Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână - așa se autocaracterizează M., personajul principal din romanul Sânge satanic.
Personajul principal al romanului trăiește o dublă poveste de dragoste: Am un iubit, B, și o iubită, R. În acest threesome este atrasă pe parcurs și D., o adolescentă de 14 ani, sora lui R. Totul se desfășoară pe un fundal haotic, pe care se profilează moartea, sinuciderea, fără a ști în unele momente unde se termină realitatea și unde începe nebunia.
Mizantropie, droguri, moarte, wild parties, ură, cimitire, incest, alcool, popi, boală, metal, rockotecă, sex cu părinții, depresie, umor negru, sado-masochism, izolare, crimă, animale ciudate care îți apar în somn…
Ce gust și ce culoare au experiențele unui nihilist din 2010? Dacă ar fi trăit în lumea cu care se joacă M., ar fi purtat Stavroghin brățări cu țepi și cruci întoarse? Ar fi dormit Holden Caulfield, beat, pe băncile celei mai true bodegi? Ar fi ucis Maldoror corporatiștii și vedetele Tv, după care s-ar fi băgat la headbanging pe Cannibal Corpse?
Dacă nu vă este teamă de introspecții demonice în nopți gri la capătul cărora ființa ar putea pierde toată familiaritatea ce o definește, pășiți cu încredere în lumea întunecată din Sânge satanic. Veți avea noroc și veți găsi calea de întoarcere, sau…? Stupid cum ar fi, nu am găsit de cuviință să încep acest articol în orice altă manieră decât cu o imagine de pe net, cum se și cuvine de altfel pentru o carte ce ar putea fi la fel de bine descrisă ca fiind un „blog tipărit”. Sânge satanic, conform fanilor săi și chiar acestei descrieri sugubețe de pe GoodReads, ar fi, cică, o carte importantă pentru generația tânără actuală și, din doar ei știu ce considerente, pentru cultura și literatura actuală românească. Yikes!
Am fost făcut conștient de existența acestei cărți prin pură întâmplare: cineva, o domnișoară de vârstă presupun, adolescentină, postase undeva despre achiziția unei cărți, de Cristina Neveroschi, pe care o descria ca fiind „pentru oameni maturi și realiști”. Genul ăsta de afirmații mă cam fac în genere să văd lumea în diverse culori pastelate, așa că am căutat, ca orice fraier curios, cine este această Cristina Neveroschi, și cu ce a contribuit dumneai culturii noastre. Și iată că am descoperit prima carte a sa iar descrierea mi-a sunat, sincer vorbind, a satiră.
Bre, niciodată nu strică să încerci ceva nou, mai ales un pic mai satiric, mai pișcător, să-ți pună sângele în jogging către urechi. Recenzii bune, atât de la amatori cât și de la cei ce-și câștigă traiul prin asta, o premiză care se sugera suficient de ofensatoare încât să fie amuzantă și, poate, ceva ce să pun și eu lângă 69 a lui Ionuț Chiva în biblioteca.
Cristina Nemerovschi este...
... o scriitoare excelentă.
Plasez asta aici deoarece mai mult ca sigur, prin ce voi continua să zic, se va umfla orzul în unii și nu vreau să se considere că-i port domnișoarei Nemerovschi vreun zambet. Din punctul meu de vedere, dumneai a scris o carte pentru o anumită audiență – căreia eu nu-i mai aparțin de cam un deceniu de acum – cu o precizie absolut chirurgicală pentru a atinge toate corzile lor favorite. Daca m-ar întreba oricine – prin cine știe ce univers ipotetic – cum trebuie scrisă o carte pentru segmentul de populație adolescentin, introvertit, roacher și cu anumite idei de „universul sunt eu și totul e în câmpul MEU gravitațional”, i-aș sugera să citească această carte și să ia notițe.
Nici un cuvânt din Sânge satanic nu pare irosit în încercarea de a atinge acest segment al audienței – și câteva adiacente, să nu generalizăm inutil, e ceva pentru TOȚI aici – și a-l păcăli că ceea ce citește are, în orice fel, vreo însemnătate profundă, sau că M. ar putea măcar să treacă drept un om undeva pe planeta asta.
Așadar, tot respectul pentru Cristina Nemerovschi pentru calitatea mecanică a ceea ce a scris si calitățile de a se vinde întrutotul. Arta și artistul nu sunt una întotdeauna iar aici eu presupun ca e foarte adevărat acest lucru; deoarece, în ciuda a ceea ce pare a fi, Sânge satanic mie nu mi-a lăsat impresia unei confesiuni profunde și personale asupra lumii din partea autoarei.
Sânge satanic este...
...o porcărie, în caz că nu ați închis încă sau că nu v-ați prins de asta din tonalitatea de până acum. Intreaga lucrare atinge un nivel de deraiaj de tren în care știm ca e teribil ce se întâmplă, dar nu putem să ne luăm ochii de la contorsionarea fiarelor. Cum zicea Jack Gladney în cartea White noise, nimic nu fascinează audiența mai mult decât reportajul rutier asupra accidentelor din săptămâna respectivă.
Asta e cazul și aici: cartea e groaznică, dar e fascinant de groaznică.
„Psssst, copilu – îmi imaginez cartea pe raft către vreun curios – vino, vino încoa. Am ce vrei, am de toate – cu o privire un pic furișă, ca și cum ar avea într-adevăr răspunsurile de la teza de săptămâna viitoare -.
Am sex...știu ca toți vreți sex, stiu că se vinde, știu sigur că toți vreți, mai ales la vârsta asta. Am de toate felurile...ai o fantezie? Bă, am și de aia. Și cu mă-sa dacă vrei...da nu încă, trebuie întâi să mă iei pe mine, aia îți arăt în sicuăl.
Da am și iubire complet castă între băieți, știi tu, știi, cum se uită fetele la revistele alea japonezoaice în care doi băieți și-o trag. Am și ceva de aia. Nu? Nu-i pe gustu tău?
Nu-i nimic, am cu o minoră. Pică ca din pom, da-i aici, poti s-o vezi, iti zic eu. Și între ei e și triunghi amoros, chiar pătrat. Cu cât mai multe colțuri, cu atât mai bine, nu?
Am și droguri. Iți plac drogurile? Știu că-ți plac. Hai că am să-ți arăt cum să fii mereu true și profund cu droguri, ca-n alte cărți care-ți plac.
Am și filozofie. Ahaaaa, știu că-ți place. Știu că-ți place să știi că ești deștept că-ți place filozofia și iți zic eu că ești, ca dacă n-ai fi, nu ai vrea să mă citești.
Păi cum să nu vrei să mă citești? Am sex. Am droguri. Am incest, oarecum. Am droguri, multe droguri. Am și băutura. Am și iubire, ȘI ură pentru femei. Am de TOATE!”
M., ca personaj și voce narativă, ne bombardează de la prima pagină până la ultima cu o mie de chestii și abureli, o mie de filozofări, demne de un jurnal al beției, în care personajul pare să creada cu cea mai încrâncenată tărie. Dar plasa pe care o aruncă el e atât de largă, cu atat de multe abureli, atat de mare lălăială și atât de cliche prezentat totul încât e doar obositor să-l citești și să încerci să-ți pese în vreun fel de el.
Dar stați, pentru necunoscători, cine este M.?
Da, ceva în genu ăsta. Nu cred c-am întâlnit de mult un personaj mai puțin convingător decât M.. Și, după cum ziceam, nu dintr-o vină a autoarei. M. este neconvingător prin însăși existența sa și ceea ce se presupune a reprezenta, un adult ce trăiește viața la care visează unii la vârsta de 14 ani: bani de la mami și tati, propriul apartament, droguri, beții constante, prieteni cu droguri, sex la discreție, filozof până-n os, care „știe” ca oamenii sunt gunoaie și-i detestă pentru că...și atât.
Mai pe scurt, M. este visul umed al oricărui emokid – știți ce sunt emokizii, nu trebuie să vă educ sau să vă realizez portretul robot al unuia ... sper -.
Păi cum să nu fie? Are tot și zero responsabilitate în viața sa, doar beții și droguri, printre care își mai găsește și timp să filozofeze sau să scrie poezii – simbolul unui caracter inteligent și sensibil, nu-i așa? –
Nu pot să exprim suficient cât de obositor a fost M. – cand măcar ESTE un personaj – pentru mine.
Să exemplificăm:
„Still… Îmi e milă de astea câteva ore pe care le-am petrecut cu dobitoaca. Vreau să aibă o finalitate. Dacă nu o mulg de bani, cel puțin poate o fut, iar dimineața îi spun pe de-a-ntregul ce părere am despre ea. Poate se sinucide. Poate așa salvez un bou care o va lua, prin dracu’ știe ce prostie inimaginabilă, de nevastă, îi va face doi copii, un băiat și o fată, sau două fete sau doi băieți, și își va fute viața pentru totdeauna cu ea. Numai pentru asta și tot merită să o fut. Dar nu vreau să o fut. Vreau să beau. Mult, și nu îmi ajung banii. “
Ugh... Rău băiatu, așa-i?
M. nu este...
M. nu este multe, sincer vorbind. Nu e credibil. Nu are nici măcar pe departe carisma personajelor din 69, de Ionuț Chiva – pentru a trasa o oarecare paralelă cu ceva ce am simțit că zboară prin același parc -.
M., mai trist, foarte adesea nu e nici măcar un personaj în această carte.
In capitole precum „De ce nu iubim femeile” și „Oameni fără fețe”, M. capătă un penibil statut de undiță cu opinii „controversate” – multe ghilimele în recenzia asta; oare de ce o fi asta? - despre femei sau oameni, în general. Am găsit nșpe mii de bloguri cu același tip de gândire, obositoare și puerilă. M. nici măcăr nu mai poate fi credibil aici ca o voce narativă deoarece tot ceea ce zice este atât de provocator încât nu poate fi decât intenționat, o încercare de a șoca – sau tatona - apelând la câteva dintre cele mai infantile, dacă nu chiar idioate, trăsături ale celor ce citesc. Intenționat inflamator și pueril, M. este un real morcov pe băț pentru a apela la simțul de superioritate sau de exaperare a cititorului, pentru a lăsa o impresie, un ceva acolo, care să-i justifice banii dați pe carte.
Vă invit cu plăcere să citiți secțiunea de comentarii de pe siteul revistei Kamikaze din momentul în care un extract din „De ce nu iubim femeile” a fost publicat acolo. I rest my case.
Daca o țin pe linia asta de acum, cred că o să înceapă să pară ca am ceva cu M., ca regăsesc ceva în el cu care eu am o problemă personală, sau orice altă aberație de asta ad hominem.
Nu e cazul.
Mi-a displăcut personajul de la prima pagină până aproape la ultima iar momentele sale de filozofie sau de spiritualitate mi-au părut nesincere și exagerate, într-o manieră de „sunt atât de bun, încât și eu m-aș fute”. Șocant de dragul de a fi, de o pasivitate aproape bovină, pueril și infantil – mă repet, știu - , cu o moralitate ce pare să fluctueze și un simț al realității mult umflat, M. este tot ceea ce ar trebui sa fie disprețuit într-un adult, într-un om. Este posibil cel mai fals personaj pe care l-am citit până acum și cu care am avut neplăcerea să petrec cele aproape trei sute de pagini virtuale ale cărții.
Bravo autoarei. Sincer. A creat cel mai veridic personaj fals pentru care mie imi pare ca au picat mulți. Bineînțeles, când lectura este doar o metodă de a colecționa citate ce suna bestial, atunci nu-i greu să păcălești pe cineva că nimicul pe care îl citește e de fapt despre CEVA. Dracu știe despre ce, dar e ceva.
Momentele în care Sânge satanic încearcă să fie sinceră, rarele momente cu adevărat introspective asupra stării societății, asupra lui M. ca un studiu de personalitate, asupra moralității...toate acestea se pierd în văgăuna care e tonalitatea și abureala constantă a unei carti ce încearcă prea tare să fie ceva ce nu e: profundă.
Despre mesaje
Deja văd cum unii se ridică să plece că „Asta n-a înțeles nimic, fraieru. E despre societate și cum trebuie să nu ne pese că oricum e de rahat.”
Da, e si partea asta prin carte. „Oameni fără fețe” e exclusiv despre asta, împreuna cu multe alte pasaje din carte în care M. derâde starea societății și cât de prefăcută și obsedată de lucruri fără valoare e cu adevărat.
Dar asta vine din partea unui personaj la fel de prefăcut, la fel de interesat în lucruri fără nici o valoare, care nu dă semne că va da ORICE de valoare lumii și care are oportunitatea de a fi mica prințesă tocmai deoarece societatea îi oferă această alternativă.
Unii acum probabil se întreabă de ce am dat cărții două stele acum, în locul uneia singure cum par să sugerez că ar merita.
Răspunsul e deosebit de simplu: ultimele capitole. Dacă există o bucată sinceră în cartea asta, o bucată cu adevărat fascinantă din motive corecte, acea bucată e doar în ultimele capitole, al excursiei cu trenul la mare și al adevăratei relații dintre M. și iubita sa, R. . Îngropat sub mormanele de aburelei teribiliste ale personajelor e un studiu exact și interesant asupra caracterului lui M., un moment de o sensibilitate literară superba, un deget acuzator asupra unui lucru mai fals decât tot ceea ce încearca M. să acuze.
Și anume asupra iubirii ce dă până în venerație, ce ascunde sub ea sentimente mult mai complexe decât ar fi posibil de dibuit la o primă vedere. Aici se rotunjește caracterul lui M. și e demascat complet ipocritul din el. Marile elogii aduse lui R. capătă, în retrospect, o cu totul altă valoare când realizăm comportamentul său mizer față de „zeița” sa și aici se vede, cumva, un om și nu un morcov pe băț în acest personaj. Putem acum să ne întrebăm dacă ceea ce a scris până în punctul actual al cărții nu cumva ar fi piperat cu mult sentiment de vinovăție, de inadecvare, de trădare față de persoana pe care a iubit-o și față de care, în cele din urmă, a fost surd s-o audă.
Un segment de carte cu adevărat frumos și fascinant, ce a dat de gândit și m-a făcut să recitesc
în urmă un pic.
Prea puțin, prea târziu însă.
Armura cărții este...
...aproximativ impenetrabilă. Am zis să las chestia asta la final, pentru cei ce au avut răbdare până aici. Cartea este scrisă într-o așa manieră încât nu pot să o critic din orice alt punct de vedere decât al lui M., a reacției pe care am avut-o către el și, așadar, către tot ce a narat.
Limbajul e obscen, absolut de messenger și cu inserții în engleză specifice tineretului actual? Perfect onest pentru categoria de oameni întruchipată de M.
M. e fals și plictisitor cu o atitudine puerilă și infantilă? Asta-i opinia mea asupra personajului și oricine altcineva poate să o vadă altfel, dupa cum e și cazul. De asemenea, e oarecum poetic ca un personaj atat de artificial pe cât e M. să incerce sa prelege împotriva artificialității din jurul său.
Nu există o structură clară a acțiunilor și faptelor din carte? Structura e de blog, de jurnal intim, deci nu e nevoie ca aceasta să fie cu adevărat despre „ceva”.
Peronajele nu sunt convingătoare și sunt absolut bidimensionale? Toate sunt vazute prin ochii lui M. care le percepe într-un anume fel și deci asta e tot ce ne poate transmite.
Și așa tot pot continua. A nu se întelege că-l iau în serios pe M., din orice punct de vedere. Doar că nu am altceva de care să mă pot agăța pentru a descrie de ce nu consider Sânge satanic ca fiind altceva mai mult decât lectură de toaletă, presărată cu inserții poetice, versuri de muzică metal – care sincer, sunt la fel de comerciale ca orice altceva pop -, filozofări interminabile despre sensul vieții și aceleași monologuri obositoare despre satanism pe care le repetă ca o poezie orice teribilist care tocmai a descoperit site-ul bisericii respective și ideile lui LaVey – am fost pe forumuri mult timp...apărea chestia asta o dată la trei luni, cel putin -.
Ce este, în cele din urmă, Sânge satanic?
O carte în care un grup de prefăcuți ne anuntă cât de prefăcută e lumea.
O carte ce încearcă prea tare să atingă statutul de cult pe care îl au cărti precum Fight Club.
O carte despre cel mai antipatic personaj principal imaginabil.
O carte ce ar fi putut fi fascinantă cu adevărat, dar a ales calea mai simplă a comercialismului. Când se încearcă atât de mult să se atingă atât de multe corzi, fie prin comentarii misogine scarboase, prin comentarii asupra pițipoancelor și cocălarilor, prin comentarii asupra stării umane, a religiei, a credințelor, a sexualității; când plasa e ATÂT de largă pentru a da ceva pe placul tuturor, nu pot să concluzionez decât că a fost scrisă pentru a se vinde. Ceea ce nu-i rău, în sine.
În opinia mea, păstrați-vă banii și căutați-vă ceva mai interesant de atât.
Sau, daca sunteti curios rău din fire, citiți asta. Doar să nu vă mire dacă la un moment dat o să mă considerați idiot că nu mi-a placut. Cartea are, într-adevar, ceva pentru toți.
Personajul principal al romanului trăiește o dublă poveste de dragoste: Am un iubit, B, și o iubită, R. În acest threesome este atrasă pe parcurs și D., o adolescentă de 14 ani, sora lui R. Totul se desfășoară pe un fundal haotic, pe care se profilează moartea, sinuciderea, fără a ști în unele momente unde se termină realitatea și unde începe nebunia.
Mizantropie, droguri, moarte, wild parties, ură, cimitire, incest, alcool, popi, boală, metal, rockotecă, sex cu părinții, depresie, umor negru, sado-masochism, izolare, crimă, animale ciudate care îți apar în somn…
Ce gust și ce culoare au experiențele unui nihilist din 2010? Dacă ar fi trăit în lumea cu care se joacă M., ar fi purtat Stavroghin brățări cu țepi și cruci întoarse? Ar fi dormit Holden Caulfield, beat, pe băncile celei mai true bodegi? Ar fi ucis Maldoror corporatiștii și vedetele Tv, după care s-ar fi băgat la headbanging pe Cannibal Corpse?
Dacă nu vă este teamă de introspecții demonice în nopți gri la capătul cărora ființa ar putea pierde toată familiaritatea ce o definește, pășiți cu încredere în lumea întunecată din Sânge satanic. Veți avea noroc și veți găsi calea de întoarcere, sau…? Stupid cum ar fi, nu am găsit de cuviință să încep acest articol în orice altă manieră decât cu o imagine de pe net, cum se și cuvine de altfel pentru o carte ce ar putea fi la fel de bine descrisă ca fiind un „blog tipărit”. Sânge satanic, conform fanilor săi și chiar acestei descrieri sugubețe de pe GoodReads, ar fi, cică, o carte importantă pentru generația tânără actuală și, din doar ei știu ce considerente, pentru cultura și literatura actuală românească. Yikes!
Am fost făcut conștient de existența acestei cărți prin pură întâmplare: cineva, o domnișoară de vârstă presupun, adolescentină, postase undeva despre achiziția unei cărți, de Cristina Neveroschi, pe care o descria ca fiind „pentru oameni maturi și realiști”. Genul ăsta de afirmații mă cam fac în genere să văd lumea în diverse culori pastelate, așa că am căutat, ca orice fraier curios, cine este această Cristina Neveroschi, și cu ce a contribuit dumneai culturii noastre. Și iată că am descoperit prima carte a sa iar descrierea mi-a sunat, sincer vorbind, a satiră.
Bre, niciodată nu strică să încerci ceva nou, mai ales un pic mai satiric, mai pișcător, să-ți pună sângele în jogging către urechi. Recenzii bune, atât de la amatori cât și de la cei ce-și câștigă traiul prin asta, o premiză care se sugera suficient de ofensatoare încât să fie amuzantă și, poate, ceva ce să pun și eu lângă 69 a lui Ionuț Chiva în biblioteca.
Cristina Nemerovschi este...
... o scriitoare excelentă.
Plasez asta aici deoarece mai mult ca sigur, prin ce voi continua să zic, se va umfla orzul în unii și nu vreau să se considere că-i port domnișoarei Nemerovschi vreun zambet. Din punctul meu de vedere, dumneai a scris o carte pentru o anumită audiență – căreia eu nu-i mai aparțin de cam un deceniu de acum – cu o precizie absolut chirurgicală pentru a atinge toate corzile lor favorite. Daca m-ar întreba oricine – prin cine știe ce univers ipotetic – cum trebuie scrisă o carte pentru segmentul de populație adolescentin, introvertit, roacher și cu anumite idei de „universul sunt eu și totul e în câmpul MEU gravitațional”, i-aș sugera să citească această carte și să ia notițe.
Nici un cuvânt din Sânge satanic nu pare irosit în încercarea de a atinge acest segment al audienței – și câteva adiacente, să nu generalizăm inutil, e ceva pentru TOȚI aici – și a-l păcăli că ceea ce citește are, în orice fel, vreo însemnătate profundă, sau că M. ar putea măcar să treacă drept un om undeva pe planeta asta.
Așadar, tot respectul pentru Cristina Nemerovschi pentru calitatea mecanică a ceea ce a scris si calitățile de a se vinde întrutotul. Arta și artistul nu sunt una întotdeauna iar aici eu presupun ca e foarte adevărat acest lucru; deoarece, în ciuda a ceea ce pare a fi, Sânge satanic mie nu mi-a lăsat impresia unei confesiuni profunde și personale asupra lumii din partea autoarei.
Sânge satanic este...
...o porcărie, în caz că nu ați închis încă sau că nu v-ați prins de asta din tonalitatea de până acum. Intreaga lucrare atinge un nivel de deraiaj de tren în care știm ca e teribil ce se întâmplă, dar nu putem să ne luăm ochii de la contorsionarea fiarelor. Cum zicea Jack Gladney în cartea White noise, nimic nu fascinează audiența mai mult decât reportajul rutier asupra accidentelor din săptămâna respectivă.
Asta e cazul și aici: cartea e groaznică, dar e fascinant de groaznică.
„Psssst, copilu – îmi imaginez cartea pe raft către vreun curios – vino, vino încoa. Am ce vrei, am de toate – cu o privire un pic furișă, ca și cum ar avea într-adevăr răspunsurile de la teza de săptămâna viitoare -.
Am sex...știu ca toți vreți sex, stiu că se vinde, știu sigur că toți vreți, mai ales la vârsta asta. Am de toate felurile...ai o fantezie? Bă, am și de aia. Și cu mă-sa dacă vrei...da nu încă, trebuie întâi să mă iei pe mine, aia îți arăt în sicuăl.
Da am și iubire complet castă între băieți, știi tu, știi, cum se uită fetele la revistele alea japonezoaice în care doi băieți și-o trag. Am și ceva de aia. Nu? Nu-i pe gustu tău?
Nu-i nimic, am cu o minoră. Pică ca din pom, da-i aici, poti s-o vezi, iti zic eu. Și între ei e și triunghi amoros, chiar pătrat. Cu cât mai multe colțuri, cu atât mai bine, nu?
Am și droguri. Iți plac drogurile? Știu că-ți plac. Hai că am să-ți arăt cum să fii mereu true și profund cu droguri, ca-n alte cărți care-ți plac.
Am și filozofie. Ahaaaa, știu că-ți place. Știu că-ți place să știi că ești deștept că-ți place filozofia și iți zic eu că ești, ca dacă n-ai fi, nu ai vrea să mă citești.
Păi cum să nu vrei să mă citești? Am sex. Am droguri. Am incest, oarecum. Am droguri, multe droguri. Am și băutura. Am și iubire, ȘI ură pentru femei. Am de TOATE!”
M., ca personaj și voce narativă, ne bombardează de la prima pagină până la ultima cu o mie de chestii și abureli, o mie de filozofări, demne de un jurnal al beției, în care personajul pare să creada cu cea mai încrâncenată tărie. Dar plasa pe care o aruncă el e atât de largă, cu atat de multe abureli, atat de mare lălăială și atât de cliche prezentat totul încât e doar obositor să-l citești și să încerci să-ți pese în vreun fel de el.
Dar stați, pentru necunoscători, cine este M.?
Da, ceva în genu ăsta. Nu cred c-am întâlnit de mult un personaj mai puțin convingător decât M.. Și, după cum ziceam, nu dintr-o vină a autoarei. M. este neconvingător prin însăși existența sa și ceea ce se presupune a reprezenta, un adult ce trăiește viața la care visează unii la vârsta de 14 ani: bani de la mami și tati, propriul apartament, droguri, beții constante, prieteni cu droguri, sex la discreție, filozof până-n os, care „știe” ca oamenii sunt gunoaie și-i detestă pentru că...și atât.
Mai pe scurt, M. este visul umed al oricărui emokid – știți ce sunt emokizii, nu trebuie să vă educ sau să vă realizez portretul robot al unuia ... sper -.
Păi cum să nu fie? Are tot și zero responsabilitate în viața sa, doar beții și droguri, printre care își mai găsește și timp să filozofeze sau să scrie poezii – simbolul unui caracter inteligent și sensibil, nu-i așa? –
Nu pot să exprim suficient cât de obositor a fost M. – cand măcar ESTE un personaj – pentru mine.
Să exemplificăm:
„Still… Îmi e milă de astea câteva ore pe care le-am petrecut cu dobitoaca. Vreau să aibă o finalitate. Dacă nu o mulg de bani, cel puțin poate o fut, iar dimineața îi spun pe de-a-ntregul ce părere am despre ea. Poate se sinucide. Poate așa salvez un bou care o va lua, prin dracu’ știe ce prostie inimaginabilă, de nevastă, îi va face doi copii, un băiat și o fată, sau două fete sau doi băieți, și își va fute viața pentru totdeauna cu ea. Numai pentru asta și tot merită să o fut. Dar nu vreau să o fut. Vreau să beau. Mult, și nu îmi ajung banii. “
Ugh... Rău băiatu, așa-i?
M. nu este...
M. nu este multe, sincer vorbind. Nu e credibil. Nu are nici măcar pe departe carisma personajelor din 69, de Ionuț Chiva – pentru a trasa o oarecare paralelă cu ceva ce am simțit că zboară prin același parc -.
M., mai trist, foarte adesea nu e nici măcar un personaj în această carte.
In capitole precum „De ce nu iubim femeile” și „Oameni fără fețe”, M. capătă un penibil statut de undiță cu opinii „controversate” – multe ghilimele în recenzia asta; oare de ce o fi asta? - despre femei sau oameni, în general. Am găsit nșpe mii de bloguri cu același tip de gândire, obositoare și puerilă. M. nici măcăr nu mai poate fi credibil aici ca o voce narativă deoarece tot ceea ce zice este atât de provocator încât nu poate fi decât intenționat, o încercare de a șoca – sau tatona - apelând la câteva dintre cele mai infantile, dacă nu chiar idioate, trăsături ale celor ce citesc. Intenționat inflamator și pueril, M. este un real morcov pe băț pentru a apela la simțul de superioritate sau de exaperare a cititorului, pentru a lăsa o impresie, un ceva acolo, care să-i justifice banii dați pe carte.
Vă invit cu plăcere să citiți secțiunea de comentarii de pe siteul revistei Kamikaze din momentul în care un extract din „De ce nu iubim femeile” a fost publicat acolo. I rest my case.
Daca o țin pe linia asta de acum, cred că o să înceapă să pară ca am ceva cu M., ca regăsesc ceva în el cu care eu am o problemă personală, sau orice altă aberație de asta ad hominem.
Nu e cazul.
Mi-a displăcut personajul de la prima pagină până aproape la ultima iar momentele sale de filozofie sau de spiritualitate mi-au părut nesincere și exagerate, într-o manieră de „sunt atât de bun, încât și eu m-aș fute”. Șocant de dragul de a fi, de o pasivitate aproape bovină, pueril și infantil – mă repet, știu - , cu o moralitate ce pare să fluctueze și un simț al realității mult umflat, M. este tot ceea ce ar trebui sa fie disprețuit într-un adult, într-un om. Este posibil cel mai fals personaj pe care l-am citit până acum și cu care am avut neplăcerea să petrec cele aproape trei sute de pagini virtuale ale cărții.
Bravo autoarei. Sincer. A creat cel mai veridic personaj fals pentru care mie imi pare ca au picat mulți. Bineînțeles, când lectura este doar o metodă de a colecționa citate ce suna bestial, atunci nu-i greu să păcălești pe cineva că nimicul pe care îl citește e de fapt despre CEVA. Dracu știe despre ce, dar e ceva.
Momentele în care Sânge satanic încearcă să fie sinceră, rarele momente cu adevărat introspective asupra stării societății, asupra lui M. ca un studiu de personalitate, asupra moralității...toate acestea se pierd în văgăuna care e tonalitatea și abureala constantă a unei carti ce încearcă prea tare să fie ceva ce nu e: profundă.
Despre mesaje
Deja văd cum unii se ridică să plece că „Asta n-a înțeles nimic, fraieru. E despre societate și cum trebuie să nu ne pese că oricum e de rahat.”
Da, e si partea asta prin carte. „Oameni fără fețe” e exclusiv despre asta, împreuna cu multe alte pasaje din carte în care M. derâde starea societății și cât de prefăcută și obsedată de lucruri fără valoare e cu adevărat.
Dar asta vine din partea unui personaj la fel de prefăcut, la fel de interesat în lucruri fără nici o valoare, care nu dă semne că va da ORICE de valoare lumii și care are oportunitatea de a fi mica prințesă tocmai deoarece societatea îi oferă această alternativă.
Unii acum probabil se întreabă de ce am dat cărții două stele acum, în locul uneia singure cum par să sugerez că ar merita.
Răspunsul e deosebit de simplu: ultimele capitole. Dacă există o bucată sinceră în cartea asta, o bucată cu adevărat fascinantă din motive corecte, acea bucată e doar în ultimele capitole, al excursiei cu trenul la mare și al adevăratei relații dintre M. și iubita sa, R. . Îngropat sub mormanele de aburelei teribiliste ale personajelor e un studiu exact și interesant asupra caracterului lui M., un moment de o sensibilitate literară superba, un deget acuzator asupra unui lucru mai fals decât tot ceea ce încearca M. să acuze.
Și anume asupra iubirii ce dă până în venerație, ce ascunde sub ea sentimente mult mai complexe decât ar fi posibil de dibuit la o primă vedere. Aici se rotunjește caracterul lui M. și e demascat complet ipocritul din el. Marile elogii aduse lui R. capătă, în retrospect, o cu totul altă valoare când realizăm comportamentul său mizer față de „zeița” sa și aici se vede, cumva, un om și nu un morcov pe băț în acest personaj. Putem acum să ne întrebăm dacă ceea ce a scris până în punctul actual al cărții nu cumva ar fi piperat cu mult sentiment de vinovăție, de inadecvare, de trădare față de persoana pe care a iubit-o și față de care, în cele din urmă, a fost surd s-o audă.
Un segment de carte cu adevărat frumos și fascinant, ce a dat de gândit și m-a făcut să recitesc
în urmă un pic.
Prea puțin, prea târziu însă.
Armura cărții este...
...aproximativ impenetrabilă. Am zis să las chestia asta la final, pentru cei ce au avut răbdare până aici. Cartea este scrisă într-o așa manieră încât nu pot să o critic din orice alt punct de vedere decât al lui M., a reacției pe care am avut-o către el și, așadar, către tot ce a narat.
Limbajul e obscen, absolut de messenger și cu inserții în engleză specifice tineretului actual? Perfect onest pentru categoria de oameni întruchipată de M.
M. e fals și plictisitor cu o atitudine puerilă și infantilă? Asta-i opinia mea asupra personajului și oricine altcineva poate să o vadă altfel, dupa cum e și cazul. De asemenea, e oarecum poetic ca un personaj atat de artificial pe cât e M. să incerce sa prelege împotriva artificialității din jurul său.
Nu există o structură clară a acțiunilor și faptelor din carte? Structura e de blog, de jurnal intim, deci nu e nevoie ca aceasta să fie cu adevărat despre „ceva”.
Peronajele nu sunt convingătoare și sunt absolut bidimensionale? Toate sunt vazute prin ochii lui M. care le percepe într-un anume fel și deci asta e tot ce ne poate transmite.
Și așa tot pot continua. A nu se întelege că-l iau în serios pe M., din orice punct de vedere. Doar că nu am altceva de care să mă pot agăța pentru a descrie de ce nu consider Sânge satanic ca fiind altceva mai mult decât lectură de toaletă, presărată cu inserții poetice, versuri de muzică metal – care sincer, sunt la fel de comerciale ca orice altceva pop -, filozofări interminabile despre sensul vieții și aceleași monologuri obositoare despre satanism pe care le repetă ca o poezie orice teribilist care tocmai a descoperit site-ul bisericii respective și ideile lui LaVey – am fost pe forumuri mult timp...apărea chestia asta o dată la trei luni, cel putin -.
Ce este, în cele din urmă, Sânge satanic?
O carte în care un grup de prefăcuți ne anuntă cât de prefăcută e lumea.
O carte ce încearcă prea tare să atingă statutul de cult pe care îl au cărti precum Fight Club.
O carte despre cel mai antipatic personaj principal imaginabil.
O carte ce ar fi putut fi fascinantă cu adevărat, dar a ales calea mai simplă a comercialismului. Când se încearcă atât de mult să se atingă atât de multe corzi, fie prin comentarii misogine scarboase, prin comentarii asupra pițipoancelor și cocălarilor, prin comentarii asupra stării umane, a religiei, a credințelor, a sexualității; când plasa e ATÂT de largă pentru a da ceva pe placul tuturor, nu pot să concluzionez decât că a fost scrisă pentru a se vinde. Ceea ce nu-i rău, în sine.
În opinia mea, păstrați-vă banii și căutați-vă ceva mai interesant de atât.
Sau, daca sunteti curios rău din fire, citiți asta. Doar să nu vă mire dacă la un moment dat o să mă considerați idiot că nu mi-a placut. Cartea are, într-adevar, ceva pentru toți.
