out of control

Sunt amețit. Și e mai mult decât atât.

Cică dacă te uiți la anumite momente la ceas, spre exemplu, 01:23, poți să îți pui anumite dorințe… Ha, de parcă ar face vreodată o mică diferență! Au fost atat de multe ore fixe, chestii once-in-a-life-time sau mai știu eu ce alte lucruri care, all in all, nu au adus nimic. Însă… Însă acolo e speranța mea că șirul acțiunilor mele deteriorate va fi cumva influențat pozitiv de posibilele căutări ale paranormalului. E cea mai apropiată soluție dragă, căci a renunța la ceva ce nu este aproape, dar îmi doresc să fie, e… E dificil, orice ai zice. Și, noroc cu starea, îmi e mai ușor să recunosc că sunt rănit. Câtuși de puțin, sunt rănit. Și nu e ceva ce aș putea schimba. Căci, chiar și așa, deja îmi devine obositor… Orice. Mă simt de parcă tot timpul, în orice domeniu pe care mi l-ai putea oferi drept exemplu, doar eu am depus efort. Exceptând o latură din mine pe care am neglijitat-o și o neglijez teribil de mult. Dar da, simt că doar eu am depus efort. Și nu e în regulă! Ar trebui să îmi pară rău că, din când în când, reușesc să beau suficient de mult încât să pun punctul pe „i”? Ar trebui să îmi pară rău că sunt sincer și că am curajul să spun într-un mod mai mult vulgar ceva apropiat de ce gândesc? Shit, literalmente, am scris o carte. Și deși încerc să fiu viteaz și să-mi spun că „nu, sunt în controlul situației”… Ei bine, îmi simt pieptul sfâșiat într-un infinit de bucăți. Oricât aș încerca să trec peste orice lucru aparent nesemnificativ, ajung să mă mint cu nerușinare până și pe mine. Și mi se pare jenant. Căci, acel „orice” lucru aparent nesemnificativ are posibilitatea de a mă rupe în două, în trei, în patru. Îți imaginezi cum e ceva ce consider awesome?

Îmi mușc buza și mă gândesc că, într-un fel sau altul, totul va fi în regulă. Sunt bine. Cât sunt inconștient, sunt bine! Dar chiar e aiurea. Totul e aiurea. Totul mi-e aiurea. Încerc să fiu inconștient.

Mă doare puțin gâtul. Am zbierat, ce-i drept, dar e în regulă. Până dimineață o să fiu ok.

Fără doar și poate (și fără tangențe), marea e singura care mi-a rămas prietenoasă în tot timpul ăsta. Deși îi lipsesc de mulți, mulți ani, și îmi lipsește, mă lasă să mă imaginez în ea, plutind… Plutind! E atât de genial când simt că plutesc! Ore întregi! Zile, secole… Să plutesc un infinit! Poate că aici mi-este casa. Nu mă deranjează! Iubesc orice mă face să plutesc. Iubesc…

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele.

Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place, încă mă incită.
Dar ce stindard să port? Războaiele încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut. ...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se teleportează, frontul tău se teleportează.

Îmi pierd speranța că mai poate fi diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult? Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu să...  Of, vreau să lupt, dar pentru ce? Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină eternă).

 
E atât de genial când simt că plutesc
Vreau și vreau și vreau!

*

Probabil tot din cauza lor am ajuns să-l disprețuiesc pe Cronos, mai ales în momentele cheie. Au apărut regrete, deformări ale Universului și... Nu-i nimic! Acum încep să-l înțeleg. Acum încep să-i înțeleg pe toți! Tot acum încep să îi accept pe toți acei Mihai care există și nu există! Acum încep - de-aici, din centrul labirintului meu al cărui pelerin sunt. Aici simt totul perfect. În centrul labirintului meu m-am născut din bolovanii mei imenși ce-mi locuiesc pe piept. Cât de mult contează unitatea!
Continui să-mi scriu și să-mi creez lumea. Lumile... Iar povestea începe să devină ceva mai clară...

În lumea în care mă aflu, gravitația este inexistentă. Zbor lin... Atât de lin! Voi rămâne aici cât de mult voi putea. Voi construi planuri pentru... Pentru!
Deși fără switch, exista momente (rareori, evident!) în care mă împart perfect - doar atunci când accept tot. Cu toate că nu mă pot obișnui să trec printre vieți aleator în fiecare secundă. Poate deveni obositor și să cedez. Problema e că sunt vieți atât de opuse! Universul merge într-o singură direcție, nefiind influențat de nimic altceva. Îl urăsc pentru asta. Și pe el, și pe Cronos! Din cauza lor, ajung să mă pierd în toată filosofia legată de toate intersecțiile posibile; urăsc deciziile. Cred în destin, mă întreb care e rostul liberului arbitru, care e ideea lor și... toate astea, de parcă ar conta! Din infinitul de attosecunde, ținem minte abia câteva și poate că mai conteză atunci doar jumătate din acele decizii.

*

Nu sunt dumnezeu, ci doar Dumnezeul meu. Împart liberul arbitru în stânga și în dreapta, tocmai din fobia pe care o am față de lume. ...și de mine. Oh, dualitatea... Mi se pare prea complicat să construiesc un puzzle din alegeri și mi se pare și mai complicat să le las tot timpul să se mănânce între ele, iar eu să stau și să le privesc cu teamă. Și sunt atâtea perspective! Spre exemplu, cum ar fi dacă în toată lupta dintre copil și adult, personajul negativ este de fapt copilul? Îl simt cum se antrenează, cum își culege puterea din tine, din mine, din Regat, din tot. Îl simt rânjind, furios, dar calm, malefic și răzbunător. Adultul nici măcar nu va ști ce l-a lovit! Dacă mă gândesc bine, aș putea să ajung să fiu indiferent. Poate că voi deveni un stăpân al unor astfel de războaie, să fiu un fel de Elveția și să mă bucur și să profit de pe urma lor. Niciodată nu voi îngropa învingătorul, căci dualitatea mea este firească. Este nebună; este infinită.

Poate că încerc să-mi găsesc locul aici unde sunt, poate că încep să văd lucruri care nu există și mai știu eu ce alte nebunii. Poate că tu ești pierdută sau ești ca la tine acasă. În fond, par să nu am habar despre jocurile din culise. Însă, spre surpinderea mea, a ta și a tuturor, sunt atent asupra detaliilor... ce-mi vizează lumea. Tresar când aud câte ceva și mintea mea, în nebunia ei, strânge informație. Esențială informație! Știu! Te cunosc și mă cunosc; cunosc ce se întâmplă. De aceea, zâmbesc. Ca și tine, dansez pe o mare înghețată - iar pelicula de gheață este atât de subțire! Într-un final, amândoi vom ajunge undeva. Cum? Repede - pe sub apă, prin aer, alergând, pășind calm - oricum ar fi, va fi. Știi!
Instinctele mele... Poate că ar trebui să avansez un nivel și să mă încred orbește.

 *

Și ajunge să se rezume totul la jocul nostru. Joc frumos. Joc început banal și... devenit interesant și intrigant. Știi, strâng simboluri - ai observat? Le voi folosi, le voi amesteca și le voi învărti pe degete. Sper că totdeauna cu cap, conștient. În lumea mea, fără să știu concret care, simt acum că totul înflorește. Iar astfel, încerc să fac ca totul să își piardă noțiunea timpului - vreau sa îl distrug. Ajung să am un fel de fobie... Mă sperie timpul. Ajung să mă grăbesc, să alerg, să mă panichez și să nu pot dormi noaptea. Paranoic, căci statistic vorbind... Sunt atât de fraier! În lumea mea, fără să știu concret care, simt că totul devine gri - un peisaj urban, aglomerat. Bacovian.
Ce m-aș face eu cu o viață simplă, de fapt? Ah, dualitatea...