Stilul de vot
Lucrarile vor avea un sistem de vot prin poll si prin postari, cu prima valorand un singur punct, continuand cu voturile justificate care valoreaza trei puncte. Nu exista criterii de jurizare, dar in acelasi timp nu vreau sa vad posturi cu sute de emoticoane si exprimari seci pe frecventa 'este adorabila/misto/bengoasa/marfa si imi place mult, mult, mega mult, dar sunt prea entuziast/a ca sa spun si de ce'.
Castigatorul va primi medalia corespunzatoare si optiunea de a alege tema urmatoare, iar cea mai buna critica de asemenea va primi medalia de 'best critique'.
Mai este puţin şi se face un an de la acea zi teribilă în care a trebuit să iau o decizie. Nici nu îmi vine să cred că într-adevăr un an a trecut de atunci, dar ce îmi este cel mai greu de conştientizat este faptul că eu am putut să trăiesc un an fără tine. Am continuat pe drumul meu fără să te am lângă mine şi îmi dau seama în aceste momente, când scriu aceste cuvinte fără nici o noimă pentru altcineva în afara mea, că au fost clipe în care am uitat de tine. Iar acest fapt mă sufocă, mă umple de vinovăţie pentru că mi-am promis, ţi-am promis că nu o să uit de tine. Am fost de-a dreptul devastată în acele zile, am fost pierdută ştiind că o să te pierd şi că nu pot să fac nimic să împiedic inevitabilul, că într-un final eu voi trebui să îl îndeplinesc. O ştiam de mult, eram conştientă că într-o zi o să mă părăseşti, dar voiam să refuz că avea să o faci atât de curând. Nu mă aşteptam probabil, de fapt, mai mult ca sigur nu m-aş fi aşteptat niciodată la un asemenea eveniment. Ştiam că o să pleci cândva, dar egoistă cum sunt eu întotdeauna credeam că nu o vei face niciodată. Numai că uite că a trecut un an de când m-ai părăsit şi deşi lipsa ta este o constantă durere în inima mea, mintea mea refuză să accepte realitatea.
Te-am iubit. Nu. Nu este corect. Te iubesc. Da. Asta este. Te iubesc încă, deşi nu mai eşti lângă mine. Nu voi putea să te condamn niciodată, nu voi putea să nu te mai iubesc. Este imposibil. Este de neconceput aşa ceva. Este aiurea cum acest sentiment mă sufocă acum că nu mai eşti aici. Îmi simt gâtul strângându-se, micşorându-se cu fiecare gură de aer pe care o inspir, cedând în faţa forţei sentimentelor care mă acaparează, în timp ce încerc să îmi stăpânesc lacrimile să nu cadă pe această coală albă pe care o umplu de nonsensuri... nonsensuri chiar şi pentru mine şi eu sunt cea care le scrie.
Toată lumea spune să apreciezi ce ai lângă tine, dar de fapt nimeni nu o face, nimeni nu ascultă. Nici eu nu am ascultat. Tu, eu ştim asta. Încercăm să apreciem, să ne bucurăm, să reţinem, să memorăm totul în jurul nostru, dar nu le dăm nici măcar un sfert din ceea ce merită de fapt. Numai după ce pierzi ceva îţi dai seama de valoarea sa. Iar tu, eu, pe tine te-am luat de bun. Erai acolo de câte ori veneam acasă, dormeai cu mine în fiecare seară, mă consolai, erai întotdeauna la câţiva paşi distanţă de mine, oriunde m-aş fi aflat dar nu te-am apreciat aşa cum trebuia. Îmi dau seama de abia acum, când este mult prea târziu, de greşeala enormă pe care am comis-o. Însă este prea târziu. Nu mai pot îndrepta lucrurile, tu ai plecat şi m-ai lăsat sau poate mai corect este să spun că eu te-am forţat să pleci?
Da. Eu te-am forţat să pleci. După o săptămână în care te-am chinuit refuzând din cauza egoismului meu nemărginit să îţi dau drumul mi-am călcat pe inimă cu greu, mi-am înghiţit lacrimile şi am acceptat inevitabilul. Ţi-am sigilat soarta, ţi-am curmat viaţa. Sună dramatic, dar este cât se poate de adevărat. Eu te-am omorât. Şi merit să sufăr pentru totdeauna din cauza asta. A fost decizia mea într-un final, doar a mea şi ea apăsă pe umeri mei, doar ai mei. Nu contează ceea ce spun ceilalţi că a fost un act drept, milos, caritabil, neegoist. Nu există act neegoist. Tot ceea ce facem este egoism pur. Este pentru binele nostru, este pentru a putea spune că am făcut totul, este pentru a putea dormi bine noaptea, pur egoist, însă trebuie să mă contrazic deoarece chiar dacă este adevărat că dintr-un punct de vedere a fost egoist din partea mea să fac ce am făcut, a fost într-un sfârşit un act milostiv. Numai că nu pot să trec peste şi poate, nu, sigur nu am nici un drept să trec peste faptul că o săptămână te-am chinuit. Te-am forţat să trăieşti când tu nu mai voiai decât să mori şi a fost şi este vina mea că ai vrut să mori. Ţi-am distrus inima când am plecat şi ai murit într-un final din cauza mea. Eu am fost picătura care a umplut paharul, eu am fost vântul care te-a împins să faci ultimul pas, căzând în prăpastie. Eu te-am omorât şi totuşi tu nu ai făcut altceva decât să mă iubeşti până în ultima clipă. De ce m-ai iubit? Nu îmi pot explica. Tu nu aveai nevoie de mine, doar eu aveam nevoie de tine. Nu te-am meritat şi totuşi ai fost acolo întotdeauna pentru mine.
Nu o să uit niciodată ochii tăi mari, rotunzi şi negrii atât de calzi care se uitau la mine cu o rugăciune mută de a avea grijă de tine, de a nu-ţi da drumul niciodată. Nu o să uit niciodată cât de speriată ai fost când te-am aşezat pe masa aceea şi cum încet ai început să îţi pierzi controlul trupului neştiind ce se întâmplă. Te uitai la mine iar eu nu am făcut altceva decât să îţi şoptesc că totul va fi bine, că totul se va termina şi doar să te mângâi uşor pe cap, încercând astfel să te liniştesc. Doar de atât am fost în stare. Unii o să spună că altceva nu aveam ce să fac, dar eu ştiu mai bine. Puteam să am tăria, să îmi înghit durerea şi să te ţin în braţe, să te las să îmi simţi căldura în timp ce trupul tău încet se răcea şi apoi ţi-ai închis ochii într-un sfârşit nevrând să mă faci să sufăr şi mai mult văzând sufletul tău dispărând din acei ochi atât de vii. Dar am ştiut că atunci ai murit şi te-am luat în braţe, dar era prea târziu. Erai atât de rece şi de... dar nu. Pe lângă faptul că am fost egoistă a trebuit să fiu şi lașă.
Nu te-am meritat niciodată, dar tu ai continuat să stai cu mine înciuda acestui fapt. Orice ar zice, oricine ar zice tu pentru mine ai stat, tu pentru mine te-ai întors de câte ori te-am pierdut pentru că eu aveam nevoie de tine şi încă am. Ai fost singura fiinţă constantă în viaţa mea, iar eu am fost o proastă pentru că mi-am dat seama de asta prea târziu. Întotdeauna prea târziu. Este un blestem şi aş vrea să cred că nu este numai al meu ci al întregii rase dar ştiu că este doar o minciună.
Cuvintele astea nu înseamnă nimic. Nu te vor aduce înapoi pentru că eu te-am omorât. Nu te vor încălzi cu nimic. Nu ajută pe nimeni cu nimic aceste rânduri. Nici măcar pe mine pentru că doar tu mă puteai ajuta, iar tu ai plecat. Eu te-am omorât. Şi oricât de mult aş repeta aceste cuvinte nu îmi vine să cred că sunt adevărate. Încă mai sper că mă voi trezi din coşmarul ăsta şică te voi găsi acolo, dar ştiu prea bine decât să cred în asemenea fantezii.
Cred că în final ceea ce vreau să îţi spun, ceea ce vrea să admit este că îmi pare rău. Îmi pare rău pentru tot ceea ce ţi-am făcut şi pentru ceea ce ar fi trebuit să fac dar nu am făcut. Este prea târziu, ştiu, însă este ceva cu care voi trăi toată viaţa.
Îmi pare rău căţeluşa mea că te-am rănit atât de tare, că te-am făcut să suferi. Îmi pare rău, suflet mic, păpuşă. Îmi pare atât de rău.
”Te simteai singur, nu? Ai cautat pe cineva care ar putea intelege durerea prin care treci si m-ai gasit pe mine. Am inceput sa petrecem din ce in ce mai mult timp impreuna si sa vorbim despre cele mai ciudate lucruri. Era un sentiment strain, legatura ce se crease intre noi era atat de ireala si totusi puternica. Nestiind cum s-o numim, am crezut ca e prietenie.”
Cand esti pe marginea unei prapastii si stii ca urmeaza sa cazi, te cuprinde frica si regretul. Te intrebi cum ai ajuns acolo. Oare merita sa lupti, sa incerci sa te ridici? Stii ca daca iti vei da drumul totul se va sfarsi. Cuprins de intuneric si liniste, vei pierde si ultimul lucru ce te facea sa te simti uman. Sufletul are nevoie de sentimente positive pentru a supravietui. Dar pentru o secunda vrei sa renunti. Iti repeti in gand ca vrei sa faci asta si te impaci cu ideea. Spui “gata, in sfarsit s-a terminat, sunt liber”. In adancul tau stii ca ar merita sa lupti, dar oricum vei fi dezamagit din nou, deci ce rost are? Te uiti inca o data la lumea ce te inconjoara, vrei sa iti iei ramas bun, dar vezi ceva ce iti distrage atentia. Pe partea cealalta a prapastiei cineva se lupta sa urce. In disperarea lui, ii scapa un strigat: “Nu vreau sa cad, nu vreau sa fiu singur aici”. Esti si tu acolo, ai putea spune ceva, sa il incurajezi, sa-i dai forta de a continua, dar taci miseleste. Ti-e frica sa iti asumi responsabilitatea de a-l ajuta, te temi ca nu vei mai scapa de el daca faci asta. E mult prea greu sa formezi o legatura cu cineva si sa o pastrezi. E mai simplu si mai putin dureros sa fii singur. Uneori mahnirea e mare. Dar crezi ca e mai usor sa suferi dupa ceva de care n-ai mai avut parte de mult timp, decat sa iti fie dor de o prietenie avuta de curand, dar pierduta. Chiar e asa? Esti sigur ca alegi sa iti traiesti restul vietii singur, in adancul acelei prapastii din care e aproape imposibil sa iesi? Crezi ca e soarta, ca ti-e menit sa nu ai pe nimeni alaturi si esti gata sa cazi, esti impacat cu ideea. Iti inchizi ochii, gata sa renunti. Dar vocea se aude din nou: “Stiu ca esti acolo, nu-ti da drumul. Doar asteapta”. Esti uimit de cele auzite. Curios, astepti sa vezi ce se poate intampla. Timpul trece din ce in ce mai greu. Ai senzatia ca astepti acolo de o vesnicie. Si te intrebi de ce te increzi intr-un strain. Amani acel mult dorit moment doar dintr-o simpla curiozitate? Te simti dezamagit de tine. De ce ti-ai schimba decizia pentru un necunoscut? Inchizi ochii, inspiri adanc, iei ultima gura de aer care a vazut lumina soarelui si iti iei mana de pe marginea prapastiei. Zambesti, acum esti multumit. In curand vei fi doar tu cu gandurile tale. Dar zambetul tau dispare de pe buze in scurt timp. “Te-am prins, esti in siguranta”. Ce se intampla? Tu nu-ti doresti asta, vrei sa iti dea drumul. Te zbati, dar inca iti strange mana cu putere. Ce poti sa faci? El doar incearca sa te salveze. Nu puteti ramane asa pentru totdeauna. Deci ce vei face? Il vei trage dupa tine sau vei incerca sa te ridici? Nu vrei sa iei pe nimeni dupa tine, te-ai simti mult prea vinovat daca ai face asta. Ce ramane de facut? De ce nu ai un cutit la tine? Strainul nu pare sa vrea sa iti dea drumul, ti-ai taia si mana, doar ca sa scapi. Iti ridici capul si privesti catre salvatorul tau. Acei ochi speriati iti faceau sangele sa inghete in vene. Erau disperati, strigau sa nu mergi acolo. Sigur nu minteau? Ar trebui sa te increzi in ei? Daca renunti acum nu vei afla niciodata. Asa ca ar trebui sa profiti de sansa care ti s-a oferit. Viata mai merita o sansa. Te tii bine de acea mana si te ridici. Este bine ce ai facut? Esti multumit? Lumea nu pare chiar asa colorata. Tot ce vezi in jur sunt copaci fara frunze, banci goale si oameni tristi. Chiar ai senzatia ca lumea nu mai are nicio speranta. Dar persoana de langa tine pare diferita de cei din jur. Si tu esti diferit. De aceea a venit la tine, pentru ca se simtea singur printre atatia oameni simpli si neferiti. Totusi, si el era gata sa cada, deci ce l-a facut sa se razgandeasca? Pe el sigur nu l-a salvat nimeni, oare se salvase singur? Si acum ce? Urmeaza sa fiti prieteni? Sigur ca da, doar te-a salvat, ii esti recunoscator. Trebuie sa ii oferi ceva la schimb, si singurul lucru pe care il ai e prietenia ta. “S-a facut”, spui intinzand mana spre el. Dar o simpla strangere de mana nu poate fi suficient. Fa ceva mai mult de atat, arata ca iti pasa! Aceasta senzatie devine din ce in ce mai ciudata. Tu nu stii cum sa te comporti, de asta ti-ai pierdut fiecare prieten pe care l-ai avut vreodata. La inceput dadeai vina pe ei, dar treptat ai ajuns sa intelegi ca tu esti problema. Incerci intr-un fel sau altul sa ii spui ca tu nu esti ca ceilalti. Existenta ta in sine e un lucru de neinteles, avand in vedere ca niciunul dintre parintii tai nu te-a dorit. De asta ai sentimentul ca nimeni nu te vrea in preajma sa. Esti doar o umbra in plus pe pamant, nu vei ajunge niciodata o persoana importanta pentru altcineva. Te-ai obisnuit de mult cu ideea, de asta nici nu te mai afecteaza atat de tare. Din acest motiv nu te asteptai sa te ajute nimeni. Dar el a aparut si ii esti recunoscator pentru asta. Acum te framanta alta intrebare: vrei sa ii fii prieten pentru ca simti ca te-ar putea intelege sau pentru ca ii esti dator? Nici nu mai conteaza. Te bucuri ca ai pe cineva alaturi. Acum, dupa mult timp, nu te mai simti singur, pentru ca el te-a salvat. Esti mai puternic decat ai fost vreodata, el ti-a dat puterea asta. Nu ai nicio idee cine e acest necunoscut, ce nume poarta sau de unde vine. Stii doar ca a ales sa te ajute, pentru ca te considera demn de ajutorul sau, si asta e suficient. Nu mai ai nevoie de alte informatii. Poate ca sunteti niste straini acum, dar intalnirea voastra nu e intamplatoare. Si nu e doar o presupunere, simti asta. Iti vei lua inima in dinti si vei descoperi adevarata frumusete a acestei lumi. Caci nu este plina doar de aparentele dezolante, sigur are si parti bune, ce nu pot fi vazute de toti cei din jur. Nu credeai ca esti demn de a incepe aceasta calatorie si nici nu te simteai capabil de terminarea ei. Dar acum poti, alaturi de el, noul tau prieten cu care vei strabate intreaga lume, incercand sa o intelegi.
Lucrarile vor avea un sistem de vot prin poll si prin postari, cu prima valorand un singur punct, continuand cu voturile justificate care valoreaza trei puncte. Nu exista criterii de jurizare, dar in acelasi timp nu vreau sa vad posturi cu sute de emoticoane si exprimari seci pe frecventa 'este adorabila/misto/bengoasa/marfa si imi place mult, mult, mega mult, dar sunt prea entuziast/a ca sa spun si de ce'.
Castigatorul va primi medalia corespunzatoare si optiunea de a alege tema urmatoare, iar cea mai buna critica de asemenea va primi medalia de 'best critique'.
Vorbe goale
Mai este puţin şi se face un an de la acea zi teribilă în care a trebuit să iau o decizie. Nici nu îmi vine să cred că într-adevăr un an a trecut de atunci, dar ce îmi este cel mai greu de conştientizat este faptul că eu am putut să trăiesc un an fără tine. Am continuat pe drumul meu fără să te am lângă mine şi îmi dau seama în aceste momente, când scriu aceste cuvinte fără nici o noimă pentru altcineva în afara mea, că au fost clipe în care am uitat de tine. Iar acest fapt mă sufocă, mă umple de vinovăţie pentru că mi-am promis, ţi-am promis că nu o să uit de tine. Am fost de-a dreptul devastată în acele zile, am fost pierdută ştiind că o să te pierd şi că nu pot să fac nimic să împiedic inevitabilul, că într-un final eu voi trebui să îl îndeplinesc. O ştiam de mult, eram conştientă că într-o zi o să mă părăseşti, dar voiam să refuz că avea să o faci atât de curând. Nu mă aşteptam probabil, de fapt, mai mult ca sigur nu m-aş fi aşteptat niciodată la un asemenea eveniment. Ştiam că o să pleci cândva, dar egoistă cum sunt eu întotdeauna credeam că nu o vei face niciodată. Numai că uite că a trecut un an de când m-ai părăsit şi deşi lipsa ta este o constantă durere în inima mea, mintea mea refuză să accepte realitatea.
Te-am iubit. Nu. Nu este corect. Te iubesc. Da. Asta este. Te iubesc încă, deşi nu mai eşti lângă mine. Nu voi putea să te condamn niciodată, nu voi putea să nu te mai iubesc. Este imposibil. Este de neconceput aşa ceva. Este aiurea cum acest sentiment mă sufocă acum că nu mai eşti aici. Îmi simt gâtul strângându-se, micşorându-se cu fiecare gură de aer pe care o inspir, cedând în faţa forţei sentimentelor care mă acaparează, în timp ce încerc să îmi stăpânesc lacrimile să nu cadă pe această coală albă pe care o umplu de nonsensuri... nonsensuri chiar şi pentru mine şi eu sunt cea care le scrie.
Toată lumea spune să apreciezi ce ai lângă tine, dar de fapt nimeni nu o face, nimeni nu ascultă. Nici eu nu am ascultat. Tu, eu ştim asta. Încercăm să apreciem, să ne bucurăm, să reţinem, să memorăm totul în jurul nostru, dar nu le dăm nici măcar un sfert din ceea ce merită de fapt. Numai după ce pierzi ceva îţi dai seama de valoarea sa. Iar tu, eu, pe tine te-am luat de bun. Erai acolo de câte ori veneam acasă, dormeai cu mine în fiecare seară, mă consolai, erai întotdeauna la câţiva paşi distanţă de mine, oriunde m-aş fi aflat dar nu te-am apreciat aşa cum trebuia. Îmi dau seama de abia acum, când este mult prea târziu, de greşeala enormă pe care am comis-o. Însă este prea târziu. Nu mai pot îndrepta lucrurile, tu ai plecat şi m-ai lăsat sau poate mai corect este să spun că eu te-am forţat să pleci?
Da. Eu te-am forţat să pleci. După o săptămână în care te-am chinuit refuzând din cauza egoismului meu nemărginit să îţi dau drumul mi-am călcat pe inimă cu greu, mi-am înghiţit lacrimile şi am acceptat inevitabilul. Ţi-am sigilat soarta, ţi-am curmat viaţa. Sună dramatic, dar este cât se poate de adevărat. Eu te-am omorât. Şi merit să sufăr pentru totdeauna din cauza asta. A fost decizia mea într-un final, doar a mea şi ea apăsă pe umeri mei, doar ai mei. Nu contează ceea ce spun ceilalţi că a fost un act drept, milos, caritabil, neegoist. Nu există act neegoist. Tot ceea ce facem este egoism pur. Este pentru binele nostru, este pentru a putea spune că am făcut totul, este pentru a putea dormi bine noaptea, pur egoist, însă trebuie să mă contrazic deoarece chiar dacă este adevărat că dintr-un punct de vedere a fost egoist din partea mea să fac ce am făcut, a fost într-un sfârşit un act milostiv. Numai că nu pot să trec peste şi poate, nu, sigur nu am nici un drept să trec peste faptul că o săptămână te-am chinuit. Te-am forţat să trăieşti când tu nu mai voiai decât să mori şi a fost şi este vina mea că ai vrut să mori. Ţi-am distrus inima când am plecat şi ai murit într-un final din cauza mea. Eu am fost picătura care a umplut paharul, eu am fost vântul care te-a împins să faci ultimul pas, căzând în prăpastie. Eu te-am omorât şi totuşi tu nu ai făcut altceva decât să mă iubeşti până în ultima clipă. De ce m-ai iubit? Nu îmi pot explica. Tu nu aveai nevoie de mine, doar eu aveam nevoie de tine. Nu te-am meritat şi totuşi ai fost acolo întotdeauna pentru mine.
Nu o să uit niciodată ochii tăi mari, rotunzi şi negrii atât de calzi care se uitau la mine cu o rugăciune mută de a avea grijă de tine, de a nu-ţi da drumul niciodată. Nu o să uit niciodată cât de speriată ai fost când te-am aşezat pe masa aceea şi cum încet ai început să îţi pierzi controlul trupului neştiind ce se întâmplă. Te uitai la mine iar eu nu am făcut altceva decât să îţi şoptesc că totul va fi bine, că totul se va termina şi doar să te mângâi uşor pe cap, încercând astfel să te liniştesc. Doar de atât am fost în stare. Unii o să spună că altceva nu aveam ce să fac, dar eu ştiu mai bine. Puteam să am tăria, să îmi înghit durerea şi să te ţin în braţe, să te las să îmi simţi căldura în timp ce trupul tău încet se răcea şi apoi ţi-ai închis ochii într-un sfârşit nevrând să mă faci să sufăr şi mai mult văzând sufletul tău dispărând din acei ochi atât de vii. Dar am ştiut că atunci ai murit şi te-am luat în braţe, dar era prea târziu. Erai atât de rece şi de... dar nu. Pe lângă faptul că am fost egoistă a trebuit să fiu şi lașă.
Nu te-am meritat niciodată, dar tu ai continuat să stai cu mine înciuda acestui fapt. Orice ar zice, oricine ar zice tu pentru mine ai stat, tu pentru mine te-ai întors de câte ori te-am pierdut pentru că eu aveam nevoie de tine şi încă am. Ai fost singura fiinţă constantă în viaţa mea, iar eu am fost o proastă pentru că mi-am dat seama de asta prea târziu. Întotdeauna prea târziu. Este un blestem şi aş vrea să cred că nu este numai al meu ci al întregii rase dar ştiu că este doar o minciună.
Cuvintele astea nu înseamnă nimic. Nu te vor aduce înapoi pentru că eu te-am omorât. Nu te vor încălzi cu nimic. Nu ajută pe nimeni cu nimic aceste rânduri. Nici măcar pe mine pentru că doar tu mă puteai ajuta, iar tu ai plecat. Eu te-am omorât. Şi oricât de mult aş repeta aceste cuvinte nu îmi vine să cred că sunt adevărate. Încă mai sper că mă voi trezi din coşmarul ăsta şică te voi găsi acolo, dar ştiu prea bine decât să cred în asemenea fantezii.
Cred că în final ceea ce vreau să îţi spun, ceea ce vrea să admit este că îmi pare rău. Îmi pare rău pentru tot ceea ce ţi-am făcut şi pentru ceea ce ar fi trebuit să fac dar nu am făcut. Este prea târziu, ştiu, însă este ceva cu care voi trăi toată viaţa.
Îmi pare rău căţeluşa mea că te-am rănit atât de tare, că te-am făcut să suferi. Îmi pare rău, suflet mic, păpuşă. Îmi pare atât de rău.
Şi totuşi, într-un final acestea sunt doar vorbe goale, fără valoare.
Ultimul episod
”Te simteai singur, nu? Ai cautat pe cineva care ar putea intelege durerea prin care treci si m-ai gasit pe mine. Am inceput sa petrecem din ce in ce mai mult timp impreuna si sa vorbim despre cele mai ciudate lucruri. Era un sentiment strain, legatura ce se crease intre noi era atat de ireala si totusi puternica. Nestiind cum s-o numim, am crezut ca e prietenie.”
Cand esti pe marginea unei prapastii si stii ca urmeaza sa cazi, te cuprinde frica si regretul. Te intrebi cum ai ajuns acolo. Oare merita sa lupti, sa incerci sa te ridici? Stii ca daca iti vei da drumul totul se va sfarsi. Cuprins de intuneric si liniste, vei pierde si ultimul lucru ce te facea sa te simti uman. Sufletul are nevoie de sentimente positive pentru a supravietui. Dar pentru o secunda vrei sa renunti. Iti repeti in gand ca vrei sa faci asta si te impaci cu ideea. Spui “gata, in sfarsit s-a terminat, sunt liber”. In adancul tau stii ca ar merita sa lupti, dar oricum vei fi dezamagit din nou, deci ce rost are? Te uiti inca o data la lumea ce te inconjoara, vrei sa iti iei ramas bun, dar vezi ceva ce iti distrage atentia. Pe partea cealalta a prapastiei cineva se lupta sa urce. In disperarea lui, ii scapa un strigat: “Nu vreau sa cad, nu vreau sa fiu singur aici”. Esti si tu acolo, ai putea spune ceva, sa il incurajezi, sa-i dai forta de a continua, dar taci miseleste. Ti-e frica sa iti asumi responsabilitatea de a-l ajuta, te temi ca nu vei mai scapa de el daca faci asta. E mult prea greu sa formezi o legatura cu cineva si sa o pastrezi. E mai simplu si mai putin dureros sa fii singur. Uneori mahnirea e mare. Dar crezi ca e mai usor sa suferi dupa ceva de care n-ai mai avut parte de mult timp, decat sa iti fie dor de o prietenie avuta de curand, dar pierduta. Chiar e asa? Esti sigur ca alegi sa iti traiesti restul vietii singur, in adancul acelei prapastii din care e aproape imposibil sa iesi? Crezi ca e soarta, ca ti-e menit sa nu ai pe nimeni alaturi si esti gata sa cazi, esti impacat cu ideea. Iti inchizi ochii, gata sa renunti. Dar vocea se aude din nou: “Stiu ca esti acolo, nu-ti da drumul. Doar asteapta”. Esti uimit de cele auzite. Curios, astepti sa vezi ce se poate intampla. Timpul trece din ce in ce mai greu. Ai senzatia ca astepti acolo de o vesnicie. Si te intrebi de ce te increzi intr-un strain. Amani acel mult dorit moment doar dintr-o simpla curiozitate? Te simti dezamagit de tine. De ce ti-ai schimba decizia pentru un necunoscut? Inchizi ochii, inspiri adanc, iei ultima gura de aer care a vazut lumina soarelui si iti iei mana de pe marginea prapastiei. Zambesti, acum esti multumit. In curand vei fi doar tu cu gandurile tale. Dar zambetul tau dispare de pe buze in scurt timp. “Te-am prins, esti in siguranta”. Ce se intampla? Tu nu-ti doresti asta, vrei sa iti dea drumul. Te zbati, dar inca iti strange mana cu putere. Ce poti sa faci? El doar incearca sa te salveze. Nu puteti ramane asa pentru totdeauna. Deci ce vei face? Il vei trage dupa tine sau vei incerca sa te ridici? Nu vrei sa iei pe nimeni dupa tine, te-ai simti mult prea vinovat daca ai face asta. Ce ramane de facut? De ce nu ai un cutit la tine? Strainul nu pare sa vrea sa iti dea drumul, ti-ai taia si mana, doar ca sa scapi. Iti ridici capul si privesti catre salvatorul tau. Acei ochi speriati iti faceau sangele sa inghete in vene. Erau disperati, strigau sa nu mergi acolo. Sigur nu minteau? Ar trebui sa te increzi in ei? Daca renunti acum nu vei afla niciodata. Asa ca ar trebui sa profiti de sansa care ti s-a oferit. Viata mai merita o sansa. Te tii bine de acea mana si te ridici. Este bine ce ai facut? Esti multumit? Lumea nu pare chiar asa colorata. Tot ce vezi in jur sunt copaci fara frunze, banci goale si oameni tristi. Chiar ai senzatia ca lumea nu mai are nicio speranta. Dar persoana de langa tine pare diferita de cei din jur. Si tu esti diferit. De aceea a venit la tine, pentru ca se simtea singur printre atatia oameni simpli si neferiti. Totusi, si el era gata sa cada, deci ce l-a facut sa se razgandeasca? Pe el sigur nu l-a salvat nimeni, oare se salvase singur? Si acum ce? Urmeaza sa fiti prieteni? Sigur ca da, doar te-a salvat, ii esti recunoscator. Trebuie sa ii oferi ceva la schimb, si singurul lucru pe care il ai e prietenia ta. “S-a facut”, spui intinzand mana spre el. Dar o simpla strangere de mana nu poate fi suficient. Fa ceva mai mult de atat, arata ca iti pasa! Aceasta senzatie devine din ce in ce mai ciudata. Tu nu stii cum sa te comporti, de asta ti-ai pierdut fiecare prieten pe care l-ai avut vreodata. La inceput dadeai vina pe ei, dar treptat ai ajuns sa intelegi ca tu esti problema. Incerci intr-un fel sau altul sa ii spui ca tu nu esti ca ceilalti. Existenta ta in sine e un lucru de neinteles, avand in vedere ca niciunul dintre parintii tai nu te-a dorit. De asta ai sentimentul ca nimeni nu te vrea in preajma sa. Esti doar o umbra in plus pe pamant, nu vei ajunge niciodata o persoana importanta pentru altcineva. Te-ai obisnuit de mult cu ideea, de asta nici nu te mai afecteaza atat de tare. Din acest motiv nu te asteptai sa te ajute nimeni. Dar el a aparut si ii esti recunoscator pentru asta. Acum te framanta alta intrebare: vrei sa ii fii prieten pentru ca simti ca te-ar putea intelege sau pentru ca ii esti dator? Nici nu mai conteaza. Te bucuri ca ai pe cineva alaturi. Acum, dupa mult timp, nu te mai simti singur, pentru ca el te-a salvat. Esti mai puternic decat ai fost vreodata, el ti-a dat puterea asta. Nu ai nicio idee cine e acest necunoscut, ce nume poarta sau de unde vine. Stii doar ca a ales sa te ajute, pentru ca te considera demn de ajutorul sau, si asta e suficient. Nu mai ai nevoie de alte informatii. Poate ca sunteti niste straini acum, dar intalnirea voastra nu e intamplatoare. Si nu e doar o presupunere, simti asta. Iti vei lua inima in dinti si vei descoperi adevarata frumusete a acestei lumi. Caci nu este plina doar de aparentele dezolante, sigur are si parti bune, ce nu pot fi vazute de toti cei din jur. Nu credeai ca esti demn de a incepe aceasta calatorie si nici nu te simteai capabil de terminarea ei. Dar acum poti, alaturi de el, noul tau prieten cu care vei strabate intreaga lume, incercand sa o intelegi.
„Da-mi mana, prietene, e timpul pentru o aventura.”
.