Gabriel García Márquez

Gabriel José de la Concordia García Márquez este un autor contemporan columbean, laureat al premiului Nobel (pentru literatura), cunoscut in special pentru romanul sau "Cien años de soledad" ("O suta de ani de singuratate"). S-a nascut in anul in anul 1927. Parintii mamei lui s-au opus casatoriei cu tatal acestuia pentru ca era fustangiu, dar in cele din urma, ca intr-o poveste frumoasa de dragoste, ambele familii isi dau acordul, ideea acestor divergente fiind expusa si in "Dragoste in vreme de holera". A fost crescut de bunici in primii noua ani din viata. Bunicul lui ("Colonelul", socrul mic) era veteran liberal al razboiului de o mie de zile, razboi civil columbian intre partidul conservator si cel liberal in care conservatorii au castigat pe fondul unei crize economice (Columbia a fost afectata de criza datorita scaderii pretului cafelei pe plan international). El este cel de la care a aflat si de "masacrul bananelor", o greva a muncitorilor Uniunii Fructelor din Columbia din anul 1927, soldata cu asasinarea grevistilor, episod la care se face aluzie si in "Un veac[...]". Ii spunea adesea nepotului "nu iti poti inchipui cat de grea e constiinta uciderii unui om", o tema de asemenea recurenta in scrierile sale. Gabriel Garcia Marquez spunea ca "ideile mele politice vin in principal de la bunicul meu, pentru ca in loc sa imi spuna povesti de adormit copii cand eram tanar, imi povestea intamplarile atroce de la ultimul razboi civil pe care liberalii il purtau cu conservatorii".
O alta persoana care l-a inspirat inca din tinerete a fost bunica lui, Doña Tranquilina Iguarán Cotes. L-a fermecat faptul ca "privea supranaturalul ca pe ceva perfec normal", spunea povesti despre fantome si strigoi intr-un mod in care parea ca le crede cu adevarat, stil care il vom regasi si mai tarziu in "Un veac[..]".
A avut o cariera de jurnalist, pe care a ales-o dupa ce a renuntat la facultatea de Drept. Ideea de a scrie "un veac[...]", desi o avea de multa vreme, inca de la 18 ani, el dorind sa creeze o replica a casei copilariei lui, a realizat-o mult mai tarziu. Intr-o buna zi, pe la 40 de ani, mergand cu familia lui la Acapulco, s-a simtit pregatit in sfarsit, s-a intors din drum, a ajuns acasa, s-a pus pe scris, si-a vandut masina pentru a-si sustine financiar sotia si cei doi copii, au adunat o groaza de datorii, dar rezultatul dupa optsprezece luni de munca continua a intrecut orice asteptari, premiul Nobel si cititori numerosi, din toate tarile lumii, plus o comunicare mai buna intre Columbia si diverse puteri americane. Este vorba desigur despre "Un veac de singuratate", o carte ce prezinta cu adevarat intamplarile unei familii centenare ce se intind pe perioada a numeroase generatii de frati ce poarta caracteristicile primilor doi copii ai sotilor, Ursula si Jose Arcadio Buendía care ajung intr-un loc prielnic si formeaza o comunitate, Macondo.
Un alt roman interesant daca nu te deranjeaza sa citesti imagini vizuale auditive si olfactive dezgustatoare e "Toamna patriarhului", in care a incercat sa faca o sinteza a tuturor dictatorilor, si a reusit, aratandu-i in lumina lor adevarata, niste triste si lamentabile marionete fara inima in mana unor puteri ascunse.
Ceea ce m-a impresionat intotdeauna la el a fost versatilitatea cu care poate trece de la cele mai gingase si invaluitoare figuri de stil, de la mierlele-galbene pictate de ani de zile de Bendicion Alvarado, demnitatea unei vaduve, panza tesuta in jurul unei perechi indragostite, inocenta zorilor, speranta intr-un viitor stralucit, dragoste, pasiune, dorinta carnala arzatoare pentru o femeie cu "miros de animal de padure", la alimentele ce putrezesc cand femeia le atinge, la ploile care dureaza ani, la cele saisprezece razboaie civile, la omorarea a mii de copii pentru ca el nu putea dormi, la omorarea grevistilor, la impregnarea cu mucegai a tot ce exista, la degradare, balegi de vaca, dulai ce sfarteca hoarde de animale, tradatori aruncati la caimani, totul cu cea mai mare naturalete. Cand ii citesc un roman, nu pot sa nu raman impresionata de forta descriptiva, de citatele ce-mi staruie mult timp in minte, de adevarurile ascunse printre ursitoare si ghicitoare in apa, de calugarite curve si prostituate ce trebuie sa plateasca casa careia i-au dat foc din greseala. Sunt singurele romane care mi s-au impregnat in tenebrele memoriei, singurele intamplari fictive pe care le pot evoca cu exactitate, toate celelalte sunt o masa difuza de actiuni si personaje, dar acestea, nu, romanele lui sunt cu adevarat memorabile.

Ce parere aveti despre el si lucrarile sale?

I-ai citit lucrarile in spaniola sau traduse in romana?

dorinta carnala arzatoare pentru o femeie cu "miros de animal de padure"

Si sconcsul e animal de padure, just sayin'

Sunt singurele romane care mi s-au impregnat in tenebrele memoriei, singurele intamplari fictive pe care le pot evoca cu exactitate, toate celelalte sunt o masa difuza de actiuni si personaje, dar acestea, nu, romanele lui sunt cu adevarat memorabile.

Sa inteleg ca tu ai in memoria ta un loc obscur si intunecat unde ai aruncat cartile lui Marquez. Si, in afara de locul ala, memoria ta e o vraiste profunda. Ok.

"tenebre" este o metafora frumoasa pentru subconstient, dar stim ca nu putem accesa subconstinetul, ceea ce face metafora inexacta, ai dreptate, esti foarte perspicace pentru ca ai observat aceasta inexactitudine privitoare la chestiunea in cauza.

-moment de nostalgie profundă, câtă vreme a trecut /out of off topic-

Marquez? Marquez! Eu am început prin a-i citi niște povestioare scurte, un volumaș pe care l-am citit într-un document word cu scriere proastă, greșeli infinite de tastare. Însă acest lucru nu m-a oprit din a-mi continua lectura. Pentru mine, tipul ăsta (nu mă pot abține de a nu-l numi astfel din când în când), are un stil fabulos. Bineînțeles, mă refer și la stilul lui și la conținutul povestioarelor/cărților sale. 

Am început, după cum am spus, cu niște povestioare scurte -dintre care două m-au captat foarte mult. Prin aceasta nu vreau să le exlud pe celelalte întrucât întregul stil al lui Marquez m-a fascinat și este ceva în el, la el sau din el care mă face să îi pot citi cu o plăcere aproape absurdă lucrările; însă, printre acele povestioare scurte, două m-au marcat ca fiind mai apropiate de mine (sau sufocându-mă mai tare) decât celelalte. Vorbesc despre: ”Trista poveste a candidei Erendira și  a bunicii sale fără suflet” și ”Un domn foarte bătrân cu aripi enorme”. Aceste două povestioare m-au făcut să îl îndrăgesc pe Marquez și să rămân fermecată -probabil pentru totdeauna - de realismul magic prezent în operele sale. De fapt, chiar recomand aceste două povestioare ca punct de pornire în opera lui Marquez (deși nici eu nu am citit foarte mult din el până acum, cred că acestea două pot oferi o oarecare privire de ansamblu asupra gândirii și manifestării lui literare). Cred că dacă nu te marchează Marquez (funny, right?) din prima clipă, atunci e mai greu să o facă mai târziu, când te aștepți să pătrunzi în profunzimile lui... Nu, îmi pare mai degrabă că-i intri în profunzime încă din primele rânduri, dacă începi cu povestirile acestea două, cel puțin. Pe mine m-a fascinat -stilul lui, povestioarele lui, maniera de a aduce și reduce totul la un absurd real, magic de-o potrivă. Absurd, intolerabil, confuz, haotic. O fantezie continuă, interminabilă, un tărâm necunoscut în care, totuși, poți pătrunde măcar cu privirea.

Am mai lecturat de el ”Despre dragoste și alți demoni” și ”Povestea târfelor mele triste”, amândouă mi s-au părut fascinante. Mă apucasem într-un timp și de ”Toamna patriarhului”, care era puțin mai greu de urmărit din pricina modului în care era scrisă și, apropiindu-se sesiunea, a trebuit să o abandonez și să o pun pe ”on-hold”, plănuiesc să o reiau -de la început- la un moment dat. De asemenea, probabil că ar trebui să citesc și faimoasa ”Un veac de singurătate” , probabil cea mai cunoscută operă a sa. Însă, până acum, nu am simțit nevoia -iei o gură de Marquez (sau ”iau o gură de Marquez”) și am nevoie de o pauză îndelungată să mă scald în propria fantezie și imaginație. E plăcut și din acest punct de vedere -pentru că te îndeamnă să te creezi, să te inventezi, să te re-creezi, re-inventezi. Te cheamă, te înfundă, te adoarme, te pune să te gândești la lucruri nebunești și, culmea, să te regăsești în cele mai absurde nebunii. Un haos complet într-o ordine aprope inexistentă. Mie, într-adevăr, îmi place Marquez. 

@Clau
Am citit cincizeci de pagini * format electronic * si am devenit aproape o leguma asteptand actiunea. 

Da, sunt oameni care nu sunt mișcați de genul marquezian -în fond, în imaginația mea de cititor apare ca un gen (precum și ca alte lucruri), dar a-l citi pe Marquez din această perspectivă s-ar putea să fie una greșită, mai ales atunci când acțiunea există per se, în sine și totodată prin sine, undeva profund impregnată în stilul lui, acela de a fi așa cum este. Nu știu dacă este vorba despre a fi îndeajuns de cult cât să-l pricepi pe Marquez, literatura nu cere și nu ține întotdeauna de asta -deși părerile sunt împărțite. Ceea ce cred eu este că unii oameni au înclinație spre stilul acesta, alții nu, și atunci părerile încep să fie radical împărțite; iar acest lucru, după cum se înțelege, nu este necesarmente unul rău. A-l considera, totuși, pe Marquez ca fiind mediocru, e puțin nelalocul lui -din punct de vedere obiectiv, nu mă simt lezată de comentariu deoarece țin la părerile mele ca fiind subiective și nu-mi ridic alte pretenții decât de cititor amator. Marquez are un stil mai aparte, poți să-i zici ieșit din comun, lipsit de acțiune (deși eu n-aș zice), etc. Dar astea nu-s cu adevărat argumente care să-l arunce-n dugheana de scriitor mediocru. Un geniu, sau nu - și asta e o teză tare și stupidă. Scriitori mediocri sunt alții, Marquez e doar mai altfel în felul lui de a fi -în umila mea opinie. Și totuși, sfatul meu este ca atunci când citim Marquez, să nu căutăm acțiunea pe care o știm ca fiind acțiune /a acționa/ ci ca fiind altceva. Frumusețea cuvintelor lui este cea care te posedă și ”te dă pe spate”, apoi pătrunzi în profunzime și guști un pic de marijuana imaginaro-spirituală. 

Din păcate -sau nu- eu l-am citit și-l voi citi pe Marquez în română, deoarece nu cunosc limba spaniolă și-mi vine să cred că româna este, totuși, mai apropiată de spaniolă decât ar fi limba engleză. Am dat de traduceri plăcute, așa că n-aș avea de ce să mă plâng în această privință.

Probabil că voi mai reveni la acest topic când voi mai lectura ceva de don Marquez.

Nu stiu cat de "legitima" e pararea mea din moment ce am citit de la el doar "Un veac de singuratate", dar pot spune, ca si fleeting ray, ca e memorabil. Are ceva aparte prin modul sau de a scrie, si regasesc in el acel sange sud-american. E ceva in ei, un fel de zvac pe care il au si pe care ti-l imprima..nu-mi dau seama daca e in mintea mea doar.

Am cautat dupa lectura "Toamna patriarhului". N-am gasit-o si cu timpul m-am inlaturat de stilul sau, ca si cititor. Dar daca ar fi sa-mi dai Marquez, n-as spune nu. E drept ca sunt stiluri si stiluri, ca nu toti digera anumite maniere, insa eu cred ca merita o sansa. Merita sa incerci scriitori consacrati si cred ca e imposibil sa nu te atasezi la un moment dat de ceva, oricat de diferit ti s-ar parea de gusturile tale.