AnimeZupCăutare

Umbre pe panza

Este o incercare de poveste care sper sa depaseasca cele cateva pagini la care ajung de obicei. Nu am inca toate ideile si nu stiu cand si cum voi apuca sa o mai scriu, sper doar sa fie si sa reusesc sa o imbunatatesc pe parcurs ^^'' Nu are restrictii de varsta si astept cu drag orice fel de critica bine punctata, mai ales daca e si constructiva.


Mi-am aşezat trupul pe scaunul ros de trecerea anilor din faţa-mi şi l-am privit gânditoare. L-am studiat cu ochii artistului ce-şi priveşte opera într-un final când, trudit şi stors de vlaga-i creatoare, lasă jos din mâinile sale tremurânde pensula, dalta, stiloul, şi-şi înalţă privirea cu mândrie spre rodul muncii sale. Mândrie? Chipul mi se schimonoseşte a dezgust. Eu am făcut asta?

Făptura de pe scaun pare încremenită, asemenea unei crăiese a gheţii, ce a încetat să mai sufle atunci când ninsoarea s-a oprit a mai mângâia moartea, oferindu-i răgazul la care parcă nu râvnise niciodată. Pielea ei palidă şi rece îi dă un aspect bolnăvicios, iar părul ei odată atât de strălucitor i se odihneşte acum pe umerii goi, căci a rămas fără vlaga sau culoarea-i de odinioară. Doar ochii par să îi mai păstreze o urmă din lumina a ceea ce a fost, zbătându-se parcă în zadar să consfinţească acea fărâmă efemeră în eternitate. Priveşte în gol, dincolo de mine, dincolo de el, dincolo de zidurile încăperii si gratiile sufletului ei. Dacă nu aş cunoaşte-o mai bine ca oricine, aş zice că statura-i dreaptă şi hotărâtă nu poate înfăţişa decât o minte clară, care îşi are ferm conturata într-ânsa dorinţa cea mai arzătoare şi care se luptă astfel clipă de clipă pentru a ajunge cât mai departe în drumul spre împlinirea acesteia. Dacă nu aş cunoaşte-o atât de bine, m-aş lăsa şi eu amăgită de înşelătoarele aparenţe, la fel ca toţi ceilalţi. Daca nu aş cunoaşte-o... dar o fac. Şi ştiu astfel că visurile ei s-au stins de mult, că ochii îi privesc încă răzleţi în trecut şi, nevrând a-şi accepta soarta, încă ţintesc spre un ideal pierdut.

Pentru o clipă îmi doresc să o pot îmbrăţişa. Îmi doresc să o strâng la piept şi să îi şoptesc că totul va fi bine, chiar dacă eu însămi nu cred în acele cuvinte fragile. Apoi, realizez că nu pot, căci aş dispărea în momentul în care aş atinge-o şi s-ar împrăştia şi ultima fărâmă de speranţă de care s-a agăţat fata. Nu mă pot apropia de ea şi să evit contopirea noastră în întregul fatal care mi-a fost cuşcă. Nu mă pot întoarce acolo, nu eu, nu acum, când am reuşit să mă eliberez în sfârşit. Aşa că, împinsă de frica lanţurilor şi îmbătată de iluzia libertăţii, îmi transform compasiunea în dispreţ şi mila în răutate. Sunt acel artist, care îi întoarce spatele creaţiei. Sunt acel artist, care în furioasa-i pasiune îşi pierde din minte scopul şi luptă orbeşte, împingându-şi fără a realiza opera spre pierzanie. Am distrus-o, iar acum stau şi privesc ruinele. Şi vreau să fug de ele, sperând ca măcar eu să pot scăpa de monstrul ce l-am creat.

Poate dacă ar ştii că îmi doresc să plec, ar râde. Mi-ar spune că e imposibil, căci noi suntem una şi aceeaşi. Şi poate aş crede-o pentru o clipă, dar apoi m-aş lovi cu privirea de oglinda aceea veche pe care a aşezat-o el într-un colţ al încăperii de curând, în speranţa că anii ce i-au încrustat în ramă i-ar putea reda fetei frumuseţea. M-aş vedea în faţa ei şi atunci mi-aş striga consternată: Cum pot eu semăna cu una ca ea? Obrajii mei sunt încă roşii, iar buclele aurii încă îmi încadrează chipul oval. Buzele pline, puternic pigmentate par să jignească prin vulgar ochii mici, migdalaţi şi totuşi zâmbetul lor le mângâie sclipirea acestora din urmă. Zâmbetul, da, ea a uitat să zâmbească... A uitat multe lucruri. A ajuns în punctul în care a trebuit a se întreba ce e real şi ce nu, în care amintirile i-au devenit difuze, metamorfozându-se în năluci.

Şi totul pentru ce? Pentru viitor: pentru un scop atât de înalt şi de îndepărtat, încât l-a rătăcit până într-un final. A vrut să ajungă departe, însă de fiecare dată când îşi atingea ţelul, acesta devenea prea puţin, marile dorinţe de până atunci fiind considerate brusc insignifiante. A luptat cu toata fiinţa pentru a-şi găsi drumul şi a pierdut. S-a pierdut pe sine.

O briză uşoară de vânt intră în încăpere prin fereastra întredeschisă, împrăştiind câteva coli de hârtie ce stăteau neglijate pe un birou modest. Din spatele şevaletului, bărbatul o priveşte tăcut, cu nişte ochi blânzi, vrând parcă să-i cuprindă trupul pentru totdeauna, fără măcar a o atinge.

- Ţi-am spus să te opreşti, îi şopteşte liniştit, trasând cu gri conturul delicat al bluzei mele.

- Să mă opresc?

- Da, din fuga ta. Ar fi trebuit să te opreşti, sa priveşti puţin în jur.

Mă uit spre carcasa goală a celei ce eram odată iar inima mi se strânge cu regret. Poate dacă m-aş fi oprit atunci, aş mai fi putut salva ceva de la iminenta distrugere. Poate că aş mai fi rămas măcar cu speranţa reîntregirii noastre şi nu aş fi pus-o în mâinile lui, în mâinile unul biet necunoscut mânat şi el de propriu-i vis. Poate totul ar fi fost altfel.

- Ia-ţi privirea de pe mine, îi spune atunci fata cu un glas subţire şi firav. Nu pe mine mă vrei. Tu vrei să cuprinzi totul, din mine nu a mai rămas nimic. Pictează lumea. Pictează stelele. Orice...

Apoi tace ostenită, ca şi cum efortul de a fi grăit acele cuvinte a epuizat-o peste puterile ei deja secate. Tace, iar pe obrazul ei slab şi palid se prelinge o lacrima fierbinte, ce-i alunecă în palmele împreunate. E vremea primăverii, iar crăiasa gheţii ştie asta.
Daca nu posteaza nimeni pe aici, te bat eu la cap. 
Mi-am aşezat trupul pe scaunul ros de trecerea anilor din faţa-mi - suna ciudat anilor din fata-mi, ca sa nu mai spun ca nu stiu exact daca sunt anii sau scaunul 
ferm conturata într-ânsa dorinţa - suna din alta epoca si nu se potriveste cu restul textului 

Stiu ca vrei sa fie un proiect amplu, dar ai grija cu detaliile sau lipsa lor, fiindca din dorinta de a te arunca in lirismul figurilor de stil, pierzi aspectul concret al actiunii si inteleg ca vrei sa dai un ton mai filosofic lucrarii, dar trebuie sa ramana si putin ancorat in rigiditatea realitatii. Prima parte ma debusoleaza putin, pentru ca nu imi dau seama exact cine ce face, trebuie sa citesc de cateva ori ca sa imi dau seama. De ce vrei sa chinui bietul cititor?

Desi incearca sa fie matur, textul tau pare ca ascunde un copil care scrie toate astea, mai ales in partea de final. Cred ca ar trebui sa incerci sa pastrezi un echilibru intre dialog si restul. 
Succes! Sunt cu ochii pe tine! 

Cam atat!