Cand viata se complica

[Blanket]

Hey! Scuze ca nu am mai trecut pe aici, dar maniaca din mine nu scapa nici un anime nevazut... Oricum, conteaza ca sunt sunt aici.:)
In legatura cu noul capitol,mi-a placut foarte mult. Mi s-a parut destul de misterios. Atat de misterios, incat m-am gandit in continuu la faza in care Lizzie tipa dramatic "Nu!". Dar am ajuns la o concluzie... Insa nu o voi spune acum pentru ca ar strica tot suspansul pe care l-ai creat.

Altceva nu as mai avea sa iti zic, doar sa o tii tot asa!:d
Pupici!:*

P.S. Am incercat sa scriu mai mult. Nu-i asa ca sunt un copil cuminte?

[Miss M]

Multumesc pentru comentarii, sper ca nu veti mai avea dubii dupa capitolul asta, faptul ca nu v-ati prins de la inceput imi demonstreaza cat de varza descriu:)).


Capitolul IV

Stau in spate, incercand sa ignor linistea din ce in ce mai apasatoare. L-am mintit, l-am ranit, sunt rea. Dar el? El nu e rau cu mine? Poate crede ca asa e cel mai bine, dar nu stie totul… Imi ridic maneca de la mana stanga, trecandu-mi absenta degetele peste vanataile ce o brazdeaza, tresarind incet la fiecare usturime simtita. Se pare ca momentele mele de fericire se apropie de final cu fiecare kilometru parcurs. Pentru ca fericirea mea consta in a-l vedea pe el, in a-i simti prezenta in jurul meu, sustinandu-ma.
Oare chiar am fost oarba in tot acest timp? Chiar nu am vazut ca este exact ca ceilalti baieti, care, atunci cand descopera ceva ce nu le convine, evita pur si simplu sa se implice. Este copilul lui, ce naiba!
- De ce trebuia sa ma intalnesc cu tine? Credeam ca am trecut peste si ca totul va fi normal, apoi te-am vazut. Si eu, prostul de mine, am realizat ca tot ce am incercat sa uit in patru ani de zile a fost in zadar. Am sperat si tu… m-ai mintit. M-ai distrus complet. De ce mi-ai ascuns asta? ma intreaba taios, intorcandu-se pentru o clipa spre mine. Clipa in care zaresc o sclipire ciudata in ochii lui, ceva ce aduce intr-un mod straniu cu o lacrima.
Imi cuprind materialul blugilor cu mainile, strangandu-l ca sa-mi potolesc zbuciumul. Incep sa plang, varsandu-mi tristetea prin picaturile incinse si sarate ce cad haotic. Imi vine sa tip, stiind motivul pentru care am ascuns totul. Inspir adanc, incercand sa ma calmez. Tonul lui plin de repros face totul mai greu, ma face sa ma simt chiar mai rau decat ar trebui.
Si a continuat sa ma iubeasca… Chiar daca eram cu altcineva, chiar daca nu ma mai vazuse atata timp. E un lucru rar sa il auzi spunand asa ceva, dar chiar si in aceste conditii, felul in care mi le-a transmis, fara ca macar sa-mi acorde o privire catusi de putin calda… Spune tot. E ca o bariera, e simbolul sfarsitului.
- De ce? Ca sa nu simti ca ai vreo responsabilitate fata de noi. Sa nu te simti legat de cineva fara voia ta. N-am vrut sa iti faci vreodata griji, sa nu poti dormi pentru ca stii ca e racita, sa te gandesti cu groaza la ziua de maine si la ce ti se poate intampla daca nu respecti toate acele ordine stupide. N-am vrut nimic din toate astea pentru tine. Am vrut doar sa ma uiti, sa uiti ca am existat vreodata in viata ta si sa ti-o continui in liniste si pace.
Vocea mea suna sparta, in timp ce continui sa plang cu sughituri. Toate intamplarile prin care am trecut, tot ceea ce am pastrat in mine cu frica zilei de maine, totul va incepe din nou. Privesc pe geam intunericul, dorindu-mi sa scap de tot acest chin nenorocit. Cand incep sa recunosc zona in care ne aflam, nelinistea ma cuprinde, din ce in ce mai vie. Ii spun sa opreasca, dandu-mi jos hanoracul si luand-o pe Melanie. Tot ce-mi lipseste acum este Allan care sa ma vada iesind dintr-o masina straina. Cobor, pasind neincrezatoare pana in fata casei, unde il vad. Ma asteapta. Imi sterg fata din mers, incercand sa par cat mai vesela cu putinta.
- Nu inteleg cum iti poti bate capul pentru idiotul ala, o aud pe Melanie care incearca sa tina pasul cu mine, in ciuda celor trei ani pe care ii are.
La inceput am fost cat se poate de speriata de abilitatile fiicei mele, dar m-am obisnuit, cu timpul. E destul de inalta pentru varsta ei fizica. Imi place sa spun ca este o fata de cincisprezece ani prinsa in corpul uneia de trei. Asta e adevarul, intr-un fel. Si, oricat de ciudat este asta, simt ca pot vorbi orice cu ea, pentru ca gandeste la rece, neimplicandu-se emotional in diversele probleme cu care ne confruntam.
- Nu cred ca ai cum sa intelegi, dar eu il iubesc pe acel “idiot”, i-o tai suparata, simtind cum oboseala ma impiedica sa reactionez in modul obisnuit. Si nu mai comenta legat de el, pentru ca nu stii…
- I-am vazut ochii cum si el i-a vazut pe ai mei. Surprinzator, ce sa spun? Sunt identici, a adaugat cu o nuanta de tristete in voce, aratandu-mi-l pe Allan, care ne privea ingrijorat si, in acelasi timp, furios la culme.
Ma indrept spre el sigura pe mine, desi stiu ca nu are vreun rost. Ii arunc o privire pe furis fiicei mele, care aproba din cap cu o expresie trista. Isi da si ea seama ca o sa iasa urat. Nimic nou sub soare…
- Unde naiba ai fost? Stii ca nu suport sa intarzii, ii aud glasul puternic, contrastand cu chipul destul de bland si cu ochii mari si expresivi, intunecati ca un abis inghetat.
Va trebui sa mint din nou daca vreau sa ma salvez. Ca intotdeauna, voi face aceeasi incercare disperata de a scapa. Ma gandesc o clipa, lasand-o pe Melanie in spatele meu, apoi ii spun incercand sa-mi ascund frica:
- A fost un protest si drumurile au fost blocate.
- Minti.
M-a prins. Ma apuca de incheietura mainii, profitand de faptul ca e mai puternic decat mine. Ne privim o clipa in ochi, eu speriata si el confuz, incercand sa se zbata cu criza care ameninta sa-i puna stapanire pe constiinta. Incerc sa-mi trag mana dintr-a lui, dar ma strange mai tare, facandu-ma sa scot un tipat de durere. Ma uit la el rugatoare, implorandu-l din priviri sa ma lase in pace. Inima imi bate din ce in ce mai tare, pregatindu-se pentru ceea ce va urma. Nu pot spune ca sunt socata, ci doar cel mult speriata. M-am obisnuit cu acest comportament, cu gelozia lui incurabila, mai puternica decat mine. El are numai drepturi, iar eu doar indatoriri.
E trist ca un absolvent a doua facultati de renume se poate comporta asa. E vina crizelor… Uneori e un om bun, chiar foarte bun, dar atunci cand este orbit de un sentiment negativ puternic devine de nerecunoscut. I-am zis de nenumarate ori ca toate crizele astea pot fi tratate cu ajutorul unui psiholog, dar a refuzat propunerea de fiecare data. Il inteleg, pentru ca stiu cate amintiri neplacute i-ar trezi un astfel de tratament. Toate reactiile astea violente sunt urmarea traumelor din copilarie. Sa-ti vezi mama parasindu-te intr-un orfelinat ca pe un nimic e cu siguranta oribil. De acolo si dependenta lui de prezenta altor persoane. Se teme ca si eu as putea sa plec, sa-l parasesc, ceea ce il macina pe interior. Dar ce vina am eu in toate astea? De ce trebuie sa se razbune pe mine?
Imi da o palma, vrand parca sa arate cat e de mare si tare. Chiar reuseste, o usturime arzatoare cuprinzandu-mi obrazul, facandu-ma sa suspin pentru a-mi abtine lacrimile, pentru a-l opri din a vedea ceva ce i-ar face atata placere, in starea deplorabila in care se afla acum. Imi simt incheietura pulsand, eliberata. Stiu ca voi mai primi o palma, dar nu de mine imi pasa acum. Imi las mainile in spate, incadrand-o pe Melanie, aparand-o cum pot mai bine. Sunt goala pe interior, ca de fiecare data cand se intampla asta. Nu tin la el, dar suntem legati de ceva chiar mai puternic decat iubirea: de teama. Pentru ca, daca am o simpatie catusi de mica fata de el, aceasta e innabusita de frica.
Ii privesc incremenita mana care se pregateste, incercand sa gasesc ceva cat mai rapid ca sa il fac sa-si revina. Strang ochii, incordandu-mi muschii si sperand sa nu fie prea puternica. Atata umilinta doar ca sa raman in viata, atat de multe calcari pe orgoliu si sacrificii pentru a ramane aici, alaturi de fiica mea. Desi, recunosc, mi-ar parea rau sa-l parasesc la fel ca toti ceilalti, pentru ca sub acest comportament se ascunde un om bun. Secundele trec, incordarea mea creste pe masura ce timpul se asaza ca o prapastie intre noi. Nu asta este felul in care vreau sa se incheie povestea vietii mele. Nu vreau sa raman o papusa pana la capat, o marioneta care face numai ce vor altii. Fuga nu e o solutie pentru mine, as fi gasita oriunde, iar lupta… Sunt eu contra restului lumii. E inegal.
Deschid ochii brusc, trezita din transa de o pocnitura, desi nu simt nicio durere. Alex a aparut ca o bariera intre noi, incasand-o pentru mine. Il pot vedea tinandu-i mana lui Allan si indoind-o usor, savurand fiecare grimasa de durere aratata de acel idiot. Sa vada si el cum e. Un zambet mi se contureaza pe fata, desi stiu ca arat in ultimul hal. Il aud pe logodnicul meu maraind nervos, apoi o trosnitura puternica, urmata de cateva injuraturi. Imi las mana sa cada pe umarul lui Alex, facandu-l sa se intoarca spre mine. Il privesc cu ochii scaldati in lacrimile pe care de-abia le mai retin, soptind cu ultimele puteri:
- Lasa-l. Nu merita.
Ma priveste o clipa, timp in care pe fata lui se citeste un amalgam de confuzie, tristete si furie, apoi ii da drumul blondului, punandu-si ambele maini in jurul umerilor mei si conducandu-ma la masina.

***
Nu imi pot opri lacrimile, incapabila sa trec peste socul acestei seri. N-am mai plans demult asa, dar a fost prea de tot … A incalcat fara sa-i pese unica regula pe care i-o impusesem si stiu ca probabil ingerasul meu blond ar fi fost urmatoarea victima daca nu intervenea Alex. Aceste crize de furie pe care le are si pe care refuza sa le trateze… Ma dispera. Salvarea mea, unicul meu sprijin, singurul care m-a tinut in viata in toti acesti ani, prin simpla lui amintire, a aparut in momentul oportun.
- Ti-a facut ceva? Ma rog, in afara de… Nu stiu cum a putut. Pe tine…! exclama revoltat, incercand sa se calmeze.
Tonul lui e atat de ingrijorat incat ma face sa bufnesc in ras, gandindu-ma la ridicolul situatiei.
- O spui de parca e prima data cand mi-a facut asa ceva.
Credeam ca frana aia o sa ma arunce direct prin parbriz, dar m-am sprijinit la timp in scaun. S-a intors spre mine cu o fata care trada suferinta, privindu-ma cu rasuflarea taiata. Am ridicat incet mainile pline de vanatai, afisand un zambet chinuit, in timp ce lacrimile au continuat sa mi se prelinga pe fata. Este inca blocat de ceea ce am spus, respirand rar si incet, parca nedorind sa tulbure acea liniste, conturata de un creion prin varful caruia se scurge povestea ultimilor ani, spusa de cineva care e mai presus de vorbe.
- Ai vreo tigara? reusesc sa soptesc printre suspine.
- Cred ca Will a uitat vreunul pe aici, imi raspunde incurcat, mutandu-si privirea de pe fata mea.
Cauta ceva timp in torpedou, scotand la iveala un pachet neinceput, pe care mi-l pune in maini incet, ca si cum as fi o statuie gata sa se sparga. Il desfac, ignorandu-mi incheietura dureroasa, aprizand grabita o tigara al carei fum argintiu il sorb cu o nespusa placere. Nu pot sa nu admir efectul lui asupra mea, linistea pe care mi-o ofera, ca in fiecare zi de patru ani incoace. Dar nu e bine ce fac, fapt reliefat de accesul de tuse care ma cuprinde, fortandu-ma sa ma incordez pentru a recapata controlul asupra propriului suflu.
Iau repede in maini gentuta fetitei, scotand dintr-o miscare inhalatorul pe care aproape ca il inghit. Am devenit dependenta de medicamentele din el, desi stiu ca nu sunt de ajuns. Dar nu ma pot lasa de viciul nenorocit care imi arde viata, nu pot rezista tentatiei, mai ales cand stresul pune stapanire pe mine cu o putere mai presus de vointa mea.
Arunc restul de otrava pe geam, constatand nemultumita ca nu mai aveam medicamentul fara de care nu-mi pot duce existenta, dar hotarasc sa nu spun nimic, revenind la starea anterioara. Imi sterg obrajii absenta, dar ii simt umeziti din nou, moment in care ma dau batuta. Am sa ma descarc si gata.
Noaptea ma apasa, facandu-ma sa ma simt prea mica si neinsemnata in aceasta lume nebuna si, mai presus de orice, cruda. Ajunsi la destinatie, raman in masina, satula de viata exterioara, de parca as vrea sa stau in loc pentru eternitate, inconjurata de intuneric, contopindu-ma cu el, simtindu-l cum imi patrunde in suflet. Il simt pe Alex luand-o de langa mine pe Melanie, asa ca decid sa ies si eu. Ma prinde de mana, amintindu-mi intamplarile proaspat consumate.
- Doare, scancesc nervoasa, lasand lacrimile ramase sa-mi alunece pe obrajii palizi de oboseala, pe care unica pata de culoare era forma palmei primite.
Ma lipeste de el, strangandu-ma incet, nedorind sa-mi provoace alte neplaceri. Imi las capul pe pieptul sau, suspinand incet, pierduta printre cosmaruri. Nu plang de durere sau de altceva, ci doar de ciuda. Mi-e ciuda ca am fost asa neputincioasa, ca am avut nevoie de cineva care sa ma apere. Ca am fost o jucarie in mana unui psihopat pentru atata timp…
- Imi pare rau… Iarta-ma. Pentru tot. Am reactionat pripit, ca un tampit care sunt.
Tremurul glasului sau ma face sa-l privesc, sa-mi las fata stearsa de palmele sale mari si blande, de caldura lor care ma linisteste. Isi scufunda chipul in parul meu suspinand. “Te iert…”
Nu ma pot misca, sunt prea sfarsita ca sa pot pune un picior in fata celuilalt. Ma cuprinde de talie, sustinandu-ma. Imi las toata greutatea pe antrebatul lui, straduindu-ma sa-mi tin ochii impovarati de lacrimi deschisi. Tot ce imi doresc este ca drumul sa se termine mai repede, sa pot adormi in sfarsit si sa uit macar pentru o clipa totul.
Vad usa camerei si parca as vrea sa o imbratisez, stiind ca in spatele ei se ascunde un pat moale si cald, numai bun pentru a dormi. Intram incet, dorind sa nu deranjam pe nimeni, dar suntem intampinati de toata gasca. Incerc sa-mi ridic maneca tricoului, acum picata de pe umar, dar nu reusesc. La naiba, s-a rupt!
Ma intorc spre Melanie, privind-o oarecum incurcata, observand ca se uita la comitetul de primire cu aceeasi teama ca si mine, apoi il intreb soptit pe Alex:
- Ei stiu ceva?
- Absolut nimic, nu cred ca aveau cum sa se prinda, imi raspunde, intelegand la ce ma refer.
- Nici sa nu afle, reusesc sa ingan cu ultimele puteri, simtind cum corpul meu ia contact cu podeaua.

[Leontina]

Asa, am ajuns in sfarsit si eu pe aici. ^^
Deci, daca am inteles bine Melanie e mult mai matura decat ar trebui sa fie la varsta ei. Destul de neobisnuit, dar ce anume e normal in povestea ta? Mai nimic de ceva timp incoace, nu-i asa? Nu o zic cu subinteles sau ceva, e doar o constatare ^^ A, da, si vreau sa-ti spun ca primul lucru pe care l-a scos Melanie pe gura aia a ei m-a lasat ceva gen: WTF? Ce nai...? O_O" Am citit cred de creo 3 ori chestia aia inainte de a trece mai departe.
Trecand peste, totul este atat de trist acum :( Desiii mi-a placut enorm partea cu Alex si lacrima lui. Nici nu stii de cand tot sper la ceva de genul din partea lui :D De ce crezi tu ca ti-am zis la un moment dat de "Alex cu inima de piatra"? Pur si simplu mi se paruse la un moment dat ca nu-i pasa suficient. Acum nu mai cred acelasi lucru.
Descrierea a fost buna, desi parca mai mergea ceva cand Melanie a zis de asemanarea dintre ochii ei si a lui Alex :-?
Dialog, aici e bine. Nu am vazut nimic care sa ma deranjeze.
Greseli, chiar daca au fost am fost prea absorbita de evenimente pentru a ma mai uita dupa ele.
Pai, cam atat. Ce mai pot sa spun? Nu se intampla foarte multe acum, cat despre interventia lui Alex, s-a cam bagat ca musca in lapte, ca sa zic asa. Si tare am impresia ca lucrurile vor merge din rau in si mai rau de acum incolo...
Pai, astept acea minunata continuare de la tine si momentul in care lucrurile se vor lamuri si vor reintra, eventual, pe fagasul normal, ca presupun ca nu va fi totul atat de haotic tot timpul.
Spor la scris, sau mai degraba la corectat, ca stiu eu despre ce vorbesc :P

[Miss M]

Am reusit sa vin si cu next-ul, e cam incurcat ce-i drept, dar asta e:)).


Capitolul V

Imi deschid ochii somnoroasa, simtind cum fata imi arde de la febra. Am plans ca o idioata pentru un nimic si acum trag ponoasele. Ma rasucesc lenesa in asternuturile moi, incercand sa inteleg unde sunt. Il vad pe Eric, treaz, cu niste cearcane cat casa si cu o fata de speriat, la propriu si figurat.
- Tusesti non stop de vreo cinci ore! exclama revoltat, ca urmare a lipsei de odihna.
E exasperat omul. Mi-e mila de el, dar ce sa-i fac? Tusea mea numai de la raceala nu e, dar asta ma bucura intr-un fel ciudat. Nu mai am multe de facut pe aici, asa ca n-am de ce sa ma plang de soarta pe care mi-am facut-o cu mana mea. Modul meu de a gandi e ciudat, dar m-am obisnuit cu faptul ca pamantul imi va fugi de sub picioare, incet, incet… Ma ridic ciufulindu-mi parul, indreptandu-ma spre toaleta. Am nevoie de un dus si de niste haine curate, si asta repede. Dau drumul la apa, luand o pastila in timp ce caut stangace ceva de imbracat. Sunt surprinsa sa gasesc o camasa de noapte alba, pe care probabil am uitat-o cand am plecat val-vartej data trecuta. Eh, uneori e bine ca baietii sunt atat de dezordonati.
Apa fierbinte imi inteapa pielea, dezmortindu-mi muschii incordati. Ma pierd printre aburi, incercand sa ma concentrez pe durerea resimtita din cauza multiplelor vanatai obtinute de-a lungul timpului. Dupa ce termin, imbrac plictisita camasa si ma furisez in sufragerie, curioasa.
Imaginea imi trezeste un zambet care se largeste pe masura ce analizez totul mai atent. Parul blond al ingerasului meu este imprastiat pe toata perna, manuta ei fiind prinsa in mana lui Alex, care a adormit imbracat, neinvelit si cu capul lasat direct pe saltea. Felul in care doarme e cat se poate de amuzant, pentru ca mai are putin si cade din pat. As putea sa-i privesc asa la nesfarsit, tata si fiica, impreuna. Ma apropii pe varfuri, ca sa nu le deranjez somnul. Ii sarut pe amandoi pe frunte, protectoare, privindu-le chipurile linistite si zambetele inconstient conturate. Arata atat de… de… inocenti. Da, asta e cuvantul. Inocenti si vulnerabili si… fericiti. Asa ar fi trebuit sa fie totul, de la inceput. Ii acopar grijulie cu patura, ridicandu-i incet capul lui Alex si asezandu-l pe perna, dand la o parte suvitele castanii ce-i acopereau chipul atat de linistit acum. Ma ghemuiesc intr-un colt, continuand sa ii privesc, fermecata de intreaga scena.
Dar oboseala isi face simtita prezenta si, inainte sa pot protesta, sunt purtata intr-o alta dimensiune, adormind.

***
Ce-am pazit eu patru ani? Pai, in afara de invatatul unor chestii foarte smechere, oarecum imposibile si de cateva lectii ca sa ma fac cu douasprezece clase si sa absolv o facultate… nimic. Am stat in dreapta unui batranel obsedat si fara ocupatie, care planuieste inca sa dea marea lovitura intr-un fel nemaivazut in lumea asta care va fi curand data peste cap. De cine? Pai cum de cine? De el, normal. Extraordinar omul asta, nascut pentru planuri partial idioate si cu mari sanse de esec.
Dar am rezistat, am ascultat si chiar am inceput sa ma acomodez cu acea atmosfera. Orice numai sa nu ma intorc la noua mea casa, posedata de cel mai mare incompetent, instabil si ciudat pe care l-a vazut America si, respectiv, Anglia. Pentru ca in tot timpul asta m-am tot mutat de pe un continent pe altul, dupa ordinele lui Williams. M-am tot intrebat de ce nu i-am pus otrava in cafea babacului si sa scap lumea de o durere de cap, dar n-am gasit raspuns.
Si acum ce fac? Stau si filozofez pe o canapea, intr-o camera care reprezenta candva centrul Universului meu. Alex a plecat cine stie unde, probabil pe la vreo iubita uitata intre timp si care, pare-se, s-a simtit ofensata de lipsa de atentie. Iar Eric… doarme. Il cred, doar jumatate de noapte a ascultat cum imi scot eu plamanii afara. E enervanta tusea asta dar, amintindu-mi motivul, ma inveselesc brusc. Nu de alta, dar niciun om n-ar fi fericit in locul meu. Dar eu sunt unica, asa ca nimeni nu poate comenta. Si nimeni nu stie… Si nu se va afla prea curand. Desi constientizez ca odata si odata va trebui sa le spun totul, incerc sa aman pe cat posibil momentul.
O las pe Melanie in dormitor, rugandu-ma ca Eric sa priceapa mesajul si sa o aduca la masa pe care trebuie sa i-o pregatesc. E totusi un copil, are nevoie de tratament special. Imi fac toaleta de dimineata, dar, cum n-am cu ce sa ma schimb, raman in camasa asta vaporoasa, tragandu-mi un halat peste.
Sunt vesela ca ma aflu aici, in lumea mea, locul meu special, pe care va trebui sa-l apar cu orice pret. Pentru ca acest loc e parte a planului aluia nenorocit care, desi are slabe sanse de reusita, le are. Ma invart nervoasa pe holuri, neintelegand unde se afla bucataria. Ajung in ceva ce pare a fi o fundatura, si, zarind doi oameni, ma decid sa-i intreb unde se afla locul cautat de mine.
Fumeaza, dar mirosul ciudat care pluteste in aer ma face sa cred ca alea numai tigari nu sunt. Si, cum am ceva experienta, realizez ca nu e de joaca. Ai zice ca cei care merg la o facultate renumita din locul asta plouat nu s-ar droga nici morti, dar aparentele inseala. Privirea imi cade pe fata. Parul roscat desprins, maioul negru aproape rupt, ochii caprui… La naiba! Ce pazeste asta aici? Si, mai ales, este aceeasi persoana? Nu am timp sa ma lamuresc, observand cum baiatul se apropie de mine cu un zambet tamp, tipic acestui tip de oameni. Ma prinde de mana, asa ca ii indrug cu un zambet sinistru:
- Greseala fatala.
Dupa cateva secunde de lupta zace in perete, incercand sa-si miste membrele rupte. Ma indrept spre Carol, smulgandu-i tigara din mana si tragand un fum, urmat de altul si tot asa pana o termin. Ii ignor protestele pline de ura, indepartandu-i loviturile cu o singura mana. Dar m-a zgaraiat, moment in care m-am enervat.
- Doamne, ce om! o dojenesc nervoasa, nevenindu-mi sa cred ce gusturi are Eric.
Tipa e novice in afacerea asta, se vede dupa modul cum a fost facut joint-ul. Prea tare pentru incepatori. Ii trag o palma de toata frumusetea, inca ametita, apoi imi tarasc picioarele pe hol, amintindu-mi brusc unde se afla bucataria. Noroc ca “ierburile” nu sunt de calitate, altfel ar trebui sa facem o vizita la cimitir cat de curand. Cat de prost sa fii sa incerci asa ceva fara niciun motiv real, doar ca sa vezi cum e? Sa-ti risti viata in felul asta… Bine, nu sunt eu cea in masura sa vorbesc.

Timpul trece repede cand gatesti, dar locul asta e imens si sa gasesti ceea ce-ti trebuie nu e tocmai usor. Reusesc totusi sa-i pregatesc micul dejun fiicei mele, simtindu-ma extenuata dupa efortul depus. Ies cu pasi leganati, intrand in sala de mese, ticsita de lume. Toti ma privesc ca pe felul paispe, dar nu-mi pasa mie de ei. Ma indrept spre masa unde se afla cunoscutii mei, dar, ca o idioata ce sunt, ma impiedic si simt cum alunec pe spate. Singurul lucru la care ma pot gandi acum este ca m-am chinuit degeaba sa fac mancarea aia afurisita. Inchid ochii, relaxandu-ma. Daca voi cadea, sa o fac asa cum trebuie.
Clipesc de cateva ori, avand senzatia ca halucinez. Cand a devenit omul asta atat de rapid? Mainile mele se sprijina in pieptul sau, in timp ce ma sustine doar cu un brat, in celalalt aflandu-se castronelul. Suntem aplecati in cel mai tampit mod posibil, privindu-ne in ochi. Si are niste ochi asa frumosi, in care te poti pierde imediat. Si vreau sa ma pierd… Inima imi bate din ce in ce mai tare, incercand sa faca fata extraordinarului efort de a sta atarnata de Alex. Isi apropie fata de a mea incet, facandu-ma sa amutesc. Doar nu…? Nu, asta nu se mai poate intampla. Trecutul ramane trecut, o amintire nu poate reveni la viata… Dau incet din cap, desi buzele mele se apropie inconstient de ale lui, dorind sa-l simta. Isi ridica usor chipul, dandu-mi un sarut scurt pe frunte, facandu-ma sa ma inrosesc. E atat de placut, atat de bine… Tanjeam dupa atingerile lui, chiar si dupa micile dovezi de prietenie. Doar prietenie. Ma ajuta sa ma ridic, punandu-i budinca in fata ingerasului meu. Ma asez langa el, prefacandu-ma ca nimic nu s-a intamplat.
- Stii ca nu era cazul sa-mi faci asta, nu-i asa? ma intreaba Melanie, aratand spre castronelul din fata ei, usor nervoasa.
Dau din cap dezaprobator, promitandu-le celorlalti ca le voi explica intreaga situatie ceva mai tarziu. Fetele lor tradeaza un soc profund, amuzant in acelasi timp.
- Ala e locul meu, aud o voce subtire, nervoasa.
O privesc o clipa pe Carol, mult mai aranjata acum. Imi trec mana peste zgaraietura de pe obraz, spunandu-i cat mai clar posibil:
- De acum nu mai e.
Intelege mesajul, luandu-si un alt scaun. Hm, presupun ca nimeni de aici nu stie adevarul despre ea. Cu atat mai bine pentru mine. Sorb plictisita din cafea, incercand sa savurez gustul amarui al licorii datatoare de energie. Sunt intrerupta din activitatea mea de scartaitul usii, in pragul careia il vad pe tipul de mai devreme, care schiopateaza.
Nimeni in afara de mine nu intelege ce se intampla, asa ca unii fara alta ocupatie merg sa-l ajute. Imi arunca o privire atat de rece incat atrage atentia tuturor. Zambesc cat mai inocent posibil, spunand senina:
- Daca iti trebuie prosteala, prosteste-te acum.
Continui sa inghit continutul canii, ignorand toate soaptele iscate de replica mea. Ha! De parca n-ar fi obisnuiti cu uraganul energic si buclucas. Si daca nu, mai rau pentru ei. Totul decurge perfect pana cand cana imi scapa din mana, spargandu-se cu zgomot de podea.
Accesul asta de tuse ma face sa ma inec, pierzandu-mi suflul vital vietii. Incerc sa-l recapat dar, fara ajutorul inhalatorului, nu am nicio sansa. E de-a dreptul stupid sa o sfarsesc asa, aici. Mintea mi se goleste, totul in jurul meu devine negru, in timp ce mainile bajbaie deznadajduite dupa obicetul salvator, gol acum. Spre bucuria mea, gasesc ceea ce cautam si inhalez puternic, revenindu-mi in simtiri. Continui sa-mi umplu plamanii cu medicament, simtind cum respiratia mi se stabilizeaza.
Dar de unde am primit nesperata salvare? Privirea plina de repros a lui Alex imi raspunde, facandu-ma sa-mi plec capul.
- Deci acolo ai fost azi-dimineata, constat cu jumatate de gura.
- Esti iresponsabila.
Parca ar fi mama! Ma ridic abatuta, curatand dintr-o miscare cafeaua risipita si aruncand servetelul intr-un cos oarecare. Cat am sa mai pot minti asa? Ma doare sa fac asta, stiu ca nu e bine, dar daca altfel nu se poate… M-am resemnat demult, insa nu sunt atat de cruda cat sa-i ranesc pe ceilalti cu cine stie ce scena. Este un secret pe care il voi lua cu mine in calatoria ce va urma, cat de curand, mai aproape cu fiecare zi trecuta. Desi recunosc, inima mea e gadilata de faptul ca presupunerea facuta despre locul in care a fost Alex e gresita.
Imi reiau locul, afisand un zambet fals, menit sa imi ascunda gandurile. O aud pe Jo bolborosind ceva, de parca n-ar avea curajul sa o spuna cu voce tare.
- Dar zi ce e, vulpito! ma trezesc brusc, exasperata de soaptele acelea.
- Pai… Vezi tu, ma intrebam… Daca se poate sti, normal… Care e faza cu lovitura aia de pe obrazul tau? Si Alex are una la fel, zici ca e o palma.
Il privesc pe baiat cu cei mai seriosi ochi posibili, strangandu-mi buzele, dar tot izbucnesc in ras. Il prind cu o mana de cap, intorcandu-l ca sa zaresc mai bine zona vatamata, apoi o sarut incet, savurand fiecare clipa in care buzele mele ii ating pielea fina, usor inrosita.
- Jo, iubirea vietii mele, ala e semnul distinctiv care dovedeste ca suntem martorii unei chestii de exceptie. Noi, continui mandra, noi am vazut un fel de om cu doua personalitati. Cum ar veni, am vazut un doi in unul uman. Si numele lui este Allan.
Rostisem ultimul cuvant batjocoritor, zambind amar. Alex chicoteste amuzat, fiind singurul care intelege cu adevarat situatia. O situatie deloc amuzanta, in realitate.
- Cine naiba mai e si Allan?
Intrebarea lui Michael ma zgaraie pe creier, facandu-ma sa ma intristez brusc. Imi acopar fata cu palmele, incepand sa respir zgomotos, dornica sa-mi recapat calmul. Fiecare lovitura, toate cuvintele usturatoare imi revin in minte, facandu-ma sa izbucnesc, pierzandu-mi cumpatul:
- Un idiot, un prost ordinar care nu merita nimic… Logodnicul meu.

[Googga]

Deci, Miruna. Pardon, Miss M. Cum ti-am zis si pe mess, am niste mici (mari) probleme:
1 Am uitat sa-ti zic dupa capitolele trecute, dar Melanie mi se pare...picata din cer. Stiu ca in comentariul anterior am zis ca e geniala, dar ma razgandesc repede.
2 Tot legat de Melanie, mi-am dat seama ca ai invatat numai prostii din colaborarea noastra din aceasta vara. Sa fim seriosi, copiii care gandesc mult prea matur pentru varsta lor?!
3 Unde e actiunea? Sau, mai corect, unde e suspansul? Probabil ca el exista, dar eu personal nu-l vad. Sunt 90% sigura ca sunt singura cu problema asta, asa ca poti sa n-o iei in considerare.
Apropo, stiu ca nici eu nu scriu prea bine, dar ai vrut un comentariu si trebuia sa-l scot de undeva.

[Leontina]

Am ajuns si eu pe aici ^^
Tin sa mentionez in primul rand ca sunt de acord cu userul de deasupra cu privire la Melanie. Intr-adevar, cam picata din cer. Stiu ca te-am intrebat si mi-ai dat un citat dintr-un capitol precedent in care nu mai stiu ce personaj a spus o chestie despre ea si Alex, dar acea fraza, dupa parerea mea, putea insemna orice si putea de asemenea sa fie zisa in gluma. Mai logic ar fi fost sa spui ca Melanie e fata acelui Allan si atunci totul ar fi fost destul de ok. Nu apare nicaieri in ficul tau nicio scena, descriere, nimic care sa sugereze ca ei doi ar fi avut relatii de genul.
Dar trecem peste, ca asta e.
Asa, sa-ti spun care cred eu ca e marea ta problema in momentul de fata. Poate ca ar fi trebuit sa o observ inca de la inceputul partii a doua, cred, dar mi-a scapat. In fine, mai bine mai tarziu decat niciodata, nu-i asa? Deci, tu acum se presupune ca narezi din perspectiva unui adult, al unei persoane care, dupa cum ai spus in acest capitol, a terminat o facultate. Ok, accept faptul ca Lizzie e mai zapacita, ca sa zic asa, de felul ei si poate e mai copilaroasa decat ar trebui uneori. Dar totusi se presupune ca este un adult. Iar modul in care ii descrii tu ei reactiile si actiunile si asa mai departe, ma duc cu gandul la un adolescent. Modul ei de gandire nu prea se potriveste cu cel pe care ar trebui sa-l aiba un adult, cel putin mie nu mi se pare. Nu sunt eu o experta in astfel de chestii, dar am citit ceva carti scrise din perspectiva unor adulti si mi se pare ca tu nu descrii asa matur cum ar trebui. Bine, aici trebuie mentionat faptul ca tu ai 13 ani din cate stiu eu si nu prea cred ca ai de unde sa stii cum gandeste un adult. Nici eu nu stiu foarte bine, dar am o oarecare idee. Mi se pare totusi ca ea a ramas cu modul ala de gandire adolescentin, care nu prea merge cu faptul ca ea are un copil de 3 ani si cand ma gandesc si la faptul ca a suferit asa cum ai dat tu de inteles ma gandesc ca astfel de chestii te maturizeaza, te fac sa vezi altfel viata. Desi parca la inceput mi se parea intr-adevar destul de matura. In acest capitol a avut niste faze cam... nepotrivite, daca pot spune asa. Cum ar fi partea cu luatul tigarii, sau ce-o fi fost, din mana acelei persoane pentru ca mai apoi sa o consume ea pe toata si ar mai fi faza cand Alex a prins-o in pozitia aia ciudata, primul gand acolo a fost ceva gen: "scena demna de desene animate", fara suparare. Am avut senzatia la un moment dat ca Melanie e mai matura decat mama ei, ceea ce mi se pare cam ciudat.
In fine, cum am spus nu sunt experta in asa ceva, e o simpla parere.
Un capitol in care nu s-au intamplat multe, desi ma asteptam ca draga de Lizzie sa fie luata la intrebari de mai toata lumea, indeosebi de Eric. Adica, a lipsit totusi 4 ani, ma asteptam la o reactie ceva mai puternica cand toti cei cunoscuti au revazut-o.
Altceva nu mai spun, nu de alta, dar e destul de bine in mare ca si descriere si dialog.
Mult succes in continuare si sper ca nu te-a deranjat ceva din ca am zis mai sus ^^

[Miss M]

@ Googga, eu nu invii pe nimeni, deci actiunea mea nu vine chiar asa:)). Stii si tu, de fapt.
@ Leontina, am inteles, sa traiti.

Si stiu ca Melanie e picata din cer/blender, dar n-am ce sa-i mai fac.


Capitolul VI

Toti din sala ma privesc intrigati, intr-un fel sau altul. Auzisem cani sparte, furculite cazute si toate celelalte lucruri care m-au convins ca nimeni nu se astepta la ceea ce am zis. Michael si Jo sunt intr-o ceata totala, iar Eric tremura nervos. Ce-o mai fi avand si el? Doar Alex a ramas calm, sprijinindu-si capul intr-o mana. Nici el n-are amintiri mai placute cu Allan. Dar, spre deosebire de el, in cazul meu exista si cateva momente pe care nu le regret si nici n-am sa o fac vreodata.
- Ce e asa de socant? N-ati mai auzit de casatorii din obligatie pana acum, sau ce? Oricum, va sfatuiesc sa treceti peste si sa va pregatiti pentru sedinta pe care o vom avea in zece minute.
Ma intreb ce fel de oameni sunt cei care profita de supararea altora pentru a avea un subiect de discutie. Cred ca au o viata foarte trista, din moment ce unicul lucru pe care il pot face este sa comenteze. Majoritatea au inceput sa-si duca farfuriile la bucatarie, asa ca ma ridic, indreptandu-ma spre iesirea din sala de mese. Nu e destul ca trebuie sa ma prefac atat de vesela cand, de fapt, tot ce as vrea ar fi sa ma ascund si sa incerc in van sa uit totul?
Un sunet prea fin pentru a putea fi auzit de restul celor din incapere mi-a gadilat urechea, facandu-ma sa ridic mana dreapta la fix pentru ca o furculita sa mi se infiga in brat.
- Pe bune?
Incep sa rad aproape isteric, simtind privirile socate ale tuturor atintite pe mine. Cineva a vrut sa-mi faca felul cu… o furculita. Este trist ca am atras astfel de reactii, dar inteleg motivul, asa ca nu ma pot plange. Raman intoarsa cu spatele, incepand sa vorbesc, calma.
- In mod normal as intreba cine a aruncat chestia asta spre mine, dar, vedeti voi, eu stiu deja. Acum, pentru cel in cauza. Te sfatuiesc sa nu mai incerci sa ma ataci, ca poate incerc si eu acelasi lucru. Si am o vaga banuiala legata de castigator. Voi, cei noi, nu stiti regulile. Eu sunt sefa aici, nu-mi pasa ce ziceti. Niciun comentariu. N-am de gand sa ascund faptul ca nu am fost tocmai cuminte in ultima vreme, facand cateva victime, la modul propriu. Si poate cateva nu e cel mai potrivit. Au fost in jur de cincizeci… Revenind, nu am chef de fite din parte niciunuia. Sunt aici si am de gand sa va salvez de o amenintare mai mare decat va puteti imagina. Vorbim la sedinta despre asta. Sa-i anuntati pe Matthew, Andrew si Miriam.
- Si pe Henry?
Am auzit cateva injuraturi de la masa de unde tocmai ma ridicasem, deci presupun ca nu e de bine. Am oftat scurt, dandu-mi ochii peste cap. A fost destul de greu sa tin acel mic discurs, sa ma prefac atat de rece cand, de fapt, sunt bantuita de remuscari. Dar nu trebuie sa par slaba, trebuie sa fiu puternica si sa le impun reguli clare tuturor. Este spre binele lor.
Faptul ca Henry se afla aici nu este nici pe departe surprinzator, dar trebuie sa imi joc rolul pana la capat si chiar asta am de gand sa fac. Prea multe socuri pentru o zi nu fac bine la sanatate, iar eu stiun asta mai bine decat toti ceilalti.
- N-o sa-mi faca placere sa aflu cine e, asa-i? Ca atare nici nu vreau sa stiu, cel putin nu acum. Dupa, am sa-l cunosc pe Henry asta si am sa vad ce-i cu el, consimt grabita.
Continui sa merg spre usa, dar glasul Joannei ma opreste:
- Aaa, Liz…
Privesc buimaca furculita care statea fara nicio treaba, infipta in mana mea. Am tras-o, privind satisfacuta sangele care iesea la iveala, scurgandu-se in fire subtiri. Strang tacamul in pumn, facandu-l bucatele, apoi il arunc pe podea. Acum sa vad cine este atat de nebun incat sa comenteze. Trecand peste, nu pot sa cred ca idioata aceea e asa toanta incat s-a gandit sa ma loveasca cu asa ceva. Carol, iubita mea Carol, esti de-a dreptul proasta sa te iei de mine. Si vei plati pentru asta.
Mai devreme sau mai tarziu, va plati scump. Indiferent cati ani au trecut, am ramas aceeasi fire razbunatoare care nu concepe alte puncte de vedere. Nu-mi place sa fiu contrazisa, sunt o incapatanata. Destul ca nu m-am putut afirma patru ani, ramanand in umbra lui Williams. E vremea sa ii arat si lui, si tuturor celorlalti ca nu mai sunt micuta Elizabeth Black. Si am sa o fac.
Ma intorc pe calcaie, asteptandu-i si pe ceilalti. Il iau de mana pe Eric, privindu-l ingrijorata.
- Esti obosit. Imi pare rau pentru azi-noapte.
- Nu-i nimic.
Privirea prietenei lui imi da o satisfactie uriasa, gandindu-ma cate presupuneri poate face. Il sarut pe obraz pe geamanul doi, apoi o iau inainte, grabindu-ma sa ajung in camera.

***
Jo imi bandajeaza tacuta mana. Nimeni nu indrazneste sa vorbeasca, motivul fiind evident. Nu imi place sa fiu vazuta asa chiar de catre ei.
- Va e frica de mine, soptesc, lasand cateva lacrimi sa-mi acopere obrajii. Le sterg repede, nu vreau sa se vada ca plang. Trebuie sa ma abtin.
- Nu e asta, doar ca…
- Ma credeti un monstru, asta e. Dar nu stiti… Nu aveti de unde sa stiti ca am facut-o pentru voi. Ca Williams sa nu schimbe totul, ca sa am timp sa va avertizez… Niciodata nu mi-a placut cand am facut asta, de fiecare data ma simteam ca ultimul gunoi din lume cand omoram pe cineva. Dar ma intorceam acasa si, cand o vedeam pe Melanie acolo, cand vedeam ca nu mi-a luat-o… Toata vina disparea.
Da, am spus adevarul. Tot ceea ce am facut a fost din cauza fricii, n-am vrut sa-mi pierd copilul, n-am vrut ca planul ala idiot sa fie grabit… As fi stricat tot. De aceea am indurat atatea, am fost ascultatoare si am indeplinit toate sarcinile, oricat de odioase erau. Dar asta nu inseamna ca nu regret. Pentru ca imi pare rau, chiar imi pare rau. Nu trece o zi in care sa nu ma gandesc ca poate acei oameni aveau o familie, copii… Dar daca a trebuit sa fac acele familii sa sufere pentru ca a mea sa fie fericita, atunci pretul a meritat platit.
Imi ingrop fata in palme, dand drumul lacrimilor. N-am mai plans demult ca zilele astea, zici ca imit o fantana arteziana. Daca pana si unicelor persoane care conteaza le e frica de mine, ce pot sa mai fac? Circumstantele m-au facut sa devin asa. Daca as putea sa dau timpul inapoi as face-o, dar nu se poate, asa ca…
Ma ridic abatuta, stergandu-mi fata cu maneca halatului. Am sa-i zic repede lui Arnolds ce sa faca si cum s-o dreaga, apoi am sa o iau pe Mel si vom disparea de aici. Am sa opresc planul ala nenorocit cu pretul vietii mele. Poate asa am sa rascumpar macar o parte din greseli. Poate…
Sunt trasa inapoi de o forta prea mare, asa ca ma prabusesc pe spate, trezindu-ma cu ochii in tavan.
- Unde crezi ca pleci? il aud pe Alex, vocea lui tradandu-i ingrijorarea. Se pare ca scena de mai devreme chiar i-a speriat.
- Cat mai departe de aici.
- Nu te las.
Ma rasucesc incet, asigurandu-ma ca-i provoc un mic discomfort. Suntem atat de aproape, lipiti, de fapt. Inima mea mai are putin si isi ia zborul, dar incerc sa o calmez. Imi incrucisez degetele mainilor, lasandu-le pe pieptul sau si coborandu-mi capul pe ele. Ma priveste cum poate mai bine, avand in vedere ca nu se poate misca. In momentul asta simt ca as putea sa-l sarut, sa-l imbratisez, sa fac absolut orice pentru el… Dar nu pot. Pentru ca dupa aceea va fi rau.
- Si de ce nu vrei sa plec? il intreb cruioasa, nerabdatoare sa aud raspunsul, desi stiu ca nu va fi cel pe care il astept.
Intoarce capul, soptind ceva ce eu nu pot intelege. Undeva, in interior, simt o nevoie nestapanita de a-l auzi… “Pentru ca te iubesc.”. Raspunsul asta m-ar face sa uit de tot si de toate, sa devin egoista din nou. Dar nu-mi permit asta.
- Pentru ca nu vreau sa te pierd iar, Lizzie. Nu inteleg ce ai cu mine, dar nici nu-mi pasa. Din partea mea poti omori mii de oameni, poti da foc intregii lumi, poti sa ma si torturezi daca ai chef. Dar nu suport ideea de a te pierde din nou, imi spune privindu-ma cu ochii tristi.
Il privesc si eu, pierzandu-ma incet in timp ce-mi amintesc cuvintele sale. E sincer si asta ma ucide incet, incet… Imi las o mana pe obrazul sau, aducandu-l mai aproape de mine, inchizand ochii si uitand pentru o clipa de lumea din jur. Dar clipa asta trebuie sa se termine, ca sa nu fac o mare prostie. Ma ridic brusc, oferindu-i doar un pupic pe frunte. Si regret asta.
- Si ce suntem noi acum?
Intrebarea mortala. Imi vine sa tip, sa-i sar la gat si sa-i soptesc cea mai apriga dorinta a mea. Dar nu se poate. Oftez incet, inchizandu-mi ochii pentru a opri lacrimile sa-si faca loc pe chipul meu.
- Prieteni.
Stiu ca probabil asta il raneste, dar ar fi mai dificil sa spun totul dupa. Pentru ca trebuie sa marturisesc tot adevarul si asta ii va distruge pe toti cei care tin la mine catusi de putin. Eu m-am resemnat demult, ba chiar sunt fericita cu soarta mea. Dar ei… N-am nici cea mai vaga idee cum vor reactiona, ce vor face. Insa presimt ca nu se va termina cu bine.
Sar in picioare, iesind pe usa dupa ce am suierat cateva ordine grabite. Cat de repede trec zece minute din viata unui om! Dau buzna in sala de sedinte gafaind, dar nu ma opresc pana nu ajung in fata tuturor celor adunati acolo.
- Uf, la naiba cu toate holurile astea idioate! Acum, ca sa putem incepe tot balamucul… In primul rand, Henry. Nu stiu cine e si nici nu vreau sa aflu. Momentan. In al doilea rand, am nevoie de… cam toate armele pe care le putem gasi in locul asta. Si de lucruri gen surubelnite, piulite si alte dracii. Din garaj, din dulap, de unde or fi. Ocupati-va voi, si repede. Nu avem nici macar o ora de pierdut.
Mda, chiar ca incep sa dau ordine. Dar daca nu o fac toata afacerea se va sfarsi urat de tot. Astept nerabdatoare ca cerintele mele sa fie indeplinite si sa pot incepe. Cand o vad pe Jo de mana cu Melanie tasnesc de pe scaun, oprindu-ma in fata fetitei si chemand-o langa mine. In cinci minute totul e pregatit asa ca incep, invitandu-i pe Andrew, Arnolds si Miriam in fata.
- Ce e aia?
Intrebarea lui Andrew, legata de bratul meu, ma amuza. Ma incrunt brusc, tuguindu-mi buzele si soptind grav:
- A existat un atac terorist cu furculite kamikaze in sala de mese. Doar ca acel tacam al mortii a avut o traiectorie si o viteza atat de buna ca n-am avut chef, pardon, n-am avut timp sa ma feresc.
Atmosfera se destinde brusc, mai multi incepand sa rada infundat. Dar gata cu gluma! E timpul sa devenim seriosi. Pentru ca, de ce sa nu recunosc, e grav. Tot ceea ce se intampla e foarte grav, vietile tuturor atarnand de un fir de ata.
Si acel fir de ata sunt eu.

[Leontina]

Ok... Capitolul a fost destul de ciudat. Nu ma refer la partea cu socul cand a aflat de logodnic sau de faza cu furculita, desi acolo am mici semne de intrebare, dar trecem peste.
Deci, nu numai ca ea abia s-a intors dupa 4 ani, dar acum se apuca sa le dea ordine tuturor, iar ei o asculta asa fara niciun fel de intrbari gen: "Da' unde naiba ai fost in toti acesti ai? ", "Ce s-a intamplat? ", "De ce esti asa agitata si grabita? ", "Ce este atat de urgent? ", nu stiu, orice. Eu ma gandesc ca atunci cand apare unu dupa ani de zile si se mai si apuca sa-i bage pe toti in sedinta si sa le dea ordine in felul in care a facut Lizzie, aia de la conducere ar trebui sa aibe totusi niste semne de intrebare. La tine s-au apucat pur si simplu sa indeplineasca niste ordine sara sa stie despre ce e vorba de fapt. E adevarat ca "ordinele nu se discuta, se executa", dar cred ca depinde si de la cine vina cele ordine. Totusi...
In afara de asta, in rest e bine, zic eu. Descrierea e ok, dialogul la fel, actiunea mi s-a parut putin cam... grabita, ca sa zic asa, la anumite parti.
Pai, banuiesc ca acum urmeaza sa aflam marele plan diabolic al tatalui lui Lizzie si tot restul, deci lucrurile se vor inrautati.
Cam atat momentan, astept continuarea. Mult succes.

[Googga]

Capitolul chiar a fost ciudat. Faza cu furculita mai ales. Chiar nu aveau cutite la masa?! Ma rog, presupunand ca taiau mancarea cu unghiile, voi continua comentariul. Nu crezi ca Lizzie e putin cam autoritara? Inteleg ca fata(femeia) are probleme importante, dar devine enervanta la un moment dat, in sensul ca era sa-mi sparg ecranul de la laptop din cauza ei. In plus, cred ca mai e si aroganta, dar asta s-ar putea sa fie doar din cauza stresului.
Legat de planul lui Williams, Alex, Eric si restul ar trebui sa afle mai multe detalii. Pana la urma sunt adulti, dar cred ca pana si Melanie stie mai multe decat ei.
Astept continuarea.

[Miss M]

M-am hotarat si eu sa aduc next-ul;;).
@ Googga, nu taiau mancarea cu unghiile. Era prea evident daca lovea cu cutitul. Si, daca binevoiesti a citi mai jos, vei afla planul. Ma mira ca nu te-ai prins ca urma sa-l pun o.O'.

Capitolul VII

- Elizabeth, n-am nimic impotriva faptului ca te-ai intors, dar, cum sa-ti explic eu tie… Au trecut destui ani, ai venit de-a valma si ai inceput sa dai ordine in stanga si in dreapta de parca ai pregati al treilea razboi mondial. Asa ca ma simt obligat sa pun intrebarea care sta pe buzele tuturor: ce naiba e cu tine?
Ma uit la Andrew cu o figura ce tradeaza cu siguranta furie. Minutele trec si eu pierd timpul cu explicatii inutile. Dar fie, ii voi face pe plac.
- Sa zicem doar ca dupa ce am plecat nu am facut o alegere prea buna. Dar cand esti cautata pe toata planeta pentru ca “esti nebuna”, nu prea ai multe optiuni. Am venit inapoi pentru ca, intamplator, m-am intalnit cu Alex pe strada si mi-am zis “De ce nu?”. Iar in legatura cu al treilea razboi mondial… Poti fi suta la suta sigur de asta.
Se pare ca tocmai le-am indus ideea… Nu pot sa-i las sa se dezmeticeasca, asa ca imi continui monologul:
- De ceva timp sunteti cu totii sub urmarire, fiecare pas, fiecare miscare. Williams a pus totul la cale, tinand cont de toate detaliile. Daca cineva se opunea, era treaba mea sa il reduc la tacere. Din fericire i-am castigat increderea batranelului, asa ca stiu tot ce se poate cunoaste despre intreaga operatiune. Timpul e scurt, asa ca va trebui sa fiti ochi si urechi.
Oftez, aruncand o privire scurta intregii sali. Fiecare isi priveste vecinii nedumerit. O sa fie mai greu decat am crezut sa le explic totul. Chiar si cu puterile lor, nu sunt pregatiti sa faca fata. Si asta imi va ingreuna considerabil munca.
- Planul lui Williams este, dupa cum urmeaza sa va zic, o idiotenie cu sanse mari de reusita. Planuieste sa va dea de gol ascunzatoarea si sa va acuze ca “planuiti un razboi de proportii”, asmutind toate fortele gen politie si armata peste voi. Locul asta va fi ful de trupe a caror unic scop va fi sa va curete de pe fata Pamantului. N-am sa va mint, n-o sa fie usor sa facem fata. E de datoria mea sa ma asigur ca nu vor fi victime sau, daca vor fi, vor fi putine. Pentru ca ziua in care va va denunta pentru ce n-ati facut nu e aleasa intamplator. E ziua congresului aluia important unde se vor aduna toti presedintii si regii ca sa discute chestii neimportante. Si, exact cand stau ei si trancanesc, poc! Palatul Parlamentului va sari in aer. Apoi, va puteti da seama… Anarhie totala, haos pe tot globul. Ideea e ca eu si alti cativa pe care vad cum ii aleg, noi va trebui sa le salvam fundurile bogate tuturor acelor personaje care conduc diferitele state, apoi sa-l denuntam pe Williams pentru tot si sa oprim focurile asupra voastra si a acestui loc. Simplu, nu-i asa? intreb sarcastica, analizand impactul pe care replica mea l-a avut asupra salii.
Adevarul este ca, oricat de dura as incerca sa fiu, ma intristeaza faptul ca vor exista victime. Sunt prietenii mei, pana la urma. Va trebui sa organizez rezistenta in asa fel incat atacul sa inceapa cat mai tarziu, ca sa castig timp. Ceea ce va fi dificil, toate detaliile, toate planurile. Va trebui sa intoarcem problema pe toate partile.
Nu e cazul sa vorbesc despre toate ideile pe care le-am avut de-a lungul anilor. Toate aveau ca scop protejarea celor de aici, dar niciuna nu putea fi aplicata. Intreaga situatie se complica si, pentru ca totul sa se termine cu bine, va trebui sa facem mari eforturi. Planul este aproape perfect, pentru ca explozia poate fi pusa tot in spatele mutantilor. Suntem noi contra intregului pamant.
- Si de ce nu ne-ai avertizat mai devreme?
Intrebarea lui Matthew este justificata, pentru ca intr-un interval de timp ca asta se instaleaza panica. Tic-tac, tic-tac, cu fiecare secunda suntem mai aproape de dezastru.
- Datorita orgoliului imens al acelui nebun. Putea lasa balta tot planul daca plecam. Ar fi aplicat doar partea in care suntem niste ciudatenii ale naturii si trebuie sa fim distrusi. Am putut veni acum pentru ca sunt si alti oameni implicati in operatiune, deci aceasta nu mai poate fi abandonata. Totul e fixat la secunda. In absenta mea, Allan va conduce atacul asupra acestui loc, deci sper ca il voi putea intarzia.
Imi strang mana intr-un pumn, dar o eliberez repede, amintindu-mi ca Allan nu a fost intotdeauna un nenorocit. Are momentele lui in care e chiar dulce, un om bun cu adevarat. De fapt, in majoritatea timpului este calm si dragut, dar cand il apuca acele crize…
Clasicele priviri socate incep deja sa ma plictiseasca. Dar n-am timp sa analizez toate fetele din incapere, asa ca ma indrept spre masa plina de tot felul de arme, culese din toate colturile locului astuia vechi si prafuit. Ridic un pistol oarecare, tragand un foc in peretele opus si fiind total dezamagita de rezultat. Glontul s-a oprit la mai putin de un metru in interiorul zidului, in cazul unui costum bine realizat nu ar lasa nici o zgarietura.
- Vai de capul lui de pistol, saracutul! N-are putere nici cat un pumn bine plasat, zau.
Iau o surubelnita si cateva chestiute metalice pe care nu m-am obosit sa le denumesc in vreun fel si incep sa mesteresc fara pic de chef la arma letala care de-abia poate ciurui varul de pe pereti. E amuzant felul in care s-a lasat o liniste mormantala, de parca ne pregatim sa inviem cine stie ce monstru. Toti asteapta cu nerabdare momentul in care am sa urlu un “Traieste!” plin de glorie. Interesant este faptul ca Melanie a luat de asemenea cateva piese si a obtinut ceva… interesant. De cate ori m-a vazut pe mine facand asta… Chiar invata repede, uneori prea repede pentru ca, fara sa-mi dau seama, a realizat cateva modificari destul de complexe la arma aia idioata.
Deci de-asta era asa de liniste… Iau creatia ingerasului si trag inca un foc, glontul reusind sa distruga peretele, iesind pe partea cealalta. Mda, acum sa vezi soc. Ce om normal si-ar lasa copilul de nici patru ani sa umble cu pistoale si alte astfel de arme periculoase? Niciunul. Dar cine a zis ca sunt normala? Nimeni. Si nici ea nu e.
- Fata asta va da clasa, constat fara interes, felicitand-o totodata pe micuta. Acum… Gata cu antrenamentele unde invatati sa va folositi forta, agerimea si toate cele. De acum trebuie sa invatati sa tineti asa ceva in mana fara sa va impuscati mortal, pentru ca nu va veti putea lua la bataie cu toate trupele Marii Britanii. Andrew, ma bazez pe tine.
Restul zilei le-am explicat tuturor cum trebuie sa actioneze, incepand sa lucrez la schitele dupa care se va realiza atacul. Intrebarea unei fete cu parul blond si ochii caprui mari si plini de frica m-a pus in incurcatura.
- Va trebui sa… omoram oameni? se interesase aceasta soptit, incercand sa nu ma supere.
- Sa speram ca nu va fi cazul, am incercat sa o linistesc, desi nici eu nu-mi prea credeam spusele. Locul asta e ca o fortareata si, pana cand “trupele” vor ajunge aici, e foarte probabil ca tot haosul din capitala sa se fi terminat deja si neintelegerile sa fie lamurite. Daca totusi vor ajunge mai devreme, va trebui sa amanati cat mai mult momentul atacului. Am sa incerc sa va invat cum sa ochiti doar bratul “dusmanului”, ca sa… stiti voi, sa nu-l omorati, am incheiat ceva mai linistita, sperand din tot sufletul sa fie receptivi si sa-mi usureze munca.

***
Astazi m-am decis sa vorbesc cu Henry, din moment ce ieri nu s-a putut. Asa ca, la intalnirea de dimineata, mi-am exprimat dorinta fara a incerca sa-mi ascund nerabdarea. Ma indrept spre masa unde stau toate persoanele mai importante si ma asez fara chef pe ea, in fata versiunii mai batrane cu vreo treizeci de ani a lui Michael.
- Deci, tata, sa nu aud niciun fel de comentarii gen: ma bucur sa te vad, mi-ai lipsit si alte astfel de chestii menite sa atinga inima cuiva. Nu merg la mine, din pacate. Dar am cateva curiozitati si de-aia mi-am rezervat putin timp si pentru tine, ii spun dintr-o suflare, neavand chef sa prelungesc introducerea si asa plictisitoare.
Ma priveste oarecum socat. El chiar credea ca eu nu stiu ca e tatal meu? Nimeni de aici nu banuia asta, nu-i asa? Nu ma lasa inima sa ii fac curiosi, asa ca le explic:
- E fostul secretar a lui Williams, eu sunt actuala, am acces la o gramada de informatii si sunt curioasa din fire. Banuiam ca mosul ala pune ceva la cale, asa ca m-am gandit ca Henry poate ajuta pe aici. Cine credeti ca i-a trimis locatia? adaug chicotind.
Ma uimeste cat de copilaroasa am ramas. Presupun ca toate astea se intampla din dorinta de a uita momentele nu tocmai placute din ultimii ani. Si, mai presus de orice, cred ca vreau sa redevin macar pentru cateva zile adolescenta aceea zvapaiata si cu idei traznite.
Alex da din cap dezaprobator, privindu-si ceasul. Azi e luni, asa ca probabil au cursuri pe la facultate. Ii fac semn ca poate pleca daca doreste, insistand totusi ca Michael sa ramana cu mine. Am nevoie de cineva care sa inteleaga profund totul, si el e singurul in acest moment. Astept pana sala e golita de oameni pentru a lua loc langa Henry, sprijindu-mi capul pe bratul lui Michael, care statea in picioare langa mine.
- Ce s-a intamplat cu mama? intreb soptit, privindu-l in ochi pentru prima data pe omul care ar fi putut reprezenta o parte importanta a vietii mele.
Inchid ochii, asteptand raspunsul intrebarii mele, care intarzie sa apara. Tacerea, elementul pe care nu-l suport, se asterne incet, lasand loc multor presupuneri si sperante desarte. Si, cu fiecare moment scurs, atmosfera apasatoare imi raspunde, facandu-ma sa oftez prelung. Ma ridic de pe scaun nervoasa. Tot ce trebuia sa aflu am aflat, si nu-mi convine deloc. Scenariul mi se formeaza din ce in ce mai clar in minte.
E destul de clar, daca stai o clipa sa analizezi. Dar nu am de gand sa imi expun parerea, pentru ca vreau sa o aud din gura lui, sa-si aminteasca totul si sa retraiasca momentele, sa-l doara si pe el cum m-a durut pe mine cand am aflat ca am fost abandonata. Interesant este faptul ca omul care m-a ajutat sa trec peste acel moment a fost Alex. Oricat de imatur ar parea, a fost intotdeauna acolo pentru mine cand am avut nevoie de un sprijin. Si nu pot sa-mi scot ideea asta din minte, pentru ca de fiecare data cand il vad totul in jurul meu trece in plan secund, de parca nimic in afara de el nu ar conta.
Revenind la realitate, pot observa cum buzele tremurande ale tatalui meu incearca sa se miste, asa ca astept rabdatoare sa vorbeasca.
- Mama ta… a murit cand tu te-ai nascut. Atunci am cazut in depresia aia groaznica si mi-ati fost luati, adauga stergandu-si repede ochii din care lacrimi mari amenintau sa iasa.
- Apoi ti-ai revenit, ai devenit secretarul idiotului aluia si ai inceput sa ne cauti. Dar ai pierdut destul timp pana ai luat decizia aia si, cand in sfarsit ai aflat cate ceva de noi, ai descoperit ca Williams m-a adoptat. Te-ai luat la cearta cu el din mii si mii de motive si te-a dat afara, exact in iarna aia, l-am completat privind in gol si amintindu-mi noaptea aceea de decembrie. Oribila, exact ca tot ceea ce a urmat.
Parasesc imediat incaperea, aproape fugind pe holurile scufundate intr-o lumina obscura, asemena unor tunele secrete. Ajunsa la destinatie ma trantesc pe un pat, imbratisand perna care deja a inceput sa-mi inghita lacrimile. Mama, cea mai importanta persoana din viata unui om, a murit din vina mea. Totul a fost numai vina mea, faptul ca am fost abandonati de o persoana prea indurerata ca sa-si poata purta de grija, faptul ca am trait saisprezece ani in nestiinta si, ca atunci cand am aflat adevarul, era prea tarziu sa mai salvez macar o particica a trecutului.
N-am putut sa o privesc nici macar o data in ochi pe cea care mi-a dat viata, sacrificand-o pe a ei. N-am putut spune niciodata “mama” celei ce merita cu adevarat aceasta denumire. Nu i-am simtit niciodata respiratia calda inainte de culcare si nici nu i-am ascultat glasul dulce cand spunea vreo poveste. N-am avut-o si asta e o pedeapsa destul de mare pentru mine.
Restul zilei am incercat sa-mi revin, salvata fiind de ideea fratelui meu, care a propus sa vedem un film in seara asta. Am adus mai multe paturi in sufragerie si am asteptat venirea celorlalti, timp in care Michael a tot incercat sa-mi explice ca acel accident nefericit nu a fost vina mea, ca asa a fost sa fie… Vorbe goale, dupa cum mi-am putut da seama, desi recunosc, faptul ca cineva incearca sa ma faca sa ma simt mai bine nu-mi displace deloc.
Am iesit la cumparaturi, achizitionand niste haine cat se poate de dragute pentru mine si Melanie, avant totodata grija sa iau cate ceva si pentru seara aceasta. M-a binedispus atitudinea fratelui meu, total buimacit de viteza mea, incercand sa inteleaga cum se poate sa cumperi atatea lucruri in mai putin de o ora. Cumparaturile au fost intotdeauna un refugiu pentru mine, ajutandu-ma sa scap de orice sentiment neplacut pe care il aveam.
Reintoarsa in zona X, am hotarat sa-mi abat gandurile de la discutia avuta cu tatal meu si sa ma bucur de aceasta seara care se anunta a fi cat se poate de normala, ceva neobisnuit pentru viata noastra.