Litera stacojie (cu titlul original The Scarlet Letter, apărut în 1850) este un roman scris de Nathaniel Hawthorne. Situat în decorul din Boston-ul puritan, în secolul al XVII-lea, redă povestea d-nei Hester Prynne, care naște un copil după ce a comis adulter și se chinuie să ducă o viață nouă, plină de regrete și demnitate. De-a lungul romanului, Hawthorne explorează teme privind ceea ce este legal, păcatul și sentimentul de vinovăție.
Părere personală:
Este o carte cu care m-am delectat acum ceva vreme și care m-a impresionat profund. Subiectul ales, adulterul, ce reprezintă chiar și în ziua de astăzi un păcat condamnat de foartă multă lume este frumos evidențiat prin viața pe care o duce Hester și trăirile ei interioare. Nu am putut să o las din mână până nu am terminat tot de citit.
Hester reprezintă stereotipul femeii puternice, care știe că a păcătuit, nu se căiește și își poartă cu mândrie păcatul. Un păcat pe care a trebuit să îl poarte atât sufletește (copilul care a rezultat din această aventură) cât și trupește (litera roșie ce îi era imprimată pe piept și pe care a purtat-o toată viața). E un personaj bine conturat pe care am început să o îndrăgesc încă din primele rânduri. Felul în care a ieșit cu mândrie în fața mulțimii revoltate de ceea ce făcuse, purtându-și copilul în brațe; iubirea puternică ce o are față de amantul său și refuzul categoric de a-i divulga numele; primirea pedepsei cu capul sus și faptul că niciodată nu a uitat de unde a plecat... Pur si simplu superb! Am apreciat că a reușit să evolueze pe parcursul cărții și prin caracterul ei milos și bun a devenit iubită de oamenii care nu cu multă vreme în urmă mai aveau puțin și aruncau cu pietre în ea. De asemenea, și-a crescut copilul așa cum a știu ea mai bine, încercând să o învețe pe micuță diferența dintre bine și rău, vrând ca aceasta, atunci când o să crească, să nu fie tentată de a cădea în același păcat a mama ei.
Pearl, copilul născut în urma păcatului, pot să afirm că pe tot parcursul lecturii m-a înspăimântat. Felul în care a fost descrisă, apucăturile pe care copila la avea, m-au făcut să mă tem cumva de ea. O vreme am avut impresia că ea există doar în mintea lui Hester, care avea nevoie de ceva palpabil pentru a nu trece singură peste toate.
Arthur Dimmesdale a fost singurul personaj de la care m-am așteptat și voiam să primesc mai mult. Un om slab de caracter, care nu a fost în stare să își asume păcatul făcut și a preferat să trăiască ascuns în umbră, chiar dacă asta l-a condus, încetul cu încetul, spre sfârșit. Se îmbolnăvește în mod ciudat, din cauza epuizării psihice, iar boala lui continuă să se agraveze, în ciuda tuturor eforturilor pe care acesta le făcea pentru a se trata. Singurul moment din carte în care am zâmbit în sinea mea din cauza lui a fost atunci când mica Pearl urma să fie luată din grija lui Heater, ce era reprezentată ca fiind o mamă nepotrivită pentru copilă, iar el le-a ajutat și cele două au rămas împreună. Momentul în care a murit acesta mi s-a părut sublim, prin simplul fapt că într-un moment de nebunie, cu câteva clipe de a se întâmpla asta, decide să dezvăluie secretul care l-a mistuit ani de zile, de față cu toată lumea.
În Roger Chillingworth am regăsit foarte multă lume și mi s-a părut minunat de genial. După ce a fost înșelat și află de acest lucru, fiind considerat mort, se întoarce în oraș, cu alt nume, gata să se răzbune pe cei doi oameni care i-au distrus reputația și orgoliul. Iar aici găsește mediul prielnic pentru a face asta. Un bun cunoscător al psihologiei umane acesta se mută în casă cu preotul pentru a avea grijă de el și reușește să îl aducă pe Dimmesdale pe culmile disperării și a căinței. Atât de viclean și frumos...
Am avut și câteva scene favorite în carte. Una ar fi momentul în care Hester și cu Dimmesdale se hotărăsc să fugă împreună și se întâlnesc pe ascuns în pădure. Clipa în care Hester își dă jos semnul de pe piept, simțindu-se liberă, dar fericirea fiindu-i spulberată de copila care nu o mai recunoaște și se înspăimântă când o vede pe aceasta fără litera pe piept. Altă scenă a fost atunci când Dimmesdale într-un moment de slăbiciune, într-o noapte, se urcă pe eșafod, așteptând să treacă cineva și să îl vadă pentru a scăpa de povara ce îi stătea pe umeri de atâția ani și în felul acesta autopedepsindu-se... dar în final tot Hester îl găsește. Și ar mai fi, dar deja e prea lung postul acesta.
Voi ce părere aveți de carte? Ce v-a plăcut? Ce nu?
Părere personală:
Este o carte cu care m-am delectat acum ceva vreme și care m-a impresionat profund. Subiectul ales, adulterul, ce reprezintă chiar și în ziua de astăzi un păcat condamnat de foartă multă lume este frumos evidențiat prin viața pe care o duce Hester și trăirile ei interioare. Nu am putut să o las din mână până nu am terminat tot de citit.
Hester reprezintă stereotipul femeii puternice, care știe că a păcătuit, nu se căiește și își poartă cu mândrie păcatul. Un păcat pe care a trebuit să îl poarte atât sufletește (copilul care a rezultat din această aventură) cât și trupește (litera roșie ce îi era imprimată pe piept și pe care a purtat-o toată viața). E un personaj bine conturat pe care am început să o îndrăgesc încă din primele rânduri. Felul în care a ieșit cu mândrie în fața mulțimii revoltate de ceea ce făcuse, purtându-și copilul în brațe; iubirea puternică ce o are față de amantul său și refuzul categoric de a-i divulga numele; primirea pedepsei cu capul sus și faptul că niciodată nu a uitat de unde a plecat... Pur si simplu superb! Am apreciat că a reușit să evolueze pe parcursul cărții și prin caracterul ei milos și bun a devenit iubită de oamenii care nu cu multă vreme în urmă mai aveau puțin și aruncau cu pietre în ea. De asemenea, și-a crescut copilul așa cum a știu ea mai bine, încercând să o învețe pe micuță diferența dintre bine și rău, vrând ca aceasta, atunci când o să crească, să nu fie tentată de a cădea în același păcat a mama ei.
Pearl, copilul născut în urma păcatului, pot să afirm că pe tot parcursul lecturii m-a înspăimântat. Felul în care a fost descrisă, apucăturile pe care copila la avea, m-au făcut să mă tem cumva de ea. O vreme am avut impresia că ea există doar în mintea lui Hester, care avea nevoie de ceva palpabil pentru a nu trece singură peste toate.
Arthur Dimmesdale a fost singurul personaj de la care m-am așteptat și voiam să primesc mai mult. Un om slab de caracter, care nu a fost în stare să își asume păcatul făcut și a preferat să trăiască ascuns în umbră, chiar dacă asta l-a condus, încetul cu încetul, spre sfârșit. Se îmbolnăvește în mod ciudat, din cauza epuizării psihice, iar boala lui continuă să se agraveze, în ciuda tuturor eforturilor pe care acesta le făcea pentru a se trata. Singurul moment din carte în care am zâmbit în sinea mea din cauza lui a fost atunci când mica Pearl urma să fie luată din grija lui Heater, ce era reprezentată ca fiind o mamă nepotrivită pentru copilă, iar el le-a ajutat și cele două au rămas împreună. Momentul în care a murit acesta mi s-a părut sublim, prin simplul fapt că într-un moment de nebunie, cu câteva clipe de a se întâmpla asta, decide să dezvăluie secretul care l-a mistuit ani de zile, de față cu toată lumea.
În Roger Chillingworth am regăsit foarte multă lume și mi s-a părut minunat de genial. După ce a fost înșelat și află de acest lucru, fiind considerat mort, se întoarce în oraș, cu alt nume, gata să se răzbune pe cei doi oameni care i-au distrus reputația și orgoliul. Iar aici găsește mediul prielnic pentru a face asta. Un bun cunoscător al psihologiei umane acesta se mută în casă cu preotul pentru a avea grijă de el și reușește să îl aducă pe Dimmesdale pe culmile disperării și a căinței. Atât de viclean și frumos...
Am avut și câteva scene favorite în carte. Una ar fi momentul în care Hester și cu Dimmesdale se hotărăsc să fugă împreună și se întâlnesc pe ascuns în pădure. Clipa în care Hester își dă jos semnul de pe piept, simțindu-se liberă, dar fericirea fiindu-i spulberată de copila care nu o mai recunoaște și se înspăimântă când o vede pe aceasta fără litera pe piept. Altă scenă a fost atunci când Dimmesdale într-un moment de slăbiciune, într-o noapte, se urcă pe eșafod, așteptând să treacă cineva și să îl vadă pentru a scăpa de povara ce îi stătea pe umeri de atâția ani și în felul acesta autopedepsindu-se... dar în final tot Hester îl găsește. Și ar mai fi, dar deja e prea lung postul acesta.
Voi ce părere aveți de carte? Ce v-a plăcut? Ce nu?