FOTM - Vot

Auzeam valurile, auzeam cum se izbeau cu putere să delimiteze acel spaţiu dintre două universuri, dintre lumea vieţuitoarelor dependente de oxigen şi lumea în care eu sunt fără putere, valuri ce s-au luptat cu încăpăţânare să mă facă ca eu să cad pradă, să devin o fiinţă fără vlagă, fără drept de viaţă , ademenindu-mă într-o lume fără cale de întoarcere. Simţurile mă părăseau rând cu rând, distrugându-mi certitudinea, înlocuindu-mi siguranţa cu un vag, „probabil”, cu nesiguranţa ce îmi transforma aceea încredere în propriile simţuri într-o nedesluşită bănuială, urletele mele, al măreţelor valuri transfigurându-se sfioase într-un ecou de linişte profundă, într-un sunet al disperării, un sunet surd şi ambiguu ce se încadra armonic într-un spaţiu etern precum un ecou.
Vedeam, dar nu vedeam un punct clar, nu, lumina aceea ce ar trebui să mă ghideze spre suprafaţă se  ascundea cu neruşinare după zidurile mării, se decolora în faţa mea, iar eu sunt pierdută, obosită şi ghidată de curenţii calzi, reci, de dansul mării spre un loc neştiut, ne explorat de fiinţa mea, ne dorit de sufletul meu, dar acceptat cu greutate de propria mea persoană. Acceptat drept singura opţiune, singura cale. Timpul se dilată, dilatând şi orice energie din corpul meu mult prea slab de a se mai lupta, de a se mai zbătea pentru o nouă şansă, spulberând totodată şi propria mea existenţă printr-un buimăceală de amintiri, de sentimente, culori, vise, iluzii, trădări, printr-un vârtej al vieţii ce mă trăgea la fund cu dârzenie, învăluindu-mă cu ai ei eternitate. Mi se închideau ochii, obosită, orbită de întunericul ce mă învelea, dezamăgită de sfioasa undă de lumină ce devenea neclară, greu de atins, lăsând în urma mea mâna dreaptă ridicată cu o mare năzuiţă ca cineva să vină, să se lupte cu războinicii mării şi să mă salveze, lăsând-o ca o uşă deschisă, ca o aspiraţie spre viaţă, învăluită cu o ultimă speranţă, speranţă că nu e prea târziu, că mai am drept la viaţă. Încă o dată.
Uşor, pierzându-mi vederea printre eternitatea mării, îmi pierd şi amintirile ce se proiectau în sufletul meu ca un film, un film de rămans bun, un film ce într-o fracţiune de secundă supraomenească mi-a definit propria mea persoană şi întraga viaţa, măsurată cu neruşinare de către Zeul supraomenesc, de către timpul fără de sfârşit. Douăzeci de ani de existenţă mi-au fost năruite de furia Mării Negre, două deceni de naivitate omenească. Îmi vedeam primi paşi, nu, nu primi paşi, şi simţeam prima imbucătură de viaţă, primul urlet ce anunţa sosirea me pe pământ, prima îmbrătişare călduroasă a mamei ce cu inima în dinţi şi cu speranţa în suflet m-a învăţat să păşesc, şi m-a plasat la linia de start în cea ce priveşte drumul vieţii. Nu am stat din prima dreaptă şi pregătită de drum, ci cu neruşinare am căzut plângându-mă de milă, căutând consolare în jurul meu, trişând şi secând de energie pe restul fiinţelor din drumul vieţii lor. 
Urletul meu egoist s-a transformat mai apoi în sunete fără noimă, fără valoare, până când  timpul a venit şi mi-a convertit vocabularul meu de silabe în cuvinte, dându-mi dreptul să comunic, să exprim, să înţeleg esenţa lumii înconjurătoare, ca mai apoi să mă fure cu neruşinare din lumea basmelor unde Zâna Măseluţă există, unde Moş Crăciun avea să mă vegheze an de an şi să mă răsplătească în funcţie de gradul de cuminţenie, şi avea să mă plaseze într-un univers  total opus, ruinându-mi visele de copil naiv. Avea să îmi spulbere globul speranţelor, avea să ştergă orice urmă de puritate din sufletul meu, ca mai apoi să îl  păteze cu zâmbete false, cu minciuni adevărate, cu iluzii, vise, speranţe, dezamăgiri, amintiri,  griji, vinovăţie şi tot tacâmul unui om ce trăieşte. Şi totuşi, în tot acel univers, dincolo de tentaculele minciunilor şi a geloziei aveam să fiu ghidată să găsesc acea chestie numită dragostea, aveam să o găsesc precum o mare întinsă şi să o confund cu Fata Morgana, şi înevitabil, să cad credulă în acel miraj profund, să devin victima unui joc de cuvinte unde inima îmi este drept pradă de război. Un film ce mă forţează îmi aduc aminte lucruri ce creierul meu mi le-a ascuns cu neruşinare.
E momentul unic în care te întâlneşti cu tine însuţi, cu ceea ce sunt, cu ceea ce am fost. Şi prin atingerea Raiului şi judecata Iadului mă descompuneam, îmi împărţeam sufletul în mii de particule, chiar miliarde şi le lăsam să se piardă rând cu rând în împărăţia mării, ştergându-mi sufletul de orice impuritate şi aducându-l din nou, la stadiul de început, la inocenţă.
Plămânii mi-au fost înundaţi de nesătula mare, şi cu lăcomie, apa mi-a pătruns în fiecare parte a pielii, ţesut,  celulă şi în intreaga mea chimie fizica si metafizică. Mi-a diluat existenţa, m-a îngropat în imensitatea ei cu o plapumă spumoasă, ruinându-mi până şi ultima fărâmă din vechiul “eu”, şi m-a acceptat în braţele eternităţii ei. Dintr-odată, pluteşti, eşti dezlegat de lanţurile durerii. Te simţi liber, nu mai e nici greutate trupească, nici sufleteacă. ai uitat tot, ai lăsat tot în urmă. Eşti pur, eşti liber. Ba nu, eu sunt!
 
Dar cine sunt? Cine sunt eu?
                                                                                                   
 Şi dincolo de principiile genului, de legile de gravitaţie şi întregul univers, dincolo de tot ceea ce mă înconjoară, simt doar un impuls de supravieţuire ce îmi coboara eferent şi din artere spre vene, cerşind un gest eroic, un reflex necondiţionat. E întuneric. Nu pot să văd, organele responsabile cu vederea îmi sunt nefolositoare, de prisos, dar încerc sfios să îmi cer drepturile de viaţă cu unelte pe care le am la îndemână, bătând la uşa lui Dumnezeu. O forţă nedefinită îmi pune la încercare dorinţa de a bea din vinul vieţii, şi luptă, ne lăsându-mă pe mine să deschid domol, să patrund dincolo de obscuritatea ce mă înconjoară. Simţeam că Zeul nemilos, timpul, e judecătorul meu, că el e cel ce are drept de viaţă şi de moarte asupra mea,  plasându-mă într-o cursă contra cronometru, iar eu luptam cu încăpăţânare folosindu-mă de ciocul meu şi de forţa mea amăgitoare de pui, luptam să simt libertatea, să fiu însufleţit.
 
Eram dornic de lumină, dornic de libertate, dornic de viaţă.


Stray thoughts were roaming through his head, leaving a path of misery. He was in deep, piercing, pain. He worked a small time crook, scamming people for money. He was good at it too, it was the only thing he could do well. Then, he died. Some guy whose life savings he just stole shot him. He didn't even see it coming. Now he's a scientist, back in the 1960s. He was working for the Russian government, developing a new type of missile. It was the Cold War. Then, he died. Shot, yet again. All over again. Stabbed, decapitated, shot with arrows, bullets, even tortured to death. All those different personalities, and he was all of them. All that pain, all that regret, tearing through his mind.
It was his 16th life when it hit him. Reincarnation. Every time he died, he woke up as a different person. He tried to put a stop to it, but soon after he realised that it was impossible to put a stop to it. His life had no end. He'd spend centuries researching metempsychosis, jumping from life to life, looking for a way to put a stop his never ending pain, just to end up dying and waking up as a child, all over again, life after life. He found nothing, though. His search was for useless. He was blessed with the gift of immortality, and cursed at the same time.
And yet he was patient. He'd wait for his chance, an opportunity to escape the fate and find a way to live a normal life. Then, it happened. He was a young farmer, working his way into the rotten society of a country diseased by the Cold War. He didn't even see the truck coming. He looked at his red hands then at his legs. The bloody bone sticking out of the flesh was not very reassuring. He wasn't going to make it, and that was certain. He closed his eyes, ready to die and to be reborn again, but something was amiss.
Instead of a new body, he found himself in a seemingly infinite room, as he couldn't see any of the walls. All he could see was white. Infinite, pure white. He walked for days, amazed by his lack or thirst or hunger, but to no avail. That cursed place was infinite.
He roamed that place for days, never feeling tired, never feeling sleepy. But it was all for nothing. A normal man would have been insane by now, but not him, never him. He was stronger, a lot stronger than a normal human. His never ending stream of knowledge and experience kept him sane. Then, they showed up. Tall figures, as large as mountains, showed up right in his face. Their skin was ebony black and in their dark eyes you could read the entire universe. They looked old and wise. He was still in shock,  and as they shrank down to his size, he couldn't even speak. As he snapped back into senses, he found enough strength to talk to them.
“Who are you?” he asked them, with fear in his voice. “Tell us, please, how many lives have you lived?” they asked him, all at once. Their voice had no gender, but it was strong and imposing. “24.116, 24.117 with this one.” he replied, still mesmerized by them. “What do you know about my immortality?” he asked as he found some strength left on the bottom of his soul. The figures looked impressed, as if he had said something of a greater importance than that. “Oh dear child, to answer all your questions, even those that you haven’t asked yet, it would take a long time. We are God. We are creators of this world, and many many others.” they replied, with warmth in their voice. “How can you all be God, I thought there was only a single, almighty God.” he asked them, as he shyly looked at his dirty shoes. “So wise and yet so much more left for him to learn.” one of them said as the others nodded in agreement. “We are all God.” they said in unison. “We created everything.” they added. He tried to make some sense of what they said, but he couldn’t. “I see. What does that have to do with me? Why am I immortal? Why am I the only immortal being out of 6 billion people?” he asked. The so-called Gods looked at the simple man in front of them with care and compassion. Even from a small glance one could tell they loved him.
"There are not 6 billion people out there, child. It's only you." the Gods added, staring deeply at the man in front of them. "You are alone on Earth." they added. He looked at them with curiosity and fear. "What do you mean ? How can I be alone when there are so many other human beings near me ?" he asked. "As we said, child, you are alone. They are you, and you are them. They are simple reincarnations. You have been every person on this planet. The man who killed you a week ago, the man who brings the newspaper, even the small child who died of hunger in Africa. It was only you. But we made a mistake. You were not supposed to remember your previous lives." the creatures added in unison again, with a slight trace of regret and sadness on their dark faces. "What do you mean a mistake ? I thought Gods never made mistakes. And how can I be every last one of the people on Earth ? I counted 24.177 reincarnations." he replied, still scared. "Child, everyone makes mistakes. It's something that you do, and it's what everyone does from time to time, even gods. And time, as you understand it, only exists in your universe. You will be every last one of the humans." they answered with sympathy. "Even Hitler ? he asked, amazed. "Yes, even Hitler. And all the people he has killed. Everytime you hurt someone, you hurt yourself. Everytime you help someone, you help yourself.", they answered. "But why would you do this, if I may ask ?". "The gods looked at him. "You're like us. In this entire place, and all the multitude of universes it's just you and us."
He couldn't even find enough energy to stand up. He knelt in front of them, staring at the harsh, yet loving faces. "You m-m-m-mean", he stuttered, "I'm a god ?" The entities stared back at him, as if they were thinking how to answer his question. "Not yet, you are not. You're still a fetus. Once you've lived every last life on Earth you will be mature enough to grow." they answered. “So what you mean is that this whole universe, is just ..." he said, on the verge of tears. "An egg, child. A simple egg." they completed. "But as we said, a small mistake was made. You shouldn't be able to remember your previous lives, you'll remember them only after you lived them all. We will fix that now." they replied, as they snapped their fingers in unison. "Come now, it's time for you to go back, you will be a soldier now. And don't worry, you won't remember any life from your past from now on."

Spoiler

Sistemul de vot

1. Fiecare membru care voteaza va alege o singura lucrare printr-un post in care isi justifica alegerea. Cei care vor comenta toate lucrarile au sansa sa primeasca o medalie demna de cel mai bun comentator la concursurile lunare.

2. Va exista de asemenea un poll unde puteti sa alegeti tot o singura lucrare, mai ales daca sunteti indecisi in a alege intre lucrari prin post.

3. Votul prin post va conta 3 puncte, cel prin poll 1.

[/align]

sunt ciudate ca sunt nu sunt amandoua in aceeasi limba, oricum, cea in engleza este scrisa frumos si are o idee foarte interesanta, adica oricine poate sa fie zeu, doar ca nu stie, imi place ideea. si prima este foarte frumoasa adica foloseste termenii frumos si stie cum sa tine un cititor interesat dar ideea celei de-a doua, ideea de baza o face sa castige la diferenta mare

Imi pare rau ca nu am mai apucat sa scriu nimic pana la urma (more like, am uitat complet ^^'') dar pentru asta sunt cu atat mai curioasa de cele doua lucrari. So here we go.

Lucrarea 1

"să mă facă ca eu să cad pradă" - prada cui? Fara precizarea asta, expresia folosita de tine suna nenatural.
"simţurile mă părăseau rând cu rând" - am observat greseala asta si aici, si mai pe la finalul lucrarii. Corect este "rand pe rand".
"înlocuindu-mi siguranţa cu un vag, „probabil”, " - virgula de dupa "vag" nu e bine pusa acolo, pentru ca face acel "probabil" sa para o apozitie. "Probabil"-ul poate sa fie vag (varianta fara virgula aia), dar un vag nu poate fi probabil (varianta cu virgula), mai ales avand in vedere ca vorbim de un adjectiv.
"îmi transforma aceea încredere" - acea incredere.
"lumina aceea ce ar trebui să mă ghideze spre suprafaţă se ascundea cu neruşinare după zidurile mării, se decolora în faţa mea" - cu tot respectul pentru tentativa de imagini artistice frumoase si pline de expresivitate, dar poate o lumina sa se decoloreze?
"ne explorat de fiinţa mea, ne dorit de sufletul meu" - neexplorat, nedorit. Sunt cuvinte derivate cu prefixe, nu se scriu despartit.
"Mi se închideau ochii, obosită, orbită de întunericul ce mă învelea" - aici nu e clar. Vorbesti intai de ochi, apoi te referi la o persoana cu toate adjectivele acelea ce urmeaza. Mai bine ar fi fost sa scrii "Mi se inchideau ochii, eram obosita, orbita de intunericul ce ma invelea". In plus, de ce sunt toate astea la genul feminin? Parca de pe la finalul lucrarii reiesea ca personajul tau e unul masculin, aici iti cam lipseste consecventa. Sau poate asta era si ideea.
"un film de rămans bun" - ramas bun. Sau ramas-bun. I don't know exactly which one, though.
"într-o fracţiune de secundă supraomenească" - cu poate fi o secunda supraomeneasca?
"întraga viaţa" - intreaga viata.
"Zeul supraomenesc" - aici ai un mic pleonasm. Zeii nu pot fi omenesti prin natura lor.
"Douăzeci de ani de existenţă mi-au fost năruite de furia Mării Negre" - un an, doi ani => mi-au fost naruiti. Si de ce Marea Neagra? Parca vorbeai de o mare intunecata, de o negura profunda, ceva mai presus de existenta muritorilor obisnuiti si brusc iti arunci cititorul pe litoral.
"Îmi vedeam primi paşi" - primii pasi.
"prima imbucătură de viaţă, primul urlet ce anunţa sosirea me pe pământ" - aici ai uitat o caciulita (la "imbucatura"). Pe langa asta, ai mancat si o litera la "mea".
"în cea ce priveşte drumul vieţii" - in ceea ce priveste.
"am căzut plângându-mă de milă" - in primul rand, iti lipseste o virgula intre "cazut" si "plangandu-ma", pentru ca gerunziul se desparte intotdeauna cu o virgula de restul propozitiei. In al doilea rand, nu prea poti sa te plangi de mila. Poti doar sa iti plangi de mila, asa ca este "plangandu-mi de mila".
"şi tot tacâmul unui om ce trăieşte" - cunosc expresia, mi s-a parut doar ca nu suna deloc bine in contextul asta.
"acea chestie numită dragostea" - dragoste.
"Un film ce mă forţează îmi aduc aminte lucruri" - sa imi aduc aminte lucruri.
"aducându-l din nou, la stadiul de început" - virgula aceea e cam foarte in plus.
"ne lăsându-mă pe mine să deschid domol" - nelasandu-ma.
"iar eu luptam cu încăpăţânare folosindu-mă de ciocul meu" - din nou situatia cu gerunziul, inainte de "folosindu-ma" e nevoie de o virgula.
Cam multe greseli pentru un text atat de scurt. Pe langa asta, sari de la un tip verbal la altul, ca de exemplu aici: "E momentul unic în care te întâlneşti cu tine însuţi, cu ceea ce sunt, cu ceea ce am fost. Şi prin atingerea Raiului şi judecata Iadului mă descompuneam". E deranjant pentru cititor, ca sa nu mai vorbim de lipsa de continuitate a povestii tale care reiese de aici.
Ai o lucrare cu potential, care insa nu ajunge sa si-l dezvolte indeajuns, in opinia mea. Folosesti cuvinte mari, ai un vocabular dezvoltat si totusi le folosesti parca doar asa, ca sa fie. Multe expresii si imagini artistice imi par fortate, multe propozitii imi par insirate acolo doar pentru a umple paginile, nici pe departe pentru a transmite un anume mesaj. Frazele tale sunt complexe, insa obositor de lungi, atat de lungi incat cititorul uita cum a inceput fraza si ce ideea ar fi trebuit sa transmita aceasta. Ca un sfat pe viitor ar fi sa pui punct ceva mai des. Incearca sa iti delimitezi ideile de dinainte, gandeste-te bine la ce vrei sa transmiti si trasmite-o, dar ceva mai calculat. Nu sunt impotriva frazelor ample si complexe, atata timp cat sunt usor de citit, clar formulate si inteligibile, iar la tine e un haos total.
In ceea ce priveste povestea in sine, nu prea am multe de zis pentru ca nu exista. Ai respectat tema si te felicit pentru asta, dar mai mult nu. Mi s-a parut ca nu ai facut decat sa descrii conceptul de "metempsihoza", sa descrii procesul in sine, fara a te stradui prea mult sa il pui intr-un context. Cine era tipul/tipa? Cum murise? Cum avea sa reinvie? Ai mentionat la un moment dat detalii ale unei copilarii fericite si brusca trecere spre dezamagirile vietii alaturi de o iubire esuata dar cam atat, iar asta a fost pentru mine prea putin. Mi s-au parut insa interesante si neobisnuite referintele la religia ortodoxa intr-o lucrare a carei tema nu o prea priveste.

Lucrarea II

"Now he's a scientist, back in the 1960s. He was working for the Russian government" - putina atentie aici la continuitatea verbelor. E putin deranjant cum ai tot sarit intre prezent si trecut la inceput.
"but soon after (virgula)  he realised that it was impossible to put a stop to it" - lipsa virgulei respective face propozitia greu de inteles, facand cititorul sa se gandeasca la ceva ce s-a intamplat dupa ce el a realizat ca era imposibil sa opreasca procesul, la ceva ce de fapt nu mai urmeaza.
"looking for a way to put a stop his never ending pain" - to put a stop to his never-ending pain.
"His search was for useless" - ceva nu poate fi "for useless". Puteai pune in schimb "for nothing", "in vain" sau simplu "useless".
"diseased by the Cold War" - on this I'm not perfectly sure, dar totusi nu cred ca "by" e prepozitia potrivita sa fie folosita dupa diseased.
"Instead of a new body, he found himself in a seemingly infinite room, as he couldn't see any of the walls. All he could see was white. Infinite, pure white. He walked for days, amazed by his lack or thirst or hunger, but to no avail. That cursed place was infinite." - nici doua randuri si to repeti deja de trei ori cuvantul "infinite". E deranjant, incearca sa ii cauti inlocuitori, sinonime.
"amazed by his lack or thirst or hunger" - his lack of thirst or hunger.
"His never ending stream" - din nou, never-ending.
"on the bottom of his soul" - at the bottom of his soul.
“Oh (virgula) dear child," - pentru ca adresarea asta directa o delimitezi prin virgule si inaintea ei, si dupa ea, daca se afla in interiorul propozitie.
"even gods."    "I'm a god ?" - daca ai inceput sa scrii "God" si "Gods", ramai la varianta asta, nu trece la cea cu litera mica.
"Everytime you hurt someone, you hurt yourself. Everytime you help someone, you help yourself." - aici nu e nicio gresela, am vrut doar sa subliniez ca mi-a placut foarte, foarte mult ideea. Ar fi mai bine daca oamenii ar putea sa se raporteze la ea in viata de zi cu zi. They'd be kinder.
O alta observatie ar mai fi faptul ca ai la un moment dat prea multe propozitii care incep cu acel "Then,", lucru care confera o anume rigiditate si lipsa de naturalete a textului, la fel ca si propozitiile scurte si telegrafice de la inceput.
In rest insa, mi-a placut. Mi-a placut mult ca, pe langa raportarea la tema evidenta, ai reusit sa dai viata unei povesti pe langa asta. Si inca o poveste destul de originala, eu una nu am mai intalnit asta pana acum. E interesanta ideea lumii ca un ou, a omului respectiv ca un fetus, un zeu in devenire. E cu totul altceva si asta e de apreciat. Pacat insa ca ramanem pana intr-un final cu prea multe intrebari. De ce au asteptat zeii respectivi atata timp si atatea vieti pana sa vrea sa isi repare greseala si sa il faca sa nu-si mai aminteasca restul vietilor? Atatea mii de vieti nu sunt totusi ceva de ignorat. Mai mult, eu sunt tare curioasa cum se desfasura intregul proces. In sensul ca, in momentul in care el traia, interactiona cu destui oameni: cum putea sa fie atat el, cat si oamenii din jur? Isi impartea spiritul involuntar in atatea fragmente? I, for once, am curious about this. Poate ca as fi preferat limba romana, ca o preferinta personala, dar nu ai facut o treaba prea rea din punctul asta de vedere, chiar te-ai descurcat si la un moment dat textul a devenit ceva mai natural.

Din punctul asta de vedere al formei, al greselilor si al felului in care curge textul si este construit totul, consider cele doua lucrari aproximativ egale. Totusi, trebuie sa aleg lucrarea a doua, pentru ca m-a impresionat cu un inceput de poveste, in timp ce lucrarea intai s-a referit doar la tema si cam atat. Felicitari amandurora!

 

(In primul rand, am sa incerc sa scriu in limba romana. Din cauza ca nu sunt foarte familiarizata cu aceasta limba, este foarte posibil sa gasiti greseli.)
Ambele lucrari prezentate de tine au fost impresionante. Am votat prima lucrare deoarece am fost afectata de modul in care ai ti-ai transmis ideile si credintele fata de acest subiect (Metempsihoza). Este adevarat, am avut mici revoltari fata de unele parti prezentate, cum ar fi faptul ca ai stabilit clar ca propia ta fiinta se imbina cu universul, astfel propia ta persoana dezbinandu-se, dar totusi, odata ce esti una cu universul, inca ai abilitatea de ati percepe propia persoana. In orice caz, ii multumesc lui DreamGirl ca ma invatat putina limba romana (si mi-a reamintit, fara intentie, cat de 'varza' sunt) prin review-ul ei.
In legatura cu lucrarea scrisa in engleza (,this is a story about pain and a story about triumph"), am apreciat vocabularul tau bine conturat. Din pacate, modul in care ai scris textul (continuitatea intamplarilor, dialogutile dintre personaje, formularea propozitilor si frazelor) m-a impiedicat sa ma bucur de lectura. Chiar si asa, engleza ta este de apreciat. Nu sunt sigura daca stii, dar, in engleza, nu exista punct pentru numerele mai mari de 999, ci se pune virgula [de ex. 1,000(o mie) ;45,000(forty-five thousands); 345,653,685(three hundred forty-five milions six hundred fifty-three thousands sic hundred eighty-five)]. Mai exact, virgula se pune in loc de punct iar punctul inlocuieste virgula. Imi pare rau daca am ametit vreun unicorn, dar simteam nevoia sa clarific acest lucru.
A doua lucrare m-a socat intr-un mod placut, deoarece, sa-ti spun drept, si eu m-am gandit la aceaste teorie legata de existenta (cum ca toti suntem defapt doar unul) pe cand aveam 11 ani. Desigur, in teoria mea nu existau acesti zei ("Gods"... nu stiu trauducerea exacta in limba romana) care erau mai puternici si intelepti decat noi. Eu consideram (defapt... inca o fac) ca acea energie/persoana care suntem noi este un fel de zeu. Teoria aceasta implica un fel de limita a timpului... Defapt, timpul este doar o iluzie creata de noi ca sa putem percepe unele lucruri clar. Existenta noastra este limitata intre "inceputul si sfarsitul timpului", iar noi putem renaste atat in ceea ce noi consideram viitor, prezent, si trecut. Faptul ca reincarnarea noastra este nelimitata pe aceasta segventa existentiala, este creat fenomenul "infinitului". Multi nu ar intelege cum un lucru ce are sfarsit este infinit... Un exemplu ciudat pe care il pot da este numarul pi (3,14...), care este infinit.

Nu ma asteptam sa am o parere asa de complexa despre lucrarile tale, sau sa ma regasesc in ele asa de mult, dar totusi am facut-o. Iti multumesc pentru ca ai avut motivatia sa impartasesti aceste ganduri care, cu siguranta, au schimbat perspectiva asupra lumii a unor sau mai multor persoane.


[imagine: http://i.imgur.com/cH9ZXli.jpg]