AnimeZupCăutare

Handicapul fericirii

Hello, guys~ M-am hotarat sa postez si fic-ul asta, dupa ceva vreme in care m-am gandit daca as vrea sa il scriu pana la capat. ^^ Ceea ce sper e sa va placa si astept parerile voastre. * hug * 
P.S.: Titlul nu e reusit... -.-


Varsta minima: + 16 pe alocuri
Gen: drama, psihologic, slice of life, yaoi, romance
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: Textul e destul de axat pe psihologie, asa ca nu vreau sa credeti ca va fi ceva mega-actiune. In cazul in care va plictiseste, nu cititi. Thank you~  
Tipul de comentariu solicitat: Oricare; ba mi-ar placea niste critica mai aplicata. ^^ 


Handicapul fericirii


Prolog

...Inceputul...


Cand eram intuneric era bine. Eram ca o masa amorfa, ceva fara vitalitate sau viata, in general, ceva care se misca fara constiinta proprie; doar atunci cand se tipa la mine muschii mi se incordau si mintea imi devenea activa. Insa activitatea disparea odata cu teama. In restul timpului analizam crapaturile peretelui spre care eram indreptat. Totul in jurul meu era vag, ca un fel de alt univers in care parca ai vrea sa treci si pe care il vezi printr-un portal aproape opac. Incercam sa nu dorm; ori ca era intunericul, frigul si zgomotele realitatii sau cele ale cosmaruruilor, era tot una. Apoi am zarit prima raza de lumina. A fost inca si mai infricosator. O multime de sirene care ma inconjurau, o multime de oameni care patrundeau in cabana friguroasa de la munte, o femeie alergand spre mine si un barbat ce incerca sa o calmeze. Niste oameni imbracati in bleumarin si negru s-au indreptat spre mine si mi-au spus ca sunt de la o asa-zisa politie; politie... In coltul meu negru si rece nu auzisem de asa ceva. Aveam garda; garda mea erau buruienile ce cresteau prin colturile lemnului cabanei si patrundeau in incapere de afara. Sezon dupa sezon imi vedeam gardienii schimbandu-se, metamorfozandu-se, in timp ce eu eram prins aceeasi stare statica si nedeslusita. Politistii ce intrasera in cabana imi vorbira despre o rapire si despre un bebelus; din nou, nu intelegeam. Intelegeam limba, insa nu intelegeam despre ce vorbesc. In coltul meu nu erau decat zidul subtire, intunericul si plantele mele mute; cateodata mai erau si triluri de pasari sau raze de soare, insa erau rare cazurile acestea. 

Apoi acei politisti s-au apropiat mai mult de mine si am observat cum femeia inlacrimata incepe sa tremure si sa boceasca mai tare. Nu intelegeam; era ceva pentru care sa plangi?... Daca da, atunci ar fi trebuit sa plang si eu; asa ca am plans, cu toate ca nu stiam de ce. Credeam ca e un ritual; parintii mei l-au considerat un semn cum ca nu eram chiar o bruta dupa ce traisem sase ani cu un pustnic nebun intr-o cabana, dupa ce acesta ma rapise. M-au intepat, apoi am adormit; insa, de data aceasta, cosmarurile s-au transformat in vise. Mi-am spus ca plansul avusese acel efect si mi s-a parut minunat; sa plangi pentru ceva, sa participi la un asa ritual de exorcizare al cosmarurilor... Era ceva stralucitor, cu siguranta. Cand m-am trezit din acel somn prea profund pentru a-mi aminti ceva, am observat ca sunt inconjurat de nimic. Doar ca de data asta nimicul se materializa in lumina. Am gangurit si panica s-a accentuat; ce se intamplase cu gardienii mei? Tocmai era sezonul acela cu multa ploaie si frig si frunzulitele lor verzi trebuiau sa se schimbe in unele maronii. Voiam sa asist la schimbarea gardienilor mei! Am inceput sa ma zbat si sa vorbesc; doar ca vorbele mele parca ii speriau pe ceilalti. Imi auzeam propriile gangureli si mi-am spus ca asta e: plansul e de vina. Ritualul plansului era ciudat. Imi luasera oare puterea de a vorbi? 
- Nu stie sa vorbeasca. Cred ca singurele sunete auzite au fost scoase de padurarul lunatic, concluziona un om a carui culoare alba a hainelor era sinistra. De unde aparuse tot albul? Voiam inapoi in coltul meu intunecos, unde puteam sa vad razele soarelui jucand pe pereti si puteam sa-mi admir gardienii. 

Insa nu am mai revazut coltul de atunci. Iar lumina devenise mediul meu. Aceeasi femeie care ma initiase in ritualul plansului si acelasi barbat care ma privea resemnat mi-au insotit zilele. Mi-am spus ca plansul, acea arta misterioasa, acel strigat nepriceput adresat fortelor naturii mi-au adus doi gardieni, in locul celor pierduti si m-au pus sa umblu in lumina. Insa gardienii cei noi nu isi schimbau infatisarea si multa vreme am ramas curios de surprins asupra acestui aspect. Voiam sa le vorbesc, insa de fiecare data cand o faceam, femeia lacrima, de parca ale mele cuvinte erau cele care alimentau plansul ei. Atunci mi-am dat seama ca nu trebuie sa vorbesc. Zile, luni, anotimpuri s-au succedat, iar buzele mele au ramas la fel de inclestate. Cu toate ca pe femeia si barbatul - pe care am invatat, in minte, sa ii numesc "parinti" - nu parea ca ii deranjeaza, nu erau complet multumiti de tacerea mea. Tot felul de alti gardieni ciudati si trecatori s-au perindat prin fata mea, fiind prezentati sub numele de "profesor". Cu toate acestea, cuvintele au ramas in capul meu. Gardienii mei au fost uimiti de faptul ca pot citi si ca inteleg cuvintele. Dupe ei, eram un fel de planta, un fel de om inevoluat. Le-as fi spus ca nu e asa, insa femeia ar fi plans, si nu voiam ca acele lacrimi afurisite sa transforme din nou ceva. Cu timpul, am inteles ca pe gardianul barbat il cheama Gabriel si ca pe gardianul femeie, cea care parea ca poate preface totul prin fortele ei magice, o cheama Lidia. 

Am fost mutat, mai intai, intr-o camera in care cei doi gardieni dormeau si ei. Nu era atat de diferit fata de cabana mea intunecoasa; cateodata ma intrebam ce-mi fac ceilalti gardieni. Insa intelesesem ca, din acel moment, nu aveam sa ma mai intorc in intuneric. Asa ca m-am impacat cu lumina. Noaptea, din cauza faptului ca nu eram obisnuit sa dorm mult, analizam chipul celor doi gardieni ai mei. Nu erau deranjati de holbatul meu. In tacere, odata cu vantul rece al sezonului aramiu, pronuntam numele celor doi gardieni. In mintea mea suna frumos, cu toate ca nu era niciun sunet care sa stea marturie placerii mele de a le pronunta. Nopti la rand am repetat acel mecanism, formand pe buze cele doua nume, pe care, la cererea celor doi gardieni, le-am schimbat in "tata" si "mama". Acestea doua mi-au parut inca si mai fascinanate. 

Apoi m-am intalnit cu ploaia; era o zi a sezonului aramiu si mama voia sa imi dea o carte mai veche, asa ca ne aflam amandoi in pod. Ea imi zambea din cand in cand, dincolo de particulele de praf ce se ridiciasrea in nouri transparenti spre tavan. 
- Sunt sigura ca era pe aici. Cand eram mica, cam de varsta ta, iubeam sa citesc povestea asta, imi spuse ea si imi ciufuli parul, cu aceeasi cautatura dragastoasa in privire. Apoi s-a intamplat: ploaia. Niste sunete lente si infundate au inceput sa se auda si m-am uitat spre acoperis; se darama cabana cea mare? Mama s-a uitat la mine si a chicotit, spunandu-mi sa o urmez. Am iesit din pod, apoi am coborat spre parter si a deschis usa de la intrare. Am crezut ca voia sa ma dea afara... Dar nici nu plansese! De ce sa se schimbe din nou totul? Imi placea acolo, unde cei doi gardieni ma iubeau si imi dadeau carti de citit si unde furam fursecuri noaptea cu tata si radeam cu mama cand ne jucam cu cartile de colorat. Imi placea acolo... Insa, inainte sa pot face altceva am vazut cum apa cade... Cade de undeva din cer, de parca cerul... Plangea. Atunci am inteles ca plansul era bun. Da; cand femeia plansese prima data, ajunsesem la lumina; cand aceasta plangea din cauza cuvintelor mele, a aparut mutenia mea salvatoare; apoi lacrimile cerului... Ploaia. Am pasit afara din cabana cea mare pe care gardienii ma pusesera sa o numesc casa, si am inaintat spre acele lacrimi reci. Atunci a fost prima data cand am cunoscut ploaia si blandetea plansului. 

De la un timp, in casa noastra plina de dulciuri si povesti frumoase gasite de mama prin pod, aparuse un cuvant nou: "scoala". Nu stiam ce insemna acel cuvant. Mama incercase sa imi explice ca e o institutie, o cladire unde copiii ca mine sa duc sa invete. Sa invete? Dar eu deja aveam gardienii si povestile mele; la ce aveam nevoie de alta cladire? Imi placeau vizitele pe care le faceam cu mama la cladirea mare de unde cumparam bunatati numita magazin; imi placeau si plimbarile cu cabana mica pe roti a tatei, pe care acesta o numea masina. Imi placeau acele cladiri, insa "scoala" suna inspaimantator. In plus, exista alta problema: "nu e ca toti ceilalti", "ce se va intampla?", "colegii se vor purta urat cu el". Prea multe probleme... Insa gardienii mei atotputernici au gasit rezolvarea. Intr-o zi, dupa ce am coborat pentru micul dejun si m-am asezat la masa, tata mi-a zambit si mi-a spus pe un ton amical: 
- 'Neata, amice. Ai dormit bine? Eu am dat din cap, ca sa il fac sa inteleaga. "Da"; dormisem bine si imi voiam cerealele cu lapte pe care mama le pregatise. 
- Uite care e treaba... Ai aproape opt ani. Copiii la varsta ta deja sunt la scoala. Nu ai vrea sa mergi si tu? Cred ca o sa fie amuzant. Vor fi chiar mai multe povesti si vei putea scrie si tu una. Si vei desena, impreuna cu alti copii. M-am uitat la gardianul meu cu o privire aproape entuziasmata; suna amuzant. Nu numai ca scoala devenise o cladire primitoare, insa devenise un vis. "Da, vreau!", am raspuns eu printr-o miscare frenetica a capului si mama m-a imbratisat. 
- Ti-am spus ca dulceata mea e baiat mare, dragule. Sunt mandra de tine, dulceata, imi spuse mama; ziua aceea fusese o zi a preaslavirii mele. Aveam sa inteleg ca, de fapt, fusese o zi a inmormantarii copilariei mele. 

Scoala era frumoasa. Colegii erau, daca nu draguti, cel putin, prea naivi; aveau impresia ca, daca nu vorbesc, sunt incapabil sa fac altceva. Voiau sa imi care ghiozanul si sa-si imparta dulciurile cu mine. Partea cu ghiozdanul nu o acceptam, insa dulciurile imi placeau. Era un singur baiat are nu imi placea; numele lui era prea urat, asa ca nu il retinusem. Dar eu ii spuneam "Urechiatul", fiindca avea urechi mai mari ca ale magarului. Ce animal comic! La fel ca Urechiatul. Vorbea sasait si se infuria repede, asa ca trebuia sa te feresti de saliva lui zburatoare atunci cand incepea sa vorbeasca la repezeala. Am inceput sa-mi admir si mai mult mutenia. Macar ea era calma si linistita si nu deranja pe ceilalti. Dar, inafara de cladire si colegi, scoala imi mai oferise ceva: engleza. La inceput nu mi s-a parut un lucru interesant; nu erau povesti si nici lucruri noi de aflat. Apoi a aparut un cuvant: garden. Asta imi amintea atat de mult de "gardian", incat am ridicat mana si profesoara, surpinsa, mi-a dat voie sa "vorbesc". Am scris repede pe o foaie intrebarea mea si aceasta mi-a raspuns printr-un zambet dragut. 
- Gradina, locul unde ai plante. 
Atat mi-a treuit sa stiu ca limba aceea era ceva uluitor. Cum de ghicise ea ca primii mei gardieni fusesera plante? Am fost atat de surpins, incat, multa vreme, am incercuit toate "garden"-urile pe care le vedeam in texte si le-am povestit in scris gardienilor mei umani cat de minunata e engleza si acel cuvant. Bineinteles ca ei nu stiau ce reprezinta literele acelea si se gandeau la legumele ce le plantezi pe o bucata de pamant; pentru mine, era mult mai mult... 

Dupa doi ani de studiu in acea scoala, mama si tata m-au privit cam incurcati si cam nauciti si mi-au spus ca trebuie sa ma mute. Nu eram potrivit pentru sistemul de invatamant din acea scoala... Asa ca directorul propusese gardienilor mei sa caute o scoala cu standarde mai inalte, poate una privata, in care sa imi pot dezvolta abilitatile intelectuale. Nu stiam ce inseamna asta, insa stiam ca ii facea pe mama si tata fericiti. Imi tot repetau ca fiul lor, la zece ani, e un geniu. Iar eu i-am crezut, incercand sa le spun ca nu vreau sa o fac, ca nu sunt intentionat un geniu; insa daca asta ii facea fericiti, aveam sa fiu cel mai genial geniu. Am acceptat schimbarea scolii; ma dusesera la una privata. Iar scoala a mai continuat vreo sase ani. 

Cateodata mai apareau lacrimi, fie de ale gardienilor, fie de ale cerului, insa de data asta le-am primit multumit. Zambeam privelistii acelea si ma bucuram ca exista, pentru ca ea imi adusese lumina si pe cei doi gardieni umani...
Hey! 
Iti multumesc frumos ca te-ai hotarat sa postezi acest prim si minunat capitol! Mi-a atras atentia si m-a facut sa vreau sa citesc din ce in ce mai mult. 
Sincera sa fiu cu tine, nu ma asteptam la asa ceva. Nu credeam ca voi citi vreodata ceva de genul. I like it! M-ai surprins placut!
Te rog doar sa nu renunti si sa nu intarzii cu next-urile.

Ce pot sa-ti spun in legatura cu ficul tau...? 
Nu, nu am cuvinte sa-ti spun  cat de mult imi place.
Felicitari! ♥

Tine-o tot asa!
Succes! XD

 
Hello, sweeties~ Am adus si primul capitol, sperand ca o sa va incante. Recomand ca si melodie Davichi - We were in love. Uh, I love this song~ Spor la citit si ne auzim in curand. * hug * 
P.S.: Am spus ca va fi drama... Dar vor fi si momente fericite~ :D 

Kurama^_^Sweet: Aw, chiar ca esti sweet~ Nu am sa renunt la el, pentru ca povestea imi place din ce in ce mai mult. Ma bucur mult ca ti-a placut~ * hug * Mersi pentru sustinere si sper sa nu te dezamagesc~ ^^


1

... Cer senin ...



Lumina parea ca vrea sa strapunga plasa deasa a norilor cenusii si soarele parca incerca sa se strecoare printre bratele reci ale acestora. Un fulger scurt si rapid strabatu cerul, urmat de un tunet ce facu intreaga bolta sa se zguduie neputincioasa. Dincolo de acele sunete, vibratia motorului ajungea la el ca un torcait usor, de parca motorul se bucura de corpul lui incordat si de atingerea ferma a degetelor sale. Zambi pentru el cand auzi un al doilea tunet in departare si vru sa-si intoarca macar pentru o secunda privirea spre cerul intunecat. Iubea ploaia, cu lacrimile ei atat de reci si datatoare de viata; iubea tunetele care iti faceau inima sa se zbata incetisor in piept; iubea fulgerele care treceau maiestuoase, aproape prea rapide pentru a fi vazute. Iubea toate acele lucruri si voia sa le spuna cat de mult le iubeste; insa nu putea si nici nu o facu. In schimb, mari viteza si, in scurt timp, brazda aerul sufocant al dupa-amiezii, pe motorul lui negru si agil. Se opri doar dupa alte cateva minute de mers, in fata unei scari si isi trase motocicleta pe o strada laturalnica, apoi intra in bloc si urca scarile cate doua. Intre timp, isi daduse casca jos, astfel incat, atunci cand usa la care sunase s-a deschis, a putut sa sara in bratele barbatului ce i-a raspuns. Parul lui blond fu mangaiat de mana mare si blanda a necunoscutului si un zambet dragastos i se posta pe fata. 
- Te-ai intors, sopti aproape uimit barbatul ce raspunsese la usa si Casian raspunse cu o singura aplecare a capului. Barbatul necunoscut il stranse in brate pe blond, uitandu-se apoi hipnotizat in ochii lui de culoarea alunei. Ii fusese dor de acel corp, de acel miros, de acei ochi... Ii fusese dor de tot, cu toate ca... 
- Cum a fost calatoria? intreba barbatul si Casian dadu din cap, facand un semn vag cu mana, apoi intra in apartament, observand modificarile facute de iubitul lui la acesta. Fluiera admirativ si arata cu degetul un tablou care infatisa un lac ce stralucea in lumina apusului. 
- Si mie imi place mult. M-am plictisit cat am fost plecat, asa ca am redecorat putin, spuse brunetul si bratele sale puternice il prinsera pe Casian in brate de la spate. 
- Cum a fost inmormantarea? intreba acesta, cuvintele semanand cu niste soapte ragusite. Din nou, blondul nu scoase niciun sunet si doar zambi trist, lasandu-l pe inteleaga pe Jamil ca a decurs bine. Brunetul ofta pentru el, stiind ca moartea Lidiei, mama iubitului lui, nu fusese ceva usor pentru el. Casian se desprinse de bratele protective ale brunetului si se indrepta spre bucatarie, privind scurt pe geam; ploaia... Isi aminti de o zi in care, cautand o poveste prin pod cu mama lui descoperise cea mai frumoasa dintre povestile vietii lui: ploaia. Zambi pentru el si isi turna o cana din cafeaua rece ramasa de la Jamil de dimineata, apoi il vazu pe brunet cum scoate cate ceva din frigider. 
- Cred ca iti e foame, replica Jamil si se uita spre blond, ce isi savura licoarea amaruie. Buzele lui roz se pliau pe marginea din ceramica a canii, facandu-le apetisante si savuroase. Observa cum blondul da din cap negativ si il vazu cum se ridica de la masa. Casian isi musca buza si se apropie de iubitul lui, lasandu-se curpins de bratele acestuia, iar Jamil, cu un zambet pervers pe chip, il ridica pe baiat pe masa. Buzele lor se unira violent, intr-un sarut plin de dor si pasiune pe de o parte si de cuvinte si ganduri neimpartasite de cealalta. Intre jocul lubric al gurilor lor, Casian scapa un oftat dulce si incantat, zambindu-i fericit iubitului lui. Nu stia ce s-ar fi facut daca "ursul" lui nu avea sa fie acolo pentru el; mai ales acum ca nu mai avea pe nimeni. Mai ales ca el nu se putea descurca fara el; mai ales ca el era ratiunea lui de a trai si singurul motiv pentru care se luptase cu toata lumea. Amintiri din urma cu cativa ani, cand acesta plecase de acasa ii invadara mintea si ochii cu lacrimi; o revazu pe mama lui plangand in prag si pe tatal lui uitandu-se dezamagit la el. Nu mai era un copil si o stia bine; lacrimile nu erau bune, asa cum crezuse cand era doar un pusti. Lacrimile erau doar absenta cerului senin... 
- Shhh..., auzi o soapta la urechea lui, apoi simti cum niste buze carnoase ii saruta gatul atent. Nu plange, te rog, sopti din nou acea voce guturala si Casian zambi in coltul gurii, prinzand cu ambele maini chipul masculin si obrajii nebarbieriti ai iubitului lui. Se uita cateva clipe in ochii lui de culoarea turcoazului, apoi isi apasa buzele peste ale lui, incolacindu-si bratele tremurande in jurul gatului lui Jamil. Simti cum buzele brunetului se desprind de ale lui si merg cu urme umede spre gatul lui lung. Isi dadu capul pe spate, gura lui cu buzele muscate deschizandu-se in incercarea de a lasa cateva scancete de placere sa se propage in incapere. Inghiti in sec, vazandu-si geaca de piele data jos, apoi se uita in ochii verzi ai iubitului lui. 
- Chiar mi-a fost dor de tine..., sopti Jamil si isi lipi buzele la loc de cele ale lui Casian, fiind intampinat de limba moale a acestuia. In timp ce sarutul lor devenea din ce in ce mai adanc, alte fulgere trecura ca niste fantasme luminoase pe cer, lasand in urma lor bubuituri fioroase. Casian tresari usor, apoi isi indrepta privirea spre geamul mare al bucatariei, in timp ce Jamil continua sa il dezbrace. Inca un tunet si mici picaturi de ploaie incepura sa cada, in timp ce Jamil incepu sa-si dea si el hainele jos. Casian isi inchise ochii, gandindu-se la gardienii lui ce acum erau morti si se lasa moale pe bratele lui Jamil. Brunetul, dupa ce il scapa pe blond de haine, il intoarse pe masa si se apleca asupra lui soptindu-i lucruri ce oricum nu ajungeau la Casian. Blondul, cu ochii inca inchisi era departe... Mult prea departe. Intr-o lume in care putea sa vorbeasca si sa-i spuna iubitului lui ca nimic din  toate acelea nu-i fac placere, ca stie ca il inseala si ca, totusi, ii place sa se joace de-a "relatia" cu el. Insa, acel univers era indepartat, iar singurele sale ancore erau momentele calme ale lui Jamil si momentele in care citea. Si ploaia... Era adevarat: Jamil reprezenta tot pentru el. Dar doar pentru ca nu avea altceva. La douazeci de ani, pentru un tanar ca si Casian, poate parea trist sa fii singur si sa te legi de o relatie disfunctionala cum era a lui cu Jamil. Insa asta era tot ce avea si nici macar genialitatea lui nu il putea face sa gaseasca o solutie; sau nu voia. Poate ca nu voia sa fie slavat... 

Pana la urma, atunci cand era cer senin, nu era ploaie, asa ca prefera sa planga, decat sa se lipseasca de lacrimi... 
Hey!
Intai de toate, vreau sa imi cer iertare ca am intarziat atat de mult cu comentariul. Am fost aglomerata cu scoala si chestii despre care presupun ca tu le stii deja. In orice caz, am citit acest ultim capitol postat de tine de cand l-ai lipit aici, pe Zup, dar, cum am zis, nu mai repet.
Continuand cu ceva de mii de ori mai important si mai interesant, vreau sa iti spun ca nu ma asteptam la o asemenea schimbare. WOW! Ce a mai trecut timpul! Ce viata duce pustiul acum... :)) Cine-ar fi crezut? Si, serios, se numeste Casian :| Ce nume frumoooos! o.o
Bravo!
Dar ce trist este, totusi. Sper ca nu vei face viata personajului tau un calvar, da? Ofera-i si fericiri :))))

Atat am avut de spus. Sunt foarte fericita ca am putut sa-ti scriu. 
Capitolul a fost minunat!
Tine-o tot asa! <3

 
Gata. Stiu, stiu, am intarziat mult, dar presupun ca de acum voi aduce capitolele mai regulat. Sper~ Anyway, multumesc celor ce citesc ca isi perinda privirea peste ce scriu si sper sa va placa. ^^

Kurama^_^Sweet: Aw, ce dragut~ Stiu, si eu ador numele lui~ Si AW din nou~ De draguta esti. * blush * Atunci, o sa-ti dedic capitolul asta. * hug * Multumesc pentru sustinere, briosica. Sa stii ca mi-ai topit inimioara si ai prefacut-o in caramel. Mersi, mersi~ Sper sa iti placa in continuare.


2

... Celalalt ...



Imbracat lejer si cu o sticla de vin sub jacheta lui groasa, Jamil pasea pe langa balti, uitandu-se spre cerul inca innourat. Se grabi sa intre intr-o scara de bloc si in urma lui auzi cum o masina trece cu viteza si improasca cu apa zidurile de langa ea. Urca cele doisprezece scari pana la etajul unu si batu la usa, asteptand cateva sceunde. De partea cealalta nu se auzi nimic, asa ca vru sa bata din nou. Insa, inainte ca degetele lui sa atinga suprafata de lemn, usa se deschise, lasand imaginea unui baiat imbracat doar intr-o camasa larga sa ii ia privirea lui Jamil. Brunetul zambi pervers in coltul gurii si intra in apartament, prinzandu-l de sold pe roscat. Ii zambi dragut si ii spuse, maraind incet inainte:
- Pot sa te musc?
- Doar in cazul in care esti vaccinat, tigrule, rapunse obraznic baiatul si mieuna alintat, muscandu-l de buza inferioara pe brunet. Cei doi chicotira si Jamil se descalta, intrand in apartament. Ii inmana sticla cu vin rosu roscatului si se duse in sufragerie, asezandu-se pe podea, langa o masa pe care statea o gramajoara dezordonata de tutun si niste foite subtiri. Inspira adanc si lua una din acele foite, incepand sa faca o tigara. O definitiza lingand o bucata din foaie, apoi strangand putin tigara in mana.
- Mhm, esti sexy in pozitia asta, se auzi o voce din pragul usii si Rodin intra in camera, cu doua pahare si sticla cu vin desfacuta in mana. Aseza paharele pe masa si sticla langa ele, apoi Jamil chicoti amuzat si il trase pe roscat in bratele lui, sarutandu-l unde apuca. In mai multe randuri nimerise buzele si obrajii lui, in timp ce roscatul chicotea vesel si incerca sa raspunda avalansei de pupici ce Jamil i le oferea. Dupa ce joaca lor infantila se incheie, brunetul isi presa un scurt timp buzele peste ale lui Rodin, simtind gustul intepator de tigara. Si-o aprinse si el pe a lui, inhaland fumul nerabdator, apoi expira spre Rodin, iar roscatul zambi amuzat, sarutand prelung buzele carnoase ale brunetului.
- S-a intors mutul, spuse simplu Jamil dupa ce Rodin ii parasise bratele pentru a turna vin. Uitandu-se cu coada ochiului la brunet, roscatul se incrunta usor, apoi ofta pentru el si inmana unul din paharele cu vin iubitului lui.
- Si? Ceva nou? replica agasat Rodin si se arunca din nou in bratele brunetului, aproape facandu-l sa verse lichidul din pahar.
- Usor! se rasti Jamil si roscatul isi dadu ochii peste cap, luandu-i tigara din mana. Trase un fum, privindu-l in continuare pe Jamil, in timp ce acesta bea vinul din pahar.
- Imi spui si mie azi ce ati facut? Adica, stiu ce ati facut... Probabil ca nici nu l-ai lasat sa ajunga in pat inainte de a i-o trage, nu? Rodin mai trase un fum, in timp ce Jamil aseza paharul pe masa si il privi enervat.
- Da. Si? Tu daca ai avea un fund bun nu ti-ai face de cap cu el? replica brunetul si roscatul il privi aproape serios; inghiti in sec, stingand tigara si bau o gura de vin, replicandu-i asa-zisului lui iubit:
- Nu. Dar tu esti un magar, asa ca nu o sa-ti pese. Jamil ofta pentru el, prinzand corpul aproape dezbracat al lui Rodin in brate si ii spuse, pe un ton soptit si jos:
- Stii doar... Cu tine nu e asa. Rodin isi puse paharul pe masa si se lasa mai mult in bratele lui Jamil, luand una dintre mainile lui mari. Incepu sa se joace cu aceasta, zicandu-si, pentru a mia oara, ca, daca Jamil l-ar iubi, probabil l-ar parasi pe Casian.
- Ma crezi, nu? replica din nou brunetul si il stranse mai tare in brate pe Rodin, inclestandu-si degetele cu ale sale. Il saruta pe frunte si isi puse barbia pe capul lui, inspirand parfumul dulce al baiatului.
- Nu iti voi spune cat urasc ca nu te stabilesti dracului aici... Si ca tii mortis sa il ai si pe mutul ala...
- Inceteaza, i-o taie scurt Jamil, Rodin simtind cum muschii brunetului de incordeaza de furie.
- Tipul asta si-a parasit familia pentru mine. A stat si m-a asteptat in casa rabdator nopti la rand, cand mi-o trageam cu tine. Ce spui de asta? Am constiinta.
- N-as prea spune..., murmura aproape enervat Rodin si isi roti din nou ochii plictisit. Auzise acel discurs de zeci de ori; Jamil cel bun, Jamil cel filantrop, Jamil cel altruist care ajuta toti handicapatii strazii. Insa cu el cum ramanea? El nu il astepta? El nu il voia doar pentru el si nu il vedea doar pe el?...
- In fine... Ar trebui sa te vopsesti, remarca brunetul si ciufuli tandru parul roscat al lui Rodin. Baiatul ofta pentru el, calcandu-si a suta oara pe inima si ii zambi aproape deznadajduit, vazand cum chipul lui Jamil se contorsioneaza intr-o expresie trista. Buzele celor doi se intalnira la jumatatea drumului dintre ei, apoi Jamil mai presa un sarut pe fruntea lui Rodin, soptindu-i:
- Imi pare rau...

* * *


Apartamentul era incarcat de o tesiune muta care se construia sub umbra norilor grei de afara. In acea atmosfera gri singura raza de lumina era parul blond al baiatului, a carui breton era rasfirat pe perna. Ochii lui erau inchisi, in timp ce pieptul gol i se misca ritmic, luand aer regulat, in respiratii adanci si controlate. O pasare trecu pe laga geamul ud al dormitorului si ochii acestuia se deschisera, lasand cele doua cristale caprui sa straluceasca in semi-intunericul incaperii. Ofta obosit si clipi greu de cateva ori, apoi incerca sa se ridice, insa corpul ii era parca ingreunat de o masa de o tona. Se intinse pe spate, privind tavanul crem al camerei si ofta pentru el, incercand sa recompuna in minte imaginile a ceea ce s-a intamplat in ultimele ore. Nu... Nu voia sa-si aminteasca. Se uita alarmat in jurul lui, facand un efort sa se ridice in sezut si isi ciufuli parul, oftand tremurat. Jamil nu era; iar el stia unde e. Stia ca, cel mai sigur, dupa ce el cazuse ostenit intr-un somn adanc dupa partida de sex ce se consumase pe masa din bucatarie, Jamil se imbracase frumos si se dusese la celalalt... Stia ca in acel moment, poate, amantul lui Jamil se bucura de bratele lui calde si de buzele lui pline. Din instinct, isi imbratisa corpul, apoi se uita spre geam, mijind ochii datorita luminii ce venea printre spatiile jaluzelei. Voia sa strige cerului, voia sa ii spuna ca il doare; nu plansese pana atunci aproape deloc.

Pe tot parcursul inmormantarii mamei lui isi tinuse o figura neutra si o privire rece; pe tot parcursului anului in care Jamil isi gasea linistea in bratele unui alt barbat nu scosese un suspin de durere; dar toate acelea erau prea mult pentru el. Ducandu-si mainile tremurande la chip, lasa un suspin sa-i paraseasca buzele uscate. Apoi un altul si un altul, pana cand tot corpul lui deveni o masa care tremura haotic, iar chipul lui deveni ud din cauza lacrimilor. Se ghemui pe pat, imbratisandu-si corpul gol, plin de urme ale pasiunii cu care Jamil il posedase, si isi inchise ochii, muscandu-si buza inferioara pana cand nu si-o mai simti. Apoi gura lui se deschise si din aceasta navalira in eterul prafos niste sunete grotesti, niste articulatii aproape inspaimantatoare, ca ale unui animal in plina suferinta. Apuca perna de langa el si o stranse in brate, apoi musca din ea disperat, simtind cum tamplele ii pocnesc din cauza durerii si cum lacrimile nu vor sa se opreasca. Corpul i se incorda fara vlaga si vru sa fuga, sa plece de acolo, insa membrele nu il ascultau. Asa ca ramase tintuit in acel pat, plangand disperat dupa o urma de fericire ce ii poate oferi macar o zi insorita. Nu mai voia lacrimi... Nu mai voia sentimentul acela de agonie si de angoasa ce ii manca minutele cu ganduri pesimiste si negre; voia sa poata zambi cerului, sa-si deschida bratele si sa se predea lui drept ofranda. Da... Voia sa fie o ofranda adusa cerului. Daca ar fi putut vorbi, asta ar fi cerut; sa fie jertfit intru inaltarea boltei ceresti. Insa nu putea vorbi si, avand acest handicap, era silit sa traisca o viata de milog printre diavoli, in loc sa fie imparat printre ingeri. Totul se razvratea in jurul lui si nimic nu voia sa ii dea dreptate... Nimic... Brusc, isi aminti de coltul lui umbros si rece al cabanei in care fusese sechestrat pana la varsta de sase ani. Era frumos acolo... Acolo nu era iubire, nu era ura, nu era gelozie, durere, fericire... Nu era nimic. Era doar el si un perete si cele doua plantute-gardian pe care le privea fara sa stie ca acestea nu ii vor raspunde niciodata rugilor nespuse. Insa acum era in lumina si era silit sa vada tot, era silit sa participe la totul raul din jurul lui si sa il infrunte... Cateodata se gandea sa paraseasca acea lume, asa cum facuse tatal lui... Sa-si ia zilele si sa nu mai auda de nimeni, pentru ca, in fond, nu avea pe nimeni... Iar nimicul acela il enerva atat de mult...

Cand se calma, lacrimile lui aproape uscate stateau marturie luptei sale interioare... Apoi pleoapele i s-au inchis la loc si corpul adopta pozitia fetala, in timp ce mintea lui incerca sa uite...