Franturi de suflet

M-am gandit ca parca scriu scurte povestioare mai iute decat ceva care sa depaseasca patru-cinci pagini. So here I am, facandu-le reclama prin toate modurile posibile si cerandu-va o parere. Nu cred ca au vreo limita de varsta (niciodata nu m-am priceput la a aprecia asta, eu mereu am citit orice mi-a cazut in mana... but it won't be porn-ish if you're wondering), vor fi de genuri diverse si accept cu cel mai mare drag orice fel de critica. That being said, ceva putin mai vechi dar drag mie:

Asta e ceva putin mai micut dar mult mai personal, un eseu pe tema „Cine sunt eu?" pe care l-am avut de facut pentru filosofie. Hope you'll like it ^-^
______________________________________________________                Mi s-a spus că e o cursă obligatorie, că suntem cu toții înscriși în ea încă de dinainte să ne naștem. Mi s-au explicat apoi regulile: înălțimea ideală a fiecărei sărituri, postura pe care trebuia să o adopt și felul în care aceasta avea să fie percepută de mulțimea curioasă. Printre indicații nu lipseau bineînțeles cele referitoare la finalitate, enunțându-se clar și concis atât felul în care mi-aș fi primit premiul în cazul în care aș fi câștigat, cât și felul în care mi-aș fi plecat capul supusă dacă aveam să fiu înfrântă. Am întrebat simplu „de ce?”, dar ecoul cuvintelor mele nu a primit niciun răspuns.
                Am ratat începutul cursei. Priveam cerul.
                Mă întrebaseră cine sunt eu. Cine sunt eu? De unde să știu eu așa ceva? Bulversată i-am privit întrebător. Ca și cum ar fi deținut cheia universului, mi-au împins înainte un formular. Înălțime, culoarea părului, vârsta, ocupația erau doar câteva dintre coloanele ce trebuiau a fi completate pe fișa anostă. Clar, punctat, concis. Complexitatea ființei umane rezumată la o serie de superficiale caracteristici.
                De ce simțim nevoia de a ne împărți în categorii atât de restrânse, de ce ne limităm singuri, agățându-ne câte o eticheta de mâneca ponosită a jachetei? De ce ne simțim în siguranță doar atunci când ne putem defini după niște criterii clar stabilite? De unde avem certitudinea că respectivele criterii sunt universale? În definitiv, brunetul meu e mai brunet ca al tău. Firea ta colerică e mai pronunțată decât a mea. Și îți pot garanta că încăpățânarea ta nu mi se aseamănă. Tot ce e considerat normal e, de fapt, relativ, pentru că realitatea mea nu coincide cu a ta. Ar fi o jignire însăși naturii noastre sa fim declarați la fel, și totuși uneori pare că ne luptăm din răsputeri să ne protejăm omogenitatea.
                Sunt mai mult decât suma caracteristicilor mele. Pur și simplu. Eu sunt.
                Pe asta și multe altele le-am spus în ziua aceea funcționarilor de la înscrieri. Le-am spus că sunt suma experiențelor mele și suma persoanelor pe care le-am cunoscut. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra mea într-un mod mai mult sau mai puțin pregnant. Fie că e vorba de răni, de firave zgârieturi, de urmele pline de regrete ale unui anonim ruj sau de praful pudrei mereu nepotrivite. Le-am spus că sunt amalgamul de idei ale unei minți zbuciumate, ca sunt buchetul de culori din sufletul unui copil. Alteori, le-am spus că sunt cel mai întunecat nor, că îmi uit mereu umbrela, deși sunt conștientă de iminența ploii.
                Mi-au răspuns că îmi vor da un alt formular. Viețile omenești sunt mereu mai puțin importante decât procedura.
 

 

Poate cand mi se vor termina textele vechi ma voi stradui si eu sa-mi fac timp pentru unele noi ._. Pana atunci, ceva care mie mi-e tare drag si care a fost inspirat din melodia celor de la Stars - Dead Hearts, pe care o voi pune la final

- Ce s-a întâmplat aici?

Nu e o voce plină de mustrare, nu are nici măcar vechea indignare ce se ivea de fiecare dată când descoperea ceva ce-i fusese tăinuit. Din ea reiese doar amărăciune şi o uşoară urmă de panică. Acel tip de panică asociat cu neputinţa, acea panică ce ţi se cuibăreşte sub pielea fină ca un parazit infect şi libidinos, nevrând a-ţi mai da drumul vreodată. Dacă ţipi, nu rezolvi nimic, căci nu faci decât să îl instigi, să îi satisfaci perversa plăcere de a te chinui. Dacă îţi păstrezi calmul, îşi va continua drumul prin tine, întărindu-ţi convingerea că, într-adevăr, nu mai e nimic de făcut.

Pe lângă ea trec figuri străvezii, cu privirea aţintită drept înainte şi o statură aparent hotărâtă, imposibil de încumetat. Îşi mijeşte ochii, iar privirea îi şovăie pe unele dintre chipurile încruntate care însă nu dau niciun semn cum că ar ştii că e şi ea acolo. Pentru o clipă i se pare că îi recunoaşte pe unii, anumite trăsături ies în evidenţă şi încearcă să-şi croiască drum prin negura apăsătoare a amintirilor ei, însă fără succes. În definitiv, nu sunt altceva decât umbre, umbre ce s-au desprins de cei care le-au dat iniţial viaţă, nu? S-au sunt mai mult decât atât? Ar da orice pentru un moment de certitudine.

- Nimic nou.

Răspunsul dorit vine cu întârziere, fără a-şi îndeplini scopul de antidot împotriva parazitului. Nu e decât o altă umbră aruncată asupra ei, o altă mare de necunoscut. Nimic nou? Nu implica asta involuntar existenţa unui „vechi”? Dar ea fusese azvârlită acolo fără nici cea mai mică urmă din acel „a fost”. „Va fi” îi fusese de asemenea interzis.

- Îi cunosc, nu-i aşa?

Mai face o încercare, gândindu-se la adâncimea unor ochi sau la ritmul monoton al unor paşi ce îi tăiaseră calea cu atât de puţin timp înainte.

- Fireşte. Nu îţi aminteşti? Sunt ei, de atunci.

De atunci. Cuvintele o lovesc ca un val în mijlocul pieptului, cuprinzând-o un impuls de a se ghemui chiar acolo, pe asfaltul rece. Amintirile încep să danseze prin ea, ca dezmorţite supă o iarnă grea şi necruţătoare. Sunt doar frânturi, ca paginile rupte ale unui album de fotografii, pătate de lacrimi şi stropi de cafea, de sânge sau cerneală, de timp sau indiferenţă. Îi e greu a-şi găsi locul în imaginile fragmentate ce se desfăşoară într-un ordonat haos pe negativul minţii ei. Îi e dificil până şi a-i regăsi pe cei pe care se presupune că i-ar cunoaşte: chipurile difuze ce o înconjoară, mina grăbită, aparenta inexpresivitate, toate par cioburi reci şi ascuţite a unei alte lumi.

- Nu înţeleg, se dă până la urmă bătută. Înainte nu era aşa. Iar cei pe care îi cunoşteam… nu erau decât nişte copii.

Se opreşte, un gând pe cât de efemer, pe atât de înfiorător jucându-se cu răutate în mintea-i.

- Chiar atât de mult timp a trecut? reuşeşte să îngăime.

- Fireşte. Nu îţi aminteşti?

Aerul stătut de iunie, strigătele vesele ale copiilor, jocul nevinovat de-a v-aţi ascunselea, stejarul de la ieşire din parc, propunerea îmbietoare, mâna cea caldă a străinului, încântarea ce îi sclipea în ochi, sentimentul de anticipare atunci când ceilalţi s-ar fi dat bătuţi iar ea ar fi câştigat jocul, vopseaua scorojită de pe maşina demodată, soarele strălucitor ce părea să învăluie totul, salcia de lângă lac după care era ascunsă prietena ei, cum îşi aşezase delicat degetul deasupra buzelor, făcându-i semn să nu scoată o vorbă, gândul că va urma o adevărată aventură, complicitatea, mândria de a nu fi văzută ca un simplu copil, curiozitatea la gândul a ce va urma să vadă, graba cu care l-a urmat, stratul de flori de lângă bordură.

Apoi o uşă trântită, nelinişte, nesiguranţă şi, într-un final, întuneric.

- Erau doar nişte copii.

- Aşa erai şi tu.

O durere ascuţită o săgeată.

- Nu înţeleg. A trecut atât de mult timp, de ce m-am reîntors? De ce a trebui să revin aici? De ce sunt cu toţii străvezii, de ce nu mă pot vedea? Dar eu, eu de ce nu îi pot vedea cu adevărat, aşa cum îi ştiam? E din cauza timpului?

Se opreşte, simţind cum o îneacă lacrimile, cum gustul lor sărat se întrepătrunde cu cel amar pe care îl simţise încă de când se trezise acolo.

- Te-am avertizat să nu te întorci, îi răspunde într-un final, însă decizia ta era de neschimbat odată ce te hotărâseşi să te încrezi în ea. Iar eu nu sunt altceva decât un sclav al voinţei tale, un mesager, un călăuzitor, o proiecţie a subconştientului tău. Te-am adus aici pentru că ai vrut să îi revezi.

- Da, pe ei. Pe ei! Pe ei de atunci. Voiam sa le revăd privirea plină de viaţă şi zâmbetul fugar, felul lor schimbători de a fi, ce îi făcea mereu să se certe când trebuiau sa aleagă jocuri, paşii lor lipsiţi de griji pe iarba proaspăt tăiată ce ne întâmpina cu mireasma ei în fiecare dimineaţă petrecută în parc. Voiam sa le revăd voioşia şi naivitatea, ochii ce sclipeau la vederea minunăţiilor ce îi înconjurau sau se măreau surprinşi atunci când ceva nou li se ivea în cale. Voiam să revăd uşurinţa cu care puteau trece peste orice, căci nu înţelegeau pe atunci nimic iar lucrurile rele nu erau altceva decât un ghem de aţe încurcate pe care îl puteau arunca oricând într-un colţ întunecat al camerei lor, doar mama avea să îl strângă oricum atunci când făcea curăţenie. Voiam să le revăd dezinvoltura şi inocenţa cu care au tăcut complice, uşurinţa cu care m-ar fi putut salva dar nu au făcut-o, încrederea în bunătatea din jur, în mine, în necunoscuţi, în tot.

Vocea râde pe înfundate, de parcă ar ştii ceva atât de evident încât nici nu mai poate fi numit secret.

- Ai dispărut, îşi dă până la urmă verdictul.

- Ştiu, îi răspunde ea indignată. Dar asta am fost eu! Eu am dispărut. Ei trebuiau pur şi simplu să treacă peste. Erau nişte copii până la urmă. Trecuseră peste atâtea altele: să treci peste o dispariţie ar fi trebuit să fie de atâtea ori mai uşor decât ceea ce aveam eu de făcut. Eu nu puteam să mai trec peste nimic. Eu nu mai eram nimic.

Un zâmbet amar îi flutură pentru o clipă pe chip, dar îi dispare atunci când glasul gutural se aude din nou.

- Fetiţă naivă, oftează. Am uitat că tu ai rămas blocată încă în acea zi, uneori mai uit şi eu. Am uitat că tu nu ai fost martoră a trecerii, nu ai văzut transformarea lor din cei pe care îi cunoşteai atunci în cei de acum. Află totuşi că au trecut peste dispariţie. Aşa sunt copiii: trec şi peste lucrurile cele mai groaznice, îşi continuă jocul, îşi reiau zâmbetul, abandonându-şi relele în subconştient. Abia mai târziu realizează cele întâmplate cu adevărat, abia mai târziu văd totul cu adevărat, abia când se adună multe altele. O uşă trântită, un ţipăt, un refuz.

- De aceea nu mai sunt ca mine? De aceea sunt străvezii acum?

Îi simte încuviinţarea şi tace. Într-un final, înţelege. Încetul cu încetul siluetele difuze se îndepărtează, răceala lor lăsând loc goliciunii, plecarea lor nefiind altceva decât o consecinţă firească a lucrurilor. Privind în urma lor se întreabă când au încetat a mai fi cine au fost odată, dacă a fost un proces treptat sau dacă s-a întâmplat brusc, pe neaşteptate. A durut? Au regretat vreo clipă? S-au mai gândit vreodată la ea, la prietena lor care nu avusese şansa asta? Când au realizat că a lua ce e mai bun din totul nu e uneori îndeajuns, când li s-a scurs culoarea din ei de au rămas de nerecunoscut?

Ştie că în curând va trebui să plece din nou. Locul ei nu e aici, a încetat a mai fi cu mulţi ani în urmă. O amară nostalgie o cuprinde la gândul acelei zile de vară, la gândul a ceea ce ar fi putut fi şi totuşi regretul că l-a urmat pe necunoscut nu e îndeajuns încât să o facă a-şi dori să fie şi ea una dintre figurile acum atât de îndepărtate. În naivitatea ei de copil blocat în pânza timpului preferă să se gândească la ei ca la nişte suflete rătăcite, care au ales pentru puţin doar calea greşită, care au pierdut doar bucăţi din ei, şi nu le-au abandonat cu cruzime, nu le-au aruncat dinadins. Îşi imaginează că, la un moment dat în drumul lor, au obosit de la povara ce continua să se adune şi s-au hotărât să îşi mai permită şi pauze, şi clipe de răgaz. Tot mergând, au răsfirat pe drum fărâme din ei, întâi mici şi neînsemnate, apoi cu o greutate din ce în ce mai mare. Şi ce uşurare îi cuprindea când mai lăsau pe asfaltul rece încă ceva! Fire aurii de păr şi pulovere croşetate cu atâta dragoste, o carte cu pagini îngălbenite de vreme şi-o agrafă de păr ruginită uşor, o pălărie de soare sau un buchet de flori de câmp, o batistă şi o ramă cu sticla spartă, o jucărie disfuncţională, un lanţ rupt, cu ale sale mărgele împrăştiindu-se pe trotuarul denivelat, ajungând în crăpături, prin gropi proaspăt săpate sau pe după blocurile obosite. Iar în jurul ei, împrăştiate, numai inimi.

▶ video: https://www.youtube.com/watch?v=OQT2HVfxJu4&feature=kp