Cand viata se complica

[Leontina]

Mersi de anunt :P
Multumesc pentru intrebarea de la inceputul capitolului, asta e rezultatul batailor mele la cap :]]
Deci, planul acelui William suna mult mai bine acum decat atunci cand mi-ai spus de el. Imi place :D Pare putin tacanit personajul in sine, dar asteptam sa vedem ce anume urmeaza acum. Sunt sigura ca lucrurile cor deveni din ce in ce mai interesante de acum incolo, mai ales ca am aflat si de minunatul plan diabolic, daca il pot numi asa.
La faza cu tatal as fi indraznit sa spun ca poate prea repede si-a dat seama ca el e, dar mi-a trecut dupa ce am aflat de faptul ca ea de fapt stia totul. Dar aici tot am ceva de adaugat. Parca ar fi mers mai multa descriere, la fel si cand s-a dus in camera si a inceput sa se gandeasca la mama ei si la faptul ca e vina ei ca ea a murit si asa mai departe. Cred ca acel sentiment de regret, tristete si asa mai departe putea fi accentuat mai mult.
In rest, parca actiunea mi s-a parut cam grabita, fata de cum era de obicei. Prea repede ai trevut parca peste anumite chestii.
La dialog, nu mi se pare a fi mult, adica a fost nevoie de el. Au existat multe discutii intre personaje care poate ca nu sunau la fel daca le-ai fi pus ca si naratiune. Exista momente cand e nevoie de mai mult dialog, iar alteori de mai putin. Eu cred ca la capitolul asta stai destul de ok.
Greseli de tastare, una am vazut, ai vrut tu undeva sa scrii ceva gen: "full de..." si ai mancat un "l". Acolo parca mai bine nu bagai cuvinte in engleza, dar pentru mine asta nu conteaza chiar atat de mult.
Pai, cam atat. Sper ca nu am uitat nimic si astept marea lupta deoarece sigur va fi una, acum sunt convinsa. :]
Spor la scris :*

[Miss M]

Inainte sa cititi, vreau sa-i multumesc Leontinei pentru ca a trceut pe aici si sa o rog pe Googga sa-si aminteasca parola. Multumesc pentru timpul acordat ^ ^.

Capitolul VIII

De cum au ajuns acasa studentii nostri, i-am luat pe sus aterizand cu ei pe canapeaua din sufragerie, cu pachete de mancare chinezeasca in brate si inveliti in paturile moi imprastiate peste tot. Din pacate colectia de filme este limitata, asa ca va trebui sa ne uitam la un film de dragoste. Uneori stau si ma intreb de ce astfel de lucruri mi se intampla tocmai mie, tocmai acum? Am un scop pentru care inca mai exist, si, dupa indeplinirea lui, pot muri inistita, ceea ce se va si intampla. Dar nu pot sa-mi abat gandul de la ei, cei care conteaza si pentru care contez. Cum le va pica lor vestea ca mai am cateva luni din viata de care nu m-am putut bucura pe deplin?
Fara sa vreau sunt inconjurata de acelasi mister, aceeasi intrebare care nu-mi da pace niciodata, incatusandu-ma intr-o lume a neintelegerii, lasandu-ma sa ratacesc prin negura fumurie reprezentata de propriul meu destin. De ce tocmai eu, de ce nu altcineva? Ce-i drept, niciodata nu m-am obosit sa ma lupt cu aceasta boala, sa vaslesc impotriva curentilor care ma poarta nemilosi spre o insula a mortii. Dar, oricat as fi de impacata cu propria-mi situatie, curiozitatea ma bantuie asemenea unui sufet nelinistit, dornic sa-i faca viata insuportabila celui care l-a distrus.
Cancer pulmonar… Cand oamenii aud aceste cuvinte, fiori reci ii curprind, facandu-i sa se sperie si sa priveasca neincrezatori viitorul. Cand am primit acest diagnostic necrutator, am fost cat se poate de marcata. Dar, cu timpul, analizand situatia, am dedus ca e mai bine asa. In starea mea din acel moment, unicul lucru pe care il doream era sa mor, sa termin acest cu acest joc stupid numit viata. Tocmai de aceea am refuzat operatia, care oricum avea sanse mici de izbanda. Unicul lucru cu care am fost de acord a fost inhalatorul, menit sa-mi prelungeasca agonia.
Nu pot uita seara in care i-am spus lui Allan despre asta. Pentru prima si ultima data in patru ani acel om a plans. M-a facut sa ma blestem pentru deciziile luate, mi-a inspirat o mila coplesitoare. Si-a aratat adevarata fata, deschizand portita ce duce direct spre sufetul lui. De voie, de nevoie trebuia sa ramanem impreuna, sa ne obisnuim unul cu altul. Ne-am adaptat si chiar ne intelegeam, exceptand crizele acelea idioate pe care le facea. Treceam si peste ele, strangand suferinta intr-un coltisor de suflet ca o fila alba, patata cu din ce in ce mai muti stropi dintr-o cerneala otravita.
Zeci de rugaminti si promisiuni pierdute in van. Urma sa mor si punct. Asta l-a distrus, ideea ca unul din putinii oameni care erau acolo pentru el se va stinge incet, chiar sub privirile-i ingrozite. Megan a reactionat mai bine. Desi ii era sora vitrega, tinea la el mai mult decat la orice altceva. Prietena mea de suflet a incercat sa-l consoleze, sa-l faca sa treaca peste socul pe care i l-am produs. A fost extrem de suparata pe mine, nici n-a vrut sa ma vada pentru cateva saptamani bune, pana cand a inteles ca nici pentru mine nu era o situatie ideala, avand in vedere planurile oribile ale tatilor nostri.
De dragul lor am continuat sa iau tratamentul, desi doctorii au spus ca e degeaba. Dar stiam ca exista o mana de oameni care continua sa spere si pentru ei merita sa ma prefac macar ca-mi pasa.
Acum privesc ecranul colorat, incercand sa inteleg ce spun actorii, dar nu ma pot concentra din moment ce o voce interioara imi striga ca trebuie sa le spun totul. Nu vreau sa fac asta. Nu acum, cel putin.
Toate gandurile imi sunt intrerupte brusc. Imi iau privirea de la ecran, realizand ca Alex a adormit cu capul in poala mea, invelit pana la gat intr-o patura. Zambesc inconstient, dandu-mi seama ca sunt singura ramasa treaza in incapere. Eric si Carol au adormit pe jos, Michael viseaza intr-un fotoliu, Jo m-a luat in brate in somn si Melanie motaie in bratele tatalui ei. Inchid televizorul, incercand la randul meu sa ma las purtata pe taramul viselor.

***
Din cate se pare sunt cea mai energica persoana din locul asta, adormind ultima si trezindu-ma prima. Imi simt tot corpul amortit datorita pozitiei incomode in care am stat toata noaptea, dar incerc sa trec peste, cascand somnoroasa. Privirea imi cade pe chipul lui Alex.
Ii dau la o parte suvitele de pe frunte, dand contur fetei lui cu varful degetelor, coborand usor pe nas pana ajung la nivelul buzelor, atat de moi si de fine. Sunt cuprinsa de o dorinta puternica. Vreau sa-l sarut, sa-i simt dulceata pe buzele mele, sa-mi incrucisez degetele cu ale sale, formand o legatura stransa, o legatura care sa ne uneasca la nesfarsit.
Imi retrag incet mana, dorind sa preungesc cat mai mult momentul, sa-mi simt degetele cuprinse de acel fior atat de placut cand ii intalnesc pielea fina si rece. Deodata, incheietura imi este prinsa de el, facandu-ma sa inghet. Deschide lenes un ochi, privindu-ma scurt, apoi il inchide din nou, sarutandu-mi mana si inganand un “ ‘Neata.” soptit. Zambesc dulce in momentul in care imi lipeste palma de obrazul sau care a capatat o nuanta trandafirie.
Se pare ca este prea devreme, pentru ca aceeasi amorteala blanda ma cuprinde, facandu-ma sa adorm din nou, cu gandul la baiatul atat de vulnerabil din fata mea.

***
Cand ma trezesc din nou realizez ca am ramas singura, toata lumea evaporandu-se din senin. Sar de pe canapea, ignorand furnicaturile ce mi-au cuprins corpul. In cateva minute sunt pregatita sa incep noua zi si ma indrept vesela spre sala de mese.
De cum am intrat privirile tuturor s-au atintit asupra mea, unele inghetate, altele socate. Singura care mi-a atras atentia a fost Melanie, care avea mainile duse la tample si ma privea ingrozitor de rece. Ce s-a mai intamplat acum? Imi indrept privirea spre plasma uriasa, moment in care toata sala tace, uitandu-se in aceeasi parte. “Sunt doar stiri.”, ma gandesc incurcata, ascultand-o pe femeia ce transmitea din fata unei cladiri ce imi parea destul de cunoscuta.
- Astazi are loc cel mai asteptat eveniment al anului, nunta despre care s-au facut atatea speculatii in ultimele luni…
- O, nu! Nu, nu, nu si iarasi… Nu! incep sa ma agit, alergand innebunita spre sala de conferinte. E oare posibil asa ceva?
Cum am putut uita asta? Nunta mea! O, Doamne, e de rau, este foarte rau. Am reusit sa omit evenimentul care mi-a bantuit zilele de un an intreg. Dar realitatea isi cere drepturile, aducandu-ma cu picioarele pe pamant cu o brutalitate rara. Ochii imi sunt intepati de lacrimi. Nu vreau sa fac asta, deja imi inchipui toata agitatia de acasa si mi-e pur si simplu groaza de ce s-ar putea intampla astazi.
Trebuie sa ma calmez. Am sa fac asta. Am sa ma casatoresc astazi cu Allan. Fie ca imi place sau nu, sunt nevoita sa renunt la tot ceea ce mi-a mai ramas. Trebuie sa renunt la libertate, la dreptul de a iubi, la tot. Inca nu pot realiza cum am uitat de ziua asta, planuita in detaliu. Cate lacrimi am varsat din cauza asta, cate vise s-au spulberat in clipa in care am realizat ce voi fi nevoita sa fac…
Ajunsa in fata panoului de comanda, introduc repede un cod, pornind conferinta video din cateva miscari si injurand printre dinti. Allan apare pe ecran, cu mainile inclestate, vorbind pierdut cu Megan. I-am ingrijorat si pe ei… Of, Williams ma va rupe in bucati pentru ca am disparut asa. Dar asta e cea mai mica problema a mea in momentul asta.
Trebuie sa fac asta. Trebuie sa ma casatoresc cu blondinul pentru binele tuturor. Fiind printre cei ce organizeaza marele haos, voi putea salva intreaga situatie mult mai usor. Rostesc numele logodnicului meu, incercand sa-i atrag atentia. Niciun rezultat. Sfarsesc prin a-i tipa sa fie atent, moment in care realizez ca Melanie este langa mine, alaturi de toti ceilalti.
- Milady! O, cerule mare! Cred ca visez, ingana speriat omul care se afla de cealalta parte a ecranului, privindu-ma cu ochii cat cepele.
- Pana iti revii tu din visare, tampitule… Liz, unde mama naibii esti? De fapt, de ce nu esti aici ma intereseaza, asa ca voi trece direct la subiect. E o nebunie totala, fato. Credeam ca turbam. Tu stii ce armata de reporteri e in fata casei? incepe sa se agite Megan, fluturandu-si nervoasa mainile, in timp ce parul saten i se balangane haotic in toate partile.
- Meg, stai calma. De la reporterii aia mi-am dat seama. Poti crede ca am uitat? o intreb socata de propria-mi nepasare, auzind un “Da.” sters. Oricum, vin imediat. Imediat, repet hotarata. Dar am sa am cate ceva de discutat cu fratele tau, pentru ca iti jur ca are atatea de explicat… Uf, fir-ar sa fie! Vin acum, adaug grabita, inchizand si indreptandu-ma spre camera fara a da vreo explicatie tuturor persoanelor naucite.
Mi-e frica. As vrea sa tip acest lucru, sa ma eliberez de toata presiunea. Mi-e cat se poate de frica. Eu si casatoria nu sunt doua cuvinte care sa se potriveasca. Rebela din mine nu va accepta sa fie incatusata astfel. Emotii nu am, pentru ca nu e un eveniment care sa ma miste din punct de vedere sentimental. O durere strasnica imi arde pieptul, facandu-ma sa respir sacadat, gandindu-ma ca in mai putin de trei ore voi pasi intr-o catedrala imensa, imbracata intr-o rochie de mireasa. Am sa ma sprijin in bratul cuiva, fiind condusa pana la altar incet, incet…
O, nu se poate! N-are cine sa ma conduca. Tampita, tampita, tampita. O idee de moment imi incolteste in minte, in timp ce imbrac un costum de stofa achizitionat ieri. Oare ar fi posibil, i-as putea cere asta? Nu, in niciun caz. Nu pot fi atat de cruda incat sa am astfel de pretentii.
Imbrac grabita un costum de stofa neagra, asortat cu o camasa alba, inchisa pana-n gat. Nu-mi pot permite luxul de a fi vazuta cu o tinuta necorespunzatoare. Nu pot sa cred ce se intampla. E ca un vis, un cosmar mai degraba. Mi se pare imposibil faptul ca in mai putin de trei ore am sa devin o femeie casatorita. Ignor sunetul pasilor de pe hol, dar in momentul in care aud un “Maritata?!” colectiv cedez, lasand lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii palizi si trantindu-ma pe jos, cu capul in palme.
- Cum sa uiti de asa ceva? incepu nervoasa Jo, care se plimba de colo colo cu pasi marunti si repezi, incercand sa inteleaga proportiile evenimentului.
- Cum ai putut sa nu ne spui? continua Michael, facandu-si teatral o cruce.
- Pai daca a uitat! il combatu imediat Eric.
Parca sunt invizibila. Ideea in sine conteaza mai mult decat mine la momentul asta. Imi ridic incet capul, continuand sa suspin. Nu mica imi e mirarea cand il vad pe Alex asezat langa mine, privindu-ma ingrijorat. Eh, macar unul nu ma judeca. Privirea ii e pierduta undeva dincolo de mine si ofteaza la rastimpuri, incercand probabil sa se acomodeze cu ideea. Ma ridic incet, stergandu-mi fata cu dosul palmelor, grabita.
- Haide, Melanie. Trebuie sa mergem.
- Si daca nu vreau? mi-a raspuns intr-o doara, atragandu-mi atentia hotararea din glasul ei.
Mi-am dat ochii peste cap. As fi in stare sa o implor in momentul asta, sunt atat de terminata incat nu am nevoie de alte probleme. Incerc sa o conving, facand-o sa accepte in final. Tot ce mai am de facut este sa intarzii.
Gata. Trebuie sa iau o atitudine mai rece in legatura cu acest subiect. Sunt doar trei luni, ce naiba? Dar nu stiu ce ma deranjeaza cu adevarat: ca trebuie sa renunt la libertatea mea sau ca si eu, si Allan suntem obligati sa facem asta impotriva vointei noastre? Imi iau geanta, incercand sa-mi pun ordine in ganduri, dar o idee de moment ma opreste in prag, facandu-ma sa ma intorc si sa-l privesc o clipa pe Alex, care ramasese pierdut printre noutatile acestea tragice.
- Alex? intreb soptit, de parca as vrea sa nu ma auda.
- Da, imi raspunde rece, intorcandu-se spre mine si privindu-ma cu regret in ochi.
- Poti sa-mi faci un serviciu? continui, sperand sa nu-mi pierd increderea asta prosteasca.
- Spune.
Inspir adanc, presimtind ca voi regreta totul cat de curand. Dar trebuie sa o fac, simt nevoia sa-l mai am aproape macar cateva clipe, ultimele clipe…
- Condu-ma la altar.

[Leontina]

Multumesc ca postasi capitolu' :D
Ciudat capitol si din nou totul mi se pare putin grabit. Prima parte, pnana la primele stelute, pot spune ca mi-a placut. Ai descris foarte bine tot acel regret pe care il simtea ea si tristetea si tot. Si dupa aceea la fel. Dar la partea a treia m-ai cam pierdut pe undeva pe drum. Am inteles ideea prinicipala, dar parca ai trecut prea repede peste anumite chestii.
In rest a fost ok.
Pot spune ca partea aceea cand se adunasera toti i camera si discutau despre ceea ce urma sa se intample fara sa o bage de fapt in seama pe Lizzie m-a amuzat, dar cred ca acolo puteai descrie ceva mai bine gesturile lor si tonul cu are vorbeau si etc.
Cat despre ideea ei de a il ruga pe Alex sa o conduca la altar, asta deja mi se pare egoism. La cate a suferit baiatul ala pentru ea parca il vad spargandu-se in mii si mii si bucatele, metaforic vorbind, camd o va vedea in rochie de mireasa. Zau ca fata asta si-o face cu mana ei si ii mai raneste si pe cei la care tine pe deasupra.
Greseli de tastare nu am vazut, desi nici nu am fost prea atenta la acest aspect.
Cam atat. Spor la scris si mutla inspiratie :*

[Miss M]

@ Leontina, merci pentru comm. Partea a doua a fost mai grabita pentru ca am vrut sa evidentiez oarecum faptul ca actiunea e precipitata(confuzie, alea alea)
Enjoy!


Capitolul IX

Continua sa ma priveasca, desi tind sa cred ca ochii lui vad dincolo de mine, de parca as fi facuta din sticla. Bineinteles. Am reactionat impulsiv, fara sa gandesc. Si asta chiar cand credeam ca m-am schimbat, ca am devenit mai matura si mai stapana pe propriile reactii.
- Daca vrei neaparat sa ma omori, stii ca exista si cutite pe aici, da? ma intreaba brusc.
Ar putea parea o gluma, dar este cat se poate de serios, chipul lui tradand o tristete profunda in timp ce imi analizeaza trasaturile fetei cu o privire tulburatoare. Perdeaua tacerii acopera incet camera, fiecare privind pe fiecare, asteptand un semnal care sa ne faca sa ne miscam. Nu am timp sa stau pur si simplu, dar ma simt ca o statuie, de parca picioarele nu vor sa ma asculte. Din fericire aceasta stare de incordare dispare in momentul in care Alex iese pe usa, trecand pe langa mine fara a-mi adresa vreun cuvant.
Care e problema lui? Sunt destul de sigura ca dupa patru ani sentimentele i s-au mai potolit. As fi destul de fericita sa raman cu gandul ca nu mai simte nimic pentru mine, dar se pare ca lucrurile nu stau asa cum mi le inchipuiam eu.
Ma trezesc din scurta agonie, imbratisandu-i de ramas-bun pe toti, incercand sa ignor ochii inlacrimati ai Joanei si privirea fulgeratoare a lui Eric, al carui unic sprijin este peretele.
- Vii azi sau nu? aud o voce cunoscuta care ma face sa intorc capul. Sta in prag cu geaca mea in mana, privindu-ma cu ochii reci si inexpresivi.
Asta inseamna ca accepta sa mearga cu mine? Poate ca ar trebui sa fiu fericita. Dar o intrebare imi opreste orice tentativa de a zambi. “De ce?”. Simt o nevoie arzatoare sa-l intreb, dar sfarsesc prin a trece pur si simplu pe langa el, indreptandu-ma cu pasi mari spre masina.
Inca nu realizez faptul ca acestea sunt ultimele mele ore petrecute in compania sa, ultima data cand ma pot pierde in voie in oceanul verde din ochii lui. Daca as realiza acest lucru, probabil l-as strange in brate plangand si blestemandu-l pe Allan, pe Williams, pe toti cei care ma opresc sa raman aici, alaturi de omul pe care il iubesc.
Dar adevarul este altul. Nu vreau sa realizez nimic pentru ca asta ar inseamna sa recunosc cat sunt de egoista. A fost alegerea mea sa plec atunci, am ales o moarte lenta, dar sigura. Si atunci? Nu am dreptul sa-l mai iubesc, pentru ca afectiunea mea aduce numai suferinta. Si el nu merita sa indure aceasta suferinta.
Privesc padurea ce se intinde de o parte si de alta a drumului fara sa o vad de fapt, ascultandu-mi bataile inimii. Nu, nu, nu. Fiecare ticait este insotit de o negatie, de ideea ca ceea ce fac nu este bine. Dar trebuie sa fie, stiu ca trebuie. Daca am sa ma… casatoresc cu Allan, voi fi in centrul intregii actiuni si voi putea strica totul. Am sa-i pot salva pe gemeni, pe fratele meu, pe Jo, chiar si pe prefacuta de Caroline. Va fi mai bine pentru toata lumea si am sa pot parasi aceasta lume in pace.
Multimea de reporteri adunati in fata casei imi da impresia ca am ajuns.
- Tot ce trebuie sa faci este sa intri in casa, ii explic lui Alex, buimacit de grupul de oameni cu camere care priveau masina asemenea unor jivine ce-si pandesc prada neajutorata.
Deschid linistita portiera, trecand printre ei ca prin tufisuri, fara a le acorda atentie, in ciuda tuturor intrebarilor care se aud. In momentul in care ma impiedic de un cablu eliberez o injuratura soptita, apucandu-l pe Alex de o mana, cu cealalta prinzand-o pe Melanie si luand-o la fuga, dornica sa ajung mai repede inauntru. Gratie auzului fin detectez cateva bufnituri, inainte ca usa sa se deschida si sa il vad pe Allan caruia nu-i vine sa creada cine se indreapta spre el. Ma opresc pe scari, privindu-l adanc in ochi.
Brusc, ii aplic o pereche de palme peste obrajii inrositi, impingandu-l din calea mea si intrand in hol.
- Pentru ce-a fost asta? ii aud glasul nervos blondului, care isi mangaie portiunea vatamata cu mana, nemaintelegand nimic.
- De drag ce-mi esti, ii raspund nepasatoare, trantindu-ma intr-un fotoliu si aruncandu-i o privire fulgeratoare. M-a intrebat de parca ar fi un ingeras proaspat picat din norisori, care m-a imbratisat cu afectiune la ultima noastra intalnire.
Incerc sa uit pentru o clipa de tot ceea ce ma supara si m-a suparat vreodata, dar totul se prabuseste in momentul in care observ ca Alex si Allan vorbesc. Da, chiar vorbesc unul cu altul. Fara pumni, palme sau orice alt semn ca ar vrea sa se raneasca reciproc. Mi-a scapat mie ceva?
Ma ridic incruntata, dar hotarata sa dezleg misterul. In momentul in care pun clasica intrebare, “Ce faceti?”, doua perechi de ochi se indreapta nedumerite spre mine, de parca as fi spus ceva total nepotrivit.
- Ii multumeam tipului aici de fata ca mi-a deschis ochii, imi raspunde nepasator Allan, de parca ar fi fost cel mai natural lucru din lume.
- Traducerea…
- Cand ti-a luat apararea acum cateva zile mi-am dat seama de multe lucruri. Mi-am dat seama cat de prost puteam sa fiu. Si ca meriti pe cineva mai bun, mult mai bun. Asa ca am hotarat sa merg la nenorocitul ala de psiholog si sa incerc sa-mi rezolv problema.
Am auzit eu oare aceste cuvinte? Se pare ca da. Alex l-a convins atat de usor sa faca ceva pentru care eu ma rog de ani de zile… Ce sa deduc de aici? Ca acest baiat este perfectiunea intruchipata sau ca m-am procopsit cu un inger pazitor cu ochii verzi? Dar nu e bine deloc, ma face sa ma indragostesc de el si mai mult, daca asta e posibil.
De ce nu puteam ramane o fata ca toate celelalte? De ce nu puteam duce o viata anosta, sa imi gasesc un baiat simpatic cu care sa ma casatoresc, sa lucrez intr-un micut orasel din America si sa am o familie fericita?
Dar intrebarea cea mai importanta este alta. Mi-ar fi placut mie o astfel de viata? Si raspunsul este nu. Pentru ca daca n-as fi trecut prin toate greutatile acestea, nu l-as fi cunoscut. Pentru el, tot chinul merita. Dar pana si fericirea adusa de existenta sa va fi spulberata astazi, cand va trebui sa spun “Da” unui strain pe care inima mea il accepta doar ca prieten.
De multe ori ma intrebam cum ar fi fost daca Alex ar fi fost cel cu care urma sa ma casatoresc. I-as fi spus da? Cu siguranta ca la acel moment era unicul raspuns, dar dupa ce am aflat ca sunt pe ultima suta de metri, mentalitatea mi s-a schimbat. Chiar si in aceste ultime zile am incercat sa fiu cat mai rece fata de el ca sa nu sufere. Sa nu se ataseze din nou de mine si apoi totul sa se destrame in fata lui. Mai sunt doar trei luni…
- Megan a zis sa mergi in camera ei, acolo sunt toate coafezele, make-up artistele si… tipele alea care trebuie sa te aranjeze.
Megan… Intr-o buna zi o voi omori pe fata asta. Pufnesc dispretuitoare intrand in camera mea. Rochia este pe pat, exact acolo unde am lasat-o. Perfect asa. O privesc nostalgica, gandindu-ma cata tristete imi va aduce tot ce tine legat de ea. Lucruri care inainte m-ar fi bucurat. Un sot, un copil, o casa… Tot ce-si poate dori o femeie.
Imbrac rochia, apoi imi prind parul intr-un coc dragut, putin cam stramb. Imi admir reflexia in oglinda, cercetand cu atentie trandafirii brodati pe corset si dantela fina ce invaluie rochia de la brau in jos. Intreaga tinuta e superba, desi s-ar putea sa ma impiedic. Imi pun totusi pantofii albi cu toc si ies din camera, dupa cinci minute de chin. Ma opresc in fata scarilor, ascunzandu-ma ca sa cercetez ce se afla la parter.
Colturile gurii mi se ridica intr-un zambet cand il vad pe Alex imbracat la patru ace, dar cu parul ciufulit si papionul stramb. Degeaba incearca Melanie sa il aranjeze, nu vrea sa stea si pace. Alaturi, Megan incearca sa-i prinda parul ingerasului meu, dar in zadar. Doar Allan arata impecabil, cu costumul negru venindu-i perfect.
Inspir adanc pentru a-mi abtine cateva lacrimi ce ameninta sa-mi paraseasca ochii. Oricat de bine ar arata blondinul, nu-mi pot lua privirea de la Alex. Pentru ca el este cel pe care il vreau si pe care il iubesc din toata inima. Imi ridic putin rochia, coborand incet scarile sub privirile contemplative ale tuturor.
Bineinteles ca, intr-o clipa de neatentie, calc stramb, incepand sa alerg pe scari pentru a-mi recapata echilibrul. Sunt prinsa la timp, tinuta mea ramanand intacta. Imi ridic ochii pentru a-i privi mai bine pe ai lui. In spatele acelui verde coplesitor se ascunde un amalgam de sentimente de nedeslusit pentru mine. Ma indepartez putin, simtindu-ma in centrul atentiei. Daca evenimentul nu e unul fericit, macar aparentele sa fie frumoase, nu-i asa?
- Esti incurabila, isi incepe monologul Megan, trecandu-si mana prin parul saten, usor buclat.
Nu o ascult, fiind deja obisnuita cu nemultumirile ei. Doar pentru ca urmeaza sa devin o Carter, asta nu ma obliga sa am un comportament impecabil. Elizabeth Carter… Niciodata nu mi-a placut cum suna numele asta. Ii lipeste caldura, acel sentiment unic pe care trebuie sa-l ai in familie.
Imi simt mana sarutata bland. Il observ cu atentie pe Allan care si-a ridicat privirea intunecata spre mine, zambind cordial.
- Arati minunat, milady.
Vocea lui imi gadila urechile, fiecare inflexiune calda a ei creandu-mi mii de ganduri, confuze, contradictorii si schimbatoare. Logodnicul meu, proaspat vindecat si schimbat pentru totdeauna. Din cauza lui Alex. Orice as face gandurile mele se indreapta spre el, contopindu-se intr-unul singur, clar si definitiv: il iubesc.
- Lizzie, incep sa inteleg de ce tii neaparat sa te conduc, dar nu cred ca sunt in stare sa te prind de fiecare data cand cazi, imi spune vizibil amuzat.
Replica lui poate avea multe intelesuri mult mai profunde decat faptul ca tine loc de stalp cand sunt impiedicata. Intotdeauna m-a sustinut in momentele mai grele, si se poate ca, in ciuda parerii mele, acesta sa fie cel mai greu.
- M-am inselat…, soptesc printre suspine, incercand sa nu izbucnesc in plans. E tragic ce mi se intampla, desi mi-am facut-o cu mana mea. M-am inselat crezand ca o sa fie simplu, totul o sa fie usor si aceasta zi o sa se termine repede, continui trista, privindu-mi inelele, unul care simbolizeaza trecutul meu si celalalt viitorul, mai aproape acum.
- Daca te consoleaza, si eu m-am inselat de curand.
- Cand? ma trezesc intreband curioasa, dornica sa aflu la ce se refera.
- Cand? In clipa in care am crezut ca nu pot privi cu dragoste o femeie in rochie de mireasa.

[Leontina]

Am ajuns :D Hmm, interesant acest capitol, chiar daca prea multe nu s-au intamplat.
Cred ca ceea ce m-a amuzat cel mai mult aici a fost faptul ca brusc Alex si Allan par sa se inteleaga si ca din cauza baiatului nostru viitorul sot s-a decis in sfarsit sa-si rezolve problemele. Macar atat avand in vedere ca Lizzie nu va fi niciodata fericita alaturi de el.
Pai, actiunea a fost ok, nici prea grabita nici prea lenta, cu dialogul stai destul de bine, iar descrierea, ei bine, am eu ce am cu ea, dar in mare e ok. Mi s-a parut ca ar mai fi trebuit adaugat ceva la acest aspect, dar in acest moment nu imi pot sa prea bine seama ce anume :-? O sa iti spun in momentul in care imi voi da seama :]]
Greseli de tastare nu am vazut, iar mie de obicei imi sar in ochi. Deci e bine.
Hmm, ce as mai putea sa spun? Nu prea se intampla multe, iar eu una astept cu nerabdare momentele acelea de care mi-ai povestit me mess :] Sper sa nu mai fie mult pana atunci. Si daca mai e atunci voi astepta.:]]
Cam atat, succes in continuare :*

[Blanket]

Draga Miruna,
O sa incerc sa ma prefac ca n-am vorbit cu tine pe mess.
Mi-a placut capitolul la fel de mult ca de obicei. Tot enervant a fost si asta. Faza in care Allan spune ca s-a hotarat brusc sa mearga la psiholog a fost cireasa de pe tort. Stii, contrar parerii generale, ciresele care se pun pe tort au gust ciudat si nici macar nu sunt cirese.
De vreo 10 capitole tot spun ca ma las de citit. Dupa cum vezi, inca nu s-a intamplat asta. In concluzie, ai talent! Tine-o tot asa si nu-i baga in seama pe desteptii pe care ii enerveaza ce scrii tu si care intamplator si-au uitat parola de la cont asa ca intra pe al colegei de banca.
PS: Daca asta e considerat spam, nu va luati de Lolita*. Vinovata e numai Googga.

[LoLix]

Bun, stiu ca nu am mai trecut de mult pe aici si imi pare foarte rau dar in ultima vreme am foarte putin timp liber si de aceea nu am trecut nu garantez ca ma voi revansa da voi incerca sa nu mai las in urma chiar atat de multe capitole, acum revenind, replica lui Alex, ultima din acest capitol, a fost cel mai dulce lucru pe care il poate spune un baiat. Am vazut ca teai mai inbunatatit si ai inceput sa descrii mai mult si mai frumos, ce-i drept imi place cum a evoluat fic-ul pana acum si deabea astept sa vad cum va continua deci vreau sa stii ca daca nu las com asta nu inseamna ca nu citesc capitolele. Nu prea stiu ce as mai putea spune deci eu iti urez spor la scris si deabea astept capitolul >:< :D bye bye :*

[Miss M]

Avalansa de comentarii ;)). Multumesc mult pentru ele, la multi ani la toata lumea(primul capitol pe anul asta :>)!


Capitolul X

Raspunsul lui mi-a pus capac. Am renuntat pur si simplu, lasandu-ma in voia sentimentelor si adapostindu-ma in bratele lui, in timp ce lacrimi mari imi parasesc ochii tulburati. Sunt obligata sa reneg tot ceea ce simt cu adevarat din cauza unui plan stupid. Nu imi permit luxul de a fi vulnerabila nici macar o clipa, si totusi iata-ma aici, plangand ca un copil in bratele omului la care tin.
Cu coada ochiului o pot vedea pe Megan, care ne priveste trista, dar fara puterea de a face ceva, in timp ce Allan a tras-o pe Melanie deoparte si vorbeste cu ea insufletit. Oare ce l-a apucat si pe el?
Doar Alex sta nemiscat, cu bratele stranse in jurul corpului meu firav. Ii prind costumul in pumnii mici, agatandu-ma de el cu disperare si suspinand neincetat cand ii aud bataile inimii. Ma iubeste si il iubesc, sau cel putin asa cred. Ce e gresit in asta?
- Liz, nu-mi place sa te vad asa, il aud deodata pe blondin. Nici eu nu vreau cum nici tu nu vrei, dar nu avem ce face. Daca dorim sa salvam pe… toata lumea, trebuie sa ne asumam responsabilitatea. Dar o sa trecem prin asta impreuna, asa ca incearca sa-ti revii. Trebuie sa plecam, incheie acesta cu glas scazut, punandu-mi mana pe umar in semn de consolare.
- Mai lasa-ma doar o clipa, ii raspund fara putere, lipindu-ma mai tare de Alex si inspirandu-i parfumul ce-mi aminteste de toate clipele frumoase petrecute alaturi de el, clipe care nu se vor repeta niciodata.
Simt nevoia sa-l am alaturi de mine pentru totdeauna. Daca as putea as opri timpul in loc, ca sa raman in imbratisarea lui o eternitate… Dar nu se poate, asa ca ma indepartez usor, stergandu-mi fata cu palmele reci, simtind cum alte zeci si zeci de lacrimi continua sa se rostogoleasca pe obrajii trandafirii.
E timpul sa inceapa teatrul. Cel mai fericit cuplu din lume, in direct, in premiera si pentru totdeauna… O prostie. O minciuna in care ma afund de patru ani incoace. Dar se pare ca astazi voi da cu fundul de pamant, in sfarsit.

***
- Ma intreb cum o sa fie. Fara tine, fara Eric, Jo, Michael… Nu am sa pot face fata, continui deznadajduita, inaintand cu pasi lenti si gratiosi spre usa catedralei si privind nostalgica doi ochi verzi, de smarald topit.
Vorbesc singura de un sfert de ora, plangandu-mi de mila ca un copil mic ce realizeaza ca nu-si va mai recupera vreodata jucaria preferata. El nu spune nimic, lasand tacerea sa domneasca in voie. Cuvintele ar fi de prisos pentru a descrie drama prin care trecem, noi si legatura noastra speciala. Doar mergem impreuna, fiind urmariti de zeci de oameni pentru care ziua aceasta este stirea anului. Trebuie sa castige si ei o paine… dar nu din suferintele altora. Dar ce tot spun? Toata lumea crede ca asta e cea mai fericita zi a vietii mele.
Usile impunatoare din lemn sculptat se deschid in fata noastra, lasandu-ne cale libera. Alex imi intinde mana in modul clasic, dar, in loc sa i-o inconjor cu a mea, imi incrucisez pur si simplu degetele cu ale lui, strangandu-l. Cred ca e prima oara cand ne tinem de mana. Si ultima, din pacate. Imi retin un suspin, incercand sa afisez o fata cat mai senina.
Timpul parca sta in loc in timp ce ne indreptam spre altar sub privirile contemplative ale tuturor invitatilor, oameni importanti pe care nu-i cunosc si de care nu-mi pasa catusi de putin. Ochii mei exista acum doar pentru a-i observa chipul trist, pentru a crea o imagine pe care sa o pastrez ca pe o comoara. Trei luni…
Ajung in dreptul lui Allan mai repede decat mi-as fi dorit, desprinzandu-mi mana din stransoarea lui Alex. S-a terminat. Acesta este sfarsitul povestii noastre.
- Ne-am adunat astazi aici pentru a…
Vocea de tenor a preotului ma face sa ma cutremur, realizand ca totul e pentru mine, dar si impotriva mea. Minutele trec, inima imi bate din ce in ce mai tare, in timp ce dintii imi sunt inclestati pentru a opri suspinele sa-si faca loc pe buzele mele. Fiori reci imi strabat intregul corp, care incearca sa se razvrateasca. Fiecare bataie a inimii imi trimite o durere aspra in piept. Incerc sa ma inving singura.
In mai putin de o ora am sa fiu o femeie casatorita. Dar, inainte de asta, va trebui sa rostesc cel mai dureros cuvant din viata. “Da.” Odata ce voi accepta sa imi unesc destinul cu al lui Allan, drumul se va termina, ramanand doar o prapastie in care ma voi prabusi incet.
- Allan Carter, o iei in casatorie pe Elizabeth Williams, sa-ti fie…
Incerc sa-mi iau gandul de la vorbele preotului, nu vreau sa aud intregul proces de distrugere a sufletului meu. Imi simt mana stransa cu putere si ridic privirea, citind un “Va fi bine.” pe buzele blondinului, care rosteste imediat dupa un “Da.” soptit. Nici pentru el nu e mai usor, stiu. Incearca sa ma ajute sa-mi revin, desi nu este intr-o stare mai grozava decat a mea. Zambesc incet, incuviintand din cap, dandu-i curaj. Vom trece si peste asta, trebuie sa o facem. De dragul persoanelor importante din viata mea. De dragul lui Alex si al fiicei noastre, de dragul fratelui meu, de dragul tuturor. Impreuna vom fi mai puternici.
- Il iei in casatorie pe Allan Carter?
Pierduta printre ganduri, nu am remarcat ca este randul meu sa consimt. Respiratia mi se taie si raman ca o statuie, privindu-l neincrezatoare pe batranelul din fata mea. Desi nu are nicio vina, il urasc. Il urasc din toata inima. Urasc pe toata lumea care e aici, bucurandu-se in naivitatea ei de chinul meu, nestiind adevarul. Ce sa fac, ce sa fac? Este momentul decisiv, finalul. Sau poate doar un nou inceput.
Si daca as spune “nu”? Ce s-ar intampla atunci? Nici nu vreau sa ma gandesc, desi ispita este foarte atragatoare, indemnandu-ma sa fac ceva ce nu se intampla nici in filme. Este totusi o alternativa. Sa refuz asa ceva, sa dezlantui Infernul …
Oftez. Este momentul in care trebuie sa devin responsabila. Totul este in mainile mele, eu am puterea. Cu cat voi fi mai aproape de Williams, cu atat mai usor va fi. Voi controla intreaga situatie, pentru ca planul sa esueze lamentabil. Voi face ceea ce trebuie sa fac.
- Da.

[Leontina]

Ok, am ajuns.
Deci, cei doi s-au casatorit. Pentru un moment am fost convinsa ca Lizzie va spune nu si va strica tot planul pe care si-l facuse pana atunci, dar se pare ca a reusit sa reziste ispitei.
Destul de scurt capitolul, iar multe nu prea se intampla in ultimul timp, dar presupun ca in curand lucrurile o vor lua din loc.
Actiunea nu e grabita, nici nu prea avea cum sa fie.
Descrierea, hmm, aici parca mergea descris mai mult. Sentimentele lui Lizzie puteau fi accentuate ceva mai mult avand in vedere faptul ca e clar ca e total nefericita si ca nu-i place deloc situatia in care se afla, dar pe care trebuie sa o suporte de dragul de a-i salva pe cei la care tine.
Greseli nu am vazut la tine de ceva vreme deci e bine.
Asa, am insa o nelamurire. Cand vorbea Allan cu ea:

Liz, nu-mi place sa te vad asa, il aud deodata pe blondin. Nici eu nu vreau cum nici tu nu vrei, dar nu avem ce face. Daca dorim sa salvam pe… toata lumea, trebuie sa ne asumam responsabilitatea. Dar o sa trecem prin asta impreuna, asa ca incearca sa-ti revii. Trebuie sa plecam, incheie acesta cu glas scazut, punandu-mi mana pe umar in semn de consolare.

Sa inteleg ca si el vrea sa-l opreasca pe tatal vitreg a lui Lizzie(mereu ii uit numele) si ca e de partea lui Lizzie? Eu pana acum am avut impresia ca lui nu-i prea pasa, sau ma rog, ca nu stie de planul ala si de ceea ce are Lizzie de gand sa faca.
Cam atat am avut de spus, astept continuarea, multa inspiratie!

[Miss M]

Leontina >:D<, saru'mana pentru comm si pentru ca citesti in continuare.


Capitolul XI

Bineinteles ca agonia nu putea fi scurtata, preotul incepand sa tina o predica mare cat o zi de post inainte de a ne declara casatoriti. Sa se termine odata, inima mea e deja facuta tandari, dar cat sa mai reziste bietele bucati ramase? Ma bufneste plansul, dar incerc sa ma abtin. Ar putea fi interpretate drept lacrimi de fericire, si nu vreau asta. Daca am sa rezist pana cand voi auzi “ Prin puterea cu care…”, asa cum e in filme, atunci va trebui sa mi se ridice o statuie.
Intorc putin capul si imi dau imediat seama ca a fost o idee proasta. Melanie, iubitul meu ingeras, plange intr-un mod sfasietor, in ciuda tuturor incercarilor lui Alex de a o face sa inceteze. Chiar atat de oribila i se pare toata scena asta? Imaginea celor doi imi inspira mila, stiind ca e numai si numai vina mea. Continui sa ii privesc, dar in momentul in care ochii mei ii intalnesc pe ai lui Alex, in momentul in care ii vad chipul trist si zambetul ce incearca zadarnic sa ma incurajeze… Cedez.
Ce-ai facut, Elizabeth Williams? Cum ai putut accepta asa ceva? O clipa. Tocmai m-am autodenumit Williams. Adevarul este ca nu mai pricep. In ultimii patru ani, purtand numele asta, am fost o persoana foarte responsabila. Cea mai stralucita minte a Marii Britanii. Hai lasa-ma, nu am crezut asta niciodata cu adevarat. Dar statisticile nu mint, asa ca a trebuit sa ma acomodez cu “functia” mea. Intotdeauna luand deciziile corecte, intotdeauna prezicand ceea ce urma sa se intample in politica. Dintr-un dusman de moarte, Williams ajunsese sa ma considere cu adevarat fiica lui, aratandu-si increderea si sfatuindu-se cu mine in orice problema.
Am remarcat un lucru destul de ciudat. Printre mutantii mei sunt atat de copilaroasa, exact ca la saptesprezece ani, si asta fara intentie. Acel loc imi da sentimentul ca sunt acasa si ma pot comporta cum vreau, cand vreau. Nu ma mai simt stapana pe situatie, imi pierd maturitatea, devenind acea adolescenta neastamparata pentru care viitorul este mereu incert. Acolo sunt Elizabeth Black.
- Asta e! rabufnesc dintr-o data, elucidand misterul care mi-a framantat mintea atata timp si il privesc pe preot ca si cum ar trebui sa inteleaga ceva. Un zambet urias imi lumineaza chipul, asa ca imi continui teoria cu voce tare. Acum cateva minute, Elizabeth Williams a fost cea care a zis “da”. Dar ea nu exista. Ceea ce inseamna ca eu, care nu sunt ea, pot spune “nu”. Doamne, cat de simplu era! Si cand te gandesti ca am descoperit asta de-abia acum, cand eram gata-gata sa ma casatoresc cu el, adaug batandu-ma peste frunte si fluturandu-mi demonstrativ mana in directia lui Allan.
Blondinul ma priveste o clipa buimac apoi, intelegand esentialul, ma imbratiseaza brusc, soptindu-mi un “Multumesc” la ureche si strangandu-ma cu putere pentru cateva clipe. Apoi isi da jos sacoul si mi-l pune pe umeri, anuntandu-ma ca ar fi momentul s-o iau la fuga. Incep sa rad, ascultandu-i sfatul. Pe la jumatatea drumului spre iesire privesc in urma, singurul lucru pe care il vad fiind zambetul siret de pe chipul Melaniei. Ea! A… a planuit totul?! Asa parinti, asa copii, constat fara pic de uimire, zambind in momentul in care ii intalnesc privirea lui Williams, unica furioasa din incapere. Toti ceilalti ma privesc c-un fel de compasiune, ca un “A innebunit” nespus.
- Iti returnez eu asta mai incolo! ii strig blondinului, aratand spre sacoul ce-mi acoperea umerii.
Ajung afara. Multimea de jurnalisti ma priveste de parca as fi vreo fiinta extraterestra. Dar, imediat ce realizeaza pe cine au in fata, incep avalansa de intrebari, fara a-mi da ocazia sa scap. Putina lumina data de soarele ascuns printre nori imi este luata, tot ce pot vedea fiind camerele de filmat si microfoanele.
- Allan va va spune tot ce e nevoie, le comunic grabita, rupandu-mi rochia pana deasupra genunchilor. “Dumnezeu fie cu tine, amice”, continui in minte, realizand ca va trebui sa alerg tot drumul pana acasa. La naiba cu cheile de la masina!
Ma gandesc amuzata ce explicatie vor primi reporterii despre faptul ca cea mai importanta mireasa a anului alearga cu o viteza neomeneasca si cu rochia pe jumatate rupta prin tot orasul. Bietul meu fost viitor sot va trebui sa dea dovada de o creativitate inedita pentru a face intreaga scena sa para logica.
Nu pot sa cred ce am facut. Am spus pur si simplu “Nu” la altar. Asa ceva nu vezi nici in filme. Sper doar ca Williams nu va innebuni in asemenea hal incat sa-si grabeasca operatiunea si sa strice tot. Avem mult teren de recuperat si nu putem pierde din timp.

***
- Iuhuuu! Dar a fost la limita!
Privirea lui Andrew ma face sa zambesc, dorindu-mi sa repet exclamatia de adineaori, dar tot ce iese este un oftat. Ma sprijin sfarsita de umarul lui Michael, ridicand mana cand simt ca cineva se pregateste sa deschida gura. Rasuflu sacadat de cateva ori, incercand sa recapat controlul asupra batailor inimii mele, dar in zadar. Nu-mi mai simt picioarele, ca urmare a milelor alergate. Mi-am pierdut indemanarea, din cate se pare.
Imi trec mana prin par, inlaturand restul de voal pe care il gasesc, apoi afisez un zambet inocent, de parca ar fi fost cel mai natural lucru pe care il pot face.
- Tu nu trebuia sa fii intr-o biserica acum? ma intreaba antrenorul, ridicand nedumerit o spranceana.
- Si trebuia sa fiu casatorita, dar ia te uita! Nu sunt, ii raspund cu jumatate de gura.
Probabil sunt intr-un fel de stare de soc acum, adrenalina zburandu-mi prin vene pentru a ma impiedica sa lesin. Daca mai asteptam un minut sau doua, n-as mai fi putut sa fac nimic. Am fi fost declarati casatoriti si as fi ramas prinsa intr-o colivie prea stramta pentru personalitatea mea.
Exista o singura persoana pe care vreau sa o vad acum. Sau doua. Un gand ma cuprinde deodata, impietrindu-ma. Daca n-au reusit sa fuga? Nu, asta n-ar putea sa se intample. Allan i-a ajutat, cu siguranta. Imi las capul intr-o parte, analizandu-mi rochia ciopartita, ca a unei mirese din filmele de groaza la care obisnuiam sa ma uit. Un sentiment de mila ma acapareaza, facandu-mi gandurile sa se indrepte spre blondinul pe care l-am parasit la altar. Desi nu a parut prea trist, ba din contra. In fond, cine ar vrea sa se casatoreasca cu o tipa care mai are doar trei luni de trait?
- Lizzie!
Ma intorc cu totul, marind ochii, cu gura intredeschisa de uimire si bucurie. Dupa o clipa de ezitare o iau la fuga, aterizand in bratele sale si trecandu-mi mainile dupa gatul sau, ridicandu-ma pe varfuri pentru a-i cuprinde buzele intr-un sarut. Cat mi-au lipsit, dulceata lor, caldura lor care ma cuprinde cu totul, facandu-ma sa ma topesc intr-o mare de fericire! Ii pot simti uimirea, felul in care l-am luat pe nepregatite. Dar, imediat ce intelege intreaga situatie, ii simt mainile cum ma inconjoara, unindu-ne trupurile. Inima ameninta sa-mi iasa din piept, dar ii ignor protestele pana in clipa in care raman fara aer. Rasuflu o clipa, unindu-mi din nou buzele cu ale sale, formand un alt sarut plin de dorinta. Sunt ca un lup infometat ce-si savureaza hrana. Cand am devenit dependenta de gustul sau? Nu-mi pasa. Este atat de dulce, poate prea dulce…
Confuzia pune stapanire pe amandoi, privindu-ne cu obrajii in flacari, de parca am fi facut ceva rau. Pai chiar am facut ceva rau, mai ales eu. Si am sa platesc mai tarziu, dar pana atunci vreau sa-l mai am aproape, doar pentru mine. Nu stiu ce sa spun, dar poate ca nici nu e cazul sa vorbesc. Simpla lui prezenta spune totul, fiind destul de semnificativa pentru mine. In fiecare zi a ultimilor ani m-am gandit nostalgica la datile cand ma cuprindea in brate, oferindu-mi senzatia ca sunt protejata de toate relele din lume. Si acum pot simti din nou acest lucru, aici, intr-un loc pustiu unde unicul sunet este acela al picaturilor de apa ce se sparg imprejurul nostru.
- Alergi al naibii de repede, aud vocea subtire a Melaniei, care ne priveste cu ochii sclipind intr-un fel nou, necunoscut mie in timp ce-mi intinde geanta pe care, in graba, am uitat sa o iau.
- Si tu esti o actrita a naibii de buna si eu nu mai comentez, ii reprosez pur si simplu, ridicand-o in brate si sarutand-o pe frunte. Multumesc, e tot ce pot adauga, observand cum un zambet micut ii lumineaza fata.
- Cu placere, imi raspunde incurcata, dandu-si suvitele aurii din ochii de smarald si rosind. Daca nu faceam nimic, ai fi regretat, stii prea bine.
Am aprobat din cap, gandindu-ma la toate reprosurile pe care mi le-as fi facut daca as fi renuntat la libertatea mea astazi. O las jos, promitandu-i lui Andrew ca ii voi explica toata situatia imediat ce ma schimb. Ochii lui au picat imediat pe rochia mea sfasiata, apoi mi-a facut semn sa merg sa ma imbrac corespunzator. I-am tras pe Alex si pe Melanie dupa mine, fara a fi atenta la exclamatiile de pe fundal.
Fruntea imi arde, desi restul corpului tremura. “Sper doar ca n-am racit”, imi spun in timp ce imbrac un trening calduros, inlocuindu-mi rochia ce musteste de atata apa. Cand ma intorc in camera observ ca Alex plecase deja, asa ca ma asez langa Melanie. E timpul pentru interogatoriu.
- Cum ati scapat? incep grabita, neluand in seama expresia confuza a ingerasului meu.
- Allan a tinut ocupat pe… pe toata lumea de fapt. Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost faptul ca radea in hohote cand ti-ai rupt rochia.
Tipic. Dar i-a ajutat sa scape si asta e tot ce conteaza momentan. Cine stie, poate pana la urma oamenii chiar se pot schimba. Pornesc direct spre sala de conferinte, constienta ca acolo s-a adunat toata lumea, gata sa ma asculte. Intru incet, auzind mai multe “Ssst!” nervoase, asa ca imi indrept privirea spre televizor. Iar stiri.
- Este o agitatie de nedescris aici, doamnelor si domnilor. Se pare ca viitoarea mireasa a fugit pur si simplu, lasandu-i pe toti invitatii intr-o ceata totala. Vom incerca sa obtinem mai multe amanunte de la domnul Allan Carter, desi acesta nu e dispus sa faca declaratii momentan.
Ceea ce a urmat mi-a trezit un zambet. Pe ecran am aparut tot eu, in rochia pe jumatate rupta, alergand cu o viteza supraomeneasca pe strazile din jurul catedralei, urmarita de o turma de reporteri. Par atat de… salbatica in clipul acela, de parca as fi scapata de la zoo. Incet, zambetul mi se transforma intr-un ras zdravan si… molipsitor.
- Sunt mi-nu-na-ta, reusesc sa silabisesc intr-un final, accentuand fiecare litera ce prindea contur pe buzele-mi trandafirii.
- Da, esti. Esti de-a dreptul ex-tra-or-di-na-ra, ma imita Andrew, desi pe chipul lui pot citi reprosul. Cum crezi ca se va explica faptul ca ai luat-o la fuga in viteza a cincea, depasind si cateva masini in drumul tau?
- Se ocupa Allan cumva, ii raspund plictisita, dand din mana ca sa-l fac sa taca. Dupa ce si-a dat ochii peste cap, brunetul a iesit pur si simplu, starnindu-mi rasul cu mersul acela apasat si plin de stres. Omul asta trebuie sa ia o pauza, continui dand din cap dezabrobator.