Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

De-a v-ati ascunselea.

#21
In primul rand, le multumesc din nou tuturor celor care au comentat si comenteaza, apreciem faptul ca lumea isi lasa si parerea scrisa. Mda. In al doilea rand, as vrea sa-i multumesc persoanei care ne-a mutat ficul inapoi la "Proza". Yeah, danke.

Capitolul sase.
Toamna, ti-l dedic.
~

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare. ¹


N-o sa mai existe nici durere, nici lacrimi, suspine, nici macar grija sau teama. Nu o sa-mi mai fie foame sau sete, frig sau cald, nu o sa ma mai imbolnavesc sufleteste. Nu va mai exista vara, iarna, primavara, dar nici Toamna. O sa fie un mare paradis alb, fericit. Se presupune ca voi fi implinit, voi simti iubirea Lui, voi straluci si ma voi bucura de rasplata Lui. O sa fie asa frumos.
Insa oare merit? Daca nu ajung acolo, daca ma duc dincolo. Daca o sa fiu acolo... Sufletu-mi va fi corupatorul, la randul sau corput de societate, la randul sau corupta de timp, care, probabil ca, pana la urma este ca mediul de propagare pentru generatii si generatii care au alterat puritatea lucrurilor si-au trimis-o mai departe. O sa ma distruga, o sa-mi distruga sufletul. Nu vreau, dar sunt corupt, nu-mi place, dar n-am ce-i face, nu-mi convine deloc, dar iubesc asa de tare, iubesc sa iubesc si iubirea nu ma lasa, iubeam sa iubesc acum ceva vreme, dar acum iubesc sa iubesc ceva mai putin. Iubind am realizat ca si pacatuiesc, am realizat ca sunt un pacatos mare. De ce? Nu pentru ca a fost o iubire din interese, nu pentru ca am vrut ceva trupesc de la fata, nu pentru ca sunt un psihopat scapat de la ospiciu, ci pentru ca nu am puterea de a-mi controla gandurile. Nu pot sa ma opresc din a o vrea, pentru ca stiu ca e parte din mine, nu ma pot opri din a spera, nici din a tanji, nu pot nimic ce tine legat de ea. Lucrurile exista asa cum sunt si, nu le pot schimba. Dorind aceste lucruri se amplifica reciproc, dau nastere la dorinte si mai mari. Indurerate dorinte, pline de pacate, cred ca as ucide doar ca sa fie a mea. A mea, as dori sa fie mereu a mea, pentru ca fara ea sunt curpins de nimic. Nimicul care exista ma lasa rece si insensibil la tot ceea ce se intampla. Uneori sunt asa de egoist, dar doresc sa supraviesuiesc. Nu ma refer la Michelle, niciodata!... E o fiinta prea perfecta pentru mine, e un ideal neatins, nemodelat, nu doresc sa o stric.

***

L-am lasat de ceva vreme pe Brumarel in spate, iar acum privesc cu ochi neincrezatori in magia lui Brumar, fiorul sau de final care va trage cortina impodobita cu frunze rumenii, sensibile insa, peste un anotimp destul de reusit: Toamna anului asta. Aveam sa ma vad in fata faptului implinit, adica acea zi de treizeci a lunii, care stiam ca va veni destul de curand. Cu sufletul incerc sa mai strang din timp, cu speranta sa-l mai potolesc, doresc printre lacrimi uneori sa fur Toamna si sa o ascund sub pat, sa fac oamenii sa dea uitare ei, sa fie numai a mea, aceasta Toamna, anotimp rustic al sentimentelor de catifea. Nici ploaia trista care cade tot mai rece, care inmormanteaza tot mai multe frunze, le face late, una cu pamantul, nu-mi mai potoleste setea nebuna dupa amaraciune, dupa acest vartej melancolic care domneste in perioada Toamnei. Nu mi-o mai potoleste pentru ca nu mai poate, gandul ca se va termina totul cat de curand topeste orice placere de aceasta la momentul de fata. De-ar fi ploaia sa vorbeasca, sa gandeasca si sa decida, sunt sigur ca m-ar asculta in momentul in care as ruga-o, insistent dar continuu, ca un nebun din ospiciu vorbind c-un copacel din curte, sa se revarse peste trupu-mi. Gasesc o satisfactie nebuna si derutanta in drama Toamnei, in ploaia cea rece, as spera sa mor atunci. Intr-un apus de Brumar in care focul cerului se scalda intr-o ploaie rece, in care pasarile ramase isi varsa ultimul cantec, inainte de-a merge la culcare, peste sfarsitu-mi atat de... nesemnificativ, atunci sa-mi dau si duhul. Si daca ar fi sa mor atunci, as vrea ca dupa sa ma ridice ele in aer, sa ma ia pe-o plapuma din frunze, pe-una chiar din pene. Dupa ce-mi voi fi dat sufletul Creatorului meu iubit, dupa ce-o fi gustat ultima pictura rece de ploaie, sa ma duca-n zbor peste acel lac de dedesubt, scaldat inca-n razele neadormite, stracluind sperante ne-nplinite, spre taramul cel vesnic si sa-l aseze, acolo unde odihneste Toamna, unde iubta-mi sta s-asteapta, cu frunze-n conjurata, acea energie spirituala pentru mine - Toamna - sa vina vremea ei.
Ca un pianist care-si canta dramatic ultima nota, care apasa cu atata pasiune pe acea finala clapa, uneori si-n lacrimi chiar, asa sper eu sa se termine Toamna de anul asta. Asa vreau sa-mi plece iubita, asa sper sa ma lase rece, si chiar daca o face, macar sa fie grandios. Am sperat de cand ma stiu sa aflu unde pleaca ea, unde se duc toate anotimpurile cand le trece vremea, unde-si au veacul pana in anul care va veni, unde stau si asteapta... si unde plange Toamna-mi. Din cele calde lacrimi pe care le vars cand suspin la fiecare plecare a ei, din ele am asteptat raspunsul, am asteptat ca un nebun sa se oglindeasca-n ele raspunsul, in momentul in care stau si ma privesc in oglinda. Sincer sa fiu n-am primit nimic, nici macar un "Nu!". Nu am avut vreun semn de viata de la ea cand nu era aici, e ca si cum m-ar fi uitat, e ca si cum ar fimurit... S-apoi am sperat ca-n ochii-mi caprui va aparea ceva, ca doar au culoarea ei prea sfanta, a Toamnei maro-portocaliu, dar nici acolo nu sa-trezarit nimic, si nici acolo n-a sclipit nimic. Poate ca nu doreste nicicum sa-mi zica unde e si ce face, poate ca are treaba, poate ca e moarta...
Iar daca e sa urasc ceva cu adevarat, atunci o sa trec pe lista sfarsitul toamnei si matematica.

Dar am avut si perioade mai bune-n asta viata, chiar atunci cand eram copil. Nu simteam nimic negativ in suflet, nicio emotie puternica, ca doar eram un copil. Si atunci cand ma bucuram de Toamna, era o bucurie frumoasa, una constructiva. Acum percep si partea distrugatoare a lucrurilor, acum vad si negrul din alb, acum si plang si sper, acum desigur ca nu mai sunt copil. Si realizez tot mai tare ca acel Eric care era odata copil nu mai este, ca s-a schimbat cam prea mult de-atunci, ca noul eu din punct de vedere mintal si spiritual e pe cale de a se distruge, mai ales daca va continua asa. Aveam si-atunci perioade de tristete, dar doar in momentele-n care-mi fura cineva bomboana sau, acea nenorocita jucarie care chitaia. Acum nu le mai suport, acum nici sa le vad nu mai vreau, sa nu le mai vad niciunde! Caci atunci, chiar daca nu le ating, le simt, si ma distrug. Nu mai percep memoriile unei copilarii fericite ca pe ceva frumos, ci un blestem care ma amageste si-mi reaminteste mereu ce frunza patetica am ajus, ceea ce fac mereu, ce-am devenit si din ce ma hranesc spiritual. Sa nu mai zic nimic de cele ganduri despre viitor, caci parca as vrea acum acele pasari care sa ma duca...

Nu stiu si inca nu percep acest lucru intr-un mod clar, faptul ca Michelle ar putea fi cauza acestor ganduri din ultima vreme. Si chiar daca-mi place enorm de mult timpul petrecut cu ea, sa stii tu ca nu e ceva doar alb. Ti-am mai zis de negrul din lucruri, ei bine, ea-mi aminteste constant de trecut, de acele nenorocite relatii care n-au fost relatii, de momentele de ura fata de propriul eu. Michelle nu e de vina, nu stiu cine-ar putea fi, cred ca eu! Incerc timid, timid fata de mine, sa nu repet tot ceea ce s-a intamplat in trecut. M-am lasat prada sentimentelor, au fost mult prea profunde. E imposibil de perceput faptul ca tot ceea ce e prea mult strica - pana si sentimentele! Deci, oare, cum as putea eu sa mentin o atitudine decenta fata de ea, sa nu ma las tras de abis in spate, acel abis al paradoxului creat de catre intalnirea-mi cu trecutul nefast in momentul in care ma vad cu ea, sa reusesc sa fiu un Eric bun... si manierat. Nu stiu, si nu cred c-am sa aflu vreodata. Incerc totul ca la ruleta ruseasca cu ea, probabil ca nu se va sfarsi totul c-an trecut, probabil ca da. Si oricum, noi nu suntem impreuna, ci doar amici. Si nu vreau mai mult de prietenie, nu vreau sa o vad langa mine. Mi-ar cadea jalnica costumatie normala si-ar vedea forma mea spirituala, cred ca as devora-o prin sentimente. E ca si cum s-ar atinge acel apogeu, am sari de pe stanca normalitatii-n marea nebuniei, in eternitate.
Timpul petrecut cu ea la cofetarie a fost lipsit de vreo amagire profunda, am uitat atunci de acestea, as putea spune chiiar ca ea este si salvarea mea. Cum ar putea fi oare si salvarea mea, cannd prezenta ei ma distruge? ... Iar daca viata mea nu e plina de atatea paradoxuri care se intercaleaza, eu nu sunt Eric cel tomnatic, iar ea nu e Michelle cea cu parul plin de bucle. Ciudat mi se pare faptul ca am reusit sa dezvolt atat de multe sentimente numai din cateva intalniri cu ea. Nu am stat impreuna prea mult, nici n-am schimbat prea multe vorbe, e ceva ca Universul: de neinteles. Nu stiu daca ea e ca mine, dar eu din sentimente ma consum. Avansez in relatia cu ea, la momentul de fata, bazandu-ma pe niste iluzii care defapt, daca o sa stau mai bine sa ma gandesc, nici nu cred ca exista. Dar vai, nu vreau sa ma trezesc total din vis! In primul rand as da la oparte valul care ma face sa cred ca ceea ce simt exista, iar apoi, acela in care Michelle chiar avanseaza si ea cu mine, chiar daca e separat, chiar daca nu exista interactiune spirituala aproape deloc intre noi.

Nu stiu... am spus ca nu cred faptul ca inca percep acest lucru asa cum ar trebui. Si revenind la acea cofetarie, am si mancat o prajitura delicioasa, dar atat. Cu Michelle v-am spus ca m-am mai auzit la telefon sau prin SMS-uri, dar stii ce, alea numai SMS-uri nu erau, ci scrisori lungi. Nici acum nu m-am refacut dupa ultima factura la telefon. Scriam toata noaptea, toata ziua si tot scriam, se stergea pana la urma totul, iar dupa zile in care zaceam ca un mort in camera, ii trimiteam ceva de genul "Buna, ce mai faci?". Consider asta ca a fi o inaintare in relatia noastra suberda de amicitie spre prietenie. Stii ce, nici nu cred ca ea simte ceva fata de mine. Nu cred ca are acel simt care ne va face prieteni de nedespartit, chiar nu cred. Si am jurat atunci in parc, c-o voi face sa inteleaga cum e viata cu adevarat, ca voi reusi sa-i trag valul acela de pe ochi si sa vada viata total altfel: s-o vada frumos. Lumea de azi e oarba, e oarba de vai de mine! Nu mai vede nimic in afara de bani, mancare, placeri trupesti si satisfactie din toate punctele de vedere. Dar am sa las asta, incep sa-mi simt stomacul deja in gura...
Uneori meditez prea mult, mult prea mult in singuratatea rece din camera mea si uit sa traiesc. Uit ca am inima, uit ca trebuie sa fac ceva cu sufletul meu, aproape ca uit ca-l iubesc pe Tata care are grija de mine de sus, dar vai, ce prostii zic! Nu-l uit, dar prin faptul ca aproape uit sa traiesc, ma marginalizez si de asta. Doar ma cheama Eric, sunt Eric cel tomnatic, stii?

***

Am si zis ca uneori mai visez astea, sau poate ca nu, dar ziua de azi are ceva care cred ca ma va face mai senin. Seninatatea sigur va veni din negura de afara - aproape ca se porneste o furtuna care va smulge tot. Sper sa-mi smulga si sufletul, sau macar sentimentele. Nu le mai vreau nicicum, deja mi-e greata de ele, sunt un om care a vrut drama, acum o are, dar se-neaca-n ea chiar acum. Cata drama, oare, poate duce-n om in el; mai ales unul ca mine, unul asa de mic.
In momentul in care deschid ochii mai bine, observ c-am uitat sa inchid geamul in seara precedenta, iar acum, pe langa faptul ca afara e foarte frig, iar aerul din camera, implicit, la fel, imi intra si suratele frunze-n spatiul personal. Ma dau jos din pat confuz, fara sa am nimic in cap, dar un gust amar in gura. Sper ca acum nu are drama gust! Imediat ce-mi tarasc picioarele spre geam si-l inchid, am vaga senzatie ca-s ca dupa un razboi rece, ca abia m-am refacut si ca in ziua aceea m-am trezit prima oara de la pat dupa cine stie cati ani de zacut. telefonul sclipeste ca un nebun pe birou, cu 3 SMS-uri necitite de la cineva, cineva pe nume Michelle. Oare de cand nu-mi mai verificasem telefonul?

1-Eric, nu am mai vorbit de aproape doua zile. Sper ca esti ok. Astept un raspuns de la tine.
2-... Raspunde te rog, nici la apeluri n-ai raspuns.
3-Eric?...

In secunda doi am apelat numarul ei disperat, intre SMS-uri era distanta de cel putin vreo zece ore. In momentul in care ea imi raspunde, astept vreo cateva secunde inainte de a zice ceva.
- Michelle...
- Eric!
- Doamne, Michelle, imi cer scuze ca n-am raspuns la SMS-uri, nu stiu daca-ti vine sa crezi sau nu, dar e ca si cum in ultimele trei zile n-am tarit de loc. E ca si cum-
- Deci esti bine, slava cerului!
Am ramas rece fata de replica ei.
- Da, n-am auzit sau vazut telefonul, nici nu mai stiu ce e cu mine, crede-ma. Erm.. cand ne vedem? Ne vedem macar pana se termina weekend-ul?
In momentul acela aud usa de la camera cum se deschide incet, cu mama agitata in prag, care-mi face semne disperate sa o ascult pentru cateva secunde.
- Michelle, stai o secunda, vrea sa-mi zica mama ceva.
- Astept, Eric. Astept.
Dupa ce inghit in gol si pun apelul pe "Hold", mama e ceva de genul:
- Eric, in secunda doi te imbraci ca plecam la bunica. Stii ca trebuie s-o ajut sa punem muraturile, nu stam mai mult de vreo zi sau doua.
Imediat ce a terminat de zis asta, a iesit val vartej din camera. O zi sau doua!
- Michelle, mai esti?
- Sunt aici.
- Plec... plec la bunica si nu ne putem vedea in urmatoarele doua zile sau cam asa. Sper ca nu e vreo problema majora, sper ca esti ok cu asta.
- E ok, Eric. O sa ne vedem in doua zile. Sa ma mai suni te rog, ai grija si...
Se lasa liniste.
- Si ce, Michelle?
- Si la revedere!
- Bine, ai grija!...
Astept ca ea sa incida telefonul ca mai apoi sa-l las si eu jos din mana, am vaga impresie ca imediat ce va face asta se va tranti cu capul in perna si va incepe sa planga. De obicei nu e asa seaca, nu ma evita atat de tare. Acum insa, e ceva ciudat la ea. Stiam ca se abtine de la ceva, stiam ca, cel mai probabil, acum plange. Dar nu ma mai gandesc la toate astea caci numai ma distrug, iar, dupa cum am zis, probabil ca delirez. Probabil ca e fericita, de ce as insinua asta? Cred ca totusi, inca mai am sansa sa ma bucur de acel ceva, care s-ar putea sa-mi aduca fericire azi - ploaia.

Satul in care aveam sa ma duc la bunica nu este unul deloc plictisitor. Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare clipa, pana si acum, ca nu am bunicii la oras sau undeva prin imprejurimi. Mereu mi-am zis ca e atat de frumos sa te retragi intr-un colt de natura din cand in cand, si sa readuci la viata trairi si sentimente fata de anumite locuri si persoane, fata de evenimente din trecut si tot ce se leaga de acest lucru. Sper insa ca aceasta experienta sa nu-mi readuca in cap alte lucruri, ar fi un dezastru total care mi-ar ruina tot acest mers la bunica pe neasteptate. Am in suflet o emotie destul de ciudata care ma face sa tremur usor la fiecare gand ca ma voi duce acolo. E ca o scapare a copilului din mine, pierdut de foarta multa vreme. Nu am vreun gand sa distrug aceasta, probabil ca, o schimbare pentru ceva timp nu mi-ar strica deloc.
Nu stiu insa ce ma voi face cu Michelle, nu vreau sa plec si sa o las asa. Degeaba ma ascundeam dupa deget, dupa niste cortine care ascundeau adevarul: fata aceea chiar are ceva. I-am putut simti amaraciunea in voce, lipsa de interes, i-am simtit lipsa tremurului din voce de fiecare data cand vorbea cu mine. Banuiesc sau cel putin sper, ca nu eu sunt de vina pentru toate acesatea. Si pe buna dreptate ca inca sunt marcat de acea conversatie scurta la telefon. In timp ce ma pregatesc sa ies din casa, in timp ce fac totul pentru plecarea acea, in timp ce, cu nepasare parca, trec pe langa mama care se chinuie sa aranjeze niste borcane, fiecare cuvintel mi se repeta in mine, e ca un ecou infinit care nu ma va lasa niciodata in pace. E vocea ei subtire care parca striga dupa ceva. Insa acum, e nimic. Asta vreau, vreau sa uit si sa traiesc.
- Mama, ai nevoie de ajutor cu borcanele acelea? Stii, stiu ca-n ultimele zile n-am prea mai vorbit si-mi pare rau, dar am incercat sa-mi ordonez putin biblioteca mintii.
- Lasa Eric vrajelile astea, ti-am mai zis ca nu ai de ce sa ma iei pe mine cu metafore si oricum, imagineaza-ti ce-ar iesi daca eu si cu bunica ta am vorbi asa. Saraca mama ar fi mereu ceva de genul: Haaa, ce-ai spus maica? Nu stie maica, maica!
Nu m-am putut abtine sa nu rad putin la ceea ce a zis si, incercand sa nu exagerez prea tare cu aceasta stare de fericire, o iau in brate pe mama. Ce daca am anii astia? Adolescentii isi iau mamele in brate, le iubesc si le respecta: cel putin eu.
- Lasa-ma si pe mine mama cu glumele astea, stii doar ca nu-mi prea plac. Dar hei, daca rad n-o fac din cauza asta, ci pentru ca te apreciez ca incerci. Tocmai de aia o sa te ajut sa ducem borcanele astea jos, la masina.
- Sa mergem, Eric.
Nu am mai fost asa de senin de ceva vreme. Stiu ca va trece foarte curand asta si stiu ca de tinut mult nici nu va mai tine vremea instabila de afara - din clipa in clipa o sa porneasca acele rafale de ploate atat de frumoase. Iar cand am intrat in lift cu mama, mi-am amitit brusc de anii trecuti, in care inca eram in alt oras, in alte timpuri. Si in momentul in care-am parasit blocul si am dorit sa ne indreptam spre masina, am avut mari dificultati in a ne hotari sa pasim afara din scara blocului: deja ploua in rafale.
- Sa lasam putin plasele jos si sa asteptam vreo cinci minute, poate ca vremea se va mai domoli, imi zise mama, putin dezamagita.
- Dar mama, nu o sa intarziem la bunica? Doar mi-ai zis ca te grabesti s-o ajuti cu muraturile acelea si... oh, am uitat sa te intreb; crezi ca as putea sa va ajut si eu pe acolo, in caz ca n-o sa am ce face?
- Taica-tau trebuie sa vina oricum peste vreo cinsprezece minute, asa ca nu ma grabesc asa de tare. Oricum, pe ploaia asta nu stiu ce-o sa ne facem – am uitat sa schimb stergatoarele. Daca o sa ne miscam cu viteza melcului cred ca va fi o realizare.
Imediat dupa ce am oftat a dezamagire, mi-am tras rasuflarea profund, astfel ca speram sa reusesc sa ma droghez cu acel miros delicat al ploii de Toamna care moare, speram sa uit de toate. Si nu-mi pasa daca mama e acolo, conteaza ca ma simt in apele mele. Afara se facuse atat de rece incat scoteam deja aburi de pe nas ca o locomotiva veche si ruginita. Iar daca avea sa se opreasca aceasta ploaie inseamna ca deja am murit: singurul lucru care o mai poate stapani acum din a cadea e frigul; s-o transforme intr-o ninsoare urata si friguroasa, tot mai friguroasa. Mi-e tot mai frica de asta, iar gandul ca se va putea intampla ma baga in pamant. As vrea sa zbor acum, departe de tot, dar nu...

Din 1371 cetatea Rotbavului ² isi are locul intre muntii falnici si dealurile Feldioarei, marginita evident in partea vestica, tot de pe atunci, de Olt. Baltile de pescuit s-au creat ulterior, iar din acea vreme, si satul a prins o oarecare culoare, o alta nuanta, intrucat amatorii pestelui, ai naturii si a locurilor linistite au tot vizitat locul. Iar legendele despre catacombele aflate sub biserica Evanghelica si cetatea ramasa in paragina la trei kilometrii de sat inca dainuie, astfel ca, din cand in cand mai poti zari curiosi cu GPS-urile care cutreiera locurile.
Dar splendoarea locului nu consta neaparat in asta. Niste balti de pescuit si asezarea nu fac dintr-un loc ceva special, ci esenta lui si tocmai ce are acesta de oferit – un fel de specialitate, care, cred eu, ca fiecare asezare o are. Desigur ca o legatura afectiva fragila, dar totodata arzatoare si foarte staruitoare poate amplifica de zeci de mii de ori parerea asupra unui lucru; asa cred ca mi se intampla cu acest loc. Am copilarit aici si am amintiri foarte frumoase, lucruri care m-au marcat si o fac pana si acum. Aici am invatat sa merg pe bicileta, aici am vazut pentru prima data in viata animalele in carne si oase, aici am iubit prima oara... Si chiar daca a fost un amor efemer si copilaresc, sufletul inca imi mai tresalta de fiecare data cand stau si ma gindesc. Tin bine minte cum aveam un loc special, numai al meu si al unui grup restrans de prieteni, unde ne duceam si faceam diverse lucruri. De acolo puteam admira tot satul, pentru ca e un deal deasupra lui, iti oferea deci o vedere panoramica.
- Eric draga, nu ti-e frig? imi intrerupe mama sirul amintirilor, care se revarsau atat de ciuat peste mine.
- Intrebarea e daca tata va sosi mai repede. Nu mi-e asa de frig, dar vreau sa plecam odata. Unde ziceai ca e plecat?
- La cumparaturi pentru bunica. Cred ca soseste imediat. Ah, uite-l!
Abia apuca mama sa termine de vorbit si de zis ce avea sa-mi comunice, ca tata si-a facut aparitia cu masina chiar in fata blocului. Am lasat grabit borcanele in portbagaj si m-am suit in spatele masinii. Acel drum nu avea sa fie lung, iar gandul ca ma voi revedea cu niste locuri dragi ma incanta mereu si ma facea sa uit. Gandul ca Michelle a patit ceva, ca nu e fericita sau ca s-a intamplat ceva ma omoara si acum. Pur si simplu nu pot scapa de el.
Ce m-a surprins insa foarte tare e foaia pe care am gasit-o in geaca pe care nu o mai purtasem de luni de zile. E o foaie impaturita si pe alocuri mazgalita. Desi scrisul aproape ca s-a dus, din moment ce eu am scris-o inca am mai purtut intelege destul din ea. Si pe buna dreptate ca am ramas surprins. Drumul acesta spre tara a devenit dintr-o data asa interesant...

***

Am mers ce-am mers pana cand am ajuns la ultima casa, care avea la poarta un mesteacan mare si inalt; atat de superb, intr-un cuvant. Dupa ce casa se termina... e drum deschis drept inainte. Am iesit practic din sirul caselor si din sat. Oricum, peisajul era superb. Ne-am dat jos de pe biciclete si le-am aruncat pe marginea drumului, cu intentia de a le lua cand ne vom intoarce. Am inceput sa mergem pe ulita aia neasfaltata, ci presarata si batatorita cu pietris, destul de larga...drept inainte; drumul era fara curbe. In stanga si-n dreapta erau dealuri destul de inalte, iar la poalele acestora niste vai adanci si destul de infioratoare. Cu toate acestea, peste tot peisajul era presarat de copaci si arbusti... de diverse culori. In fata nu putea zari altceva decat un sir foarte inalt de munti. Erau in departare, dar nu chiar asa de departe; cat sa fie totul perfect.
Pe masura ce mergeai, drumul o lua la vale, iar apoi urca din nou, mai in departare, ajungand pe dealul din stanga mea, strabatand totodata si valea. Cand am ajuns destul de jos, acolo unde drumul o cotea la stanga spre a urca, ne-am oprit. Uitasem sa mentionez ca soarele a inceput sa apuna deja... iar noi, cum mergeam in fata, ne veneau si ne mangaiau razele lui delicate...din amurg.
" Ar trebui sa urcam , aici, in dreapta... poate vedem apusul". Nu mai stiu ce a zis ea sigur, dar stiu ca a aprobat, cu toate ca era ingrijorata ca ar trebui sa ne intoarcem. Am convins-o, pana la urma. Asa ca am inceput sa ne urcam pe dealul ala din dreapta mea, cum ar veni. Era ceva de urcat, printre arbusti si tufe. Acolo obisnuiam, din cand in cand, sa venim cu sania si sa ne dam. Pe masura ce urcam, ne tot uitam in stanga... pentru a vedea apusul.

Soarele era aproape deasupra muntilor, dar si putin la acelasi nivel cu el, astfel incat, razele acestuia atingeau pamantul dupa cum erau culmile muntilor.
Urcusul a fost destul de abrupt si amuzant, intrucat am ras aproape mereu pentru ca ma impiedicam de radacini sau mai stiu eu ce. Totusi, intr-un final am ajuns undeva sus. Stiam ca pentru a fi totul perfect, trebuia sa mai mergem in fata putin. Cum am terminat de urcat, imediat in fata noastra isi face aparitia un drumulet de tara... care, am realizat noi mai tarziu ca era aleea pe care voiam sa mergem de la bun inceput. Am trecut gardul care ne impiedica, cu chiu cu vai, dar in final l-am trecut. Era doar iarba; probabil era pamantul cuiva, dar tot ce stiu este ca era plin cu iarba si trifoi... atat de moale. Am mai urcat putin... pentru ca peisajul se mai inalta cu cativa metrii in sus. Am stat cateva momente sa ne tragem rasuflarea, dupa care ne-am ridicat si am mai mers doar cativa pasi pana sa atingem perfectiunea...
Ne-am intors capul spre dreapta; atat a fost. Am simtit ca plutesc. Am simtit ca am pasit intr-o alta lume; o alta dimensiune. Niciodata nu am stiut ca zona Rotbavului putea fi asa de frumoasa. Pe acel camp cu trifoi si iarba... pe acel camp am gasit perfectiunea. Am gasit fericire si, am gasit multumire. Soarele apunea in adevaratul sens al cuvantului. Nu stiu cum si de ce, dar totul parea ca era acoperit cu o ceata, dar nu era ceata. Era ceva mai special. Puteai vedea cum razele soarelui trec pe unde pot, din cauza muntilor si, se rasfrang pe pamant, unde eram noi... Muntii erau indepartati.. foarte cred... dar erau asa de inalti, cel putin pareau, incat nu ni se parea ca se aflau la o asa mare distanta de noi.
Pe masura ce, incetul cu incetul, bila aia rosie, cu galben mai mult se lasa dupa munti, totul prindea o culoare frumoasa.. totul parea... nu stiu, mai luminat, mai colorat, vedeti parca cu alti ochi lumea; atmosfera tipica apusului, dar care atunci era de milioane de ori mai frumoasa. Am inceput sa facem cativa pasi in spate... iar dupa ne-am trantit jos; pe iarba. Nu stiu daca s-a intamplat din cauza ca am vrut asta sau pentru ca altfel nu se putea. (Intelegeti voi sentimentul). Am inceput sa ne uitam... sa privim soarele cum apune intr-un mod atat de melancolic si tacut, atat de misterios, dar totodata asa de frumos. Stateam unul langa altul... Momentul a fost de-o intensitate si de-o emotie maxima. Natura in sine ii apropie pe oameni, in unele cazuri.
Nu pot reda ce se intampla, ce simteam in cuvinte. Nu exista cuvinte care sa exprime o traire asa de frumoasa. Nu poti intelege despre ce vorbesc decat daca ai trai ceea ce zic.
Am stat asa, cred ca vreo zece minute, dupa care ne-am ridicat si am mai mers in spate putin. Am descoperit ca dealul pe care ne aflam - adica marginea de deal, este de fapt ca un fel de corn, foarte ridicat de relieful dealului propriu zis, de unde puteai vedea totul. Cand zic tot, ma refer la tot. Daca te uitai in directia apusului il vedeai din toata splendoarea posibila. Daca te intorceai insa cu spatele... realizai ca se vede tot satul. Tot satul il puteai vedea de la inaltimea aia. Totul era asa de frumos si unic. Cum razele se rasfrangeau asupra lui, casele aveau o culoare unica. De fapt, nici unul dintre noi nu a stiut in care parte sa se uite. Era ca si cum raiul ar fi venit pe pamant pentru cateva zeci de minute, in care soarele apune. Ne-am asezat acolo jos, si am stat asa, unul langa altul, conectati prin telepatie, transmitandu-ne sentimentele si trairi de la unul la altul, pana ce soarele a apus. Am gustat ultima raza de soare care a reusit sa treaca de culmile muntilor. Am facut tot ce se putea ca sa traim la maxim un astfel de moment; cel putin eu.

Ne-am ridicat, si am inceput sa fugim la vale pe dealul abrupt, acoperit in totalitate cu iarba, insa. Ea a luat-o la vale, dar eu am ramas o clipa pe loc. Mi-am intors capul pentru a mai vedea o singura data locul unde am gasit perfectiunea... unde am gasit fericirea si implinirea in acelasi timp. Mi-am promis ca o sa mai vin acolo de cate ori am ocazia. N-am mai fost acolo, de atunci...
" Asteapta! Vin si eu".
Dupa care am luat-o la vale, fugind, dar cu regret...³


***

Am terminat de citit acea foaie in lacrimi. Stiam bine de ceea ce scrisesem acolo. A fost acum vreo doi ani prin Aprilie, atunci cand am mai fost la bunica si m-am intalnit cu o prietena veche. Am fost asa de entuziasmat incat am scris tot imediat ce-am ajuns acasa si de asemenea si pe masina, in drum spre oras. Dar nu-mi amintesc de ce am uitat de ea si-am pus-o-n geaca, probabil ca s-a intamplat ceva.

Nedorind ca parintii sa ma vada in starea asta, m-am sters repede de lacrimi si-am scos din buzunar telefonul. Aveam de gand s-o sun pe Michelle sa vad ce se mai intampla cu ea. Sunt tot mai nelinistit si ceva imi zice ca sigur nu e ok. Probabil ca suntem telepatici; mi s-a mai intamplat pana acum, dar nu intr-o mainera foarte delicata. Cred ca asta e un alt motiv pentru mintea mea nebuna pentru a o considera pe Michelle o persoana potrivita pentru a o face prietena cat se poate de buna. Nu stiu inca ce vreau de la ea si nici ce mi-as dori odata ce devenim buni prieteni. Nu doresc sa fie prietena mea, inca am asta in minte. N-as dori deloc asta, ar distruge la un momentdat tot ce am incercat sa construiesc. Si oricum, Micelle nu ar fi cu un tip ca mine, nu cred.
In disperarea mea am scos telefonul si am format cat se poate de repede numarul ei, iar in momentul in care am vazut ca intra robotul, am inghitit in gol si-am trantit la loc in buzunar telefonul.
- Mama, cat ai zis c-o sa stam la bunica? i-am zis repezit.
- De ce? Parca ziceai ca abia astepti sa ajungi acolo, imi replica aceasta.
Uram cand mama ma punea sa-i zic de ce aia, de ce cealalta. Nu inteleg de ce parintii au mereu nevoie de argumentari la niste simple intrebari, la care, evident, se asteapta niste simple raspunsuri.
- Am... un proiect de facut pentru saptamana viitoare si nu stiu daca o sa am suficient timp daca vom sta mai mult de o zi sau doua. Deci, crezi ca ai putea scurta in vreun fel aceasta minunanta vizita sau, macar, sa gasesti vreo cale ca sa ma intorc mai repede.
- Nu, Eric. Nici macar sa nu te gandesti. Trebuia sa ai capul pe umeri si sa-ti iei cu tine tot ce ai nevoie, doar nu crezi acum ca vom pleca mai repede si vom strica bucuria vizitei la bunici ca sa-ti faci tu cine stie ce proiecte. Nici n-am certitudinea ca tu defapt ai un proiect.
- Dar mama! Credeam ca ai incredere in mine...
Evident ca nu asta e motivul pentru care sunt disperat in a ma intoarce mai repede acasa. Fara sa-mi mai zica ceva si fara sa-i mai dau vreo replica, ma retrag incet pe bancheta din spate si scot din nou teleofnul. Aproape ca mi-e frica sa apas pe butonul “Call”.
Inca de la bun inceput am avut in minte faptul ca o relatie cat se poate de mica cu Michelle ar implica sentimente foarte delicate si ganduri ca acesta. Chiar daca nu am ajuns sa tin la ea ca la o sora sau ca la o prietena foarte buna, am o legatura afectiva puternica fata de ea. Si+am simtit-o inca din primele clipe in care am stat cu ea. Am simtit-o din zambetul ei, din privire si din par, am mirosit-o din hainele ei si-am presupus ca se va intampla oricum. Si desi sunt o fire mai retrasa si nu doresc sa ies cumva din sfera normalitatii cotidiene, ci a ramane un tip anonim si fara vreo insemnatate prea deosebita, toate principile pe care le am si ceea ce doresc sa fac si sa urmez este pe punctul de a se schimba complet. Simt asta de mult si vine tot mai aproape de mine, o sa ma corupa tot mai tare. Eric se va transforma din nou. Si va intrbeati care au fost fazele lui Eric, viata sa teoretic - si practic ceea ce a constituit-o? Ei bine, nu cred ca as putea spune acum, nu chiar acum.
Cand mi-am ridicat ochii inca aproape lacrimati din podeaua stearsa a masinii la care ma holbam de ceva vreme, am constatat ca afara inca ploua cu galeata. Nu stiu de ce n-am dat importanta ploii care izbea violent geamul din fata al masinii – cel mai grav e ca nici nu am auzit-o. Presupun ca am fost prea aprofundat in toot ceea ce-am gandit si ceea ce mi-am propus. Credeti-ma, e mai mult decat a fost aici lasat scris.
- Mama, mai avem mult pana cand ajungem? O intreb plictisit.
- In cinsprezece minute ar trebui sa fim acolo, imi replica aceasta c-un ton plictisit, scanand vizual harta imensa pe care incerca s-o impatureasca, ajutindu-se de bordul masinii. Tata pare foarte incordat ceea ce ma sperie, pana acum mi se parea a fi foarte relaxat atunci cand conducea. Probabil e din cauza ca nu vede nimic in fata din cauza ploii, chiar daca stergatoarele sunt date pe viteza maxima.
O mai apelez pe Michelle o singura data inainte de a ajunge la bunica, fara rezultat insa. Aceasta nu raspunde si pace. Aveam sa aflu mai tarziu si de ce.

In momentul in care parcam in fata curtii bunici, vremea de afara parca se facea tot mai urata. De tunat si fulegart nu se putea caci de obicei, din cate stiu eu, nu prea se produc descarcari electrice in cer in perioada asta a anului. Cu toate acestea, gandul ca tot ce e afara s-ar putea transforma in niste bila de gheata imense nu incheteaza sa ma sperie nicicand. Tata isi pune o valiza in cap si, cu chiu cu vai, reuseste sa duca bagajele toate in pritvorul usii, inainte ca noi sa ne comobram din masina. Acesta ne zise sa asteptam in masina pana cand ploaia se va mai fi domolit. Dar nici vorba , nici macar o raza de speransa pentru hainele noastre uscate si pentru piele atat de calda. Ma simteam asa de bine acolo, in acel spate al masinii, pe vremea de afara. Faptul ca trebuie sa ma dau jos din clipa in clipa ma nelinisteste si-mi strica orice strop de bucurie.
- Eric, da-te acum jos si fugi sub streasina casei, eu cu mama venim indata.
Am aprobat foarte rapid din cap. Stropii de ploaie m-au udat indeajuns incit sa ma faca sa tremur aproape. M-am murdarit cu noroi pe drumul spre casa, evident asta insemnand ca trebuie sa ma descalt inainte de a intra in casa. Desi bunica nu este chiar asa de stricta in ceea ce ne priveste, curatenia in casa este cit se poate de sfinta pentru ea.
Imediat ce am intrat in casa extenuati dupa un drumd estul de obositor, am inceput sa stam la taclale in care, evident, mama a vorbit mai mereu. Si a tot vorbit, iar gura ei parca nu mai tacea. Rasetele fortate ale tatei care rasunau toata casa si toata foiala aceea incredibila in care despachetam interesati borcane de zacusca si faceam schimb de muraturi intre noi nu ma incantau absolut de loc, ca sa fiu sincer.
- Buna, mama! Ce mai faci! Parca nu te-am mai vazut de-un car de ani, ii zise mama in timp ce-o pupa pe ambii obraji, aplecandu-se greu, tinand cont de faptul ca mama e mai inalta cu ceva fata de bunica.
Ai zice ca batraneii astia cresc invers. Speram din toata inima sa nu ajung si eu asa. Si pe buna dreptate ca tot ce speram care sa fie legat de perioada batranetii e legat de moarte; daca o sa fie sa mor atunci, as dori sa o fac langa persoana iubita, cu gindul impacat ca mi-am trait viata exact asa cum am dorit.
- Buna, draga mea. Nu ne-am mai vazut de mult timp, asa este. Si tot mai batrana ma fac, mie frica ca-ntr-o zi nu ne vom mai recunoaste, spuse bunica intr-un mod simpatic, in timp ce-i sclipeau ochii la mine.
Sunt sigur ca se va lua imediat si de persoana mea, iar asta nu va dura foarte putin. Dar mama ma salva miraculos.
- Si spune-mi, ce-ai mai facut pe aici? Cum e tata? Cu gospodaria merge bine. Am auyzit de la vecina aceea a ta care mai vine prin oras si se oprelte din an in Paste pe la noi, faptul ca te plangi destul de de des ca n-ai cu cine sa te ajuti, ca tata nu este suficient si ca aceasta gospodarie nu mai poate fi intretinuta. Nu-i asa?
- Eh, da draga, dar asta a fost acum ceva timp. Am realizat ca daca o sa gandesc negativ nu ma va ajuta de loc, asa ca am decis sa nu-mi mai pese. De ce ca fiu eu proasta satului care se agita cand toate celalalte cucuvele, ca s-aia a lu Adochitei, care sta toata ziua ca nebuna-n pat si tipa la barbatuso ca nu-i aduce aia, ca nu-i face cealalta. Fac ce pot si Dumnezeu cu mila!
- Eh, asa da mama. Dar ia zi-mi...
Mama fu intrerupta de chiar bunica, spre dezamagirea mea.
- Vai, dar ce avem noi aici? Cine-i tanarul asta falnic si frumos, inteligent si adorabil? Cine-i oare... cine?
- Haide, bunica, ii zic eu putin jenat, ca de fiecare data.
- Pai n-am dreptate? ma-ntreaba ea mirata.
Am ramas din nou fara replica.
- Ia spune-mi, Eric, ce mai e nou?
- Ma stii tu, nimic nou. Nu sunt genul care sa faca lucruri noi.
Tat interveni brusc. Probabil ca-si daduse seama prin ceea ce trec si se gandi sa ma salveze – macar de data asta.
- Ce-ar fi sa despachetam toate astea si sa continuam dupa? Haide, e mai convenabil asa. Va puteti ocupa si de toate cele cu muraturile tot atunci.
Bunica a ras in semn de aprobare, iar mama doar zambi.
Am de gand sa ma retrag intr-o camera putin vizitata, probabil de prin fundul casei, iar acolo sa adorm pana ce seara va veni. Imediat ce observ ca acestia sunt prea ocupati cu despachetatul si gustatul muraturilor de anul trecut, care trebuiau aruncate pana la urma, si, de asemenea pregatirea noilor borcane, ma strecor afara fara ca sa fiu observat in vreun fel sau altul. Si chair daca unul dintre cei doi parinti m-ar fi vazut, acestia n-ar fi zis nimic, probabil pentru ca mai au si momente in care ma inteleg. In drumul meu complicat spre acea camera regasesc obiecte de mobilier si lucruri de care imi aduc desigur aminte, ceva amintiri uitate si de mult prafuite care abia acum ca ies la iveala. N-as indrazni sa ma ating de ele, mi-e mult prea frica de faptul ca as distruge armonia lor perfecta.
Ma trantesc pe pat imediat ce ajung unde-mi propun. Se pierde totul in ceata in timp ce simt cum ma invart cu camera. In scurt timp, tot ceea ce mai pot zari sunt niste corpuri foarte subtiri, in departare. Mobila are forme asa ciudate, iar imaginea ploii de afara nici ca o mai percep. Nu mi-am imagtinat niciodata ca adormitul poate fi o asemenea arta. Cert este ca aerul de aici imi face extrem de bine. Si nici lumina n-am mai perceput la un moment dat chiar daca inca nu adormisem, probabil ca si curentul se luase de la furtuna. Tot ce mai aud sunt picaturile de ploaie care-mi bat spre geam, le aud, le simt parca inca, dar dispar si ele incet. Si adorm si ma pierd. Dar Michelle?

Am cel mai nelinistit somn din lume pe care l-as fi putut avea vreodata. Capul imi vuie a prapad, iar parca tot corpul ma sageata si nu-mi da pace. Nu ma puteam trezi nicicum. Nici cand telefonul care suna obsesiv si, din cauza virbatiilor misca dulapul acela vechi, nu am putut sa ma misc, sa ma scol si sa-l ridic. Sunt captiv de propria-mi fiinta. Daca e Michelle, daca e ea si nu-i pot raspunde? Aproape ca-ncep sa lacrimez, as face orice sa scap de asta. E ca si cum nu mi-as mai dori sa dorm niciodata. Si lucrurile evident ca iau o intorsatura foarte urata si mai incolo. Sunt Eric, asa ma cheama, dar de ce traiesc? Cuprins sunt de o transa ciudata. Simt ca innebunesc, ca ma propulsez spre alta forma de existenta. Si de ce mai aud inca voci? Si cred ca plang deja.
- Eric, Eric! Eric, trezeste-te! o aud pe mama urland. Mama, daca nu reusim sa-l trezim chem salvarea, ii zise bunicii. Draga, da-mi apa rece.
Dupa un moment de liniste in care insa tensiunea se imtea pe deplin, mama continua:
- Dumnezeule, copilul asta arde. Ce are? Ce poate sa aiba? Trebuia sa stai cu el, nu trebuia sa-l lasi. Dar vai, ce proasta sunt, sunt o proasta... stiam ca va pleca si ca se va duce aici departe de toti. De parca nu l-as cunoaste.
Abia ca devenisem cat de cat constient ca sa ii aud cum se cearta acolo intr-un mod imposibil. Starea cred ca mi se agrava, desi nu stuiu ce am. Simt valuri de caldura prin tot corupul, ii simt compresa mamei care-mi maseaza fruntea, simt si apa care se evapora pe masura ce secundele, care se simt ca ore intregi, chiar ani, trec. Si am chipul lui Michelle in fata in toata agonia asta. Ma rog cu sufletul fara sa constientizez asta, iar chipul ei imi apare constant in cap. E ca o zarva imposibila. Ce am? Ce pot avea?
- Eric, ne auzi? Urla mama din nou. Nu, cred ca trebuie sa chem salvarea. Si stai sa vezi can afla si ce-am de-i zis. E imposibil, ce cosmar, o ce cosmar.
Saraca mama, nu suportam s-o vad asa. Aproape ca e si ea-n lacrimi, aproape ca plange. Nu stiu de ce, nu stiu ce doreste sa-mi comunice. Dar incerc sa-mi revin in simtiri cat s-o linistesc, cat sa-i fac bine pe toti din acea incapere.
- Sunt bine, ii zic.
Imi si dau seama de ceva si continui.
- Nu va mai faceti probleme... Probabil ca am avut o cadere de calciu urata tare, dar nu am habar de ce. Bunica...
- Da, Eric? Se repezi ea.
- Adu-mi te rog un pahar cu apa. Nici sa-nghit nu mai pot.
Fugii cat de repede putu sa-mi aduca acel pahar cu apa- In urmatoarele cinsprezece minute am stat ca un bolnav rezemat de pat si am tot baut apa, tremurand cum nu se poate, cu mama langa mine masandu-mi incheieturile de la mana si cu bunica pe cealalta parte, care conversa intrerupt cu mine. Pe tata il vad mai mereu in pragul usiii, stand ingrijorat si mai privindu-ma din cand in cand.

Cand aproape imi revenisem de tot in simtiri si aveam un control oarecare asupra organismului si asupra starilor, mi-am amintit inevitabil de Michelle si de posibila starea a acesteia, de telefonul care acum ceva zeci de minute suna in disperare. Acum e tacut, totul e tacut. Nu se poate sa fie mai tacut decat atat. I-am cerut politicos bunicii telefonul de pe dulap, in speranta ca voi afla cine dorea sa ma contacteze asa de urgent.
- Se pare ca nu cunosc numarul asta. Nu l-am in telefon, zic asta uitandu-ma catre mama si dand din cap in semn de dezamagire.
Sclipirea din ochii ei e asa de pretioasa. Parca si buzele-i tremura. Sunte pe punctul de a o intreba daca stie ceva despre ce se intampla cu toata lumea, dar telefonul incepe din nou sa sune. Probabil ca una dintre cele doua femei observa numarul care ma apeleaza. Apasa si raspund.
- Alo? Eric. Si tu cine esti?
- Eric? Esti Eric, parca asa te stiam ca te cheama. Asa te avea in telefon Michelle.
- Michelle? Ce e cu Michelle? Cine sunteti?
- Sunt mama fetei, dragul meu.
Femeia avea o voce devastata, suspina si plangea necontrolat. Abia o puteam intelege ce Dumnezeu zicea. Nu cred ca lega frazele sau macar sa construiasca propozitiile intr-un mod decent. Spre surpinderea mea absoluta, chiar atunci cand am incercat s-o intreb mai multe despre ce dorea sa-mi zica, mama s-a repezit la mine si mi-a smuls telefonul din mana foarte agitata, iar, dupa ce i-a mai zis trei vorbe femeii, l-a inchis si la aruncat undeva pe podea.
- Mama? Ce Dumnezeu se intampla? Femeia aia era in lacrimi si era mama lui Michelle! Presupun ca..
- Prietena ta, era prietena... sau ma rog, amica ta.
Simteam cum creste-n mine totul. Simteam cum o sa cad lat in secunda doi. Nu mai am aer si ma strange imposibil ceva de gat, sistemul meu nervos si probabil ca absolut toate glandele au luat-o razna. Nu se vrea a se stie prin ce transpiratii cumplite am inceput sa trec. Si asta intr-un interval de cateva secunde. Starile mele se schimba asa de repede, incat nu mai stiu cum ma mai cheama. De ce traiesc? E un infern.
- Cum adica era prietena mea? Esti nebuna? nu mai pot constientiza ce-mi zice, arunc in persoane cu cuvinte fara sa le judec.
Si afara inca ploua, edivent. Simteam cum iadul se cobora pe pamant. Am nevoie de Dumnezeu acum mai mult ca oricand. Stiam deja ce s-a intamplat, vazusem de nenumarate ori in filme toate acestea. Dar nu pronunt.
- Eric, nu stiu cum sa-ti zic, dar, nimeni nu stie cum, Michelle e acum la spital pe-un pat, au gasit-o cu venele...
Tasnesc salbatic de pe pat si trag dupa mine tot dulapul de langa el, sparg vreo trei vaze, dar nu ma opresc. Si n-am de gand. Fugeam spre masina aproape dezbracat de orice haina, in frig si-n ploaie. Dar fugeam c-un scop: trebuie sa ajung la ea si daca e ultimul lucru pe care-l mai fac. E fara rost a descrie vreun sentiment la momentul de fata sau a incerca a surprinde orice altceva. E un vartej continuu fara logica. Fac actiuni la care astept anumite reactiuni total ilogice. O asteptam pe mama sa vina si sa porneasca masina, sa zboare catre fata. Nu mai e loc de plans, de ce sa plang acum cat inca mai e speranta. Si parca nu mai e Eric, nu mai e el. S-a transformat intr-o bestie nebuna care are un singur tel si-o tinta stabilita. Si nu stu daca da, dar probabi mama se intrebam cum ai putea opri un tren care deraiaza. Nu cred ca doreste sa primeasca raspunsul de la mine, chiar nu...

***

Nu-mi pot aduce minte in niciun chip cum m-am urcat in masina cu mama si nici prea multe din drumul catre oras. M-am rugat continuu ca ea sa stea in viata. Se inoptase de foarta multa vreme, deci probabil e deja trecut de mizeul noptii. Nu cred ca acea cadere de calciu a fost intocmai asa. Nu cred ca mi s-a facut rau din cauza asta. Si cred totusi ca e ceva mi mult de-o simpla telepatie intre mine si acea fata. Dar nu inteleg de ce am reactionat asa brutal si isteric, de ce? De ce sunt asa de afectat cand noi nu ne-am vazut decat de cateva ori. Michelle nu e nici macar o buna prietena oficial, inca n-a ajuns la stadiul asta. Dar eu cred ca o consideram asa. Ca pe o sora sau ca pe o buna prietena , poate chiar mai mult decat at’t. Desi nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru ea la momentul de fata, stiu sigur ca e ceva foarte puternic. Insa intrebarea „De ce” va dainui mereu. Pentru ca nu stiu daca-mi voi putea da seama vreodata ce ma poate lega asa de devreme de ea. Si refuz sa cred ca – s indragostit, pentru simplul fapt ca nu sunt.

Iar cand am ajuns la spital, nici flori n-am avut sa-i duc. Nici macar curat n-am putut sa fiu. Aratam groaznic, ca de dupa razboi. Si vorbesc la propriu. Mama a trebuit sa le dea mita asistentelor ca sa ma lase-n halul ala in spital in camera fetei. Un grup de femei de serviciu curatau noroiul de pe mine. Vazand ca le fac numai probleme mi-am lasat papucii undeva-n spatele meu. Si ce mai aveam pe mine? Un tricou rupt si niste pantaloni plini cu noroi – la minus zece grade cate sunt acum afara.
Nu indrazneam sa intru-n camera ei sa nu se sperie, nici frumos nu aratam. Daca nu ma va mai placea asa cum sunt? In momentul in care imi recuperez rasuflarea normala deschid usa salonului. Michelle doarme, cel mai probabil. Si daca nu, sigur e intr-o transa profunda. Are masca de oxigen si zeci de tuburi in vene, e bandajata la una dintre maini foarte bine.
Iar dupa ce inchid usa la camera ma trantesc frant langa patul ei si o tin de cealalta mana, incat incep sa plang si sa tremur. Desi doresc sa n-o trezesc, aceasta ma observa. Iar cand imi pronunta numele simt cum imi sare inima din piept. Cu vocea ei ragusita-mi zise:
- Eric...
- Michelle...
Incepu sa planga astfel ca orice tetativa de a mai vorbi deveni imposibila.
- Dar taci. Taci si dormi. De nu voi veghea asupra ta, mort sa fiu si linistea sa nu mi-o gasesc niciodata. Si nu mai plec nici mort, nici viu, nici vaporizat, sunt aici. Si dormi acum.
Dar degeaba. Ore intregi am tinut-o complet strans de mana. Lacrimile care-i curgeu le mai stergeam din cand in cand, dar durerea si toata amaraciunea nu puteam. Nu pot inca asa ceva. Si tot nu stiu de ce.
Salon al ororilor, caci doar asa se putea numi. Toata nopatea s-au auzit suspinuri si durere simtita peste tot, iar baltoaca de lacrimi care s-a format speram sa stearga oarecum toate astea. De ce nu putem trai fericiti?

Daca faceti critica, excludeti greselile de tastare. N-am nevoie sa stiu de ele, nu va obositi, nu ma ajuta. Multumesc. Sper sa-ti recuperezi netul repede Abbeh. si sa vii cu nextul. Iti doresc succes. Sper ca nu v-am dezamagit cu acest capitol. Ce-i drept l-am scris intr-o perioada grea din punct de vedere emotional.


¹ strofa din poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu.
² denumirea de Rotbav aleasa drept nume pentru satul in care se afla bunicii lui Eric este reala, iar alegerea ei a avut la baza admiratia mea fata de acel sat. Acolo stau si bunicii mei. Diverse informatii (ex. ani) au fost preluate de pe Wikipedia.
³ punctele de suspensie in exces si / sau alte repetitii / greseli evidente or what-so-ever, le-am lasat asa pentru ca am dorit sa evidentiez timpul care a trecut si naivitatea si cat de stangaci era Eric acum vreo doi ani.

#22
Doamne Rares, cand te apuci de scris nu te mai opresti, rar, rar gasesti un fic cu un capitol atat de mare.
Eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii , dar descrierea satului, amintirea lui Eric, despre copilaraia petrecuta acolo, bucuria bunici de-ai vedea acolo pe totii , m-au facut sa simt pentru prima data emotia si dorinta de a fi chiar eu acolo.
Ma gandesc la Eric si Michelle, ce telepatie puternica intre cei doii, oare ce inseamna asta?
Michelle a dovedit ca inca mai tine la Alex, si e complet dezorientata , de a facut si gestul acela nefiresc de a incerca sa isi ia viata. Eu cred ca Eric, o iubeste sigur si intamplarea asta ii va unii definitiv. Desi nu m-ar mira ca Alex sa apara la spital cu un buchet de florii.
E doar o presupunere, astept next-ul...
Banii sunt puterea, banii sunt mandria si banii sunt totul.

#23
In primul rand, vreau sa imi cer iertare ca nu am trecut inca pe aici, si nu am apucat sa citesc povestea voastra. Vreau sa spun ca, probabil daca nu as fi citit-o, pe ziua de azi nu as fi simtit nici cea mai mica urma de uimire. Uimire, da!; pentru ca am ramas uimita. Nu-mi vine sa cred cu cata profunzime ati reusit sa scrieti impreuna aceasta poveste. De la inceput, modul in care s-au cunoscut cei doi mi-a trezit cateva amintiri. Apoi, chimia dintre cei doi mi se pare superba. Uneori, chiar mi-as dorii sa mai descoperim sentimente asa puternice in ziua de azi - in realitate vreau sa zic; din pacate ramanem doar cu speranta - si atat. In cele din urma, am reusit sa o inteleg pe M. Inteleg perfect faptul ca nu putea trece de tipul ala, dar, uneori lucrurile nu se rezuma doar la iubire - probabil ii ramasese in reflex faptul ca „trebuia" sa fie cu el. Probabil pe parcurs are sa inteleaga ca tine mult mai mult la E; lucru care se vede de la o posta, dealtfel. Ca sa recuperez ce am pierdut, am sa trec acum la capitolul scris de Fiction. Uimirea a tot crescut, pe parcurs ce lecturam. Mi-a placut foarte, foarte mult descrierea locurilor, amintirile lui Eric despre locul de acolo, caldura din casa parinteasca - totul m-a facut sa-mi amintesc de propria mea copilarie. Apoi, emotiile au fost din ce in ce mai puternice: conexiunea intre M si E, atat de puternica, de care ei aparent nu-si dau seama, este incredibila. Aproape ca am inceput sa plang la scena cand E este sunat de mama lui M, sa-i spuna ca ea e la spital. Si cum nu mi-e greu sa recunosc, am simtit umezeala in ochi cand mi-am inchipuit reactia violenta pe care a avut-o tanarul, cat si intalnirea dintre cei doi la spital. Sper din tot sufletul sa nu renuntati la acest Fic, pentru ca sincer, ar fi pacat. Cred ca niciodata nu am un Fic cu atat de multa profunzime si atat de multe emotii transmise.

Acestea fiind spuse, criticile nu-si au rostul. Ar fi fara sens, deoarece vad „prea multa" perfectiune.
[Imagine: dh4h3a.png]

~.~
„Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.”

#24
Pentru ca i`am promis dulcetei mele ( Abb ) ca o sa trec pe aici de ceva timp, acum imi onorez promisiunea geniala ( daca ma faci geniu, sa fiu pana la capat : p ). Ma enerveaza ca nu m`ati ascultat deloc.

Adina, pot spune ca te`ai redresat putin, ai mai adaugat cateva pasaje descriptive, dar ai o naratiune asa grabita, incat ma apuca durerea de cap. Sincer, nici pana acum nu am inteles de ce Michelle a vrut sa se sinucida. Mi s`a parut asa sec pasajul respectiv, incat sincer nu am crezut ca e facut de tine. Cu parere de rau, spun ca m`ai dezamagit rau de tot acolo.
Rares, te obosesti macar sa citesti ce scriu ? In comentariul precedent, ti`am spus ca abuzezi de descriere. Acum mi se pare ca o faci si mai abitir. Sincer, unele pasaje m`au plictisit, mi s`au parut cumva nu prea la locul lor. Tin sa te apreciez pentru ca ai pus un fragment din “Emote de toamna” - Nichita Stanescu - este poetul meu preferat. <3

Per total, la unele parti mi se pare ca nu va armonizati. Aveti lipsuri pe care nu vi le completati reciproc si nu prea`mi place, sincer. Fic`ul imi place, nu ma intelegeti gresit. Dar stiu ca puteti mai mult. As vrea sa vad hotarati sa faceti capitolele cam de aceeasi lungime, daca se poate. Nu chiar asa lungi ca ale lui Rares, dar nici asa scurte ca ale Adinei. Ma rog, as spune mai multe, dar prefer sa psstrez cuvintele pentru urmatoarele capitole. Comentez dupa capitolul 8, ca sa va vad amandurora evolutia. Take care.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#25
Zwai, FreeToLove, Nya, multumim tare, tare, tare, tare mult de comentarii. Va mai asteptam pe aici.

Scris din punctul de vedere a lui Alex.



Capitolul sapte


Nici nu-mi mai amintesc de ce plangeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blandete.
Nu-mi mai amintesc de ce plangeai.


In viata treci prin diverse etape, fie ele mai bune sau mai rele, pe care nu le poti sorta si nu poti alege pe care sa le parcurgi si pe care sa le lasi inchise intr-o cutiuta de lemn bine inchisa; le traiesti pe toate. Te nasti, cresti, socializezi, iubesti, urasti, suferi, plangi, esti ranit, apoi iar iubesti si ciclul se repeta, dar, oare, nu era vorba ca in viata iubim o singura persoana cu adevarat ? Avem, oare, dreptul sa alegem varsta la care vine acea persoana in viata noastra ? Nu. Sigur ca nu, la fel cum nu puteam alege nici locul si nici imprejurarea in care o vom intalni; nu ne dam seama de importanta ei decat atunci cand pleaca, atunci cand e ranita – de noi, desigur – atat de ranita incat nu mai vrea sa se uite inapoi, caci nu mai poate. Nu mai vede nimic in trecut, perdeaua de lacrimi o impiedica. Copilaria mea a fost lipsita de sfaturile paterne, tata a plecat de langa noi cand aveam vreo doisprezece ani, dar pana atunci am vazut doar lucruri negative la el: o insela pe mama si nu respecta absolut nicio femeie, mergea pe principiul „daca mie imi e bine, restul nu mai conteaza”, iar eu fix asta am luat de la el. Cand a plecat am fost trist, suparat, devastat, am fost orice, numai fericit nu si, atunci, am decis sa ma razbun. Pe cine si de ce, nici acum nu prea stiu, dar cert e ca in urmatorii doi ani incepusem sa-mi petrec tot mai mult timp cu diverse fete, desi nu eram inca prea mare. Cand am facut paisprezece ani, eram mai matur decat restul si spun asta nu din narcisisim sau alte tampenii, dar, totusi, eram un copil. Intrasem din prostie pe internet si vazusem acolo, vorbind, o tipa – parea aroganta, interesanta, imi captivase atentia desi nu stiu cati ani avea. M-am gandit sa-i vorbesc, nu aveam nimic de pierdut si stiam ca n-o sa simt nimic, niciodata, pentru ea; nu aveam cum, sigur nu era din orasul meu. Imi spunea verzi si uscate, ba chiar ma si insultase la inceput ! Asta ma facuse sa vreau s-o cunosc. Am facut schimb de numerele de telefon si vorbeam extraordinar de mult – ajunsesem sa o sun eu, mai mult decat ma suna eu. Eu nu faceam asta niciodata, cu absolut nicio fata. Timpul a trecut, evident, la inceput vorbeam doar nimicuri, radeam, ne contraziceam unul pe altul si alte prostioare infantile – aflasem ca era cu aproape doi ani mai mica decat mine. Imi aratase fotografii cu ea, eram curios de infatisarea ei si, cu durere recunosc ca, era ingrozitor de frumoasa, de perfecta. Nu vazusem niciodata, nicaieri, o fiinta care sa arate mai dulce, mai pura, mai inocenta decat ea; era, fara doar si poate, fata pe care orice tip cu putina materie cenusie si-o doreste. Cand am implinit cincisprezece ani, deja cunosteam multe fete din alte orase si ma jucam teribil cu mintile lor – rau nu aratam, trebuie sa recunosc, iar cand le spuneam „te iubesc” sau ceva de genul, picau ca lesinate. De ce ? Nici acum nu stiu; Brian, prietenul meu cel mai bun, spunea doar ca am un farmec aparte. L-am crezut, nu aveam oricum argumente mai bune. Imi facusem o prietena de aici din oras si iesisem cu ea in oras, dar ma gandeam constant la Michelle si chestia asta ma macina pe interior – ce-mi facea mie tipa asta ? Asa ca, in seara aceea am sunat-o si, ca de obicei, imi raspunse cu vocea ei de inger, plina de buna voie si veselie:
- Alex, ce faci ? m-a intrebat cu un entuziasm specific ei.
- Bine, acum am venit din oras, am raspuns.
- Oh, ce marfa. Eu am stat in casa, majoritatea sunt raciti, stii, de la zapada. Cu cine ai fost ?
- Cu Brian, stii, amicul meu, cu prietena lui si cu prietena mea, i-am raspuns degajat.
- Ah ! a exclamat incet.
Apoi tacuse, lucru care nu-i statea in fire – ea intretinea mai mereu conversatia, ma relaxa, ma facea sa ma simt mai bun, mai special, dar acum tacea.
- Esti in regula, Elle ?
- Da, sunt bine, asteptam sa-mi mai povestesti, stii tu, despre prietena ta, a spus razand.
A ras, adevarat, dar acela nu era rasul ei obisnuit, degajat; era ceva diferit si stiam ca nu e bine – dupa doi ani de amicitie, macar atat sa stiu si eu.
- Pai, nu e mare lucru, stii, e doar o pustoaica de pe aici, nimic serios.
- Da, in fine, a raspuns oftand.
Nu pricepeam, sincer, ce era cu ea. Imi raspunsese bucuroasa si totul mersese bine pana cand …
- Elle, esti geloasa ? am intrebat uimit.
- Ce ? Eu ? Cum iti poti imagina asa ceva ?
Izbucnise. Clar, era geloasa. Ori, era doar orgoliul meu mult prea mare care se dorea a fii mangaiat ? Sau poate sentimentele pe care i le purtam, doreau ele sa creada ca si ea simte la fel ? Nu stiu nici macar acum cu siguranta, dar tind sa cred ca e a doua optiune. In seara aceea n-am mai putut vorbi prea multe, ofta foarte des si, eu unul, cred ca facea asta pentru a-si ascunde suspinele – ii scapase unul la un moment dat, asa ca eram sigur ca plangea. Ma simteam prost, o ranisem intr-un oarecare mod, ii ranisem sentimentele si poate ca si orgoliul cu prostiile mele despre prietena mea. Nu stiu de ce ii spusesem despre ea, nici macar n-o iubeam pe tipa asta, Rose, cu care ieseam de vreo trei zile; stateam cu ea doar pentru ca vocea si parul ei semanau izbitor cu a lui Michelle – desi nu erau identice, era chiar o uriasa diferenta, dar ma consolam cu ce apucam, nu conta ca deveneam penibil. Penibil pentru mine. Dupa vreo doua zile i-am spus lui Rose c-ar trebui sa nu ne mai vedem si apoi am vorbit cu Michelle; mi-a spus ca regreta ca n-a mers, dar bucuria din vocea ei era prea evidenta, asa ca nu i-am crezut prostioarele despre regrete. Adevarul este ca nu ma supara, din contra chiar, eram dependent de fata asta mai ceva ca de aer si, daca cineva mi-ar fii spus ca ea are nevoie de o inima sau ceva de genul ca sa traiasca, i-as fii dat orice fara sa ma gandesc de doua ori, fara sa-mi pese ca mor; tot ce conta pentru mine era fericirea si buna starea ei. O placeam de vreun an si voiam sa cred ca si ea ma placea pe mine – aveam, de fapt, o nevoie nebuna s-o cred.

Stateam doar cu mama de trei ani deja si, data fiind situatia din familie, devenisem un rasfatat, pentru ca atat tata, cat si mama, imi faceau toate poftele in speranta ca nu sunt prea suparat pe ei si pe decizia lor – era tata un nemernic, dar ma iubea, in felul lui. Primeam tot ce-mi doream, lucru la care nu visasem vreodata, dar eram des pedepsit, chiar daca aveam cincisprezece ani si aveam impresia ca-s prea mare ca sa mai fiu pedepsit. Faceam o multime de prostioare, fumam si, o data, fiind tare suparat pe Michelle, ma imbatasem teribil ca sa uit de tot – imi vorbea de un tip pe care avea impresia ca-l place. Tot ea imi spusese, intr-o seara, intr-o doara, ca sunt rasfatat si, vai, ce tare luasem foc !
- Stii Alex, mai taci, esti un rasfatat ! a exclamat ea amuzata.
- Rasfatat ? Dar Elle, sunt pedepsit mai mereu ! am spus exasperat.
- Da, dar ai absolut tot ce vrei, recunoaste.
- De fapt, e ceva ce vreau si nu am, am spus, batand un apropo.
- Dar sunt sigura ca poti avea orice.
- Chiar si pe tine ? am intrebat, plin de speranta.
- Trebuie sa inchid, a spus repede si a inchis.
Nu puteam sa cred ca imi facea asta, nu concepeam; alte fete ar fii spus de mult „te iubesc” in locul ei, s-ar fii simtit flatate si, fiind din alte orase, chiar venisera sa ma vada, dar ea nu ! Ea era o tinta greu de atins si ma enerva ca era asa; stiam de cand o cunoscusem ca era aroganta si interesanta, dar nu ma gandeam si ca e sireata si inteligenta. Ma juca pe degete, asta era, dar nu ma lasam batut. Tineam la ea, as spune chiar ca o iubeam, dar ma tem sa pronunt cuvantul acela. Dupa iubire vine mereu suferinta si eu nu am nevoie de asa ceva. Cred ca o saptamana nu am mai cautat-o, m-am gandit ca ar fii bine s-o las sa-si puna ordine in ganduri. Si sa-si de-a seama ca ma iubeste, mi-am mai adaugat eu, dar am decis sa alung repede acest gand. Nu aveam nevoie acum sa-mi fac iluzii sau sperante desarte; ma multumeam deseori sa privesc ore in sir o poza cu ea, sa ascult o melodie pe care noi o consideram a noastra si, inchizand ochii, sa-mi amintesc de vocea ei atat de dulce si familiara. Imi lipsea, dupa doar o zi, imi lipsea enorm si voiam s-o sun. Eram ca un leu in cusca, pana si atunci cand ieseam cu amicii; imi verificam constant telefonul, lucru care nu-mi statea in fire. Tot speram c-o sa ma sune sau c-o sa-mi trimita un mesaj si eram disperat sa-i scriu inapoi sau sa-i raspund, s-o aud.
Nu spun ca Michelle era perfecta, caci as fii un mare ipocrit, avea si ea anumite defecte, unele chiar mari, dar o placeam, imi placeau pana si defectele ei. In ochii mei, era ideala si nu as fii schimbat-o pentru nimic in lume. Mi se parea totusi ciudat ca nu dadea niciun semn de viata, macar un mesaj sau ceva, dar acum nimic, era liniste totala si ma ingrijora. M-am scuzat si am iesit putin din cafenea s-o sun. Am sunat o data, de doua ori, de trei ori si, apoi, am pierdut sirul. Suna, dar suna in gol si, brusc, stiam ca ceva se intamplase, oricat de suparata era pe mine, daca insistam, raspundea, poate si din teama ca are sa mi se intample ceva. Si ce crezi c-am facut atunci ? Orice tip normal s-ar fii dus acasa, ar fii vorbit cu parintii si s-ar fii calmat, asteptand un semn ceva, dar eu nu. Eu m-am dus acasa, fiind constient ca mama nu e acolo, mi-am luat banii pe care ii aveam pusi deoparte, cateva haine si mancare si m-am suit in primul tren catre orasul ei; nu-i stiam adresa sau alte prostii dintr-acestea, dar aveam speranta c-o voi gasi cumva, chiar daca trebuie sa umblu cu o poza de-a ei in mana si sa intreb pe toata lumea daca o cunoaste. Drumul a fost lung, de o zi si ceva, dar inca speram ca ea sa fie bine, eventual doar sa vrea sa ma ignore. Cand am coborat din tren, parca eram aerian – era prima data cand ajunsesem aici si locul imi era total strain. Am hotarat sa iau un taxi, pana in centru si, acolo, sa mai incerc o data sa o sun. Din nou, am incercat de foarte multe ori si, in final, mi-a raspuns cineva – dar nu era ea.
- Da ? m-a intrebat, nedumerita, o voce feminina.
- Sunt Alex, Michelle e pe acolo ?
- E aici, dar nu poate vorbi, stii …
Dar nu am lasat-o sa termine; in momentul acela toate gandurile rele si negre mi-au trecut prin minte, de la accident de masina pana la sinucidere sau chiar crima ori alte chestii care, in mod evident, nu isi aveau atunci rosul.
- Elle e bine ? am intrebat speriat.
- Ea isi va reveni, acum e putintel inconstienta, dar este, stii, de la anemie. Iese din spital curand.
- La ce spital e internata ?
Eram nauc cand am intrebat, am memorat numele spitalul, m-am oprit langa primul taxi, m-am urcat in el si am dictat adresa spitalului. Cand am ajuns, am intrebat de ea si, norocul meu, am putut sa intru s-o vad. Nu era grav, stiam de anemia ei, dar ma speriasem, voiam s-o stiu in siguranta. Sper sa nu faca infarct cand ma vede aici – daca ma recunoaste.
A trecut mult timp pana cand s-a trezit, doctorii spun ca a fost o cadere teribila de calciu – se pare ca-si mintise parintii ca manca, cand ea de fapt nu punea nimic in gura.
- Elle, am mormait cand s-a trezit.
A facut ochii mari, culoarea lor maginifica vazandu-se si mai bine si si-a intors privirea. O vedeam cum respira, cat e de calma; era prima data cand o vedeam si eram beat. Beat de prezenta ei, de frumusetea si perfectiunea ei.
- Alex ? Visez ? Delirez ? m-a intrebat uimita.
- Esti in regula, am spus razand. Te-am tot sunat, dar nu ai raspuns, m-am speriat si am venit aici dupa tine.
- Dar, cum ? Mama ta ti-a dat voie sa cheltui atatia bani pentru o simpla amica ?
- Simpla amica ? Elle, sunt indragostit de tine.
Si a rosit. A rosit intr-un fel unic, sincer, nu doar de dragul de a rosi pentru a ma flata; era dulce. Pe palidul obrajilor ei, acea roseata se potrivea ca o haina croita pentru ea. Nu stiu cand incepusem eu sa am sentimente de genul acesta sau cand acceptasem ca erau persoane mai bune si mai frumoase ca mine – da, eram narcisist uneori, dar fiinta asta era, fara doar si poate, minunata. I-am luat chipul in maini si i-am putut simti respiratia calda, accentuata acum, poate, de venirea mea. Nu indrazneam sa o sarut, ma temeam sa nu ma trezesc cu o palma, dar doream, totusi, atat de mult s-o fac.
- Doar saruta-ma o data, Alex ! a spus razand dupa un minut in care, poate, capul ii amortise in mainile mele.
Am ras si mi-am apasat buzele de ale ei, cat de dulce si bland am putut, apoi ea m-a prins in brate si m-a tras mai aproape spre ea. Ii simteam parfumul, o simteam in brate, asa, firava, cum era, o sarutam si … Elle, ce imi faci ?!
Desigur, vizita n-a putut dura la nesfarsit si, dupa o lunga discutie, am fugit la tren, sa-l prind si sa ajung repede acasa – speram c-o s-o pot minti pe mama cu o chestie de genul „am dormit la Brian” sau orice alt prieten. Din nou, drumul a fost lung, de fapt, acum mi s-a parut si mai lung – ea nu mai era aici acum si, dupa ce o imbratisasem, singuratatea devenise si mai apasatoare.
Si a mers bine asa, am recunoscut amandoi ca avem sentimente unul pentru celalalt si, timp de un an si ceva totul a mers bine. Ma durea toata distanta si neputinta si, desi o vedeam vara de vara si, uneori, de Craciun, simteam ca nu este suficient. Ma ranea prea mult o relatie cu o simpla fata, caci, la urma urmei asta era.

Mi-am schimbat anturajul, doream sa fiu si eu mai cool. Fumam deja cand ma imprietenisem cu noii mei prieteni, dar nu ma drogam sau alte prostii din acestea.
Relatia mea cu Elle a inceput sa scartaie cam la o luna dupa schimbarea anturajului meu. Era vina mea, stiam, dar incercam sa fac sa fie totul bine pentru amandoi.
- Uite Elle, i-am spus intr-o seara, poate ca ar fii mai bine sa incetam cu toate astea.
- Sa incetam cu ce ? m-a intrebat nedumerita.
- Cu relatia asta ciudata, stii, poate ca doar ne facem iluzii.
- Si iti dai seama de asta dupa un an si jumatate ? Bine, cum vrei. Sunt obosita, poate ne mai auzim. Pa, a spus sec si a inchis.
Nu stiu ea, dar eu am fost cel putin distrus. N-am fost in stare sa mai vorbesc coerent vreo doua zile si-am mimat zambete false – deveneam bun la asta. Si n-am mai cautat-o, am spus ca e mai bine asa, sa devin rece fata de ea, indiferent; in speranta, evident, ca ma ajut si pe mine si pe ea. Imi lipsea, zilele erau reci, vagi, goale si lipsite de esenta; erau lipsite de culoare.
Vreo trei luni m-am stapanit, dar am cautat-o din nou si incepuse iar sa doara. De ce trebuia sa am parte de o asemenea relatie ? O iubeam ? Posibil, dar nu imi doream asta. Uram situatia, dar nu era nimic de facut acum. Tot ce-mi doream era ca ea sa fie bine. Speram ca trecuse mai departe, pentru ca eu incercam din greu sa fac asta.
Dar oare ea era bine ?

#26
Odododo.
Cred ca ma chinui de mai bine de o saptamana sa va las un comentariu, dar de fiecare data a aparut cate ceva si m-a intrerupt. Revenind.
Vreau sa il felicit pe Fiction pentru capitolul anterior, pe care l-am citit de cum l-a postat, de asemenea, te felicit pentru lungimea lui, mai rar un capitol atat de mare pe aici, deci esti de admirat.
Asa, revenind si la capitolul lui Abbeh. La inceput m-am intrebat cine naiba e Alex, dat fiind faptul ca pana sa aflu si perspectiva lui, l-am considerat un personaj lipsit de consistenta, considerandu-l doar vinovat de ceea ce i-a facut lu Michelle si cam atat. Dar acum inteleg ce s-a intamplat cu el, poate ca lipsa unui tata l-a fortat sa devina asa, iar tentatiile au biruit in cele din urma, facand sa uite de dragostea pentru Elle. Totusi. de ce tocmai acum incepe sa reflecteze la toate astea, desigur e mai mult ca evident ca el va fi personajul care va ,,tese intrigile'' sau cine stie ce se mai poate intampla, mai ales ca lucrurile pot lua multe intorsaturi, iar tu il poti schimba, de altfel, in nenumarate feluri. Au fost cateva greseli minore, dar nu ma voi lega de ele pe mine ma intereseaza ce se intampla in continuare. Cam atat, see you next time. Bye.

#27
In sfarsit cunoastem o alta fata a lui Alex, baiatul frumos, cu farmec aparte, care poate agata toate fetele pe care si le doreste.
El spune ca e sincer si ca o iubeste enorm pe Michelle, dar datorita orgoliului sau, nu vrea sa recunoasca asta si pur si simplu se joaca cu ea. Dar asta se poate numi dragoste? Nu cred...
Oricum nu imi place si as vrea sa dispara din peisaj.
Rares, astept nexul...
Banii sunt puterea, banii sunt mandria si banii sunt totul.

#28
Multumim de comentarii. Povestea continua!

Capitolul opt

Focul din parul tau vantul nu-l poate stinge,
Adie in privirea-mi de patima aprinsa
Flacari de foc ard parca in poarta ce-o deschide,
Sub gene, lunge gratii, dorinta, asteptare,
De patima-ti aprinsa. ¹

Cred ca trecusera ceva ore bune de cand stateam cu Michelle in acea camera de spital. Percepeam totul ca fiind un calvar in adevaratul sens al cuvantului. Timpul care a trecut si care inca o mai face ma determina sa fiu tot mai scarbit de imprejurimi si satul de decorul ala. Stiam ca daca o sa mai stau mult voi lesina. Abia imi mai simteam piciorale si mainile, pe langa faptul ca oricum eram amortit. Cu toate acestea insa, pentru Michlle aveam sa fac orice, si daca nu am un motiv concret la momentul asta in legatura cu actiunile mele, sunt sigur ca voi avea timp si sa ma gandesc cand toate se vor fi terminat.
Mama statea pe coridoare si din cand in cand mai trecea pe la mine.
- Sigur nu vrei sa-ti aduc ceva? Am luat haine de schimb de acasa si ti-am adus mancare, imi repeta obsesiv la interval de zeci de minute.
- Mama, nu ma simt in stare sa mananc... am o greata cumplita. Daca ai fi draguta, totusi, sa-mi lasi hainele undeva sa ma pot schimba... Si oricum! Michelle isi va reveni complet curand si plecam.
- Da, isi va reveni, imi zise.
- Restul unde sunt?
- Acasa, nu te ingrijora.
Dupa ce a stat cateva clipe si s-a holbat in gol la acea camera si la mine, a plecat inchizand usa cat a putut de incet, dupa ea. Sunt sigur ca e foarte abatuta. Ii auzeam tocurile pe gresia rece de pe holurile spitalului. Sunetul acela mi se-ntiparea in minte pentru cateva secunde bune, si abia reuseam sa mi-l scot din cap ca revenea.
O sa am sa-i povestesc multe fetei, asta daca va vrea sa ma mai vada dupa ce isi va reveni complet. Daca aveam de a face cu toate cate s-au intamplat? Ma macina gandul ca superficialitatea mea de a nu raspunde la telefon ar fi putut sa cauzeze asta. Tocmai de accea stateam ca pe ghimpi langa ea, asteptand sa se trezeasca ca sa-mi poata da un raspuns care sa ma linisteasca. Asistentele m-au lasat inauntru doar cu conditia ca nu voi incerca s-o deranjez prea tare si ca voi lasa timpul sa le rezolve pe toate. Insa vorbele femeilor nu ma incalzeau deloc, si timpul pentru mine nu inseamna nimic; ca un incapatanat am incercat de ceva vreme – si inca o mai fac – de a supune aceasta fiara. De fiecare data cand franturi din evenimentele intamplate imi treceau prin filtrul mintii simteam cum ma inmoi si cum bataile inimii mi le percepeam foarte clar si infricosator de accentuate.
Din cand in cand linistea era tulburata de cate o asistenta care intra sfios in camera si ma intreba daca nu vreau ceva, amintindu-mi ca trecusera deja doua zile si ca daca nu aveam sa ma scol de acolo si sa ma odihnesc, ma loveam de boala.
- Domnule... incepu ea, devenind oarecum agitata, uitandu-mi numele.
- Eric, nu-mi spune domn, nu merit asa ceva.
- Eric! Da, imi cer scuze ca nu mi-am amintit numele dumnea... numele tau. Trebuie sa mergi sa te odihnesti, sa mananci si sa te speli. Stai aici de doua zile, si pana la urma fata se va face bine.
- Doamna, domnisoara – ma scuzati! -...
Ma aflam intr-o situatie penibila chiar eu.
- Anna! Imi zise ea c-un ton bland. Spune-mi Anna, daca doresti sa mi te adresezi cumva.
- Anna... da, frumos nume, ii zic, dupa o pauza in care mi-am tras sufletul.
Insa inainte de a-i raspunde ceva aproape rautacios si de a dezaproba ceea ce aproape ca m-a implorat sa fac, am mediat putin si dupa ce-am oftat de mai multe ori, i-am raspuns c-un ton la fel de obosit.
- Da...
- Da ce?
- Cred ca ai dreptate, Anna. O sa merg sa fac ce mi-ai zis. Insa o sa am nevoie de asitenta cumva, continui, aproape zambind calm, in timp ce o priveam cum sta in razele aproape moarte ale unui soare de iarna de-nceput care scaldau camera bolnavicioasa.
- Am sa te conduc eu unde trebuie si vei avea tot ce-ti doresti sa te refaci, nu-ti face griji, mama ta a aranjat totul.
- Mama e aici?
- Nu, a plecat acasa acum cateva zeci de minute si mi-a zis ca daca ai nevoie de ceva sa o suni de pe telefonul din camera mea.
In urmatoarele clipe m-am ridicat de pe jos si dupa ce m-am scuturat de praf si tot ce mai era pe hainele mele rupte la momentul de fata, m-am indreptat spre Michlle care se odihnea ca un inger adormit de vreun blestem. Tenul ei albicios imi inducea tristete, pentru ca eram constient de faptul ca e foarte slabita. Desi a reusit sa-mi vorbeasca in momentul in care am intrat in camera ei de spital, situatia ei parca se agravase. Ma racaia acest gand oribil, chiar daca incercam din rasputeri sa nu-l lasa sa ma invadeze si mai tare. M-am aplecat usor si dupa ce mi-am inchis ochii, am sarutat-o incet pe frunte-ai rece. Cat timp am stat cu buzele pe pielea-i, ii simteam pulsul foarte slabit care paru ca se mareste cand am terminat de o sarutat.
Stiind ca asistenta ma astepta in pragul usii, nedorind sa o fac sa stea dupa mine, aproape c-am dat uitarii acest lucru si m-am indreptat schiopatand, spre ea.
- Doamne, da’ bine am mai amortit! ii zic incet.
- Lasa, te vei face bine, am in camera alifii care vor avea grija de asta. Ti-am zis – sau nu -, dar esti pe mani bune.
Aproape c-am tresarit usor cand i-am auzit spusele. Ea parea tanara, nu trecuta de 19 ani, desi nu indrazneam s-ontreb asa ceva, mai ales intr-un moment ca acesta. Deduceam ca uniforma ei de-un alb imaculat ascundea sub acel halat o fiinta sensibila si frumoasa, o fata cumsecade si buna la suflet. Insa aspiratiile mele care m-au dereglat in ultima vreme ma afecteaza chiar acum.
In momentul in care am parasit acea incapere cufundata-ntr-o liniste imposibil de mare, vocile diversilor oameni si alte sunete ciudate imi umpleau mintea. In acelasi moment Anna isi scoase boneta de pe cap si i s-a revarsat parul castaniu care ii acoperea umerii. Mi se parea foarte ingrijit si frumos, dar s-ar putea, la fel de bine, sa delirez in continuare. Incercand sa nu mai visez atat cu ochii deschisi sa sa nu ma mai las purtat de val, am decis sa redeschid discutia, oarecum.
- Michelle nu pare sa fie ok, ii zic c-un ton nesigur. Abia daca-i simteam pulsul si tenul ei alb... ei bine—
- E normal.
- Scuza-ma?
- E normal sa i se-ntample asa, Eric. Abia se reface dupa incidentele neplacute si ii va mai lua ceva timp – si nu sunt sigura cat – sa se refaca complet. Insa in cateva zile ar trebui sa fie capabila sa vorbeasca normal, sa se miste chiar.
- Esi sigura? E tot ce ar trebui sa stiu? ii raspund pe-un ton mai senin, privindu-i parul din nou, dar totodata si ochii.
Fata nu mi-a mai raspuns nimic, caci am ajuns la camera cu pricina. In mine crestea tot mai tare o frica nedefinta, acea teama ca sa nu apara complicatii, ca totul sa fie bine si ca Michelle sa iasa cat mai repede din blestematul asta de loc. Niciodata n-am suferit spitalele, si cu atat mai putin medicii. Rau ma simteam cand eram bolnav, dar mai rau imi era cand intram pe usa medicului. Iar uneori am senzatia ca devin paranoic, si asta nu ma deloc, ba mai mult, ma baga intr-o ceata contradictorie, o ceata cauzata de confruntarea anumitor stari, sentimente si asa mai departe. Deseori reusesc sa trec peste astea, in general sa ma controlez in orice fel de situatie, insa mai am si momente cand este zadarnic a incerca ceva; zadarnic sa sper la bine. Iar cu pesimismul e alta poveste, sa zicem doar ca asa trec eu prin apa vietii, insa nu ca o gasca...

M-a izbit un putenic miros de medicamente si de tot felul de alte substante cand Anna a deschis usa camerei ei. Locsorul acesteia nu e tocmai mare, dar nici neincapator, se potriveste unei persoane cum e ea, astfel ca sa nu-i lipseasca nimic. Curatenia domnea si toate lucrurile erau aranjate acolo unde trebuia; parca totul era imbracat intr-o aura a perfectiunii, insa ochii mei prea obositi cautau disperati ceva care nu era asezat la locul sau, doar pentru a-i scoate ochii intr-o masura sau alta.
- Nu pot sa descopar ceva dezordonat, frumoasa camera si ingrijita! remarc calm, in timp ce cu privirea ma uit de-un pat unde m-as putea intinde.
Sticlutele aranjate in ordinea marimii pe rafturi si hartiile puse intr-o perfecta ordine pe birou aproape ca ma ameteau, astfel ca puteam sa jur ca paream dezorientat.
- E destul de curat, insa n-am terminat, mai am sa-mi aranjez si cutiile alea din acel colt, vezi tu, abia am terminat sa-mi mut toate lucrurile aici, din moment ce-am facut schimb de camere cu o alta asistenta, o fosta amica.
- Ce s-a intamplat?
- A decis ca nu mai poate sa vada bolnavi si a doua zi dupa ce mi-a zis asta, am vazut-o la biroul de informatii cautand numarul de telefon al garii de aici. A plecat in dupa amiaza aceea si de atunci n-am mai vazut-o. Tot ce mi-a lasat a fost o hartiuta c-un numar de telefon, insa n-am indraznit sa-l apelez nici acum. O consideram ciudata de mult, insa totul mi s-a confirmat atunci.
- Ciudat, foarte ciudat, ii spun c-o voce tremuranda.
Imi zambeste frumos si-si asaza parul matasos.
- Da, vezi tu, cu toate ca-n aparente sunt perfecte, fiind deseori asemuite cu niste ingeri materiali, si asistentele au defecte, toate au, insa unele sunt foarte bune in a le ascunde, unele mai putin bune, precum Helene.
- Helene fiind prietena ta asistenta care si-a luat talpasita? o intreb interesat.
- Da, chiar ea.
Dupa un mic moment de tacere imi fac curajul a o interoga, cu putina retinere in mine:
- Si defectul tau care ar fi?
- Sa vedem daca vine apa calda in cada, imi raspunse, zambind mai larg ca niciodata, c-un tremur in voce.
Un alt lucru pe care l-am remarcat a fost acela ca, aceasta camera dispune si de un mic locas, ca un fel de mini baie, despartita de restul incaperii de niste perdele pe-o sina cu inele, specifica unei camere de spital. Am putut observa o mica chiuveta, o cada in care desigur ca nu aveam sa-ncap atat cat sa fiu comod, si o mica lada unde presupuneam ca se tineau asternuturi, haine et caetera. Incaperea are un bec separat fata de camera, insa stratul de praf gros de pe el m-a facut sa cred ca n-a mai fost fost folosit de multa vreme. Noul cu vechiul se imbinau la fel cum starile mele se interschimbau cu repeziciune.
In gat aveam un nod care ma impiedica sa-nghit cum trebuie, si tocmai de accea ii raspundeam cu intarziere, mai mereu.
- In vreo cateva minute ar trebui sa fie gata apa, imi zise calm Anna. Hainele le vei gasi in ladita aia de dupa perdea, mama ta cred ca ti-a lasat tot ce-ti trebuie. Oricum, daca o sa ai nevoie de ceva sa ma strigi, voi sta fie la birou aranjand cutiile acelea sau daca nu sunt in camera alaturata, s-ar putea sa aiba nevoie de mine vreun pacient.
- Multumesc, serios, acum realizez cat de mult am nevoie de asa ceva.
De la oboseala aveam impresia ca vad dublu, tocmai de accea imi frecam destul de frecvent ochii, astfel ca intrebarile pe aceasta tema n-au ezitat sa apara. Cat timp am stat in cladire am pierdut notiunea timpului, nemastiind daca e luni, marti sau miercuri, daca e noapte sau daca afara ninge. Probabil ca acest lucru se datoreaza in mare parte faptului ca jaluzelele prin tot spitalul erau – si inca sunt si acum, din cate observ – mai mereu inchise.
- Domnisorule Eric, pari foarte abatut si obosit, as spune si foarte ingandurat. Si te cred pe cuvant, se vede ca tii tare mult la Michelle. Sunteti foarte buni prieteni, nu? Daca imi permiteti a va intreba, Michelle este iubita dumneavoastra?
Nu m-a deranjat intrebarea ei, mai mult faptul ca a uitat ca nu as fi vrut sa-mi se zica domn, dar nu i-am mai zis asta, astfel incat nu doream s-o pun intr-o lumina proasta, asa ca am lasat-o sa continue asa. Greu mi-a fost insa sa-i raspund.
- Michelle... e o buna prietena, as zice. Insa nu e iubita mea, Anna.
- Scuzati... Scuza-ma, Eric, n-am vrut sa te-ntristez si mai tare.
- E-n regula, Anna, ma incalzeste sa ma gandesc la ea.
Curioasa parca, cu ochii aproape sclipind de aceasta, continua sa scoata cuvintele de la mine, fie c-am vrut, fie ca nu. Dupa ce s-a mai plimbat prin camera in repetate randuri si-a verificat daca apa s-a incalzit suficient, a revenit la mine si mi-a supus ca puteam sa fac in sfarsit baie.
Asistena a parasit camera pana ce mi-am dat jos hainele. Apa calda in care ma aflam ma relaxa, iar mintea-mi mi-a fost din nou umpluta de scenarii cu Michelle, unele mai bune, insa altele mai putin. Si-am avut dreptate in legatura cu marimea cazii; abia ca aveam loc sa stau, insa in acel moment nu asta conta, ci faptul ca uitam incet de clipe recent traite...
Peste vreo cateva zeci de minute bune Anna reintra timid in camera, cerandu-mi voie mai intai.
- Eric, Anna sunt, pot sa intru?
- Intra!
Se aseza jos si dupa cateva minute in care privi in gol Dumnezeu stie unde, redeschide discutia.
- Si cum ai cunoscut-o pe Michelle? Imi pare ca va stiti de-o viata!
Aproape ca am izbucnit in ras.
- Abia daca o stiu de vreo cateva saptamani pe fata, ne-am intalnit intr-un mod tare ciudat, dar... Doamne, zau ca a fost superb. Si-am stiut din prima clipa ca aveam sa leg o frumoasa prietenie cu ea... cu Michelle. Stii tu, atunci cand zaresti o persoana pentru prima data, cand chipu-i se scalda in ochii tau doar pentru cateva secunde, dar dupa nu te mai poti opri in a te gandi la el sute de ani; am stiut de la bun inceput ca pe langa tot ce lasa se se vada e ceva mult mai profund, adevarata ea, Michelle...
- Cum adica adevarata ea? Si ce vrei sa zici prin toate astea?
Am oftat putin, iar dupa mi-am continuat explicatia.
- Era toamna, toamna asta, defapt; si abia ma mutasem aici, doar de cateva zile, dar totusi mi se parea o eternitate. Nu ti-am zis ca inainte de a o cunoaste n-am socializat absolut deloc, in acele zile in care am stat doar in casa si am privit pe geam, priveam cum se scurge timpul, cum cad frunzele, cum mi se deruleaza toata viata in fata ochilor, cum practic nu faceam altceva decat sa-mi plang de mila. Am fost un bleg in trecut, am fost un mare prost, dar prefer sa nu dezgrop acest trecut acum, mai ales aici si acum.
Asa, si abia ce m-am convins sa ies din casa si sa ma familiarizez cu acest oras, caci am dat indata peste parcul central. Nu mai stiu de ce tocmai acolo am ajuns, nu mai stiu de ce am ramas acolo, probabil ca a fost destinul doar, probabil c-a toamna m-a legat spiritual de locul acela in clipa in care l-am vazut, nu stiu...
- Iti place toamna, deci, remarca fata, in timp ce s-a dus sa scoata dintr-un dulap niste prosoape curate.
- Categoric, ii raspund acesteia, dupa ce mai las jos sapunul acela, care parea ca are peste trei sute de ani. Mereu mi-a placut toamna, poate pentru simplul fapt ca ma satisfacea – si inca o face – spiritual, astfel ca de fiecare data cand ma gandesc la ea ca entitate, uit de tot, de absolut tot.
Insa sa revin la povestea cu Michelle. Da, parcul, acel parc. Hoinaream fara nimic in gand cand am dat cu privirea peste un grup de tineri, cam ca mine, presupuneam, si nu stiu nici cum si nici de ce, am decis ca mi-ar placea enorm sa merg la ei si sa ma prezint, ca mai apoi sa leg, macar cu unul dintre ei, o prietenie. Speram ca acela sa fie primul meu prieten de aici, astfel ca sa-mi fie mai usor. Insa planurile mele evident ca s-au schimbat in momentul in care am vazut-o; nu e nicio drama, nu vreau sa fie drama, nici telenovela, draga Anna, insa Michelle statea rezemata de-o piatra, total deconectata de grupul ei de „prieteni”, astfel ca mie-mi parea ca urla dupa atentie. Si zau ca parca am simtit cum lesin, eram atat de emotinat caci nu mai credeam ca gandesc logic, macar, in momentul in care am intrat in vorba cu ea si am tot discutat, pana ce mi-am facut curaj s-o invit deoparte si sa ne continuam conversatia. Acela a fost primiul moment in care am simtit ca pot sa-mi dau frau liber sentimentelor, oarecum... Si asa am si facut!
- Frumos, tare frumos, vad, si presupun ca dupa ati inceput sa va tot vedeti, caci astfel nu ajungeati acum aici.
- Da, ai ghicit, probabil, ii raspund, putin dezamagit. Si mi-am jurat---
- Scuza-ma, trebuie sa merg la un pacient, am fost chemata. Ai aici prospoapele si cand vrei sa iesi, ai hainele in ladita. S-ar putea sa vin repede, s-ar putea sa vin peste ore.
M-a lasat cu ochii in soare, cum se zice. Insa nu m-am simtit deranjat, stateam deja de vreo ora in cada si doream sa ies. Apa calda m-a inmuiat suficient incat sa ma ridic foarte greu, astfel ca mi-a luat minute bune sa ma conving sa ma ridic si sa pasesc din nou pe pamant. Si odata cu acesti primi pasi pe gresie, sa reintru in realitate.
Mi-am infasurat prosopul in jurul taliei si-am pornit spre hainele mele. Imi iubeam tricoul mult, mai ales ca mirosea atat de frumos, caci mama l-a spalat asa cum i-am cerut – si asta cred ca pentru prima data in mult timp. Imedat ce l-am despachetat incet am tras aer in plamani ca un dependent de droguri si mi l-am lipit de pieptul inca ud. Neodrind sa-l stric, am decis c-ar fi mai bine sa ma sterg, si abia apoi sa ma mai joc mirosindu-l. Imi e dor de casa, mi-e dor de Michelle, de zambetul ei.
Insa euforia mea a fost intrerupta cand am auzit usa camerei trantindu-se grav de perete, cu Anna care a intrat val vartej.
- Nu e nimic, Eric, vezi-ti de treaba, am venit sa iau niste injectii pentru un pacient, si Doamne... unde Dumnezeu sunt alea, unde le-am pus.
Anna rascolea toate sertarele disperata, stricand armonia care domnea inainte. Cadeau foi si tot felul de alte lucruri, iar ea spera si se ruga sa gaseasca ceea ce-i trebuia inainte ca sa fie prea tarziu. Iar eu nu puteam face altceva decat sa stau s-o privesc cum rascoleste totul, intr-un dezolant tablou care ma demoralitza si mai tare ma masura ce priveam totul. Insa ce era in mine la momentul acela nu putea fi descris, o lupta neinteleasa intre cele mai vechi ganduri fata de ea, din clipa in care o vazusem, si acum...

Am revenit instant intr-o teroare cumplita in momentul in care Anna a pasit disperata pe langa baie, langa cada si pe langa acea gresie uda care ma oripila. N-am mai stat pe ganduri si-am sarit fara sa-mi mai pese de ceva langa ea, caci in clipa urmatoare aceasta se dezechilibra din cauza ca aluneca pe apa, astfel ca a aruncat cat colo ceea ce tinea in mana. Un borcan plin cu diverse medicamente se lovi brutal de oglinda si o sparse, iar cioburile cazura pe gresie, facand un calvar auditiv de neinaginat. Eu nu mai puteam respira, iar domnisoara imi cazuse drept in brate, aproape lesinata. Am zambit din reflex clipe, in momentul in care mi-am dat seama ca totul era sub control, ca Anna era bine... ca este bine, ca acel borcan spart nu insemna nimic.
Insa ceea ce-am trait nici doua secunde n-a durat, ci doar o clipa, o efemera clipa, pentru ca m-am prabusit la pamant cu tot cu ea, am fost tras de forte firesti catre podea, alunecand la randul meu. Nu stiam daca a apucat sa vina personal medical in camera ca sa vada ce s-a intamplat, si nu stiu daca eram gol din cauza prosopului care se agatase de ceva, dar de ce eram sigur e ca am simtit o teribila durere de spate si de cap, iar viata mi-a trecut toata prin fata ochilor in acel moment.
Minute mai tarziu am redeschis ochii, insa tot acolo ma aflam. Anna statea disperata in fata mea si imi dadea palme, iar eu nu mai conteneam sa ma trezesc. Imi simteam gura plina de ceva cald, era sange... si se scurgea incet pe pieptu-mi, caci in continuare puteam sa simt un fir cald cum se ducea-n jos si colora podeaua.
M-am straduit din rasputeri sa-mi revin in simturi si s-o opresc sa se duca dupa mai mult ajutor, nu voiam sa creez un taraboi si mai mare.
- Anna! o strig cat de tare pot. Anna... nu mai plange!
- Eric, Doamne... Eric, iti multumesc ca esti bine! Doamne, ce bine ca esti constient. Stai aici, fug dupa medici, fug acum.
- Anna! Doamne, domnisoara! Urlu aproape disperat, in timp ce tusesc cu sange. Nu te duce dupa nimeni, te implor sa nu mergi dupa asistenta, inchide usa repede ca sa nu atragem mai multa atentie...
- Eric, sangerezi, cine stie ce hemoragie imensa si interna ai. Nu te pot lasa asa, crede-ma, nu poti sta asa!
- Pot! Nu am nimic; e doar o lovitura, e nimic mai mult. Te rog sa ma crezi, stai aici cu mine pana-mi pot reveni in simtiri. Fii binevoitoare si aruca-mi si prosopul, e atat de rece aici.
Fata trecut din agonie in disperare, parca. Si nu prea aveam cum sa opresc un imens tren care deraiaza de la cursul normalitatii, de pe linia cea buna. Insa termenul asta de asemuire e prost ales, cred ca orice ar fi, nu as avea cum sa descriu scenele din aceasta clipa, niste scene care mi-au luat din fata ochilor si din fata sufletului aspirand spre mai bine, absolut orice speranta ca tot calvarul acesta avea sa se termine curand. Daca as fi superstitios as zice ca-s foarte ghinionist, insa nu cred in asa ceva.

***

A trebuit sa vorbesc cu ea zeci de minute ca s-o coving ca sunt bine si ca n-am nevoie de asistenta medicala. Mi-am ridicat glasul de zeci de ori, insa nu razbeam nicicum. Si chiar daca ii intipaream in minte ca nu am absolut nimic, in mine simteam ca mor; simteam ca mor cu siguranta. Mi-am setat si pornit alarma unui ceas care ticaie spre pierzanie, spre nimic bun, defapt. E o moarte atat fizica cat si psihica, e insa o chestiune de timp pana ce-mi voi da seama care va razbi prima. Totusi nu stiu de ce nu recunosteam ca ma doare ingrozitor tot corpul, sau de ce nu doream ajutor, insa am fost sigur ca pe Anna am linistit-o; tare greu...
- Esti mai bine?
- Cum sa fiu mai bine; aproape ca te cred, aproape ca m-ai convins ca esti bine. Eric, nu ai cum sa fii bine.
Simteam cum camera se invartea cu mine. Inca stateam pe acea gresie rece, nedorind sa ma ridic prea curand. Caci daca faceam asta riscam sa urlu de durere, iar asta categoric nu voiam. Unul era zambetul fetei, altul era gandul la Michelle.
- Voi fi bine...
- Nu vei fi bine.
- E doar o cazatura, sunt fericit ca esti tu bine. Ce s-ar fi intamplat daca pateai si tu ceva? Ce-as fi facut? Stii... uneori e mai bine sa pui binele altora pe primul loc, mai ales daca binele unui prieten.
Anna se uita cu ochii sclipind la mine. Statea jos si ea pe acea raceala a gresiei, ca si cum ar fi vrut sa simta starea mea, sa se asigure ca sunt bine, ca totul merge cum ar trebui. Insa eu stiam ce vrea, stiu si acum, iar din asta nu aveam sa scap fara a-i indeplini dorinta.

Asa ca am sarutat-o. Am facut-o cum am stiut mai bine. I-am dat ceea ce voia din clipa in care m-a vazut, din momentul in care mi-a rostit numele cu vocea-i tremuranda. In timp ce buzele-mi pline de sange aproape uscat ii potoleau setea neexteriorizata, tremuram in mine ca un nebun in fata mortii. Mi se derulau apusuri frumoase cu Michelle, seri in care adormeam pe plaja sub un apus rosiatic mereu nestins, zile fericite cu ea. Imi venea sa urlu cand ma gandeam ca nimic nu era adevarat, ci doar mintea-mi juca feste, subconstientul care ma pedepsea pentru ce-am facut.
Pe ultimele momente ale acelui sarut am simtit o greata interioara cumplita, si imedat ce mi-am desprins buzele-mi de buzele-i, sufletu-mi se zbatea tot mai tare si urla incontinuu, fara sa-l pot opri, urla inefabilul.

”Michelle, vin!...”


¹ „Plimba-te prin mine!” de Ruben Bucoiu

#29
Helaaaw! :x

Iata ca am revenit pe aici, cum v-am promis amandurora. Ma bucur nespus sa vad cat de mult scrieti si ca va dati cu adevarat silinta. In primul rand, ma aflu aici intrucat am vazut ca a si aparut next-ul si, cum ii eram datoare lui Abbeh m-am decis sa il citesc si sa las un comentariu pentru ambele capitole, deci si pentru cel nou.

Asadar, axandu-ma pe capitolul lui Abbeh - tot ce pot spune este ca mi s-a parut foarte interesant. Mi-a placut ideea, faptul ca ai povestit din perspectiva lui Alex si modul absolut emotionant in care ai facut-o. Vreau sa iti marturisesc ca, pana la momentul de fata si.. cam pana la jumatatea capitolului l-am considerat pe Alex un baiat ingamfat, plin de el care parea sa aiba tot ce vroia si care avea impresia ca lumea se invarte in jurul lui. Ei bine, cand am realizat faptul ca el isi facea sincere griji pentru Michaell, mi-am schimbat total parerea si implicit parerea personala in legatura cu el, ca si figura. Mi s-a parut normal ca spre final el sa fie distrus.. insa la urma urmei baiatul si-o facuse cu mana lui. De fapt, daca stau bine si ma gandesc, cunosc persoane care dorind sa ajunga ceva.. ceva ce doar pareau a fi - ceva ce nu semana deloc cu ei insisi, si-au pierdut poate unica lor sansa la o iubire pura, profunda. Ei bine, tot ce pot spune in legatura cu aceasta.. este decat: „asta-i viata", dandu-mi intr-un final seama ca, din pacate, acest lucru se aplica in mare si in viata noastra, de zi cu zi.Fara sa mai adaug alte impresii personale care le-am simtit odata ce am citit capitolul precedent, am sa trec la celalalt - cel scris de Rares.

Ei bine.. aici treaba devine complicata - un fel de chestie cu dus si cu intors. Dupa cum ii marturiseam si lui Rares, pe mess, cred - sau nu, de fapt sunt sigura ca orice fata din ziua de azi si-ar dorii un tip exact asa cum este Eric - iar daca se gaseste cineva sa ma contrazica, ei bine am sa-i dau dreptul sa ma numeasca nebuna. Da, poate ca sunt nebuna - ma si simt precum o nebuna, insa cu toate astea, sunt sigura ca aproape orice cititor inrait de carti sau orice gen de literatura romantica din ziua de azi, considera absolut frustrant sa te indragostesti de unul dintre personajele cartii, respectiv scrierii de fata. Mi sa parut absolut adorabil modul in care Eric a venit la Michaelle, a stat langa ea si a sustinut-o in tot acest timp, desi stia in adancul sufletului ca facuse o fapta lipsita de rationament din cauza altuia. Ei bine, pot spune ca l-am indragit pe Eric - toate astea pana si-a pierdut vizibil maretia in ochii mei. Dupa toate lucrurile dragute de care era in stare baiatul asta ultimul, dar ultimul lucru la care ma asteptam din partea lui a fost sa o sarute pe tipa aia - Anna. Sunt sigura ca a fost toata chestia asta intr-un moment de.. lipsa-totala-te-gandire - ori, cel putin eu asa prefer sa cred. Sunt constienta ca uneori facem anumite lucruri impulsiv, insa, probabil asta ar trebui perceputa si ca o lectie - sa nu devii niciodata atat de vulnerabil si nici ca nu iei dragostea precum o gluma. Ei bine, dupa toate cele intamplate, am fost cuprinsa de FURIE si, aproape ca imi dadusera LACRIMILE - lucru normal din punctul meu de vedere, probabil asta sunt, mult prea „sensibila" pentru asa ceva. Asadar, pot spune ca acest capitol m-a invalui cu atat de multe emotii incat.. nu stiu, m-am simtit de parca am citit un roman intreg - si inca unul reusit.

Tot ce va pot spune amandurora este ca, ar fi mare pacat sa renuntati vreodata la acest Fic. Personal imi place.. nespus de mult.. - De fapt, astea nici macar nu sunt cuvinte care ar putea exprima adevarata mea idee, si adevaratele mele sentimente de.. uimire, de incantare, insa, nu le gasesc pe cele necesare pentru a o face. Va multumesc pentru lectura superba din seara aceasta.

Cu mult, mult drag,
FreeToLove :*.

[Imagine: dh4h3a.png]

~.~
„Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.”

#30
@FreeToLove , iti multumim enorm pentru comentariu, mi-a facut o deosebita placere sa il citesc - pariez ca si lui Rares i-a facut placere -.


Capitolul noua


Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce stii...
Sa-mi spui chiar si minciuni,
Sa-mi spui
Ce n-ai spus nimanui -
Nici celor morti,
Nici celor vii...

Viata e, pana la urma urmei, o mare nebunie; nu stii ce, cum si unde va urma sa se intample, tot ce poti stii cu siguranta este ca, in final, se va intampla. De asemenea, viata nu este nici dreapta, din contra chiar, ea nu tine cont de bine sau rau, de iubire sau ura, ea nu tine cont de nimeni si de nimic; cu totii suntem praf aruncat in ochii destinului, cu totii suntem niste simple marionete cu care se joaca cand si cum are ea chef. Vei fii fericit daca ea va vrea sa fii, dar vei putea la fel de bine sa fii dezamagit sau suparat, ea alege. De-a lungul timpului iti arata ca tu trebuie sa alegi mereu cu inima si doar in anumite situatii cu mintea, dar ea nu ne spune cum si unde trebuie sa alegem – ne lasa sa gresim, sa ne invatam lectia, sa suferim, sa ne ridicam si sa zambim iar. Citisem undeva ca viata e cel mai dur profesor, din simplul motiv ca ea mai intai ne da testul si abia apoi ne “preda” lectia. Si este atat, dar atat de adevarat!
De ce incercasem sa mp sinucid? Ei, pai asta era, in esenta, simplu. Nu doream sa atrag atentia asupra mea, ca oamenii sa vina la mine la spital si toti ochii sa fie atintiti catre mine, din contra chiar, speram ca sinuciderea aceasta sa fie definitiva, adica sa mor fara sa mai dau altora batai de cap si griji – nu sunt genul acela de persoana, nu am fost si nu voi fii niciodata. Alex ma distrusese, psihic, atunci cand alesese sa plece din viata mea; dupa un an si jumatate, aproape doi, mi-a spus simplu, ca si cand ne stiam de trei zile, ca ar fii mai bine s-o terminam acolo unde eram. Ma duruse, pe moment, ma duruse si mai tarziu si continua, cred, sa ma doara. Acum, in acest moment, sau, ma rog, in momentul in care imi apasasem lama pe vene, nu stiu daca-mi lipsea Alex sau persoana care credeam eu ca este. L-am cunoscut inocent, l-am stiut asa cum nimeni nu-l stiuse si l-am iubit cum nimeni nu-l iubise, credeam ca ma iubeste la randu-I si viata parea roz, dar, cum nimic nu tine vesnic, cu atat mai putin fericirea, trebuia sa se termine candva. Zilele fara Alex treceau greu si erau lipsite de esenta, nu mai aveam vlaga si, chiar daca zambeam, acela nu era, in mod clar, zambetul meu real. Si apoi ce? Apoi aparuse Eric, care-mi tinuse zilele ocupate si frumoase – aparuse Eric care ma facuse sa zambesc iar, sa zambesc sincer. El era, fara dar si poate, persoana perfecta; poate ca intr-o anumita masura ne asemanam, dar asta doar foarte, foarte putin, pentru ca nu ma puteam masura cu perfectiunea lui, o perfectiune dureroasa, ce te face doar sa-l vrei mai si mai aproape de tine. Il iubeam pe Eric. Aveam eu problema aceasta ca ma atasam repede de persoane, dar nu chiar atat de repede, insa la Eric am stiut inca din prima clipa; am stiut chiar de atunci ca-l voi iubi, pentru ca, tot de atunci, am stiut ca e perfect. Eu nu judec nicicand o carte dupa coperta, asa cum nici oamenii nu-I judec sau apreciez mai mult sau mai putin dupa infatisare – corpul este, pana la urma, doar o simpla masina, care se va uza si deteriora cu timpul, indiferent de frumusetea ei actuala, dar frumusetea interioara ramane mereu, e vesnica, iar ce e acum frumos, va fii intotdeauna. Eric era frumos pe toate planurile posibile si imposibile – fizic era minunat, sau cel putin asa-l vedeam eu, sufleteste era perfect, nu aveam absolut nimic de obiectat, pentru ca niciunde nu mai vazusem o asemenea perfectiunea sufleteasca; vocea lui era asemeni... ei bine, nu o pot asemana cu nimic, de nicaieri, pentru ca e prea speciala, melodioasa, te facea sa vrei sa-l asculti mai mult si mai mult. Eric era un ideal, la care ma gandisem neincetat in zilele acestea, era un ideal care-mi facea increderea in mine sa creasca enorm; ma facea sa ma simt cu adevarat bine. Apoi ma sunase Alex, care stricase totul, pentru ca apoi eu imi spuneam ca Eric are o prietena si ca totul va fii ingrozitor de dureros. In sfarsit, doar ganduri negre si nimic bun, asa ca, in acea stare cumplita de disperare, am incercat sa ma sinucid. De unde curaj? Nu prea stiu, nu sunt sigura, poate ca din acea disperare fara margini. Nu stiu cat timp am stat inconstienta, cert e, insa, ca starile prin care treceam nu credeam ca sunt posibile sau umane – nu simteam placere sau neplacere, era ca un fel de stare de neutralitate. Si acum ce? Acum aveam sa mor? Nu mai aveam, oare, nici cel mai micut motiv sa lupt? Renuntam asa usor? Ma doborase o simpla intamplare? Nu, refuzam sa accept asta. Il iubisem pe Alex, nu stiu insa daca o mai faceam; ma ranise, poate ca sunt si acum ranita – nu-mi pasa de orgoliu atat de mult, el imi ranise teribil sentimentele. Tot ce auzeam era un ticait enervant; il auzeam constant si ma deranja – ticaitul acela ticalos ar fii putut trezi si mortii, daramite sa te mai si lase sa mori. Auzeam, de asemenea, si diverse voci prin camera – am putut recunoaste vocea catorva amici, a rudelor si, evident, pe a lui Eric. Insemna atat de mult pentru mine ca el ramasese inca aici, cu mine, cand putea prea bine sa plece – inca o data dovedise ce fiinta minunata este.

***

Am deschis cu greutate ochii, parca facand un efort inuman si am clipit des; lumina era puternica, dulce – imi era dor de ea. Inca vedeam usor in ceata si n-am putut deslusi mare lucru din lucrurile care se aflau in salon, dar mi-am dat seama ca eram singura – singura fara parinti, fara medici sau asistente si, cel mai neplacut, fara Eric. Ma intrebam unde este; poate ca plecase, in fond, cine stie cat am zacut inconstienta pe patul acela. Imi simteam gatul extreme de uscat si as fii baut apa sau ceai sau orice, doar sa-mi ud putin gatul. Am incercat sa ma ridic, dar am ametit, asa ca am renuntat si m-am lasat inapoi pe spate. Asteptam cu nerabdare sa intre cineva in salon si sa vada ca m-am trezit, pentru a-mi dai ceva de baut, insa nimeni nu intra. Tot ce-mi doream era sa nu adorm iar – cine stie cand as mai fii avut puterea sa ma trezesc? Inchisesem ochii si oftasem, apoi auzisem usa – era doar asistenta.
- Se pare ca te-ai trezit. Asta e un lucru bun, cu totii asteptam asta, mi-a spus zambind.
- Vreti, va rog, sa-mi dati putina apa? E tot ce vreau.
A aprobat din cap si mi-a intins un pahar cu apa; am sorbit intai incet si apoi cu lacomie – apa era sfanta, in acel moment, pentru mine. Eram debusolata, voiam sa stiu ce se va intampla acum, dar parca ma temeam sa intreb.
- Deci, credeti ca e cineva aici pentru mine? Stiti, mama, tata sau o anumita fata?
- Nu, dar este un baiat, Eric, daca nu ma insel. Ai vrea sa-l chem?
- Ah, nu, am sa astept sa vina el, am raspuns, zambind larg.
Nu stiam cum sa ma comport sau ce sa mai spun acum, asteptam doar sa intre cineva in salon, cineva cunoscut, ca sa pot trece peste momentul acela de liniste apasatoare care-mi displacea. Brusc, usa salonului s-a deschis, aproape izbindu-se de perete si pe ea a intrat Eric. Parea trist, dezamagit, ravasit. Oare ce era cu el? Eu il aduceam in starea asta? Da! Poate ca da, doar eu si prostia mea de sinucidere pentru un idiot. Ma privea uimit, incercand sa zambeasca, iar eu il priveam mirata, zambind larg, sperand sa vina langa mine si sa ma imbratiseze, dar el statea acolo, parca prinsese radacini. Intr-un impuls nebunesc as fii vrut sa ma ridic si sa fug catre el, sa-l strang in brate si sa-I spun ca-mi pare rau si e ca doar vina mea, dar nu puteam, eram inca imobilizata acolo, nu ma puteam ridica fara sa ametesc. Si ce-am facut atunci? Ce ma gandisem sa fac, desigur; sarisem in picioare cu gandul sa fug spre Eric, dar, evident, m-am dezechilibrat. Incepusem din nou sa vad in ceata si ma clatinam serios. Cat mai era oare pana sa cad? O secunda. Unu. Si am cazut. M-am prabusit ca o piatra pe podeaua rece, pijamaluta pe care o aveam era destul de subtire. Eric s-a repezit spre mine si m-a ridicat in brate, asezandu-mi pe pat. Ma privea, parca, dezamagit. L-am dezamagit...
- Iarta-ma, am murmurat lacrimand.
Nu voiam sa plang, dar nervii mei erau praf facuti, sufletul meu era asa de sfasiat, incat lacrimile erau ca stropii de ploaie.
- Nu plange, Michelle, mi-a spus pe un ton rugator.
L-am privit: aveam aceeasi expresie de tristete pe care o avusese cand a intrat in camera; doream sa-l intreb ce a patit, poate ca se intamplase ceva, cine poate stii? Am stat multe manute asa, eu aproape intinsa pe pat, dar tinandu-l strans de mana, nedorind sa-I dau drumul; nici acum, nici niciodata. Mana sa era calda, in comparatie cu a mea, care era rece, mult prea rece.
- S-a intamplat ceva? Am intrebat intr-un final.
Si m-a privit. M-a privit asa cum nu ma mai privise niciodata, nu cu rautate sau cu nervozitate, cu blandete si, parca, neajutorare. Il vedeam pe Eric o persoana sincera si buna, blanda si bine voitoare; Eric era, asa cum am mai spus, perfect. Si daca vreodata avea sa ma minta, speram c-o s-o faca bine, astfel incat sa nu ma prind de minciunica, pentru ca nu voiam sub nicio forma sa-l pierd. Faptul ca nu-mi raspundea la intrebare imi confirma temerile – si tacerea este, la urma urmei, un raspuns.
- Sa inteleg ca s-a intamplat, am spus eu facand o fata tipica mie.
M-a privit din nou, evitand in mod clar sa-mi spuna ceva; ma deranja purtarea lui. Nu avea, oare incredere in mine? Se intamplase ceva intr-atat de rau incat sa nu-mi poata spune? Ma panicam cu vreun motiv sau Eric era doar obosit? Nu stiu si ma enerva grozav neputinta asta.
- Ai incredere, Eric, l-am rugat, stii ca-mi poti spune orice? E asa de grav? Trebuie sa pleci?
- Michelle, eu... Nu trebuie sa plec, nu s-a intamplat nimic. Stai linistita, hai sa vorbim cu asistenta despre vreo eventuala externare sau ore de recuperare, eu sunt bine.
- Nu esti, Eric, stiu ca nu esti, am insistat eu, rugator, dar fara succes, el tot nu a vrut sa-mi spuna nimic.
Nu mi-a adresat niciun cuvant atunci, nici in urmatoarele minute sau ore. Ziua trecea pe nesimtite, iar eu ma simteam iar epuizata. Priveam intr-un punct fix pe tavan, gandindu-ma ce-ar fii putut pati Eric, dar nu gaseam niciun raspuns, nicio explicatie logica, iar faptul ca nici nu-mi spunea ca are ma impinge in bratele nemiloase ale neputintei, facandu-mi sa-mi doresc iarasi sa plang. Si apoi am privit catre Eric, care adormise in scaunul de langa patul meu – era epuizat, bietul, cine stie de cand n-a mai dormit. Si atunci m-am gandit sa adorm si eu, iar, cu o oarecare teama, evident, teama ca nu m-as mai trezi apoi. Si ma podidise din nou plansul, fara sa ma mai stapanesc de asta data, lasand lacrimile sa curga-n siroaie pe obrajii-mi atat de albi si reci. Lacrimile ma ardeau, apoi se raceau si lasau dare de durere pe chipul meu; ma intuneca, parca nimic nu mergea bine. Ca eram eu ranita, era o chestier, dar a-l vedea pe Eric ranit era ceva teribil, ingrozitor si tot ce voiam era sa-I iau durerea si grijile asupra-mi, ca el sa poata zambi linistit, fara sa-l tulbure nimic anume. Si plangeam si mai strasnic privindu-l, dandu-mi si mai mult seama de iubirea nemarginita pe care ajunsesem sa i-o port, fara voie si, desigur, cu teama. El n-aveam sa-mi impartaseasca sentimentele, eram doar Michelle cea plictisitoare, comuna si, mai nou, sinucigasa. Unde-mi era zambetul? Unde-mi era fericirea? Mimase, oare, destule zambete false? Da! Devenisem prea buna la asta, aproape ca reuseam sa ma mint si pe mine, dar pana unde? Pana intr-un anumite punct, evident; iar daca acel punct era inainte reprezentat de Alex, Eric i-a luat locul cu desavarsire.
Alex pierduse o lupta importanta, spun eu, cu un premiu mai mult sau mai putin valoros – eu. Eric castigase prin inteligenta, sarmul si eleganta sa adorabila; imi castigase in mod voi prietenia, fiind constient de acest “premiu”, dar nestiind de dragoste – de acel sentiment magnific pe care i-l purtam, la inceput inconstient si fara voie, iar acum, la sfarsit, voit si constient. Si-l voiam, sa-l stiu al meu, doar al meu, si nu al altei fete, dar cum sa fie acest lucru posibil daca eu nu-I spuneam ce simt? Nu conta, momentan era important sa-l am langa mine, sa-l am si sa-l pastrez; apoi, poate si el va simti ceva pentru mine. Sau poate nu, refuz totusi sa cred ca perfectiunea ar privi cu dragoste o fiinta ce-a incercat cu inversunare sa de-a cu piciorul la o viata mai mult sau mai putin frumoasa. Doar pentru ca-l pierdusem pe Alex nu insemna ca pierdusem totul; il iubisem, sau iubisem persoana care crezusem eu ca este, iubisem acel chip perfect si acea voce relativ, care ma facea sa ma simt protejata, iubisem personalitatea pe care credeam c-o are; ii iubisem masca, o masca de zahar care s-a dizolvat la prima furtuna, lasand sa I se vada ipocrizia. Era un nimeni, asta era! Un nimeni cu un chip frumos si cu un suflet stricat; era ca un mar putred pe interior. Era imperfect si atat. Si cautam eu perfectiunea? Ma consideram, in vreun fel, perfecta? Nu, din contra chiar, dar aspiram la perfectiune. Eric era perfect si, cel putin pentru moment, era al meu.
L-am mai privit o data, nesaturandu-ma de chipul lui, de parul lui, de culoarea pielii lui, de ritmul regulat al respiratiei lui si de bataile calme ale inimii; era incredibil si, totusi, real. Era, din nou, incredibil si, totusi, aici. Am zambit inconstient, oprindu-mi lacrimile. Mai aveam lacrimi? Nu cred, nu mai conta. Aveam de gand sa las totul sa decurga natural, incet si sa fiu fericita cu Eric, ca amici, cel putin momentan, insa nu voiam sa ma dau batuta si aveam sa aflu ce a patit de e asa de abatut si absent.
Cand m-am trezit era dimineata, sau, Dumnezeu stie la ce ora, nu-mi pasa, am privit scaunul sa vad daca Eric mai era acolo, dar plecase – nu-l invinovateam, poate ca se dusese acasa, era si el obosit, sau poate doar se dusese pana la baie; oricum ar fii fost, incaperea era inca plina de parfumul lui si asta ma linistea. Incepeam sa ma simt putin mai bine, probabil ca aveam, curand, sa plec acasa si sa-mi reiau viata exact de unde am lasat-o. Privind catre fereastra am realizat ca era noapte – poate ca Eric iesise doar sa se plimbe putin, sa se relaxeze. Am aruncat, apoi, o privire spre micuta noptiera de langa pat, cu gandul sa iau un pahar cu apa, caci imi era din nou sete, cand am observat o hartiuta, impachetata in doua. Desigur, putea fii doar o chestiuta medicala, insa tot curioasa eram, asa ca m-am repezit asupra-I si am deschis-o. Cu o caligrafie impecabila statea scris pe mijlocul ei:

Stiu ca ai vazut toamna din ochii mei inainte de prima frunza cazuta.

Eric.


Dar nu-mi spusese el, oare, candva, ca este Eric cel tomnatic? Evident, imi spusese, facandu-ma sa ador si eu toamna, mai mult decat o faceam deja. Micul biletel ma lasase fara cuvinte; daca Eric avea sa intre in acel moment pe acea usa, clar nu as fii stiut ce sa-I spun – era o persoana surprinzatoare, iar gestul lui, acea mica propozitie erau nemaipomenite, nu lasau loc de alte vorbe. Ar fii fost de ajuns sa ma priveasca in ochi, ar fii fost de ajuns si, atunci, el ar fi stiut.




Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)