
Succes la scris. <3

#7
cu cine seamănă Chris, adela? O_O că eu habar n-am :)) în capitolul ăsta am povestit faza cu coma, exact cum mi s-a întâmplat mie vara care a trecut când am fost în comă...

Capitolul 3: Miracolul

M-am trezit stând pe un pat alb, în mijlocul unei camere, plină de lumină. M-am ridicat uşor strigând-o pe mama, apoi pe Kelly şi într-un final pe Chris. O persoană a cărei prezenţă mă orbea, se apropie de mine, rugându-mă să iau loc. M-am aşezat din nou pe pat, cu picioarele încrucişate.
- Cine eşti? am întrebat eu, ferindu-mi privirea de acea persoană.
- În momentul acesta, cine sunt eu este ultimul lucru important, zise persoana, cu o voce de bărbat care mă fermeca.
- Unde sunt?
- În închipuirea ta. Ai intrat în comă, după ce ai avut o criză. Acum eşti aici, pentru a-ţi decide soarta: mori sau rămâi în viaţă. Poţi ieşi din comă numai dacă vrei tu, însă dacă alegi moartea… ei bine, îţi dai şi tu seama ce se va întâmpla. Acum, de ce ai vrea să trăieşti şi de ce ai vrea să mori?
Îl priveam în ochi, în sfârşit pe interlocutorul meu. Ochii lui erau albaştrii şi străluceau mai mult decât soarele. Într-un final, dându-mi seama că aştepta un răspuns, mi-am dres glasul şi am spus:
- Păi… vreau să trăiesc pentru mama, pentru Kelly şi pentru restul persoanelor la care ţin, şi vreau să mor pentru că mă simt distrusă de Chris.
- Atunci, vrei să trăieşti sau să mori? a întrebat el.
Am tăcut, vrând să spun că vreau să trăiesc, dar nu puteam. Bărbatul însă şi-a dat seama ce vreau şi a spus zâmbind:
- Atunci fugi, fugi de lumină şi nu te uita în spate, nu arunca nicio privire înapoi.
Nu am aşteptat să mi se spună de două ori, şi am fugit, până am fost înghiţită de întuneric.
O groază de voci îmi invadau mintea şi am început să tuşesc puternic.
- Uitaţi! Se trezeşte, se auzi un ţipăt ascuţit în urechea mea.
- Îndepărtaţi-vă rapid de pat! se auziră mai multe voci.
Peste câteva ore care părură câteva minute, am deschis ochii. Am privit în jurul meu şi am observat-o pe mama, iar lângă ea stătea Kelly. Amândouă aveau ochii roşii de plâns, dar când au văzut că mă trezesc, au zâmbit mirate şi m-au strâns în braţe. Am început să plâng. Suferiseră din cauza mea şi asta nu mi-o puteam ierta niciodată. Mama se dădu la o parte lăsându-mă să respir, în timp ce Kelly mă pupa pe frunte. Mă simţeam uşoară ca un fulg, parcă renăscusem, ca un phoenix, care renaşte din propria lui cenuşă. În salonul de spital intră un doctor cu un carnet în mână.
- Domnişoară, se pare că sunteţi bine. Răspundeţi bine la tratament, ceea ce este spectaculos, după ce aţi fost trei zile în comă. Deci, dacă vreţi, puteţi pleca astăzi acasă, dar dacă ceva merge prost, veniţi de urgenţă înapoi. O zi bună!
Le-am spus mamei şi lui Kelly să plece, căci voi veni singură acasă. Mama încercă să zică ceva, dar i-am pus un deget la buze şi înţelese că vreau să fiu singură. Voiam să mă gândesc la discuţia cu acea persoană din închipuirea mea, dar n-am mai avut timp, căci pe uşă intră Chris. Se uita la mine fără să ştie ce să spună, doar privindu-mi faţa albă. L-am lăsat cu ochii în soare, ducându-mă după parapet şi îmbrăcându-mă în hainele aduse de mama, nişte blugi negri şi un tricou roz. M-am întors la Chris şi m-am aşezat pe pat, uitându-mă fix la el cu o privire întrebătoare.
- Izzie… dă-mi înapoi inelul, zise el privind în jos.

*Flashback*
Era o zi plăcută de vară, una dintre acele zile în care nimic rău nu se putea întâmpla. O fată roşcată stătea pe o bancă din parc uitându-se atentă, sau cel puţin aşa părea, la jocul vântului. Un băiat alergă spre ea cu un zâmbet larg pe faţă. Când îl văzu, ochii îi radiau de fericire.
- Izzie… am ceva pentru tine, zise el sărutând-o pe fată pe frunte, scoţând la iveală un inel superb, din argint.
*End of flashback*
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#8
după lupte interminabile am reuşit să mai scriu un capitol... acţiunea cred că e cam grăbită, scuzaţi :D şi scuzaţi dacă e prea scurt, cu şcoala pe cap nu mai pot face prea multe >.<

Capitolul 4: Moartea…

Am început să plâng în surdină privindu-i chipul netulburat. Nu părea că îl doare că plâng, aşa că mi-am dat jos de pe deget inelul şi l-am aruncat în el. L-a prins cu o uşuritate nemaiîntâlnită, apoi mă privi în ochi, şi pentru o secundă, mi s-a părut că zăresc tristeţe în ochii lui, dar în clipa următoare am fost convinsă că era doar din cauza luminii.
- Izzie, nu te supăra dar şti că nu mai suntem împreună, zise el lundu-şi acelaşi aer ignorant. Acum te duc eu acasă, nu te pot lăsa în starea în care eşti să mergi singură acasă.
Am dat uşor din cap, părăsind salonul urmându-l pe Chris. Ce fusese acea sclipire în ochii lui? Părea trist, dar putea foarte bine ca vederea să-mi joace feste. După ce am ieşit din spital, se întoarse brusc pe mine, se apropie de faţa mea, apoi fără să mă atenţioneze, îşi lipi buzele de ale mele. Îşi strecură uşor limba printre buzele mele, apoi începu să-mi maseze limba cu limba lui. Nu avea nevoie de indicaţii pentru a-şi controla limba in gura mea, o cunoştea deja prea bine. Am răspuns imediat la sărut, fără să mă gândesc. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că am făcut cea mai mare greşeală. Limbile noastre se jucau, şi nici când nu mai avuseseră atâta plăcere. Chris a rupt uşor sărutul şi îmi şopti la ureche, muşcându-mi uşor lobul urechii:
- Te iubesc, scumpo. Dar nu mai pot fi cu tine, îmi pare rău.
Am zâmbit uşor, apoi i-am luat mâna rece şi am mers până la un semafor. Chris a luat-o înainte neauzindu-mi ţipetele să se întoarcă. Impactul a fost produs într-o fracţiune de secundă. O maşina neagră l-a lovit din plin, aruncându-l trei metri mai departe. Am început să ţip şi am fugit spre trupul lui inert. Mi-am pus mâna caldă pe faţa lui rece, apoi i-am sărutat buzele vinete. Nimic… Pe faţă îi era întipărit ultimul surâs. Mi-am lăsat faţa pe pieptul lui, lăsând lacrimile să curgă în neştire. Am auzit glasuri speriate în jurul meu, apoi am adormit.
M-am trezit repede sperând ca totul să fi fost doar un vis. Am privit în jurul meu. Eram în cameră mea, ascunsă de toate pernele şi păturile din jurul meu. M-am liniştit puţin, dar încă nu eram sigură ca nu fusese totul real. Am ieşit din camera mea, aproape fugind şi am dat buzna în camera mamei. Am văzut-o abătută cu faţa în pământ.
- Mamă, Chris Campbell, îi cunoşti părinţii, a murit? am zis eu cu glas tremurat, privind-o în ochi.
Mama nu a răspuns, doar s-a ridicat de pe pat, şi m-a strâns în braţe. Nu era necesar să aştept răspunsul, îl ştiam deja: da, murise. Din cauza durerii, nu mai puteam nici măcar să plâng. Scoteam doar câteva gemete pline de suferinţă, în timp ce îmi îngropasem faţa în umărul mamei.
- De ce, mamă? a fost singurul lucru pe care am reuşit să-l spun cu un glas răguşit şi tremurat.
Drept răspuns mama mă strânse şi mai tare în braţe şoptindu-mi cu un glas liniştit, care încerca să îi stăpânească durerea, că totul va fi bine. Încerca în zadar să mă liniştească, era prea multă suferinţă. Îi simţeam neliniştea, aceiaşi nelinişte pe care a avut-o după ce a murit tata. Şi mama suferea, dar nu ca mine. Nu îl iubise, nu era decât băiatul unor prieteni de familie, dar eu mi-aş fi dat viaţa pentru el. L-aş fi iubit şi dacă m-ar fi omorât. Sentimentele nu pot fi ţinute în frâu niciodată. Acesta era un defect al oamenilor, pe care aş fi fost bucuroasă să nu-l am, dar din păcate nu îmi puteam controla dezavantajele omeneşti. Oare eram singura care suferea în halul acesta? Probabil că nu, nu cred că eram singura căreia îi murise iubirea vieţii. I-am luat uşor mâinile de pe mine mamei, ieşind cu paşi mici din cameră. M-am dus spre dulap şi m-am îmbrăcat cu o rochie scurtă, neagră, cu tivul de dantelă, iar în picioare mi-am pus nişte cizme tot negre. Mi-am pus telefonul şi portofelul într-o geantă de aceiaşi culoare, apoi am ieşit din casă. I-am spus mamei, încet, un “pa” sec , înainte de a trânti uşa cu putere. Am început să merg încet pe stradă, privind trecătorii, atât de lipsiţi de griji. Am suspinat uşor, apoi fără să vreau, m-am uitat la băiatul din faţa mea. Avea părul blond, iar ochii îi erau de un albastru intens. Mi se părea că îl cunoşteam de undeva, dar nu ştiam de unde. Nerealizând că îl priveam insistent, când am trecut pe lângă el, mă prinse de încheietură şi se îmi spuse:
- Îţi aduci aminte de mine, Izzie? Te-ai uitat înapoi, şi am fost obligat să vin. Ţi-am spus să nu te uiţi înapoi, ţi-am spus! Acum sunt nevoit să trăiesc ca un muritor, în loc să fiu doar rodul imaginaţiei tale.
Atunci mi-am dat seama: era el…
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#9
Hellow there!:D
Am cazut si eu pe aci:P
Deci, ficul in 4 capitole a luat o turnura la 360 de grade care nu ma asteptam, don't worry I LIKE IT!
Nu am stat sa caut greseli de exprimare si ortografie, deobicei imi ies singure in fata:D
Imi place foarte mult povstea si pot spune ca prima data am crezut ca e un inger cel din vis, unul care l-a vazut o data si pha!
Dar vad ca nu e asa:X:X:X:X waa devine interesant:D
Sper sa pui rpd next :X Gambate!
[Imagine: 2e5s776.jpg]
Din focul iubirii adunam taciuni
Ce se nasc din incandescenta ploii de soare...
Unde-a ramas visul tainic de pe maini
Schitat de priviri cu-a lor patima-arzatoare?

[Imagine: k4fa84.jpg]
Noi suntem iluzii a ceea ce este muritor, iar scena este o iluzie a vieţii.
"El nu credea in nimic, cu exceptia viciului insasi si a unui zeu viu care exista pentru singurul scop de a face posibila satisfactia fata de rau."


[Imagine: chibi_2442.gif]
Emyleene, chibi-ul lui fake_fate

#10
Well ... Imi place ficul . E interesant si reusit , ceea ce ma face sa cred ca ai evoluat in ceea ce priveste ficurile . Cred ca ar trebui sa iti acorzi mai mult timp pentru un capitol .. I mean , ca sa fie un capitol mai lung , iti trebuie ceva rabdare . Cum spune bunicul meu ... Daca nu ai rabdare , cumpara-ti !
Okay ... cred ca ma indragostesc . Tipul blond e foarte ... foarte :-? N-am cuvinte sa il descriu in ciuda faptului ca tu l-ai descris doar foarte putin , mie mi-a lasat o impresie sa ii zic , super . E profund baiatu' :] . Mi s-a parut ca ai cam grabit momentul cu moartea , referindu-ma la partea cand Isabella se apropie de trupul inert al lui Chris . Nu cred ca a avut cum sa se duca imediat ce a fost lovit langa el ... ar fi trebuit sa mai astepte ca sa zic asa . In fine , don't worry . Ii foarte dragut ficul si acum sper ca ai sa il continui :-w .
Hugs from Ave ^^




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)