Hello! Intru pe riscul meu, fiindca toate posturile vor avea diacritice. Stiu regula, insa nu am necesarul timp sa schimb fiecare litera in parte.
Un mic detaliu despre threadul acesta - va fi si yaoi. Da un gen la care multi nu prea mai adera. Parerea mea, oricum asta pe mine nu ma deranjeaza.
O sa lamuresc o chestie de pe acum - critica este bine venita, sa fie constructiva si nu cu injurii sau un vocabular neadecvat. Sunt om am greşeli, le voi corecta.
Nu prea mai am timp din păcate ca să scriu zeci de mii de lucruri dar o sa postez cat de mult pot. : )
De retinut, one-shoturile le mai am postate pe blogul meu si pe un alt site. Cat si faptul ca aduc si fan-one shoturi.
_____________________________________________________________________________________________________________________________________
Primul one-shot este unul fan-exo yaoi. Protagonistii sunt Yi Xing - Lay si Joon Myeon - Suho.
Priveşte-mă intens
Ia spus să se apropie, privindu-l intens în ochii. Vocea sa pătrunzătoare i-a parcurs întreg trupul tânărului angajat. Care se sprijinea acum de biroul şefului său, căutând echilibru total asupra raţiunii şi trupului. Nu înţelegea de ce, dar de fiecare dată când Joon Myeon îi oferea ochii aceia atât de adânci şi clari, se topea, nu îşi mai putea controla tremurul fizic. Nu îi plăcea nici să cedeze, se simţea ruşinat de felul în care se prezenta în biroul şefului său. Voia o impresie bună să-i creeze, dar chiar şi aşa, deja acest lucru era de domeniul trecutului. Căci atunci când Joon Myeon îl cuprindea în braţe pe la spate în acea postură, totul se pierdea şi nimic nu mai conta. Nici cum arăta, nici cum era îmbrăcat ori în ce încălţări mergea. Lucrurile acestea pentru şeful companiei Kim Loss, erau de-a dreptul triviale, în momentul de faţă tot ceea ce avea importanţă era preţiosul său angajat pe care nu şi-m mai putea scoate din minte. Îl dorea cu fiecare secundă petrecută în imansul acesta de sticlă fumurie. Yi Xing nu era un simplu chinez talentat care îşi lua în serios meseria, dar în ochii lui Joon era fermecător, frumos, adorabil. Făcându-l să-şi piardă controlul. Ca întotdeauna îl strângea în braţe pe la spate, îi plăcea să-i simtă trupul zvâcnind de surprindere, chiar dacă aceasta era a patra oară când aveau să o facă în biroul acesta. Bărbatul nu regreta, nici nu îl interesa dacă avea să intre cineva peste ei. Se afla ntr-un punct critic şi trebuia să savureze această masă copioasă, precum o feroce felină.
Urcă cu vârful nasuli partea toracală a coloanei, inhalându-i lui Yi Xing parfumul, uşor muşcând partea stângă a pielii gâtului acestuia odată ajuns acolo. Lăsându-l să scoată un geamăt scurt, surprins. Sărută apoi zona de câteva ori şi îşi ridică buzele spre pavilionul urechii, pe care o cuprinsă între dinţi. O lăsă după câteva secunde şi îi şopti, luându-i bărbia între degetul mare şi cel arătotor, întorcându-i capul la nouăzeci de grade spre stânga. Că vrea să se dezbrace în faţa sa, singur şi să îl seducă cum a făcut-o prima oară. Yi Xing, privi într-un punct fix pe birou, rămânând nemişcat, fiindcă nu ştia ce să facă. Îi era ruşine, obrajii i se roşiseră şi chiar nu dorea ca şeful său să-l vadă în halul acela. Adevărul era că nici nu ştia care era motivul acestei nebunii, acestui joc erotic la care împreună se jucau… Nu putu să spună nu, putea fi în joc slujba sa, astfel că dădu din cap afirmativ, tremurând din toate încheieturile şi se întoarsă cu trupul în faţa bărbatului. A cărui ochii îl analizau şi îl sorbeau la fiecare mişcare făcută. Inima în el exploda, ticăia precum un ceas cu bombă, dar altă cale mai uşoară nu exista. Începu să îşi deschidă nasturii cămaşei, într-un ritm alert, însă Suho îl atinsă pe palmă, oprindul şi spunându-i că trebuie să o facă încet. Yi Xing, îşi ridică ochii spre el şi observă zâmbetul său frumos. Teama începu să se evapore, nu se mai simţea chiar atât de constrâns, însă tot era nesigur pe ceea ce se petrecea între ei doi. Luă în considerare dorinţa bărbatului şi îşi desfăcu nasturii lent, pentru ca cel din faţa sa să se poată bucura de privelişte. Nici acum nu îi venea să creadă că are să o facă din nou, în biroul acesta mare, pe holul în care cei mai mulţi angajaţi circulau din loc în loc.
Închisă ochii, lăsând capul în jos, nu se prea simţea în largul său. Din nou teama se instală în sufletul său, care acum se ghemuise bine de tot în inimă. Cu toate acestea, palmele care îi ridicară chipul, îl făcură să tremure şi să se simtă plutind în aer. Joon Myeon zâmbea spre el şi îi şopti că îl iubeşte. Îl determină să nu se mai gândească la cine ar umbla pe hol sau cine ar putea intra în birou. Erau singuri, puteau să se îmbrăţişeze cât doresc, fiindcă prea bine erau conştienţi de faptul că nutreau sentimente puternice unul pentru celălalt. Yi Xing zâmbi, în timp ce îi sărută buzele dulci ale prietenului său.
Se ridică în capul oaselor, privi în jur, dormitorul era încă acoperit de mantia nopţii. Luă totuşi ceasul de pe noptieră şi reuşi să distingă că era ora două dimineaţa. Nu mai avea somn, iar visul îi reamintii de zilele în care el şi Joon Myeon îşi făceau de cap în birou. Chicoti destul de tare, cel de lângă el se mişcă sub aşternuturi, căutându-i trupul cald. Yi Xing îl apucă de palme şi îl ghidă spre el. Din nou zâmbi fericit şi se bucura că nu făcuse prostia să nu accepte relaţia aceasta. Încă nu considera că era potrivit pentru şeful uneia dintre cele mai renumite companii din Coreea. Însă ca întotdeauna Joon îl contrazicea şi îi tot repeta că el este alesul inimii sale, iar un astfel de răspuns îl îmbuna şi îl făcea să fie special.
- Dormi la loc, fiindcă mâine o să fii foarte solicitat.
- Sunt sigur de asta, doar vin rudele la noi. Crăciunul acesta o să înebunesc.
- Nu spune asta, Joon, o să fiu cu tine acolo, plus familia mea e mică.
- Nu şi a mea, stai să îi cunoşti pe toţi verişorii mei, de la a la z.
Bărbatul îşi ridică mâna spre chipul luminat de felinarul de afară a lui Yi Xing. Îl mângâie pentru puţin, căci distanţa dintre buzele lor era atât de mare. Se ridică şi îl cuprinsă în braţe, trântindu-l pe salte. Îi sărută apăsat buzele, dezmierdându-le, gustându-le savoarea. Nu se mai sătura. Limba şi-o strecură cu uşurinţă prin bariera osoară a dinţilor, ajungând în lăcaşul umed al gurii băiatului, pentru a putea devora de-a întregul această pradă delicioasă. Amândoi simţindu-şi trupurile lipindu-se, frecându-se între ele, gemură afundat, încruntaţi. Râvnind la mai mult decât un sărut adânc care să îi îmbete parţial.
Joon Myeon îşi lăsă buzele să-i atingă pielea gâtului, sărutând-o, sugând-o cu patos, coborând apoi spre trupul nud al iubitului său, pe care nu doar că îl admira satisfăcut. Însă pe care îl şi gâdila cu pupicuri scurte, ameţitoare, ce îi ofereau tot felul de furnicături electrizante lui Yi Xing.
Afară vântul slab ducea cu el fulgi mărunţi de nea, luna Decembrie venise plină de belşug. Afară se mai auzeau câţiva câini lătrând, strada era acoperită de întuneric şi sclipiri venite de la felinarele negre. Care arătau calea trecătorului. În casă domnea căldura şi liniştea, iar în pat, trupurile lor înfierbântate de amor şi plăcere.
- Joon Myeon, sopţi atât de suav şi atrăgător Yi Xing. Cel de deasupra sa îşi îndreptă privirea spre el, zâmbind curios. Priveşte-mă intens! În acel moment Joon îl cuprinsă într-o îmbrăţişare strânsă, apoi ridicându-se îndeajuns de mult ,îi oferi săruturi pătimaşe şi sălbatice, iubitului său care îi făcea inima să explodeze în piept de bucurie.
What a lovely day! Nu aduc ceva nou şi aduc chiar două creaţii scurte de tot. Da, le mai am postate pe blog, insa cam tot ce voi posta aici se va regasi şi în acel colţ al meu.
Nu le-am mai corectat, consider ca sunt destul de corecte, daca nu, doresc daca citeşte cineva să îmi atragă atenţia spre ele. Deobicei eu nu le prea observ bine...
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________
U N I C
Prin oglinda fermecată, se contopea ziua cu noaptea, în jur totul se topea scăldat de o vrajă mistică. Copacii răsăreau cu crengile lor cyan strălucitoare, îmbococind florile străvezii sclipind în zare. Ochii divin se pierdeau printre tufele de trandafiri, ierburile surâdeau la fiecare atingere a pieli lor de sub picioare şi cu cât de adâncea tânărul nostru în pântecul pădurii, ei îi năştea în piept dragostea eternă. Îl visa de zile bune, suspina şi râul şi codrul sub suflarea ei greoaie, inima striga precum un leu singuratic într-o junglă plină de încâlcituri verzi sau albăstrui.
Tânăr şi chipeş cum se ştia, băiatul alerga parcă speriat, fiind ispitit de un miros divin, ce îi îmbăta simţurile. Nu ştia că la capăt de drum, în mijlocul naturii o piatră brăzdată de muschi şi flori, servea ca tron şi odaie pentru o ninfă îndurerată. Îi simţea degetele atingându-i mintea, ameţindu-l, chemându-l la ea şi odată ce, în genunchi a picat, ea a răsărit vioaie şi l-a îmbrăţişat strâns la pieptu-i voluptos şi moale.
Îşi trecu sfioasă degetele subţiri prin părul castaniu al bărbatului, îşi adânci nasul în el şi înspiră parfumul atât de tare şi ameţitor. Îl ridică şi îl ajută să se pună pe piatra ei sfântă, de acolo doar privirile îi conectau, el de jos din poala ei o privea cu ochii, iar ea de sus cu safirele-i sincere. Îl iubea şi voia ca el să observe, de când se ştia în minte doar el i-a pătruns precum o idilă, rostită tare şi melodios. Tremura ţinându-l, îl dorea mai presus decât orice în regatul acesta, în fantasma în care s-a născut.
Bărbatul îşi ridică mâna dreaptă, cu degetele îi atinsă obrazul, ea îşi lăsă simţurile să urmeze cărarea creată de el, apoi coborâ spre buze, atingându-le în mijloc cu degetul mare, presându-l şi simţindu-le moleşeala. O dorinţă în străfulgeră şi se ridică în grabă, acoperindu-i ceafa cu cealălaltă mână, până când îi gustă dulceaţa buzelor, stropşite peste ale sale. Oh! Dar câtă candoare, era unică, curată, inocentă. Lăsându-se la câtiva centimetri de faţa ei frumoasă şi albă, cugetă că nu poate să o mânjească, dar când în ochii senini privea, putea să vadă cum arde dorinţa în ea. O şansă unică avea să se dezmierde împreună în basmul acesta, lăsându-şi inimile să domnească, iar trupurile să li se contopească, căci căldura scoasă parcă din infern, le pârjolea raţiunea. Se revărsau precum valurile, pulsurile unduindu-se în voia pasiunii. Pe acea piatră doar ei se regăseau în îmbrăţisări de neuitat şi eterne.
O P I U
Stingher gândul său între patru cortine se spânzura, voalul roşu reprezenta carnea îmbibată în sânge, îl durea, îl ardea. Fumul îi învada traheea, iar în plămâni sfăşia precum o fiară dezlănţuită. Venele erau proeminente la fiecare contracţie a braţului său, imaginar ridica greutăţi. Fusese un mare luptător, regele îl alungase, căci îndrăznise să îi pângărească firava fiică. Surâsă la gândul pedepsei pe care o ispăşeşte, era izolat, singur şi tentat, căci în acest loc fără scrupule şi raţiune, totul era la degetul său mic. Era un rege leu, domnind cu privirea înspre răsărit, dar nu îşi putea da seama că apusul îi era mamă, noaptea tată, sufletul îi era înveninat de cenuşă şi răutate, viciu şi dorinţă carnală.
Din pipa de aur se forma o tânără fecioară, virgină, dar atât de murdară, plină de dorinţă neagră. Cu ochi de un onix adânc îl tenta, îl fermeca, un dans din buric îl făcea să râvnească şi să lase totul la o parte şi să se înfructe din trupul ei suplu şi voluminos. Cu o mână sub materialul fustei, atingând pulpa cărnoasă, urca din ce în ce mai sus, lăsând orice mângăiere de domeniul istoriei. Voia intensitate, voia să o vadă tremurând la fiecare pătrundere a sa în interiorul ei. Rânjea ca un tiran, pângărind acel trup prefăcut în inocenţă, dar nu privea cu ochii minţii, căci opiul îl străpungea cu mireasma puternică. Prima senzaţie orgasmică, îl adusă la pierzanie, tânăra în vualul ei fumuriu, îl cuprinsă, pipâindu-l îndelung. Surâdea fericită, căci a simţit-o până în rărunchiul inimii, strigându-i numele atât de clar: opiu.
Stau prost cu rabdarea, tocmai de aceea textele de tip descriptiv nu sunt tocmai cele pe care le-as alege in mod obisnuit. Cu toate acestea, nu pot sa neg ca stii sa creezi acea intensitate de care orice scriere la un moment dat are nevoie. Esti cursiva, dozezi cum trebuie monentele, iar asta s-a vazut in prima jumatate a primului post. Daca as fi fost in locul tau nu as mai fi adaugat si partea cu trezitul, efectiv i-a rupt din magie. Poate ca ar fi mers incheiata intr-un mod aluziv, nimic prea explicit.
"Opiu" e pe locul doi in preferinte, iar despre "Unic" nu pot sa spun ca e un text scris slab, insa nu cred ca ai scos maximul din el. In legatura cu greselile, au fost destul de multe in al doilea--> "ninfa" in loc de "nimfa", "pieli" in loc de "pielii", "ia" in loc de "i-a" si altele, pe care nu le-am contorizat insa.
Căci atunci când Joon Myeon îl cuprindea în braţe pe la spate în acea postură, totul se pierdea şi nimic nu mai conta.
Nu stiu daca e bine sa rupi astfel propozitiile, nu e nici foarte corect sa incepi cu "caci" si e si usor cam riscant.
Ti-as recomanda in primul rand sa acorzi mai multa atentie corecturilor, pentru ca e pacat sa strici atmosfera unui text doar pentru ca ai omis anumite lucruri.
Dragostea nu cunoaşte începutul şi nici sfărşitul. Iar dacă l-ar cunoaşte sfărşitul ar fi începutul unei noi călători, iar începutul ar fi sfărşitul unei cărări întunecate, unde te-ai pierdut înainte să mă cunoşti. Iar acum când te privesc, îmi aduc aminte de prima oară când te-am văzut, păreai atât de ireală. Până când mi-ai spus ceva şi am ştiut că ceea ce se nutreşte între noi este palpabil. Imposibilul a devenit posibil, iar posibilul a devenit infinitul, căci noi doi împreună formăm un întreg cosmos, plin de stele şi plantele care se vor îmbogăţii pe zi ce trece. Atâta timp cât credem în dragoste, totul are să fie bine. Singură nu poţi continua, cum nici ploaia nu poate pica, fără nori. Fără un motiv care să împingă de la spate astfel încât primul pas să fie realizat. Teama ştiu că se instalează, se ascunde în inima fiecăruia, dar trebuie să înţelegi, că sunt lângă tine fie opac sau transparent. Suntem un infinit complet care nu are limite şi nici puncturi de plecare. Existăm de când nimeni nu ne ştie, iar ceea ce ne face să supravieţuim este iubirea pe care o îmbrăţişăm cu braţele noastre care ne mângâie trupurile. Scumpo, nu trebuie să plângi, căci indiferent de fel, rasă, răvniri suntem pe aceiaşi undă. Dansăm pe acelaşi fir şi nimeni nu poate să intervină între noi. Căci ochii noştrii lasă să pătrundă doar esenţa celui la care ţinem, urechile nu ascultă orice cuvânt rostit, iar buzele nu sărută orice altă inimă. Înţelege, căci suntem ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte. Nu suntem nici corpuri atunci când iubim. Sentimentul acesta nu este logic, este haos total. Şi totuşi ştim pe cine căutăm, de fiecare dată. Nu am fost compleţi, jumătatea noastră se află încă acolo, scufundată în mulţimea de oameni. Deschide inima şi lasă glasul necunoscut să îţi cânte cărarea care te va aduce în braţele mele.
Tot ce pot aduce sunt doua lucrari mai vechi. Sigur s-au mai strecurat greselute, dar am sa le corectez putin mai incolo.
_______________________________________________________
Cum stai cu demonii?
Cu zâmbetele pe chip, spui că rânjim precum nişte drăcuşori, părem doi străini mult prea eleganţi pentru cei din jurul nostru. Dar nu se semănăm ca restul, ştim să ieşim în evidenţă, chit că purtăm aceiaşi haină cu toţii. În faţa Lui suntem cu toţii speciali, între noi nu prezentăm nici un talent. Ne place să lăsăm totuşi lumea în suspans, toţi cu ochii pe noi doi. Iar ne ridicăm privirile din pământ, iar ni le întâlnim reciproc. Şi semaforul arată verde, primul pas îl apăsăm pe dunga albă a zebrei, niciodată pe cimentul gri şi monoton. Asta ne scoate în evidenţă originalitatea, năzuinţa de a fi diferiţi şi de a vedea departe de cuvinte, aparenţe. Vântul ne şueră pe la urechi, ne cântă balada sa atât de melancolică şi amintiri din copilărie ni se derulează ca filmele. De la prima zi de grădiniţă până la ultima zi de facultate. Da, au trecut atâţia ani, ne revedem abia acum, dar simt că mereu am comunicat prin acelaşi limbaj. Chipul nu ţi s-a schimbat, nici al meu. Suntem aceiaşi oameni. Zâmbim fericiţi şi începem a întreba cum ne mai este viaţa în ultimul timp. Bine, foarte bine, am putea adauga amândoi. Un fior mă străbate, de parcă m-aş uita la propria-mi reflexie. "Cum stai cu demonii?" răsună întrebarea, strecurându-se cu vigoare și claritate printre buzele noastre umede și moi. Rânjim iar și dăm răspunsul. Minunat! Am fost cu toții precum frații, acum ne așteptăm la colțuri gata să punem la tâmplă pistoalele. Ne presărăm droguri în băuturi la zilele de naștere, ne filmăm în cele mai rușinoase ipostaze cu femeile și bărbații. Ne dăm în vileag secretele la cei care ne sunt dușmani și cobim a rău, vrem ca toți să sufere cum și noi am suferit. Și se arată precum o floară răsărită măiestos din sol, în pieptul și inima noastră ura, răutatea pură. Ne îmbolnăvim pe sine cu gânduri necugetate și greșite. Călcăm strâmb des și totuși suntem indiferenți. Indiferența ne va ucide, nu pe ei. Trebuie să ne înfruntăm demonii, fie ei de același nume cu noi sau rasă diferită. S-a făcut roşu, dăm palma şi rânjim unul în urma celuilat. Prieteni să fim la bine şi la greu, demonii ni facem chiar noi.
Vom trece peste
Ne aflăm faţă în faţă, cât ţinem unul la celălalt, dar ne paşte distanţa. Acea distanţă care ne va fura momentele petrecute împreună, viitoarele amintiri, năzuinţele şi credinţele. Pe moment suntem în siguranţă, în braţele gândurilor noastre, care se tot ciocnesc din pricina atracţiei magnetice a fiinţelor noastre. Plăpânde se agaţă una de cealălaltă şi se împletesc în frumoase buchete de flori, revărsate pe o apă lină a unui râu care parcurge solul plin de pietriş. Duce într-o poeniţă luminoasă, unde coruri lăuntrice sunt exteriorizate de către toate fiinţele zburătoare. Aleargă căprioarele, lupii în stapele lor, dar nu vânează, dar nu sfăşie. E armonie în prejur. Şi noi alergăm cu tălpile goale printre firele blajine şi umede de iarbă verde, printre trunchiurile groase de arbori ne ascundem şi ne regăsim aruncându-ne unul în braţele celuilalt. Ne împărtăşim şi ne regăsim în ochii care se oglindesc în privirea fiecăruia. Ce este cu această neobişnuită combinaţie? Reacţiile se ţin în lanţ, din ce în ce mai explozive, mai vulcanice, erup în scântei, văpăi de căldură. Ne-am găsit inspiraţia, ne-a, găsit modelul. Ne-am găsit pe cineva cu care putem împărtăşi totul într-un fel atât de inocent şi pur, plin de dorinţă şi dominat de gândul de a nu primi nimic în schimb.
Dar uite că timpul a trecut şi noi iar ne întâlnim, dar nu la fel ne întâmpinăm. Distanţa e chiar la vărfurile picioarelor noastre şi uite că s-a întâmplat. Cum de s-a realizat aşa ceva? Relaţia nu era îndeajuns de strânsă? Firul s-a destrămat, florile au pălit, iar natura a murit. Dar uite! O falsă sclipire, după se oxidează şi totul lasă în urmă scrum, negru ca tăciunea, negru ca un vid rece şi singuratic. O să hoinărim de acum în colo pe drumuri separate dragă prietenie. Ai fost cu noi, dar acum ai părăsit camera şi pe noi dezgoliţia ne-ai lăsat. Ne-am oferit toată căldura, schimbul a fost se pare primordial, iar după am fugit să ne găsim altă sursă de organică. Mocneşte în alt colţ al străzi, oraşului, ţării, continentului, cosmosului. Dar nu o mai face aici. S-a stins şi la fel şi noi. Greu cred că acele vorbe cu patos care se înşiruie în cuvinte mai reprezintă ceva. Tu mai crezi în mine? Nici eu nu ştiu dacă să te cred. Vorbe seci ne înbogăţesc vocabularul la fiecare întâlnire şi fad gustul a început să devină. Vibraţia pe care corpurile şi minţile ne-o emanau în propagarea noastră în nălucirile imaginarea, nu mai este seismică. Cerul nu se mai surupă ca noi să cădem în sus. Aripile ni s-au frânt şi trist constat că nu mai suntem la fel ca înainte. Trebuie să accept, dar nu vreau, nu vreau. Am realizat că am stagnat şi nu am încercat. Voi reuşi să refac ceea ce s-a stricat? Nu o pot fără tine, arată-mi un semnal, fă cu mâna, rosteşte un cuvânt, atinge-mi inima. Fă ceea ce făceai tu, arată-te, lasă-te în braţele mele şi hai să călătorim în lume aşa cum ne-am pormis, să ne regăsim din nou în priviri caracterele şi visele. Dorinţele s-au dus? Nu mai vrei? Şi da, rămân se pare pe dinafară, la fel şi tu, căci e legea bumerangului. L-am aruncat împreună s-a întors împotriva noastră. Şi totuşi ştiu că e vina noastră... Puncte de suspensie, aşa este.
Vom trece peste. Chiar vom trece peste? Chiar vrem asta?
Pe buze roze, în ochi roze, doar roşu şi alb, universul i se conturează. Şi în neantul subconştientului negru, năzuieşte a evada, căci bariera se despică la apusul de soare. Şi seara se lasă din nou, atât de încet, pe iarbă odihneşte tânăra trupul ostenit. În jur doar roze nimic mai mult. Îşi ridică trunchiul, în fund se aşează şi în largul inifinit al cosmosului reflectă adânc. Cât de dulce pare totul, îmbibat parcă în miere. Lumea-i se destramă, în spate aude clar un fel de foşnitură, semn că sfârşitul a venit.
Cu ochii mai atinge o stea puternic strălucitoare, închide ochii şi se apleacă în semn de respect. Se lasă în şos pe iarbă, strângând în pumni tulpinile verzi ale florilor nenumărate. Pe buze roze, în ochi roze, doar roşu şi alb, universul i se conturează într-un tablou atât de artistic, dar totodată trist. Căci frumuseţea este trecătoare, iar moartea mult prea lungă, uşor de parcurs.
ɪɴᴀᴜɴᴛʀᴜ ᴇsᴛᴇ ʀᴇᴄᴇ
Afară este frig, degetele nu mi le mai simt. Privesc pe fereastra maşinii în faţă, un drum lung se tot întinde. În jur arcade lemnoase cu frunzele picate, iar zăpada le învăluie în adormire.
Las capul în jos, sunt singură şi nu am cui să-i mai spun să de-a drumul la căldură. Îmi este greu să mă ridic şi să apăs pe butonul de la bord. Căci gheaţă sângele-mi este şi înlemnită stau, cu gândul la soare. În gând tot felul de amintiri mă străbat, zâmbesc puţin, nu pot mai puternic. Tremur din toate încheieturile şi simt că am să mă prăbuşesc. Dar stau cuminte, nu mai încerc nimic, aştept ca el să vină. Pădurea e calmă, uşor în zare se aud strigătele părăilor ameţite. Ridic ochii spre geamul din partea stângă şi văd că totul străluceşte, mă aplec şi mă sprijin pe podul palmelor, pentru a vedea ce se întâmplă. Din nou acelaşi peisaj de gheaţă, nu mai ninge de ceva timp, dar tot mă simt înjunghiată de frig. Cutremurul organic continuă să persiste, mă îmbrăţişez, semn că doresc căldură. El tot nu a sosit şi pierd putere.
Afară e frig, în maşină la fel, dar ce mă sâcâie la cap, e frigul dinăuntru.
Diafană pari în camera în care dormiţi, iar el paralel cu tine atât de opac. Rigid, o santinelă cu picioare, care te doboară la pământ, dur. Nu vrei să te gândeşti la ceea ce se întâmplă dar, cum totul se derulează atât de haotic în faţa ochilor. Simţi că te pierzi în neant. Te înghite, te îmbrăţişează, odată ce a conştientizat că şi el cade odată cu tine. Un singur corp, vă contopiţi pe covorul pal, iar fiecare amintire începe a se desprinde de voi şi a ieşi pe geamul deschis. În jungla oraşului se dăposteşte, caută un loc unde poate să îşi tragă răsuflarea, dar nu putea, căci atâta lume aproape că o calcă în picioare, brutal. Nesigură se înalţă spre cer, îşi deschide braţele şi spre infinitul albastru zboară. Însă cosmosul nu o acceptă şi o aruncă înapoi pe pământ. Nesigură şi speriată fantasma amintirilor voastre se întoarce pe acelaşi drum de unde a plecat. Vă surprinde în braţe, atât de apropiaţi şi zâmbeşte fericită, căci credea că v-a pierdut pentru totdeauna. În momentele cele mai sălbatice, vă pierdeţi raţiunea, iar metamorfoza exigentă vă conferă forme necunoscute. Fără a ne lăsa să observăm ceea ce este cel mai important, iubirea.
Lucrarea nu are un titlu anume. Este doar amalgamul de idei care mi-au strafulgerat mintea si sufletul.
______________________________________
Viaţa este pericolul pe care mi-l asum. Căci cu fiecare zi care trece privesc îndelung noaptea felinarele şi mă întreb ce are să mă aştepte dacă am să sparg becul care luminează cărarea trecătorilo. Un om ca mine care încă nu s-a hotărât încă asupra viitorului său, care încă se pierde printre rândurile din cărţi şi se holbează faşcinat la animaţiile care joacă pe ecranul aparatului numit televizor. Nu are cum să înţeleagă drumul pe care ceilalţi îl au, căci au scopul în palme, iar voinţa în suflet. Bani pe care îi primesc nu sunt ai mei, sunt a celor de sus, privesc asupra-mi, dar nu sunt atât de departe, însă nu reuşesc să mă ajungă. Căci nimeni nu se ridică la nivelul meu şi tin să îi pierd din priviri când îmi întorc capul în spate. Nu plâng, sunt puternic, nu fur, fiindcă avutul nu îmi lipseşte. Am la mine mereu replici geniale care să mă scoată din orice, iar cei din jur tot ce pot face e să mă privească în ochi. Alerg cu zâmbetul pe buze inconştient de faptul că la colţ dezastrul mă aşteaptă. Decăderea se instalează treptat şi mă dezintegrează încetul cu încetul. Să dau vina pe ai mei, pe prieteni, pe mentori, pe cunoscuţi, pe lume? Dar pe mine? Când am întors capul nu am sesizat că ceilalţi erau cu doi paşi înaintea trupului meu inert, stagnat. Replicile au adus doar ură şi ginion, am fost etichetat deja oaia neagră. Iar ei nu mai au ce să îmi mai facă, banii lor nu pot să mă scoată din noroiul acesta şi indiferent câte haine schimb, mă simt la fel de mizerabil ca prima oară.Constat că nu pot să ies din acest infern, căci nici ce scrie pe panoul mic luminat de la poartă nu pot citi, iar marionetele animate nu îmi întind mereu mâinile, îmi alină doar durerea pentru o durată scurtă.
În genunghi pic şi văd cu ochii cum totul este înghiţit în haos, echilibru s-a destrămat. Şi totuşi zâmbetul îmi reapare pe buze, sub bretonul care rebel îmi pică pe ochii ce privesc spre sol. Ah da! Viaţa... viaţa este un pericol pe care mi-l asum cu drag.
Pustiul ni-l alegem cu prorpiul nostru destin, în mână odată cu el păşim afară din lăcaş. Întunecată zarea pentru noi mereu a fost, cât sub acoperişul sfânt, al străvechilor amintiri plăpânde am zăcut. Lud ne prezentăm în lume şi crudul adevăr ne bate, ne biciuieşte nemilors. Apoi cu lacrimi în ochii ne trezim din somnul amorţelii, căci în zadar ne ridicăm, ne complace starea de angoasă şi agonizantă în care ne găsim. Surâdem pe faţă şi isteric hohotim pe la spate, căci viaţa e crudă, dar suntem prea orbi să mărturisim cât de prejos am ajuns. Stăm şi nu facem nimic. De milă să ne poarte necunoscutul infinit, căci vidul ne înghite de mult cu prisos. Din nou la poarta noastră se aştern flori de primăvară, vântul alină durerea dezgheţării naturii cândva adormite. Noi tot închişi afară, deschişi pe dinăuntru şi nu ne dăm seama cât de rău am decăzut, ne complace viaţa efemeră, în care nimic nu am realizat. Viaţa este crudă, noi orbi vom rămâne mereu, căci nici prezentul al trăi cugetat nu reuşim, iar viitorul se îneacă în pustiu...
Am aflat când mi-am deschis inima că atunci când priveşti fie cu ochii deschişi sau închişi, iubirea nu mereu se va adăposti în lăcaşul acesta. Şi că indiferent cât ai sta descoperit într-o noapte de vară cu cer instelat. Tot îţi va fi frig, iar trupul necontrolat va vibra precum o melancolică şi fremătătoare rândunică. Care lasă în urmă cuibul din cauza toamnei timpurii.
Am aflat că din măruntele lucruri pe care un om le înfăptuieşte, iasă scântei. Mocnesc în străfundul cel mai întunecat al sufletului. Trezind bestia care va sfâşia orice îi stă în cale. Iar indiferent de câte ori îţi vei cere scuze, greşelile nu se mai pot număra pe degete. Nu fiindcă este imposibil, însă fiindcă cei din jur vor doar să arunce vina pe a ta fiinţă. Iar tu, ca deobicei eşti prins în fapt când săvărşeşti un gând pe care nu îl deţi.
Am aflat că sentimentele sunt schimbătoare, precum anotimpurile. Dar un singur lucru va rămâne neschimbat – amintirile. Ele încă împodobesc peisajul ce nu îl mai recunoaştem odată cu trecerea timpului. Ah! Da, timpul care ne leagănă într-un balansuar din paie şi mătase. Am vrea cu patos să îl oprim, dar nu puteam. Trebuie să mergem mai departe.
Am aflat că există multe lacrimi care sunt vărsate la fel ca şi multe zâmbete care sunt arătate. Aş vrea să înţeleg sensul vieţii, dar nu pot, căci iubesc ceva care mă lasă să mă bucur de fiecare etapă din firul acesta lung. Iar din pricina aceasta doresc ca totul se se întâmple şi să nu treacă pe lângă mine, fără să mă însemneze.
Am aflat că viaţa suntem chiar noi, astfel că datoria noastră este de a traversa în lung şi lat acest infinit cu sfârşit, până când povestea va avea un final fericit.
O fiinţă a nimănui. Un suflet pierdut. O plăsmuire a unei minţi morboase. Renăştea în durere şi chin din cenuşa unui trecut lugubru. Un phoenix decăzut, un înger de foc negru. În lanţuri nevăzute, erau întemniţate singurele şanse. Instinctul nu putea nimeni să il ucidă, dar trist, avea să moară. Tăcut, sumbru, punctual. Cutreera în văi nefaste cu gândul mai iute ca lumina, a descoperi fântăna de unde izvorăşte nenorocirea. A găsit-o într-un final, lângă ea a picat, cu buzele-i tremurânde. Suspinuri animalice, născând răzvrătiri sentimentale dinamice. Plângea în hohote şi se lovea în cap. Trăgea de păr, să-l rupă. Voia atât de tare să dispară, nu îi plăcea chinul la care era supusă. Căci niciodată nu va înţelege greşeala pe care a făcut-o. Se ştie nevinovată, dar lumea e crudă. În neant a fost aruncată, să putrezească treptat. Şi sparge ce a mai rămas, din lucrurile bune. Cioburi mari şi ascuţite, lucind în genune. Îl ia pe cel mai cristalin şi-n vena de la gât îl înfige. Iar sângele se varsă, precum o cascadă măiastră. Pământul se preschimbă într-o baltă nevinovată. În sânge propriu se scaldă, un înger preschimbat în fată. Şi demon meşteşugărit, de un popor răzvrătit greşit.
Alone in the dark, where the nocturnal creatures govern, you sing a dying song. Loathing not to open those eyes, you start complaining in an undertone. By knowing no one will hear the painful sounds of your soul, you stop and listen to the forests whispers.
They become more pronounced, your ears can't hold anymore the terrifying voices. You jerk out from the shelter scared, looking when right, when left, to see there is no escape from the entities.
Running în circle with no pause, the pain soon crosses your feet and with one blow of the wind, you fall down in the mud. Shivering, scared you know there is no hope. Your life is doomed to dance în the dark.
All the people from outside laugh and have fun. The party is just at the beginning, but the birthday girl is showing no sign. Her mother looks wrathful. Hoping that the daughter she raised with love and precaution, will show up and not emberres her in front of the guests. But the girl escapes from this carnival of chaos, set up by that witch. And now she’s heading to her room, the only place that can be called sanctuary. With her heart beating like a bomb, with the knees on the cold hone, she’s creeping through the big hall. The sun burns her face with the bright rays, but that is not an obstacle. Her desire to know the meaning of the thoughts that lately crossed her mind is ablazed by that girl. Standing in front of the door, the skein of saliva is hard to swallow. But she must enter the room, she must see that beautiful face. Her breath is getting heavy and the glow in her blue eyes won’t fade away. Once she stepped in, the other girl places her magical gaze upon her - green as the nature and deep as the ocean, those eyes seemed . The birthday girl feels drained of energy. Almost falling down on the floor. Her friend approach and with a tender gesture, she brushes the other girls cheek. Not knowing this feeling and being still confused, she kisses the one in front of her. Words start running through her mind like the waves of a restless ocean. Hoping that all of this has a meaning.
Nu are un fir logic, ca sa spun asa, initial am facut aceasta lucrare ca sa imi revin, fiindca parca nu mai puteam scrie. Iar la inceput voiam sa scriu ceva erotic, dar m-am redus la asta, fiindca asa cum am mai spus nu are o idee fixa. Si nici titlul.
În pădurea deasă rătăcea, alergând, înfrigurată, îmbrăţişându-se cu foc. Îi îngheţaseră degetele de la picioare, odată cu genunghii. Rochiţa albă, subţire care o încadra lăsa frigul să o mângâie pe stratul de piele. Îşi simţea părul cum se ridică şi tot muşcându-şi buza inferioară ca să o umezească, se îndrepta spre un loc necunoscut. Din când în când, unde brazii se mai răreau câtuşi de puţinul, se vedea un drum subţire care dispărea în adâncul ceţei. Strigă cât putu, însă în zadar. Avea nevoie de ajutor, fusese proastă că se îndepărtase de grupul de oameni cu care petrecea. Gândul la sala de bal a hotelului îi încălzea mintea, dar nimic mai mult. Trebuia să găsească cât mai curând un adăpost, urma să ningă. Iar noaptea se părea că îşi revărsa mantia asupra naturii.
Nici acum nu îi venea să creadă, plecase supărată din locul cel mai sigur, avântându-se în pădure, în căutarea liniştii. Iar acum avea să sfărşească ori îngheţată ori mâncată de animale sălbatice. Încerca din răsputeri să nu lasă lacrimile să-i cotropească chipul îmbujorat. Era o femeia în toată firea, nu putea să plângă. Era descurcăreaţă, trebuia să înainteze fără frică. Însă formele sinistre care luau naştere din rărunchiul vegetaţiei o deznădăjduiau, o făceau să tremure şi să mărească pasul. Se panicase si mai tare cand sunetele venite din partea animalelor nocturne se împregnaseră în cadrul tăcut al naturii. Ajungând să alerge precum o nebună, lăsându-se lovită de fiecare crenguţă care o întâmpina, iar picioarele începeau să o usture de la pietrele pe care nu le evita sub nici o formă. Inima iî bătea zgomotos, parcă vrând să iasă din piept. Sânge îi străbătea frenetic venele, parcă otrăvit. Ochii nici nu mai putau distinge lucrurile din jur. Se simţea ameţită, aerul rece îi afecta plămânii, gâtul i se uscase şi într-un final picase jos. Odată ce contactul dintre trupu-i calduţ şi pământul rece, lacrimile începură a se răsfrânge haotic pe obraji, picând în şiruri lungi şi fierbinţi pe iarba măruntă. Se ridică cu greu şi îşi sprijini chipul în palme, lăsând suspinele să se reverse printre buzele-i crăpate.
Îşi îmbrăţişă talia, dând uşor din cap, ca să scape de gândurile rele, ce îi bântuiau subconştientul. Se temea, era singur şi înfrigurată. Nu era nimeni ca să o scoată din încurcătura aceasta. Nu trebuia să fugă, nu trebuia să-l lase pe Daren să o rănească, ştia că era un nimeni, un casanova iraţional care şi aşa avea să piardă totul. Ura când îl vedea lăudându-se cu toate reportajele sale, cu toate informaţiile pe care le găsea. Ştia că e mai bună decât el, ştia că fusese proastă şi se lăsase în braţele sale exact când nu trebuia. Avusese încredere în el, iar acum plătea pentru această greşeală.
Începu a plânge şi mai rău. Avea nevoie de sprijin, astfel că îndreptându-se de cel mai apropiat brad, îşi lăsă greutatea şi povara asupra sa. Se prelinsă, încercând din greu să stăpânească căldura insuportabilă din inimă. Blestemă aceste trei zile în care petrecuse timp cu prietenii şi colegii ei de muncă, dacă stătea acasă nu avea să ajungă aici. Niciodată nu îi plăcuse de şeful ei sau de restul oamenilor de la redacţie. Cu toţii erau prefăcuţi. De aceea prefera să stea cât mai departe de oraş. Dar natura o calma, o făcea să se simtă mai bine, însă în această seară se părea că stelele nu aveau să mai strălucească, iar calmul a fost înlăturat de nori aducători de zăpadă.
Cristalele de gheaţă, firave, dansau în jurul ei. Privea cu ochii uşor îndredeschişi. Tremura din toate îcheieturile, iar aerul cald care se strecura printre dinţi se transforma în aburi. Degeaba îşi freca braţele cu palmele, era incapabilă să mai simtă căldura ori răceala. Capul îi bubuia, trupul îi amorţea treptat, iar pleoapele doreau cu nesăţ a se închide, purtând-o pe meleaguri îndepărtate. Nu trebuia să adormă şi totuşi dacă avea să moară, preferea ca totul să se destrame lent, fără durere.
Fulgi o acoperiseră precum o pătură, îmbrăţişând-o suav. Degeaba încerca să deschidă ochii, căci lacrimile îi îngheţaseră de mult, iar visul îi cânta dulce la ureche.
Idee este urmatoarea, am decis sa editez postul anterior, fiindca nu stiu sigur cand am sa aduc nexturile la one-shot si l-am inlocuit cu o creatie scurta in engleza. Sunt inca pe la inceput cu scrisul povestilor in engleza, asa ca daca cineva sesizeaza greseli, poate sa imi spuna. Criticile sunt bine venite, atata timp cat sunt oferite cu bun simt. <3 Si da, creatiile in engleza le mai am pe blogul de pe tumblr. Fandom:Frozen Pairing:Anna x Kristoff AN:i just love this pairing, they are so adorable together. *heart-beat*
Kiss me
The door was opened and a sweetish perfume waft through the air and captured the blond man’s attention. It was irresistible, so he followed the scent that guided him to the princess room. Were he found her dipping in a warm atmosphere, looking through the window, admiring the landscapes. With little steps, he managed to approach her in silence and when their body’s almost touched, he wrapped her palm in his palm.
"Kristoff!" she gasped surprised by his advent. "When did you…" But Anna didn’t manage to finish the sentence, because Kristoff interrupted her by saying:
"Your beautiful and so seductive! When i was in the hall, your sweet perfume bewitched my senses and now, staying in front of you, my desire to kiss those soft lips of yours is killing me."
His eyes were glowing powerful, full of wish and hope that Anna will let him kiss her.
"Oh, Kristoff, your so cute!" She reached his ear and wisperes heavy: „as you wish my lover”.
Like with longing, he embraced that slim body of hers and softly, Kristoff brushed his lips over Anna’s, till he couldn’t resist and kissed her deep and ardent.
Saptamana trecuta am vizionat si Frozen si ROG si atat de mult mi-au placut. Si deja sunt indragostita de cuplul Jelsa. Sunt asa de kawaii impreuna, incat nu m-am putut abtine sa nu scriu ceva despre ei. <3 Ps. creatiile in engleza se mai gasesc si pe un blog de al meu de pe tumblr, asta o spun fiindca nu vreau sa se inteleaga ca am plagiat sau chestii de genul. Fandom:Frozen & Rise of Guardians Pairing:Elsa x Jack Frost AN:the are so beautiful together. I love Elsa and Jack so much.
You are the one for me.
It was a wintry night in Arendelle, but the stars were scattered on the sky like fireflies. And it was peace and silence over the land, only the castle housed a noisy party that took place in the ballroom. There was music, there was joy and every person had a smile on their face. The queen and the princess looked astonishing in their dresses, smiling and greeting the guests that entered the castle. As always, Elsa’s character radiated powerful and full of charm, letting all the men look at her lost and enchanted. She smiled confident, but sad in the same time.
“ Elsa, Elsa!” Anna shouted excited when one of their closest friends arrived. “It’s Santa, Tooth fairy, Sandy and the Easter Bunny! Wee~”
Elsa laughed at her sisters reaction, but she was also happy for their arrival.
“Oh, Elsa! I can see you have beautiful teeth as always.”
“Tooth fairy, get your fingers out of the queen’s mouth! Santa murmured slightly irritated, but in the end he smiled and grabbed the blonde girl in a tight hug. I am so happy to see you my darling. All of us”, he added. “Glad to be at this party.”
“Anna, do you still want me to tell you my crazy adventures during Easter?”
“Yes please, bunny!”
She looked upon all of them entering the ballroom with a big and sincere smile. Elsa was happy, but still, that special someone for her didn’t come. It was in vain to look after him. Elsa knew about his playful character and was sure he’ll not appear. And so, she took a few steps to the balcony where she could talk to the moon and stars.
A warm sigh left her mouth and she raised her eyes at the glowing stars hoping that her wish will come true. She turned around, looked at Anna and Kristoff dacing and embracing each other with care and love. “I want to be like that too…” she said and an answer immediately came.
“Why do you think you are not like them?” a cold whisper touched her ear, making her cheeks turn red as fire.
“Jack!” Oh, that name, it was so mystical and mysterious. That made Elsa pant and melt.
“Easy sweetheart, you can fall, let me help you.”
“Don’t sweetheart me, Jack! And as you can see I can handle this situation.” Elsa pulled herself back together and looked in his eyes.
Jack smirked amused and also impressed by her steady personality. But he knew that she could easily blow his mind. In that night, she shone even more powerful then the moon, and that icy-transparent dress with blue reflections, made his heart race. He couldn’t resist and started watching every move she made, admiring that slim body, that glossy skin and those red lips that kind of allured his thoughts.
“Elsa, you are very beautiful. Can i… can I approach you?”
“No, what?! No! Jack wait, I said no!” Even if the queen ordered, Jack didn’t stop. He wanted so badly to feel her body near his, to touch those lips with his fingers. To undress her shoulders and kiss them tender. And when he was standing in front of her, Elsa let her eyes down. She was embarrassed and couldn’t watch him directly in the eyes. Taking that chance in consideration, Jack Frost stroked her blonde hair, then her red cheek, till he reached her lips, where he drew a heart shape on both of them. Elsa raised her face at him. “Jack…” she whispered trembling.
“Never think you don’t have someone special for you. As for me, you are the queen of my heart.” And in that moment Frost captured her lips in a sweet and profound kiss, letting his body discover hers. And with each touch of hers on his neck, back, his heart pounded wildly and ferocious.
They were made one for each other.
Padfoot - asta e doua oara cand iti multumesc. Apreciez enorm de mult comentariul tau m-a ajutat mult, am si corectat ultima lucrare. Am sa o corectez si pe prima. Danke! *hug* Si am sa tin cont de ce ai spus. <3 Si da, mi-am dat seama inca de cand am scris lucrarile ca am grabit totul, nu imi sta in fire, dar parca as fi altcineva cand scriu in engleza. De aceea abia astept sa ma obisnuiesc ca sa pot scrie cum scriu eu, normal. XD
Urmatoarea lucrare, de asemenea este in engleza si sper sa aiba un fir logic mai bun. Dar nu prea cred... Daca cineva sesizeaza greseli poate sa mi le spuna, mi-ar face placere sa le stiu, fiindca doresc sa imi imbunatatesc stilul de a scrie in aceasta limba. ^^Lucrarea de asemenea se mai gaseste pe un tumblr de al meu. Fandom:Frozen & Rise of Guardians Pairing:Elsa x Jack Frost
See me, hear me, touch me.
“When i was a child, during night time my fears turned into nightmares. Crawling under the bed, climbing the walls, dancind in the moon light and fading in the shadow. I would always run to my parent's room for comfort. But one night, when the rain poured brutally over the land, i knew that there was no escape for me. Mom and dad were visiting a distant kingdom for negotiations, and Anna was deeply asleep. Even thought i was holding the blanket over my head, i still felt the shadows surrounding me. My heart was pounding madly and my whole body was trembling terrible. I was so afraid that my power was going to take control of my soul for protection and would freeze the room or even the entire castle. Oh, where was God when i needed him the most? I prayed with tears rolling over my cheeks just for receiving a sign from Heaven.
And when the tunder striked, i screamed and jerked from the bed, running wildly towards
the hallway. A lot of uneasy emotions found shelter in my heart, and i couldn't find a way to hide. I felt like being trapped in a nightmare, but it was real. I turned the corner just to slip and then to cry even more. But in the end i’ve managed to cuddle myself and sank my face in my arms. I was so afraid... couldn't think lucidly.
“Someone...”. I said breathlessly. And again there was no answer. “Why? Please…”
“You are safe, please don’t cry anymore.” It was a warm voice, of a boy that fondly embraced me. “I’am here, shh… The shadows are gone, Elsa.” I was save in his arms. I saw his face, it was white and glossy, cold but smooth as silk. And those blue eyes, full of gentleness. I felt like my fears disappeared.”
“You know, Jack, I still can see you and still can hear you. But I’m so glad that I can still feel you. I love you so much!” Elsa smiled, while her cheeks turned red.
Jack also smiled happy and came across her and gave her a kiss on the ear, whispering in the same time his love for her.
Once upon a dream, m-a inspirat sa scriu asta. Lana Del Ray este cu adevarat o cantareata minunata..
Aievea
Mistuitor mi se revarsă în străfundul cel mai întunecat al minţii mele, amintirile care te încadrează într-un dans atât de lent şi totuşi, atât de ameţitor. Mă las purtată cu privirea de paşii tăi, încălţaţi în ritmuri repetate, care te poartă pe valurile unui ocean melancolic. Iar văpaia de căldură care păleşte odată cu apusul, mă face să-mi imaginez cum şed într-un fotoliu, împodobită în straie simple, atingând cu vărfurile degetelor nisipul auriu care pare să se afle într-o continuă scufundare în apa călâie şi spuma leneşe ,ce se izbeşte de stâncile din apropiere şi pielea-mi uscată. Mă umezeşte şi mă înmoaie, ca un strop să pic în ale tale palme şi să fiu ridicată la cer, din dragul pe care îl porţi pentru neantul albastru de deasupra muritorilor. Mă legăn şi mă preling printre unghiile tale scurte şi mă împrăştii pe pământul înverzit prin alocuri. Tu calci, iar eu suspin, dar într-un final aievea totul se derulează ca într-un film, ce are să se rupă la sfărşitul primului început. Să fiu cea care îţi sărută obrajii albi, genele lăsate odată cu pleoapele într-un cadru obscur, luminat slab de licuricii care asistă la acest prelung dor care se pare că din nou m-a cuprins în vis.
Acest one-shot il mai am postat pe blog si pe wattpad, asta in caz ca da cineva de el si se mira cum de e aici. Oricum, asa cum am mai spus majoritatea lucrarilor le postez pe mai multe site-uri... Enjoy!
Sus in cer
„Limita pe care o vei întâmpina în viaţă, să fie conturul boltei cereşti. Iar când te vei pierde pe drumul vieţii priveşte infinitul albastru. Iar atunci când norii îl întunecă sau noaptea îl acoperă, tu închide ochii şi imaginează-ţi o fereastră deschisă pe unde iese lumina caldă care te va îmbrăţişa. Astfel că, eu, am să vin să îţi alin durerea.”
Mişcările line, clare, acompaniate de vibraţiile frenetice ale inimi, încadrau chipul şi trupul plin de candoare al fetei. Care mai mereu îşi ţinea părul roşcat prins într-o coadă, iar bucla mare care se forma din firele de păr, îi alunecau cu fiecare contracţie a muşchilor spatelui. Era precum o lebădă şi îi plăcea să se scufunde în apusul care pătrundea prin peretele de termopan al sălii de balet. Celelalte fete o priveau în tăcere, unele cu ochii plini de admiraţie, altele cu ochii plini de invidie, iar profesoara sprijinită de perete, încerca să-şi ţină echilibrul, căci frumuseţea pe care o emana eleva, o moleşea. Se mai adunaseră şi alte tinere şi tineri dansatori la uşă, muzica şi dansul ei îi fermecase, aruncase o vrajă nestemată peste întreaga clădire. În sinea ei cânta, dar îi era prea ruşine să-şi dea drumul voci, însă ştia că reuşise să îi adune pe toţi. Strigătul sufletului răsuna până în înaltul cerului care acum se aprindea şi mocnea în văpăile pasiunii cu care ea apăsa pe atmosfera, odată liniştită. Paşii o purtau şi mai mult spre un loc magic, undeva unde ştia că nu avea să ajungă atât de uşor, dar spera în continuare că are să atingă acel lăcaş promis. Genele lungi, negre, îi conturau privirea pătrunzătoare, căpruie cu reflexii aurii. Precum săgeţile străpungea şi cea mai întunecată inimă, eliberând sufletul de strânsoarea în care a fost prins. Voia să răsfoaie paginile vieţii, să descopere mişterele omenirii, iar prin balet simţea că are o şeansă, putea cu uşurinţă să-şi transpună năzuinţele prin această artă mistică, făurită de zei. Devenise una cu melodia, una cu dansul şi aştepta încântată sfărşitul, căci atunci se putea bucura de zâmbetele celor din jur.
Îşi scutură capul, părul răsucindu-se în făşii de foc şi îi privi pe cei din spate şi de la uşă. O linişte mormântală se strecură rapid, lăsând-o fără respiraţie, picăturile de transpiraţie precum boabele de struguri îi pătară pielea curată. Imediat răspunsul celorlalţi veni, înseninându-i chipul, căci aplauzele erau bine venite şi răsunau puternic, precum un ecou. Fu privită cu o admiraţie covârşitoare care parcă o aducea la pământ, zâmbi fericită, iar după câteva replici cu colegele se îmbrăcă şi fugi rapid pe uşa sălii. Aerul uşor rece o întâmpină şi pe parcursul drumului o plăsmui pentru a o trezi, căci fiecare pas apăsat pe care îl tapeta pe pământ o scufundau într-o amorţeală necunoscută. Trebuia să îşi revină şi să îşi deschidă ochii minţii şi să pătrundă foile sufletului, căci trebuia să se întâlnească cu el.
Oraşul era ca întotdeauna aglomerat, oamenii străbăteau abstract fiecare drum, însă ea cu o simplitate măruntă şi migăloasă urca scările infinitului, privind bolta cerească care devenea din ce în ce mai luminoasă. Şi în sfărşit după căutările singuratice, găsise fereastra deschisă. Lăsă geanta să i se prelingă pe degete în jos, se descălţă fugitiv, aruncând opincile pe nisipul cald şi se avântă desculţă în apa mării, lăsând electrizantele impulsuri să îi provoace un tremur scurt. Cu zâmbetul pe buze mearsă până când îşi simţi rochiţa albă pipăind apa, se opri, mai privi odată apusul şi închisă ochii, deschizându-şi buzele strigând cât de mult o ţinură plămânii.
- Să-mi fie limita cerul, fereastra am să o găsesc şi am să te îmbrăţişez, fiindcă mereu vom fi împreună, dragul meu iubit! Te iubesc şi vreau să ştii că am reuşit. Încă nu pot atinge genunele sfânt, precum ai făcut-o tu, dar voi aştepta, bucurându-mă de fiecare clipă, cu amintirile în palme şi cu gândul la viitorul şi noua viaţă.
Adierea vântului de primăvară îi cuprinsă părul ca într-o strângere puternică. Se simţi parcă atinsă de palma cuiva şi zâmbi sfioasă, aidoma ca prima dată când îl cunoscuse şi ştia că el era acolo, în sufletul ei şi prezent în fiecare etapă a vieţii. Voia să-l strângă în braţe, astfel că îşi lăsă imaginaţia să-i joace feste, dar cum focul mocnea în ea, îl simţi atât de aproape, topindu-se în ale sale palme. Parcă respiraţia sa îi şuera la ureche şi şoaptele pline de amor îi încântau din nou inima.
Îşi muşcă buza inferioară, dând drumul amintirii să zburde liberă printre norii care aveau să o ducă sus în cer la el.
Este un one-shot dedicat unei persoane de pe un alt site [wattpad]. In rest, nu stiu ce sa mai spun, ma gandesc sa se mai regasesc greseli, am sa-l corectez mai in amanunt... putin mai incolo. ^^;
Himera in noapte
❝O vedeam cum stă pe televizor, privindu-mă intens, cu ochii ei de aur îmbibat în roşu. Dădea din coada de şarpe, lăsând cealălaltă creatură ataşată ei să-mi zâmbească cu ai să-i colţi înveninaţi, să sâsâie melodios, hipnotizându-mă. Eram prins în transă şi voiam să ştiu, să înţeleg, dar eram prea mic...❞
Mi-am lăsat ceaşca pe blatul mesei şi cu paşi mărunţi mă îndreptam spre geam, căci luna răsărise şi oraşul era luminat, aglomerat. Era o noapte prielnică pentru amândoi, draga mea. Şi am dat la o parte perdeaua sidefie, lăsând razele arginti ale crăiesei să mă scalde într-o răcoare morbidă. În casă se lăsase căldură şi mă gândeam dacă ţie îşi este bine pe o vreme ca aceasta. Aşteptam să te zăresc în neantul realităţii, să văd cum răsari de nicăieri şi să te avânţi în pânzele vântului, să te laşi purtată de instincte şi să te arunci înapoi la mine în braţe.
Un zâmbet inocent îmi pictase chipul şi ochii îmi erau flămânzi după forma ta aparte, neumană, căci simţeam cum inima mi se frânge când nu erai lângă mine. Mă cuprinsese teama, căci erai o pradă uşoară pentru lumea periculoasă de afară. Erai mult prea sensibilă, înfăţişarea ta fioroasă stârnşte doar curiozitate şi interes. Însă m-am resemnat la gândul că vei veni acasă fără nici o zgârietură. Am stins lumina şi am pătruns în dormitor, aşteptând în obscuritate.
M-a trezit parfumul tău de liliac, însă mi-am lăsat simţurile să fie răsfăţate de ale tale atingeri atât de aspre. Fiecare atingere a trupului tău cu al meu pe sub aşternutul de mătase, devenea din ce în ce mai frenetică şi mai ademenitoare. M-am întors cu privirea spre tine, iar ochii tăi străluceau ca prima dată când te-am cunoscut. La fel de aurii, la fel de adânc îmbibaţii în reflexii roşiatice. Eram hipnotizat pentru a mia oară în viaţa mea de frumuseţea ta stranie şi demonică. Trupul tău prinsese formă umană, dar gesturile se ghidau tot după legile naturii. Te-ai agăţat de tricoul meu, strângând materialul între degete şi ţi-ai afundat chipul în pieptul meu. Ţi-am sărutat părul roşcat şi ţi-am mângâiat spatele, lăsându-mă purtat de valul somnului.
Te-am visat din nou, cum în noapte te metamorfozai, într-o prea frumoasă prinţesă a lumii de dincolo de magic, pătrunzând într-o pură şi abstractă ştiinţă străveche. Dansai lin un vals, zâmbind şi chicotind spre mine. Cu braţele-ţi subţiri ,dar puternice m-ai cuprins şi m-ai îngenunchiat. Buzele-ţi roşii s-au frecat de ale mele şi s-au unit într-un sărut apăsat şi dulce. Simţeam că nu mai am aer, dar ştiam că rău nu aveai să-mi faci, draga mea himeră a nopţii, căci pe vecie vei rămâne alături de viaţa mea simplă, de care te-ai ataşat încă din copilărie.
❝Dimineaţa aceea îl marcase pe viaţă. O siluetă întunecată, prin care nu bătea nici o rază de lumină, şedea privindu-l prelung când visa profund. Un fior îl străbătuse, simţind cum parcă nu mai poate inspira aer. Corpul parcă îi înlemnise, inima bătându-i puternic. Şi-a muşcat buza şi a reuşit să îşi readucă la viaţă simţurile şi într-un ritm alert s-a propulsat spre podea. Privind în continuu conturul acela profund şi abisal cum sorbea parcă cu patos lumina, ce dintr-o dată s-a prefăcut în întuneric. Iar hăul l-a înghiţit.❞
* * * *
Străzile erau la fel de aglomerate în marele New York, seara se lăsa treptat, vărsându-şi poveştile romantice şi plăsmuirile înspăimântătoare peste sufletele celor slabi de înger.
Cu toţi treceau pe lângă el şi nu îl băgau în seamă, alţi cu lehamite îi mai aruncau o monedă sau un dolar, poate din milă sau poate din obligaţie. Îi privea pe sub căciula zdrenţuită, ochii săi căprui povesteau un tragic destin al unui bărbat care cândva a avut totul, iar acum se pierde pe străzile unui vis care nu se v-a îndeplini niciodată. Speranţa se risipise, se strecurase printre degetele-i dezgolite. Vântul adia încet, dar era îndeajuns de rece să îngheţe orice inimă caldă, plină de sentimente.
Îi înjurase printre buze pe câţiva puştani care îi luaseră căruciorul pe care îl aruncaseră în stradă, maşina distrugându-l. Era singur, neajutorat, dar nu voia să recunoască, continua să fie un nesimţit, un vagabond cu năzuinţe care depăşeau bolta cerească. Ce, din când în când, îşi mai reamintea de vremurile vechi când căldura căminului îl adăposteau, iar braţele ei îl protejau. Însă lăsase de domeniul trecutului, voia să privească în viitor, voia să ajungă departe, căci era un om inteligent, dar fără condiţie materială. În el ceva creştea neîncetat, nu era sigur dacă un sentiment sau poate era durerea care încă mai pâlpâia. Voia să uite, voia să plece din locul acesta. Astfel că luându-şi sticla de vin de pe jos, se ridică şi se îndreptă spre nicăieri.
Băutura era singura sa alinare, un prieten de nădejde la greu. Atunci când era alungat de la fiecare uşă la care bătea, mai lua o gură din vin, era roşu, era bun, îl furase de la un tip. Însă atunci când viaţa îţi oferea dezastru, trebuia să îi urmez exemplu. Nu avea ruşine, îşi pierduse ruşinea faţă de sine sau faţă de ceilalţi. Acum era doar un bădăran de cerşetor care nu ştia nici măcar să mulţumească atunci când un copil îi oferea o bomboană. Îi plăcea să-l sperie, mârâind ca un animal sălbatic. Avea deja o reputaţie urâtă, chiar şi cei care îl cunoşteau se făceau că nu îl văd. Îşi pierduse încrederea în oameni şi acum căuta alinare indirect prin pustiu.
Afară era destul de rece, vântul începea să şuere melodic printre crengile încă neînflorite ale copacilor. Îşi croise drum printre ruinile unui cartier, unde des se dădeau lupte între mafie sau puştanii de liceu. Nu prea era nimeni, decât pe a locuri mai lătra un câine singuratic. Se mai vedea la îndepărtare un grup de oameni care se încălzeau la un foc care se năştea dintr-un butoi metalic. Însă atmosfera era destul de liniştită, iar acele zgomote venite de la împuşcături nu îl mai uimeau, se obişnuise cu locul acesta, ştia că era infect, unde colcăiau tot felul de „gândaci”.
Se refugie în aceiaşi casă părăsită ca şi în alte nopţi. Dădu la o parte zdreanţa care servea pe post de uşă şi pătrunsă într-o sufragerie. Totul era devastat, ştia că ultima dată lăsase puţină curăţenie, dar prea bine cum ştia, erau destui vagabonzi care veneau şi distrugeau orice în cale. Nu se mai sinchisi să ofeteze, iar cu paşi leneşi se îndreptă spre un scaun din lemn, aşezându-se şi privind spre crăpătura mare din tavan. Cerul era înstelat, luna strălucea frumos. Pentru câteva clipe îşi trasă sufletul, era obosit şi voia să se odihnească. Însă un gând îl măcina, cum de aici era liniştit şi uita de tot răul din lume? Niciodată nu părăsise sufrageria, iar acum o curiozitate intensă pusese stăpânire pe el. Se ridică şi începu să descopere casa, căci într-un fel sau altul inima îi bătea tare şi suspina cu fiecare lucru pe care îl întâmpina.
Cioburi, bucăţi de piatră, cărămidă, gloanţe. Pe toate călca cu dispreţ, dar expresia de pe faţa sa era plină de îngrijorare, se simţea de parcă ar retrăi o amintire din trecut. Şi fiind cuprins de frică, urcă scările şi deschisă uşa de la dormitor, unde de asemenea găsi un loc pustiu, dărăpănat, cu geamurile sparte şi vântul bătând puternic perdelele rupte. Respiraţia îi era accelerată, faţa transpirată, preligându-se pe barbă şi pe gât în jos. Înaintă când văzu un tablou ce încă stătea în picioare pe noptieră. Se aşeză pe salteaua patului, luă sfios rama şi ştearsă geamul pătrat care acoperea hârtia unde era întipărită o femeie atât de frumoasă, zâmbitoare şi fericită. O privi cu ochii aproape înlăcrimaţi, căci precum un fulger amintirea prinsă viaţă şi întorcându-şi chipul înspre geamuri îi văzu silueta opacă, dar parcă translucidă prin care razele de lumină pătrundeau parţial. Zâmbea şi îl privea intens cum dormea profund. Era o apariţie fantomatică, căci frumoasa sa soţie nu se putuse bucura de căsnicia lor foarte mult. Dezastrul se abătuse pe sufletl ei inocent, atunci când el se enervase, parcă luând foc şi o părăsise pentru două zile dintr-un motiv insimnificativ. Ca după să o găsească plină de sânge, împuşcată, întinsă pe jos printre cioburi şi praf.
Îşi amintise, era în propria casă, care cândva era lăcaşul lor sfânt şi liniştit, dar fusese un adevărat nenorocit. O adusese la pieire. O părăsise fiindcă fusese inconştient şi lăsase orgoliul să-l stăpânească. Putea să o protejeze, dar nu avea de unde să ştie că acest cartier avea să ajungă în halul acesta...
Lacrimile începură să i se rostogolească pe obraji în jos, o durere acută îl lovi, iar pieptul parcă îi zdrobească sufletul, strangulându-l. Începu să geamă, să supine şi se lăsă în pat, strângând cearşaful murdar, strigându-i numele ca un disperat, mărturisindu-i iubirea nespusă şi profundă pe care nu reuşise să i-o arate când încă mai trăia. Regreta, regreta din suflet, voia să schimbe totul, dar ştia că trecutul, trecut rămâne, iar viitorul se apropie cu fiecare prezent trecut de ora doisprezece.
„Te iubesc, Charls!” o şoaptă fusese aşternută la urechea lui, făcându-l să tresară şi să privească spre geamuri, unde din nou apariţia ei fantomatică se contura străveziu în lumina puternică a lunii.
- Dragostea mea... Ia-ia-iartă-mă, te rog! Lacrimile îi înăbuşiseră glasul, şi îşi afundase chipul în pătură, clenţănind din dinţi, căci durerea din piept era arzătoare. Iartă-mă! Strigă, iar ea îi zâmbi senin, apoi îi sărută fruntea, dispărând în neantul nopţii.
* * * *
- Vă mulţumesc, însă meritele nu îmi revin mie, ci soţiei mele, căci ea este adevărata mea inspiraţie. A fost muza care a stat la baza romanului şi mă bucur enorm de mult că va plăcut, înseamnă mult pentru mine dacă am reuşit să transmit ceva intens tuturor celor care au citi.
- Domnule Charls Dovski, soţia dumneavoastră trebuie să fie mândră, nu? Ce părere are despre roman?
- Este mândră de un singur lucru, acela fiind faptul că mi-am depăşit condiţia mizeră şi am început viaţa cu un capitol nou, care are să mă aducă pe un drum mult mai bun. Şi îi mulţumesc că mă păzeşte de sus, din ceruri.
Voi lua ultimele doua texte pe rand, pentru a sublinia si greselile de care am dat si, mai ales, pentru ca nu se aseamana chiar atat de tare in ceea ce priveste tematica. Asadar, "Himera in noapte"...
Ai amestecat la un moment dat timpurile verbale, un exemplu ar fi acesta "Mi-am lăsat ceaşca pe blatul mesei şi cu paşi mărunţi mă îndreptam spre geam" - Aici ar merge "m-am indreptat", pentru a avea continuitate textul.
"razele arginti" - argintii, e articulat.
"dacă ţie işi este bine" - îți.
"Fiecare atingere a trupului tău cu al meu pe sub aşternutul de mătase, devenea din ce în ce mai frenetică şi mai ademenitoare." - fara virgula intre subiect si predicat. Never ever.
"adânc îmbibaţii" - imbibati, caci aici nu e articulat.
"Buzele-ţi roşii s-au frecat de ale mele" - nu e o greseala, ci mai mult o preferinta personala: "frecat"-ul ala suna asa urat acolo >.<
Simpatic one-shot. Simplu, din punct de vedere al continutului, dar frumos din punct de vedere stilistic. Semi-erotic, semi-creepy, o introspectie interesanta si o conturare mult prea firava a unor personaje ce mi-au parut putin contradictorii. Cel putin instanta feminina, himera aceea care ba e sensibila si neajutorata, ba are o infatisare fioroasa. Apreciez totusi subtilitatea scrierii, faptul ca preferi sugestia in defavoarea unor descrieri directe si mai putin plasticizate ale scenelor dintre cei doi. Nu spune multe, dar e o lectura placuta.
Cat despre "Aparitie fantomatica", ai si aici ceva (mai multe) greseli care mi-au sarit in ochi:
"nici o rază de lumină" - nicio.
"Privind în continuu" - ori e "privind continuu", ori e "privind incontinuu".
"Cu toţi treceau pe lângă el şi nu îl băgau în seamă, alţi cu lehamite" - totii. altii.
"Îi privea pe sub căciula zdrenţuită, ochii săi căprui povesteau un tragic destin al unui bărbat care cândva a avut totul, iar acum se pierde pe străzile unui vis care nu se v-a îndeplini niciodată." - nu se va indeplini niciodata, pentru ca aici e viitorul, nu e "pe voi v-a". De asemenea, iar sunt amestecate timpurile verbale, cred ca cel mai bine ar fi sa pui "iar acum se pierdea", ca sa armonizezi totul.
"Nu prea era nimeni, decât pe a locuri mai lătra un câine singuratic." - In primul rand, e "alocuri". In al doilea rand, DOAR. Te rog. Doar, nu decat.
"Se refugie în aceiaşi casă părăsită" - aceeasi.
Na, aici e o chestie pe care am vazut-o atat de des incat am ajuns sa ma intreb daca e greseala cu adevarat. Am cautat niste conjugari de-ale verbelor, am mai intrebat pe cineva si am ajuns la concluzia ca poate e o varianta fie mai invechita, fie mai regionala sau populara, care in orice caz mie nu imi suna bine si anume in exemplele astea: "şi pătrunsă într-o sufragerie" (patrunse), "işi trasă sufletul" (trase), "urcă scările şi deschisă uşa de la dormitor" (deschise), "luă sfios rama şi ştearsă geamul" (sterse), "amintirea prinsă viaţă" (prinse). Din nou, nu am reusit sa gasesc undeva clar daca e bine sau nu, mi-a sunat mie doar mai nefiresc. Voi mai cauta.
"faţa transpirată, preligându-se pe barbă şi pe gât în jos" - reformuleaza cumva, altfel se intelege ca fata i s-a prelins, nu transpiratia.
"o durere acută îl lovi, iar pieptul parcă îi zdrobească sufletul" - parca ii zdrobi sufletul? Parca sta sa ii zdrobeasca sufletul?
"mă bucur enorm de mult că va plăcut" - v-a placut. Aici e varianta cu pronumele si nu viitorul.
Din punct de vedere al continutului, aceasta a doua lucrare mi-a placut mai mult, din moment ce chiar are o poveste si inca una asa sensibila si induiosatoare. Frumos modul in care ai redat atmosfera si decaderea aceea umana, desi nu am putut sa nu ma intreb cum a ajuns sa se gaureasca acoperisul casei in halul acela. Initial credeam ca va fi doar o simpla descriere a deznadejdii unui om care a pierdut totul atat la propriu, cat si la figurat, si care a ajuns pe strazi si atat. Dar m-ai surprins placut cu acel background story si cu ilustrarea motivelor care stau in spatele a ceea ce a devenit el acum. Cred ca ai reusit sa transmiti foarte bine sentimentele ce l-au cuprins pe bietul om si a fost o lectura placuta intr-un final. Iar fragmentul acela ce-mi pare ca un mic epilog... chiar mi-a adus zambetul pe buze. Mi-a placut cum ai sugerat ca acel act de iertare din partea sotiei i-a adus impacarea sufleteasca si la ajutat sa-si transforme suferinta in arta si in ceva productiv. In ciuda atmosferei generale cuprinse de tristete si deznadejde, ai reusit sa inchei intr-un ton optimist, plin de speranta chiar si te felicit pentru mesajul acela cum ca totul este, pana la urma, posibil.
Din pacate nu este corectat. Am sa incerc sa revin cat mai curand cu un edit. Lucrarea o mai am si pe un alt site.
______________________ Daca maine nu te mai gasesc
Privea păduricea prin geamul cristalin, iar razele solare se jucau în părul ei buclat. Vântul bătea puternic, şuerând chiar prin lemnul casei, dar calmul naturii o mira şi o făcea să ofteze. Se întreba cum de el nu putea să fie precum adâncul unei mări, care netulburată trecea peste cea mai nebună furtură, sau trunchii copacilor care în pofida vântului haostic, nu se clătinau. Îi trecu fulgerător uchipul său aspru, nebărbierit, şi îşi închisă ochii îndurerată. Îşi muşcă buza, căci lacrimile voiau să pice precum cascadele peste obraji roşii, să îi pătze gâtul şi bluza. Nu voia asta, nu voia ca părinţii ei să o vadă. Căsnicia ei era „perfectă”, îşi repeta acest cuvânt în subconştient şi chiar în vise, dar realitatea învingea mereu iluzia. Suspină, înghiţindu-şi saliva adunată în gură, rapid ştearsă lacrimile care picaseră şi îşi îmbrăţişă trupul căutând căldură, dar oare voia să fie singură? Voia să se cuprindă în felul acesta? Cel mai mult o durea că certurile se amplificau şi că el îi rezista. Se abţinea să o atingă atunci când simţea nevoia, apoi înjura şi blestema relaţia lor care se destrăma treptat. Îşi adusese aminte că într-o seară pusese paie pe foc, enervându-l...
Îşi lovi capul de geam, privind spre cărarea care se afunda în pădurice. Începu să reflecte intens asupra faptelor ei, dar continua să arunce vina pe bărbat. Inima o săgeta, voia să plângă mult şi bine, acum cât mai era singură. Uşa se deschisă, mama ei intră, iar ea imediat îi afişăun zâmbet fals femeii care îi dăduse viaţă. Se ridică de pe blatul geamului şi o îmbrăţişă pe femeia de cincizeci şi ceva de ani, o privi direct în ochi, dar îşi ascunsă durerea. Însă mama ei ştia că din nou se certase cu şotul şi că se refugiase pentru a zecea oară la casa părintească. Îi trasă o privire uşor tristă, dar şi mustrătoare. Fata îşi plecă privirea şi se îndepărtă de femeie, şoptindu-i că merge să se odihnească. Apusul se sfârşise şi era obosită.
Noaptea o legăna în braţele ei, visele o purtară spre un coşmar, ce o trezi din somn. Ceasul ticăia ora doisprezece, iar ea îşi odihni chipul pe genunghii îndoiţi, privind luna atât de intens, parcă cerându-i ajutor. Îşi mută privirea pe cearşaful alb şi îşi aminti de acea noapte specială, pentrecută cu el. Se lăsase purtată de ochii săi într-un bas, de braţele sale într-o lume mistică. Se simţise iubită, se simţise împlinită. Iar acum în obscuritate, singură îşi dăduse seama cât suferă după atingerea sa, după iubirea pe care i-o oferea, realizând că o mare parte din vină o are şi ea. Îl neglijase şi îl lăsase să se îndepărteze de ea.
Începu să plângă, chipul îl avea îndesat în pernă, suspinând puternic. În ea ardea o dorinţă nebună de al vedea, nici nu îi venea să creadă că se refugiase la casa părintească. Aici nu avea să găsească alinare sufletească, el era remediul pentru această durere. Fusese mult prea oarbă, lăsase vorbele celor din jur să îi întunece judecata. Soţul ei nu era un om rău, bârfele şi cuvintele otrăvite reuşiseră într-un final să ardă legătura lor strânsă şi totuşi, gândi ea, nu era prea târziu, era doar o ceartă ca oricare alta. Puteau să reuşească, puteau să treacă peste, simţea asta. Şi îşi pusese în gând ca a doua zi să meargă acasă şi să îşi ceară iertare, să-l cuprindă în braţe şi să-l sărute apăsat pe buze, mărturisindu-i iubirea nespus de mare pe care i-o purta.
Dimineaţa se părea că era la fel de răcoroasă ca ziua de ieri. Părinţii ei o priveau din uşă şi îi făcură cu mâna, urându-i succes. Ea le zâmbi sincer şi urcă în maşină, pornind motorul şi mergând pe cărarea pe care o admirase de atâţia ani. Era cărarea lor acum, căci o străbătuseră împreună până când ajunseseră la lumină, dându-şi seama că fiecare relaţie are coborâşurile şi suişurile lor. Nu era niciodată prea târziu să reia traseul şi să găsească acel loc unde îl numeau „acasă”.
Era emoționată, nu știa ce reacție avea să aibă. Lipsise două zile și era sigură că avea să o certe și poate din nou să nu o îmbrățișeze. Însă aici era vina ei, îl enerva des, iar el încerca doar să nu o rănească, abţinându-se. O iubea şi ea pe el.
Înghiţi saliva adunată în gură şi deschisă uşa de la apartament nesigură. Intră, se descălţă şi ezită să pătrundă în bucătărie. Fumul de ţigară era înţepător, dar nu mai spusă nimic, nu o deranja aşa de tare, se obişnuise cu el. Privi drept şi hotărâtă făcu un pas apoi încă ună, iar după alergă, împiedicându-se suspinând şi plângând, căci cel pe care îl iubea zăcea întins pe podea, fără suflu. Cu puţinele puteri reuşi să se târască la el. Îl privi din cap până în picioare şi inima parcă i se opri în loc, respiraţia i se tăiă, încercă să îşi revină şi într-un final îl cuprinsă în braţe plângând în hohote. Îl strigă pe nume, îl rugă să deschidă ochii, să le admire seninătatea. Îi părunci să vorbească, căci voia cu ardoare să-l facă să tacă, sărutându-l. Îi imploră inima săi bată, dar nici un răspuns nu sosi.
Bătu cu pumnul în podea şi prin suspune continuă să-l strige pe nume. Gâfâia şi gemea de durere, trupul îi amorţise peste al lui. Îl privea intens şi îl întreba cum murise, dacă îşi curmase viaţa, dacă era nefericit alături de ea. Îşi pusă capul pe pieptul său puternic, închizând ochii şi rugându-se La Dumnezeu.
Apartamentul era plin de oameni: vecini, poliţie, medici, chiar şi părinţii ei. Se cuibărise la braţele tatălui ei şi privea cum trupul neînsufleţit al iubirii sale era dus afară, la salvare. Închisă ochii, odinindu-şi fruntea pe obrazul tatălui ei, dar imediat fu trezită de către unul dintre poliţişti care îi înmănă un bileţel. Îl deschisă, citind conţinutul: „Te iubesc, să nu te îndoieşti de asta. Regret că ţi-am făcut inima să plângă, Leyla. Timpul meu s-a scurs şi acum te voi aştepta la casa noastră din ceruri.” Biletul pică printre degetele ei subţiri pe jos, lacrimile renăscură furtunos din ochi şi picând în genunghi ţipă de durere, căci parcă sufletul îi sângera. Regreta că nu îndreptase lucrurile de la început şi a trebuit ca abia acum să realizeze ceea ce greşise. Era mult prea târziu. Cea de-a doua zi nu îl mai prinsese pe Jonathan.
Copila o privea pe mama sa, care cu ochi sticloşi admira cerul de pe geamul din spatele ei. Îşi trasă nasul şi şi-l ştearsă cu degetul arătător, întorcându-şi capul spre bărbatul care se afla într-o comă profundă. Era soţul ei şi de mai bine de un an zăcea în pat, fără să mişte, iar doctorii considerau că dacă nu are să se trezească în curând, şansele la moarte sunt mari, plus totul fiind costisitor: aparatura, sala. Femeia îşi lovi chipul de palme şi începu să suspine, dând frâu cascadei de lacrimi care se prelingeau nu doar pe obraji-i rumeni, dar şi printre degete, dispărând în materialul fustei.
Fetiţa privea şi inima o înţeapă, un sentiment lua naştere - durerea. Se simţea părăsită, mama ei mereu încerca să o aline, însă eşua de fiecare dată. Copilul ţâşni din loc şi alergă cât putut de repede spre ieşirea din spital, avântându-se în arşiţa lui iunie, pierdându-se printre copacii mari şi înverziţi din grădina care se întândea până la o poartă, ce se deschidea la trotuarul şi strada care ducea spre îmbulzeala oraşului. Aici se simţea mai bine, dar atunci când întorcea capul şi vedea clădirea vopsită în alb, cu miile de geamuri şi draperi albastre, pur şi simplu i se făcea rău şi voia să plângă. Tatăl ei nu se trezea, îi era dor de el. I se părea că avea să o părăsească şi amintirea familiei avea să ardă în neantul obscur. Nu voia să-i dea drumul.
Privi în jur erau atâţia oameni bolnavi, însă cu toţii aveau un zâmbet pe buze, căci toţi cei dragi lor le erau alături. Copila îşi ştearsă ochii şi cu paşi mari se întoarsă înapoi în spital. Urcă scările şi căută sala tatălui ei cu ochii, până ce o găsi. Mama ei se mai liniştise. Se apropie de ea şi îi spusă:
- Nu aşa mami, tati nu vrea să te vadă plângând. Zâmbeşte căci se va trezi, trebuie doar să-l ţii de mână şi să-i reaminteşti că suntem lângă el. Femeia o privi tristă, afizând un rânjet duios şi îi urmări copilului fiecare mişcare. Fetiţa îi luă tatălui mâna în a sa, o strânsă şi o mângâie până când degetele bărbatului începură să prindă viaţă, să primească informaţia exterioară.
Mama copilei privi uimită şi emoţionată la gestul inocent care îi readusese soţul la viaţă. Îl cuprinsă imediat în braţe, gâfâind şi sugiţând, lăsând bucuria să îi inunde sufletul mohorât.
Nu e complet corectat... am să revin cu un edit în curând.
Lucrarea mai este postată şi pe un alt site.
_________________________________________________
Îngerii cad primi.
― Mereu vi târziu acasă, nici nu ştiu dacă să te mai sun, ai mereu celularul închis.
― Comentariile tale nu mă afectează femeie, fac ce vreau când vreau, nu îţi mai băga nasul în treburile mele.
― Aşa spui mereu, dar sunt îngrijorată, i-am sunat pe toţi colegii tăi de serviciu, dar erai de negăsit.
― Nu crezi că eşti paranoică?
Se certau din nou, iar ea asculta la fel de tristă ca întotdeauna ascunsă după uşă. Dar de data aceasta era sătulă de scandal, de viaţa aceasta atât de grea. Simţea cum inima îi era împovârată de o bilă de plumb, care apăsa atât de rău peste al ei suflet plăpând. Cu toţii îi spuseseră că este fată mare, are şaisprezece ani şi că nu mai trebuie să le de-a importanţă părinţilor. Că nu era mare lucru, că toţi au probleme, dar ea nu voia să le dea drumul. Dacă o făcea, ce importanţă mai aveau amintirile frumoase din copilărie sau tablourile de familie? Şi totuşi lacrimile erodaseră obrajii şi chipul ei cândva luminos. Nu mai era cine fusese în trecut şi totuşi esenţa ei încă ardea undeva în străfundul subconştientului, vrând să iasă şi să zboare spre cer, dar aripile îi fuseseră tăiate de mult.
Îşi croi drum spre a sa cameră, unde deobicei regăsea linişte şi pace, dar vocile părinţilor parcă străpungeau şi pereţii. Se săturase. Apucă delefonul din pat şi o sună pe cea mai bună prietenă a ei, dar nici un răspuns, apoi căută pe altcineva în agendă până când realiză că nimeni nu îi mai răspunde. Pusă pe masă mobilul şi privi pe geamul mare cerul roşiatic şi soarele care apunea atât de frumos. Atrasă de minunăţia naturii se apropie şi deschisă fereastra. Oraşul era la fel de aglomerat ca întotdeauna, plin de oameni care trec nepăsători unii pe lângă alţii, neglijând orice moment de căldură şi dragoste. Îşi simţi ochii înţepaţi de lacrimi şi inima începu să-i bată puternic.
Mama ei ţipa, tatăl ei la fel, prietenii o părăsiseră când avea nevoie cel mai mult de ei. Ce mai avea scump pe lumea asta? Nimic, se gândi şi se avântă spre neatul de afară, picând în gol şoptind printre buze iubirea nespusă faţă de toţi cei pe care îi considerase familie.
Înmormântarea adusese multe lacrimi în ochii celor care o cunoscuseră pe tânăra Eloise. Trist era că abia după ce o pierduseră, realizaseră cât de importantă fusese fata în viaţa lor. Îngerii mereu cad primi.