Hello, guys~ M-am hotarat sa postez si fic-ul asta, dupa ceva vreme in care m-am gandit daca as vrea sa il scriu pana la capat. ^^ Ceea ce sper e sa va placa si astept parerile voastre. * hug *
P.S.: Titlul nu e reusit... -.-
Varsta minima: + 16 pe alocuri
Gen: drama, psihologic, slice of life, yaoi, romance
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: Textul e destul de axat pe psihologie, asa ca nu vreau sa credeti ca va fi ceva mega-actiune. In cazul in care va plictiseste, nu cititi. Thank you~
Tipul de comentariu solicitat: Oricare; ba mi-ar placea niste critica mai aplicata. ^^
Cand eram intuneric era bine. Eram ca o masa amorfa, ceva fara vitalitate sau viata, in general, ceva care se misca fara constiinta proprie; doar atunci cand se tipa la mine muschii mi se incordau si mintea imi devenea activa. Insa activitatea disparea odata cu teama. In restul timpului analizam crapaturile peretelui spre care eram indreptat. Totul in jurul meu era vag, ca un fel de alt univers in care parca ai vrea sa treci si pe care il vezi printr-un portal aproape opac. Incercam sa nu dorm; ori ca era intunericul, frigul si zgomotele realitatii sau cele ale cosmaruruilor, era tot una. Apoi am zarit prima raza de lumina. A fost inca si mai infricosator. O multime de sirene care ma inconjurau, o multime de oameni care patrundeau in cabana friguroasa de la munte, o femeie alergand spre mine si un barbat ce incerca sa o calmeze. Niste oameni imbracati in bleumarin si negru s-au indreptat spre mine si mi-au spus ca sunt de la o asa-zisa politie; politie... In coltul meu negru si rece nu auzisem de asa ceva. Aveam garda; garda mea erau buruienile ce cresteau prin colturile lemnului cabanei si patrundeau in incapere de afara. Sezon dupa sezon imi vedeam gardienii schimbandu-se, metamorfozandu-se, in timp ce eu eram prins aceeasi stare statica si nedeslusita. Politistii ce intrasera in cabana imi vorbira despre o rapire si despre un bebelus; din nou, nu intelegeam. Intelegeam limba, insa nu intelegeam despre ce vorbesc. In coltul meu nu erau decat zidul subtire, intunericul si plantele mele mute; cateodata mai erau si triluri de pasari sau raze de soare, insa erau rare cazurile acestea.
Apoi acei politisti s-au apropiat mai mult de mine si am observat cum femeia inlacrimata incepe sa tremure si sa boceasca mai tare. Nu intelegeam; era ceva pentru care sa plangi?... Daca da, atunci ar fi trebuit sa plang si eu; asa ca am plans, cu toate ca nu stiam de ce. Credeam ca e un ritual; parintii mei l-au considerat un semn cum ca nu eram chiar o bruta dupa ce traisem sase ani cu un pustnic nebun intr-o cabana, dupa ce acesta ma rapise. M-au intepat, apoi am adormit; insa, de data aceasta, cosmarurile s-au transformat in vise. Mi-am spus ca plansul avusese acel efect si mi s-a parut minunat; sa plangi pentru ceva, sa participi la un asa ritual de exorcizare al cosmarurilor... Era ceva stralucitor, cu siguranta. Cand m-am trezit din acel somn prea profund pentru a-mi aminti ceva, am observat ca sunt inconjurat de nimic. Doar ca de data asta nimicul se materializa in lumina. Am gangurit si panica s-a accentuat; ce se intamplase cu gardienii mei? Tocmai era sezonul acela cu multa ploaie si frig si frunzulitele lor verzi trebuiau sa se schimbe in unele maronii. Voiam sa asist la schimbarea gardienilor mei! Am inceput sa ma zbat si sa vorbesc; doar ca vorbele mele parca ii speriau pe ceilalti. Imi auzeam propriile gangureli si mi-am spus ca asta e: plansul e de vina. Ritualul plansului era ciudat. Imi luasera oare puterea de a vorbi?
- Nu stie sa vorbeasca. Cred ca singurele sunete auzite au fost scoase de padurarul lunatic, concluziona un om a carui culoare alba a hainelor era sinistra. De unde aparuse tot albul? Voiam inapoi in coltul meu intunecos, unde puteam sa vad razele soarelui jucand pe pereti si puteam sa-mi admir gardienii.
Insa nu am mai revazut coltul de atunci. Iar lumina devenise mediul meu. Aceeasi femeie care ma initiase in ritualul plansului si acelasi barbat care ma privea resemnat mi-au insotit zilele. Mi-am spus ca plansul, acea arta misterioasa, acel strigat nepriceput adresat fortelor naturii mi-au adus doi gardieni, in locul celor pierduti si m-au pus sa umblu in lumina. Insa gardienii cei noi nu isi schimbau infatisarea si multa vreme am ramas curios de surprins asupra acestui aspect. Voiam sa le vorbesc, insa de fiecare data cand o faceam, femeia lacrima, de parca ale mele cuvinte erau cele care alimentau plansul ei. Atunci mi-am dat seama ca nu trebuie sa vorbesc. Zile, luni, anotimpuri s-au succedat, iar buzele mele au ramas la fel de inclestate. Cu toate ca pe femeia si barbatul - pe care am invatat, in minte, sa ii numesc "parinti" - nu parea ca ii deranjeaza, nu erau complet multumiti de tacerea mea. Tot felul de alti gardieni ciudati si trecatori s-au perindat prin fata mea, fiind prezentati sub numele de "profesor". Cu toate acestea, cuvintele au ramas in capul meu. Gardienii mei au fost uimiti de faptul ca pot citi si ca inteleg cuvintele. Dupe ei, eram un fel de planta, un fel de om inevoluat. Le-as fi spus ca nu e asa, insa femeia ar fi plans, si nu voiam ca acele lacrimi afurisite sa transforme din nou ceva. Cu timpul, am inteles ca pe gardianul barbat il cheama Gabriel si ca pe gardianul femeie, cea care parea ca poate preface totul prin fortele ei magice, o cheama Lidia.
Am fost mutat, mai intai, intr-o camera in care cei doi gardieni dormeau si ei. Nu era atat de diferit fata de cabana mea intunecoasa; cateodata ma intrebam ce-mi fac ceilalti gardieni. Insa intelesesem ca, din acel moment, nu aveam sa ma mai intorc in intuneric. Asa ca m-am impacat cu lumina. Noaptea, din cauza faptului ca nu eram obisnuit sa dorm mult, analizam chipul celor doi gardieni ai mei. Nu erau deranjati de holbatul meu. In tacere, odata cu vantul rece al sezonului aramiu, pronuntam numele celor doi gardieni. In mintea mea suna frumos, cu toate ca nu era niciun sunet care sa stea marturie placerii mele de a le pronunta. Nopti la rand am repetat acel mecanism, formand pe buze cele doua nume, pe care, la cererea celor doi gardieni, le-am schimbat in "tata" si "mama". Acestea doua mi-au parut inca si mai fascinanate.
Apoi m-am intalnit cu ploaia; era o zi a sezonului aramiu si mama voia sa imi dea o carte mai veche, asa ca ne aflam amandoi in pod. Ea imi zambea din cand in cand, dincolo de particulele de praf ce se ridiciasrea in nouri transparenti spre tavan.
- Sunt sigura ca era pe aici. Cand eram mica, cam de varsta ta, iubeam sa citesc povestea asta, imi spuse ea si imi ciufuli parul, cu aceeasi cautatura dragastoasa in privire. Apoi s-a intamplat: ploaia. Niste sunete lente si infundate au inceput sa se auda si m-am uitat spre acoperis; se darama cabana cea mare? Mama s-a uitat la mine si a chicotit, spunandu-mi sa o urmez. Am iesit din pod, apoi am coborat spre parter si a deschis usa de la intrare. Am crezut ca voia sa ma dea afara... Dar nici nu plansese! De ce sa se schimbe din nou totul? Imi placea acolo, unde cei doi gardieni ma iubeau si imi dadeau carti de citit si unde furam fursecuri noaptea cu tata si radeam cu mama cand ne jucam cu cartile de colorat. Imi placea acolo... Insa, inainte sa pot face altceva am vazut cum apa cade... Cade de undeva din cer, de parca cerul... Plangea. Atunci am inteles ca plansul era bun. Da; cand femeia plansese prima data, ajunsesem la lumina; cand aceasta plangea din cauza cuvintelor mele, a aparut mutenia mea salvatoare; apoi lacrimile cerului... Ploaia. Am pasit afara din cabana cea mare pe care gardienii ma pusesera sa o numesc casa, si am inaintat spre acele lacrimi reci. Atunci a fost prima data cand am cunoscut ploaia si blandetea plansului.
De la un timp, in casa noastra plina de dulciuri si povesti frumoase gasite de mama prin pod, aparuse un cuvant nou: "scoala". Nu stiam ce insemna acel cuvant. Mama incercase sa imi explice ca e o institutie, o cladire unde copiii ca mine sa duc sa invete. Sa invete? Dar eu deja aveam gardienii si povestile mele; la ce aveam nevoie de alta cladire? Imi placeau vizitele pe care le faceam cu mama la cladirea mare de unde cumparam bunatati numita magazin; imi placeau si plimbarile cu cabana mica pe roti a tatei, pe care acesta o numea masina. Imi placeau acele cladiri, insa "scoala" suna inspaimantator. In plus, exista alta problema: "nu e ca toti ceilalti", "ce se va intampla?", "colegii se vor purta urat cu el". Prea multe probleme... Insa gardienii mei atotputernici au gasit rezolvarea. Intr-o zi, dupa ce am coborat pentru micul dejun si m-am asezat la masa, tata mi-a zambit si mi-a spus pe un ton amical:
- 'Neata, amice. Ai dormit bine? Eu am dat din cap, ca sa il fac sa inteleaga. "Da"; dormisem bine si imi voiam cerealele cu lapte pe care mama le pregatise.
- Uite care e treaba... Ai aproape opt ani. Copiii la varsta ta deja sunt la scoala. Nu ai vrea sa mergi si tu? Cred ca o sa fie amuzant. Vor fi chiar mai multe povesti si vei putea scrie si tu una. Si vei desena, impreuna cu alti copii. M-am uitat la gardianul meu cu o privire aproape entuziasmata; suna amuzant. Nu numai ca scoala devenise o cladire primitoare, insa devenise un vis. "Da, vreau!", am raspuns eu printr-o miscare frenetica a capului si mama m-a imbratisat.
- Ti-am spus ca dulceata mea e baiat mare, dragule. Sunt mandra de tine, dulceata, imi spuse mama; ziua aceea fusese o zi a preaslavirii mele. Aveam sa inteleg ca, de fapt, fusese o zi a inmormantarii copilariei mele.
Scoala era frumoasa. Colegii erau, daca nu draguti, cel putin, prea naivi; aveau impresia ca, daca nu vorbesc, sunt incapabil sa fac altceva. Voiau sa imi care ghiozanul si sa-si imparta dulciurile cu mine. Partea cu ghiozdanul nu o acceptam, insa dulciurile imi placeau. Era un singur baiat are nu imi placea; numele lui era prea urat, asa ca nu il retinusem. Dar eu ii spuneam "Urechiatul", fiindca avea urechi mai mari ca ale magarului. Ce animal comic! La fel ca Urechiatul. Vorbea sasait si se infuria repede, asa ca trebuia sa te feresti de saliva lui zburatoare atunci cand incepea sa vorbeasca la repezeala. Am inceput sa-mi admir si mai mult mutenia. Macar ea era calma si linistita si nu deranja pe ceilalti. Dar, inafara de cladire si colegi, scoala imi mai oferise ceva: engleza. La inceput nu mi s-a parut un lucru interesant; nu erau povesti si nici lucruri noi de aflat. Apoi a aparut un cuvant: garden. Asta imi amintea atat de mult de "gardian", incat am ridicat mana si profesoara, surpinsa, mi-a dat voie sa "vorbesc". Am scris repede pe o foaie intrebarea mea si aceasta mi-a raspuns printr-un zambet dragut.
- Gradina, locul unde ai plante.
Atat mi-a treuit sa stiu ca limba aceea era ceva uluitor. Cum de ghicise ea ca primii mei gardieni fusesera plante? Am fost atat de surpins, incat, multa vreme, am incercuit toate "garden"-urile pe care le vedeam in texte si le-am povestit in scris gardienilor mei umani cat de minunata e engleza si acel cuvant. Bineinteles ca ei nu stiau ce reprezinta literele acelea si se gandeau la legumele ce le plantezi pe o bucata de pamant; pentru mine, era mult mai mult...
Dupa doi ani de studiu in acea scoala, mama si tata m-au privit cam incurcati si cam nauciti si mi-au spus ca trebuie sa ma mute. Nu eram potrivit pentru sistemul de invatamant din acea scoala... Asa ca directorul propusese gardienilor mei sa caute o scoala cu standarde mai inalte, poate una privata, in care sa imi pot dezvolta abilitatile intelectuale. Nu stiam ce inseamna asta, insa stiam ca ii facea pe mama si tata fericiti. Imi tot repetau ca fiul lor, la zece ani, e un geniu. Iar eu i-am crezut, incercand sa le spun ca nu vreau sa o fac, ca nu sunt intentionat un geniu; insa daca asta ii facea fericiti, aveam sa fiu cel mai genial geniu. Am acceptat schimbarea scolii; ma dusesera la una privata. Iar scoala a mai continuat vreo sase ani.
Cateodata mai apareau lacrimi, fie de ale gardienilor, fie de ale cerului, insa de data asta le-am primit multumit. Zambeam privelistii acelea si ma bucuram ca exista, pentru ca ea imi adusese lumina si pe cei doi gardieni umani...
P.S.: Titlul nu e reusit... -.-
Varsta minima: + 16 pe alocuri
Gen: drama, psihologic, slice of life, yaoi, romance
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: Textul e destul de axat pe psihologie, asa ca nu vreau sa credeti ca va fi ceva mega-actiune. In cazul in care va plictiseste, nu cititi. Thank you~
Tipul de comentariu solicitat: Oricare; ba mi-ar placea niste critica mai aplicata. ^^
Handicapul fericirii
Prolog
...Inceputul...
Prolog
...Inceputul...
Cand eram intuneric era bine. Eram ca o masa amorfa, ceva fara vitalitate sau viata, in general, ceva care se misca fara constiinta proprie; doar atunci cand se tipa la mine muschii mi se incordau si mintea imi devenea activa. Insa activitatea disparea odata cu teama. In restul timpului analizam crapaturile peretelui spre care eram indreptat. Totul in jurul meu era vag, ca un fel de alt univers in care parca ai vrea sa treci si pe care il vezi printr-un portal aproape opac. Incercam sa nu dorm; ori ca era intunericul, frigul si zgomotele realitatii sau cele ale cosmaruruilor, era tot una. Apoi am zarit prima raza de lumina. A fost inca si mai infricosator. O multime de sirene care ma inconjurau, o multime de oameni care patrundeau in cabana friguroasa de la munte, o femeie alergand spre mine si un barbat ce incerca sa o calmeze. Niste oameni imbracati in bleumarin si negru s-au indreptat spre mine si mi-au spus ca sunt de la o asa-zisa politie; politie... In coltul meu negru si rece nu auzisem de asa ceva. Aveam garda; garda mea erau buruienile ce cresteau prin colturile lemnului cabanei si patrundeau in incapere de afara. Sezon dupa sezon imi vedeam gardienii schimbandu-se, metamorfozandu-se, in timp ce eu eram prins aceeasi stare statica si nedeslusita. Politistii ce intrasera in cabana imi vorbira despre o rapire si despre un bebelus; din nou, nu intelegeam. Intelegeam limba, insa nu intelegeam despre ce vorbesc. In coltul meu nu erau decat zidul subtire, intunericul si plantele mele mute; cateodata mai erau si triluri de pasari sau raze de soare, insa erau rare cazurile acestea.
Apoi acei politisti s-au apropiat mai mult de mine si am observat cum femeia inlacrimata incepe sa tremure si sa boceasca mai tare. Nu intelegeam; era ceva pentru care sa plangi?... Daca da, atunci ar fi trebuit sa plang si eu; asa ca am plans, cu toate ca nu stiam de ce. Credeam ca e un ritual; parintii mei l-au considerat un semn cum ca nu eram chiar o bruta dupa ce traisem sase ani cu un pustnic nebun intr-o cabana, dupa ce acesta ma rapise. M-au intepat, apoi am adormit; insa, de data aceasta, cosmarurile s-au transformat in vise. Mi-am spus ca plansul avusese acel efect si mi s-a parut minunat; sa plangi pentru ceva, sa participi la un asa ritual de exorcizare al cosmarurilor... Era ceva stralucitor, cu siguranta. Cand m-am trezit din acel somn prea profund pentru a-mi aminti ceva, am observat ca sunt inconjurat de nimic. Doar ca de data asta nimicul se materializa in lumina. Am gangurit si panica s-a accentuat; ce se intamplase cu gardienii mei? Tocmai era sezonul acela cu multa ploaie si frig si frunzulitele lor verzi trebuiau sa se schimbe in unele maronii. Voiam sa asist la schimbarea gardienilor mei! Am inceput sa ma zbat si sa vorbesc; doar ca vorbele mele parca ii speriau pe ceilalti. Imi auzeam propriile gangureli si mi-am spus ca asta e: plansul e de vina. Ritualul plansului era ciudat. Imi luasera oare puterea de a vorbi?
- Nu stie sa vorbeasca. Cred ca singurele sunete auzite au fost scoase de padurarul lunatic, concluziona un om a carui culoare alba a hainelor era sinistra. De unde aparuse tot albul? Voiam inapoi in coltul meu intunecos, unde puteam sa vad razele soarelui jucand pe pereti si puteam sa-mi admir gardienii.
Insa nu am mai revazut coltul de atunci. Iar lumina devenise mediul meu. Aceeasi femeie care ma initiase in ritualul plansului si acelasi barbat care ma privea resemnat mi-au insotit zilele. Mi-am spus ca plansul, acea arta misterioasa, acel strigat nepriceput adresat fortelor naturii mi-au adus doi gardieni, in locul celor pierduti si m-au pus sa umblu in lumina. Insa gardienii cei noi nu isi schimbau infatisarea si multa vreme am ramas curios de surprins asupra acestui aspect. Voiam sa le vorbesc, insa de fiecare data cand o faceam, femeia lacrima, de parca ale mele cuvinte erau cele care alimentau plansul ei. Atunci mi-am dat seama ca nu trebuie sa vorbesc. Zile, luni, anotimpuri s-au succedat, iar buzele mele au ramas la fel de inclestate. Cu toate ca pe femeia si barbatul - pe care am invatat, in minte, sa ii numesc "parinti" - nu parea ca ii deranjeaza, nu erau complet multumiti de tacerea mea. Tot felul de alti gardieni ciudati si trecatori s-au perindat prin fata mea, fiind prezentati sub numele de "profesor". Cu toate acestea, cuvintele au ramas in capul meu. Gardienii mei au fost uimiti de faptul ca pot citi si ca inteleg cuvintele. Dupe ei, eram un fel de planta, un fel de om inevoluat. Le-as fi spus ca nu e asa, insa femeia ar fi plans, si nu voiam ca acele lacrimi afurisite sa transforme din nou ceva. Cu timpul, am inteles ca pe gardianul barbat il cheama Gabriel si ca pe gardianul femeie, cea care parea ca poate preface totul prin fortele ei magice, o cheama Lidia.
Am fost mutat, mai intai, intr-o camera in care cei doi gardieni dormeau si ei. Nu era atat de diferit fata de cabana mea intunecoasa; cateodata ma intrebam ce-mi fac ceilalti gardieni. Insa intelesesem ca, din acel moment, nu aveam sa ma mai intorc in intuneric. Asa ca m-am impacat cu lumina. Noaptea, din cauza faptului ca nu eram obisnuit sa dorm mult, analizam chipul celor doi gardieni ai mei. Nu erau deranjati de holbatul meu. In tacere, odata cu vantul rece al sezonului aramiu, pronuntam numele celor doi gardieni. In mintea mea suna frumos, cu toate ca nu era niciun sunet care sa stea marturie placerii mele de a le pronunta. Nopti la rand am repetat acel mecanism, formand pe buze cele doua nume, pe care, la cererea celor doi gardieni, le-am schimbat in "tata" si "mama". Acestea doua mi-au parut inca si mai fascinanate.
Apoi m-am intalnit cu ploaia; era o zi a sezonului aramiu si mama voia sa imi dea o carte mai veche, asa ca ne aflam amandoi in pod. Ea imi zambea din cand in cand, dincolo de particulele de praf ce se ridiciasrea in nouri transparenti spre tavan.
- Sunt sigura ca era pe aici. Cand eram mica, cam de varsta ta, iubeam sa citesc povestea asta, imi spuse ea si imi ciufuli parul, cu aceeasi cautatura dragastoasa in privire. Apoi s-a intamplat: ploaia. Niste sunete lente si infundate au inceput sa se auda si m-am uitat spre acoperis; se darama cabana cea mare? Mama s-a uitat la mine si a chicotit, spunandu-mi sa o urmez. Am iesit din pod, apoi am coborat spre parter si a deschis usa de la intrare. Am crezut ca voia sa ma dea afara... Dar nici nu plansese! De ce sa se schimbe din nou totul? Imi placea acolo, unde cei doi gardieni ma iubeau si imi dadeau carti de citit si unde furam fursecuri noaptea cu tata si radeam cu mama cand ne jucam cu cartile de colorat. Imi placea acolo... Insa, inainte sa pot face altceva am vazut cum apa cade... Cade de undeva din cer, de parca cerul... Plangea. Atunci am inteles ca plansul era bun. Da; cand femeia plansese prima data, ajunsesem la lumina; cand aceasta plangea din cauza cuvintelor mele, a aparut mutenia mea salvatoare; apoi lacrimile cerului... Ploaia. Am pasit afara din cabana cea mare pe care gardienii ma pusesera sa o numesc casa, si am inaintat spre acele lacrimi reci. Atunci a fost prima data cand am cunoscut ploaia si blandetea plansului.
De la un timp, in casa noastra plina de dulciuri si povesti frumoase gasite de mama prin pod, aparuse un cuvant nou: "scoala". Nu stiam ce insemna acel cuvant. Mama incercase sa imi explice ca e o institutie, o cladire unde copiii ca mine sa duc sa invete. Sa invete? Dar eu deja aveam gardienii si povestile mele; la ce aveam nevoie de alta cladire? Imi placeau vizitele pe care le faceam cu mama la cladirea mare de unde cumparam bunatati numita magazin; imi placeau si plimbarile cu cabana mica pe roti a tatei, pe care acesta o numea masina. Imi placeau acele cladiri, insa "scoala" suna inspaimantator. In plus, exista alta problema: "nu e ca toti ceilalti", "ce se va intampla?", "colegii se vor purta urat cu el". Prea multe probleme... Insa gardienii mei atotputernici au gasit rezolvarea. Intr-o zi, dupa ce am coborat pentru micul dejun si m-am asezat la masa, tata mi-a zambit si mi-a spus pe un ton amical:
- 'Neata, amice. Ai dormit bine? Eu am dat din cap, ca sa il fac sa inteleaga. "Da"; dormisem bine si imi voiam cerealele cu lapte pe care mama le pregatise.
- Uite care e treaba... Ai aproape opt ani. Copiii la varsta ta deja sunt la scoala. Nu ai vrea sa mergi si tu? Cred ca o sa fie amuzant. Vor fi chiar mai multe povesti si vei putea scrie si tu una. Si vei desena, impreuna cu alti copii. M-am uitat la gardianul meu cu o privire aproape entuziasmata; suna amuzant. Nu numai ca scoala devenise o cladire primitoare, insa devenise un vis. "Da, vreau!", am raspuns eu printr-o miscare frenetica a capului si mama m-a imbratisat.
- Ti-am spus ca dulceata mea e baiat mare, dragule. Sunt mandra de tine, dulceata, imi spuse mama; ziua aceea fusese o zi a preaslavirii mele. Aveam sa inteleg ca, de fapt, fusese o zi a inmormantarii copilariei mele.
Scoala era frumoasa. Colegii erau, daca nu draguti, cel putin, prea naivi; aveau impresia ca, daca nu vorbesc, sunt incapabil sa fac altceva. Voiau sa imi care ghiozanul si sa-si imparta dulciurile cu mine. Partea cu ghiozdanul nu o acceptam, insa dulciurile imi placeau. Era un singur baiat are nu imi placea; numele lui era prea urat, asa ca nu il retinusem. Dar eu ii spuneam "Urechiatul", fiindca avea urechi mai mari ca ale magarului. Ce animal comic! La fel ca Urechiatul. Vorbea sasait si se infuria repede, asa ca trebuia sa te feresti de saliva lui zburatoare atunci cand incepea sa vorbeasca la repezeala. Am inceput sa-mi admir si mai mult mutenia. Macar ea era calma si linistita si nu deranja pe ceilalti. Dar, inafara de cladire si colegi, scoala imi mai oferise ceva: engleza. La inceput nu mi s-a parut un lucru interesant; nu erau povesti si nici lucruri noi de aflat. Apoi a aparut un cuvant: garden. Asta imi amintea atat de mult de "gardian", incat am ridicat mana si profesoara, surpinsa, mi-a dat voie sa "vorbesc". Am scris repede pe o foaie intrebarea mea si aceasta mi-a raspuns printr-un zambet dragut.
- Gradina, locul unde ai plante.
Atat mi-a treuit sa stiu ca limba aceea era ceva uluitor. Cum de ghicise ea ca primii mei gardieni fusesera plante? Am fost atat de surpins, incat, multa vreme, am incercuit toate "garden"-urile pe care le vedeam in texte si le-am povestit in scris gardienilor mei umani cat de minunata e engleza si acel cuvant. Bineinteles ca ei nu stiau ce reprezinta literele acelea si se gandeau la legumele ce le plantezi pe o bucata de pamant; pentru mine, era mult mai mult...
Dupa doi ani de studiu in acea scoala, mama si tata m-au privit cam incurcati si cam nauciti si mi-au spus ca trebuie sa ma mute. Nu eram potrivit pentru sistemul de invatamant din acea scoala... Asa ca directorul propusese gardienilor mei sa caute o scoala cu standarde mai inalte, poate una privata, in care sa imi pot dezvolta abilitatile intelectuale. Nu stiam ce inseamna asta, insa stiam ca ii facea pe mama si tata fericiti. Imi tot repetau ca fiul lor, la zece ani, e un geniu. Iar eu i-am crezut, incercand sa le spun ca nu vreau sa o fac, ca nu sunt intentionat un geniu; insa daca asta ii facea fericiti, aveam sa fiu cel mai genial geniu. Am acceptat schimbarea scolii; ma dusesera la una privata. Iar scoala a mai continuat vreo sase ani.
Cateodata mai apareau lacrimi, fie de ale gardienilor, fie de ale cerului, insa de data asta le-am primit multumit. Zambeam privelistii acelea si ma bucuram ca exista, pentru ca ea imi adusese lumina si pe cei doi gardieni umani...
Cine-ar fi crezut? Si, serios, se numeste Casian
Ce nume frumoooos! o.o