AnimeZupCăutare

[Naruto] A splash of color on a black sheet [SasuSaku]

Disclaimer: Nu detin niciun personaj din anime-ul/manga-ul Naruto si nu fac profit de pe urma lor.

Varsta minima: 14+
Gen: Actiune/Romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansata

A splash of color on a black sheet
~Prolog~

Sentimentele erau descrise in general ca simple simturi umane, specifice sufletului. Nimeni nu se intreba ce reprezentau ele cu adevarat. “Mi-e frica!”, “Sunt bucuroasa.”, “Sunt trista.”. Toate acele expresii ce oglindeau in doua cuvinte ceea ce simteai. Dar puteai sa minti? Puteai spune “Sunt bine!”, atunci cand sufletul tau plangea, fara a da de banuit? Probabil ca da, sau, in alte circumstante, probabil ca nu.
Sufletul unui om era asemeni Universului. Nemarginit, necunoscut. In totalitate, nimeni nu stia ce se afla in sufletul unui copil. Pana in acel moment...

Chapter 1


20 martie 1973

“Stiam prea bine ca aveam sa sufar din nou. Acele certuri interminabile, acele lucruri spuse la nervi, toate varsate asupra mea. O palma, doua, trei... Le-am pierdut numarul de mult timp. Am inceput sa ignor durerea, sa nu o mai simt. Asa era. Nu mai simteam durerea fizica. Deloc. Dar sufletul meu? Sangera. Se stingea pe zi ce trecea, se ridica usor-usor spre cer, spre o noua era. Dar voiam asta? Nu. Ma tineam strans de viata, suportam orice, absolut orice. Pana intr-o zi...
Am hotarat ca era mai bine. La doar cei sase ani ai mei, am plecat. Eram parasit de orice farama de compasiune, nu apartineam nimanui. Doar mie. Am vrut sa scap de tot, dar nu am constientizat viata ce avea sa urmeze. Mergeam din sat in sat, cersind pentru un pahar cu apa, o bucata de paine, o farama de viata. Nu multi isi faceau mila. Ma alungau, chiar ma bateau. “Pleaca, golan nenorocit!” De ce eram un nenorocit? Ca cerseam? Ca ma agatam de viata, ca luptam pentru ea? Nu furam, nu ceream de placere, ci din disperare.
Doi ani greu, in care tot ce am facut a fost sa supravietuiesc. Ma luptam cu orice, fugeam de oricine. Doar sa raman in viata, sa cresc, apoi sa ma intorc. Aveam sa le demonstrez ca am reusit, am plecat departe de moarte, de intruchiparea Diavolului.”


25 februarie 1979

“Deja au trecut sase ani. M-am maturizat, pot spune asta. Am colindat intreaga lume, am cunoscut pericolul, am dat de greu. Nu multe s-au schimbat. Nu aveam un loc al meu si multi ma dispretuiau. Ma alungau din satele lor, ma trimiteau departe. “Pleaca! Esti copilul Diavolului!”. Eram copilul nimanui... Aruncau cu pietre, cu bete, ma loveau, dar nu se apropiau de mine. Hainele-mi erau jerpelite, imputite, lipsite de orice stralucire. Niste carpe. Iarna era crunta, o simteam in fiecare minut al zilei. Ma taram cu ultimele puteri intr-o casa darapanata, mai-mai sa cada. Frig! Foarte frig. Nu am mai vazut de mult interiorul unei case... Aflata in padure, era parasita. M-am gandit sa ma refugiez acolo. Da! In sfarsit, un loc ce putea fi doar al meu. Am intrat, totul scartaia. Panze de paienjeni, lemn putrezit, praf. Era oribil, dar totusi, un acoperis. Puteam sa transform acel loc. Asta am si facut. In doar o luna, am facut tot ce am putut. Frigul disparea incet-incet, venea primavara. Padurea era plina de fructe, de animale. Era un loc perfect, unde nimeni nu ma facea sa plec. Era paradisul.”


13 Septembrie 1981

“Anii au trecut destul de usor de cand aveam un loc doar al meu. Poate ca nu aveam parinti, bani, sau haine, dar era o viata lipsita de griji, oarecum. Am invatat sa ma descurc in orice situatie, sa ma conformez cu orice. Nu am avut niciodata o copilarie fericita, niciodata nu am avut parinti care sa imi ofere o educatie sau care sa ma iubeasca, dar totusi a fost mai bine decat m-am asteptat. Gaseam deseori caiete vechi ale copiilor aruncate prin padure, incercam sa invat, sa-mi dezvolt o educatie, sa fac orice pentru a avea un viitor. Dar stiam ca nimeni nu avea sa ma accepte.”


20 martie 1982

“A fost o dimineata neobisnuita. Langa usa mea era un ziar. Atat de multi ani am fost rupt de lume, am trait in propriul meu univers, sa spun asa. Voiam sa-l arunc, sa nu ma implic in ceea ce puteam numi “lumea urbana”, dar ceva imi spunea sa ies din carapacea mea, sa-mi schimb modul de viata. L-am ridicat de jos, apoi am intrat in casa. Rasfoiam fiecare pagina, incercam sa recunosc un nume, ceva ce a ramas de cand eram mic. Si uite! Pagina sase: “Zece ani de la tragedia Uchiha. Sakura afla totul.”. Familia Uchiha... acei oameni ce m-au tratat cu atat de multa cruzime. Sakura... acea fata nevinovata ce a cazut in mana lor.

Dupa zece ani de zile, Sakura afla de tragedia ce i-a marcat familia. Fiul lor cel mare, Sasuke, a disparut fara urma in data de 20 martie 1973. Conform datelor ce au fost in arhivele politiei, baiatul in varsta de numai sase ani a fost rapit si scos din tara. Datorita acestui lucru, familia Uchiha a adoptat-o pe micuta Sakura, incercand sa umple golul lasat in urma de fiul lor. Cu numai cateva zile in urma, fata a aflat de disparitia asa-zisului ei frate, incepand sa-l caute.

Ma uitam oarecum uimit la tot ceea ce scria in acel ziar. Fata... Sakura ma cauta. De ce? De ce voia sa rascoleasca trecutul pentru mine? Trebuia sa ma feresc de fata asta. Nu puteam fi descoperit, nu atunci.
Mai aruncasem o privire asupra acelui articol si am zarit o poza. Ii recunosteam usor pe asa-zisii mei parinti, iar intre ei statea o fata de aproximativ paisprezece ani, cu parul roz si ochii verzi. Ea era! Ea ma cauta.”


27 martie 1982

“Pozele cu mine de cand eram mic erau in toate ziarele. Dar la ce ajuta acest lucru? M-am schimbat, nu avea sa ma recunoasca nimeni. Am inceput sa ies putin cate putin din padure, sa incerc sa fac ceva pe viitor. Voiam sa muncesc si sa castig niste bani, sa devin omul care doream sa fiu inca din copilarie. Ce puteam sa fac? In acele circumstante, numele nu ma ajuta cu nimic. Buletin? Nu aveam. Eram, pur si simplu, o persoana scoasa din baza de date a populatiei. Pentru multi, chiar eram uitat. Dar de ce nu si pentru ea? De ce ma cauta cand stie ca au trecut atat de multi ani?”

Imi aminteam si acum acele clipe, emotiile, trairile. Simteam ca eram incoltit, ca nu aveam nicio scapare. Stiam ca, mai devreme sau mai tarziu avea sa ma gaseasca. Sau poate nu? “Avea sa inceteze cautarile?” Intrebarea ce m-a macinat ani de-a randul, ce m-a facut sa fug si sa ma ascund. Era ceva nou, ceva ce nu mai facusem. Fugeam de propria familie.

________________________

Acesta este primul capitol. Sper sa va placa si astept parerile voastre. :)
Hey , ti-am vazut ficul ! Imi place titlul , descrierea mai poate fi lucrata , imi place ca imi arati sentimentele lui Sas`ke ! Dar mai lasat cu o intrebare letorica in privinta comportamentului parintilor lui : ,,De ce-l bateati daca-l iubeati ?!" greseli de tastare , n-am vazut , primul capitol ar trebui sa fie mai lung , dar nu-i nimic , se poate rezolva daca imi dai nextu` mai repede !
Deci , te rog frumos , dulce ca o savarina si gretos ca iubirea , Next ! A si , prima la comm! (daca n-a postat cineva in timp ce ma gandeam cum sa mai comentez)
Hey,am cautat ficuri inspirate de cuplurile din Naruto si am dat de site-ul asta,mi-am facut cont si scrie ca ieri ai postat partea asta,sper ca nu mi-a luat-o iar razna PC-ul.Imi place foarte mult si abia astept sa vad continuarea,mi se pare foarte interesant sa vad o poveste din perspectiva unui baiat,ceea ce se intampla destul de rar.Tot ce pot sa spun este ca abia astept sa vad cum evolueaza lucrurile si sa o tii tot asa,pentru ca nu stiu altii,dar eu chiar devin una cu Sasuke pe masura ce citesc. <3 :pls: :bye:
Bun, l-am citit, l-am recitit si adevarul este ca imi place, de fapt mi-a placut de cand l-am citit prima data.Este interesant faptul ca in primul capitol scri segvente dintr-un jurnal al cui? ca Sasuke este mic (ca varsta pana la un moment dat), poate sunt amintiri, dar spre sfarsit citeste ceva dintr-un ziar,(chiar ca-i destept).Adevarul este ca inceputu-i cam dramatic la fel ca si in anime, doar ca nu exagera, ce- mult strica.Oricum este bun si merita si continuarea.
Bafta la scris^^
Buna, draga mea>:D<
Ti-am citit capitolul mai demult, insa spre rusinea mea, mi-a fost prea lene ca sa las un comentariu. Acum sunt aici <3;
Deja esti constienta ca imi place cum decurg lucrurile, cum descrii si pui in valoare sentimentele personajului in cauza(Sasuke).
Totusi, nu inteleg de ce a trebuit sa sufere atat de mult? De ce sa cerseasca bietul de el? T.T
Adica, am citit mai multe fic-uri in care el e "boss" sau "smecheras de oras" pana si povesti in care aparea ignorant, cu nasul pe sus si asa... Am dat si de altele mai tragice, insa am iesit de indata ce am intrat. Nu ma prea atrag.
Al tau imi place. Imi place ca Sakura il cauta, chiar daca a trecut atat de mult timp. Cam aici se incheie si comentariul meu si, ah, ii urasc pe parintii brunetului.
Spor la tastat LexX >:D<! Astept next-ul.
Buna. ^^
Ma bucur ca va place, so... v-am adus capitolul doi. Va astept parerile. Spor la citit.^^

___________________________________________________________________________________

Chapter 2



10 aprilie 1982

„De cand am citit acel ziar viata mea s-a schimbat radical. Stateam si ma gandeam cum sa o fac sa renunte, dar parca avansa, ajungea cat mai aproape de mine. Era doar o problema de timp pana avea sa ma gaseasca. Nu voiam asta. Pentru ce sa ma intorc? Nu voiam sa rascolesc trecutul, sa-mi amintesc de copilaria mea. Ma intrebam daca s-au schimbat, sau daca Sakura a trecut prin ce am trecut si eu. Daca da... cum a rezistat atatia ani?

Am iesit din casa gata sa merg sa caut un ziar. Voiam sa fiu la curent cu tot ceea ce se intampla cu ancheta. Voiam sa ma asigur ca nimeni nu avea sa ma gaseasca. In containerul de langa strada era un ziar. Cel de ieri. L-am luat si m-am retras in padure, inapoi la locul meu. Am rasfoit paginile lui pana cand titlul unui articol mi-a atras atentia. „Disparut de bunavoie?”. M-am repezit sa citesc. Era aproape imposibil. Cum au ajuns la aceasta concluzie?

In spatele disparitiei de acum zece ani se ascund multe secrete. Sakura a descoperit in casa parintilor ei jurnalele din anul tragediei. Autorii jurnalelor, insusi sotii Uchiha, descriau cum o aura negativa plutea in casa, cum certurile zilnice se trasformau în violenta fizica asupra baietelului de numai sase ani. In urma acestor actiuni, se presupune ca Sasuke ar fi fugit de bunavoie, incercand sa scape de maltratarile parintilor lui. Protectia copilului a intervenit in aceasta situatie, luand-o pe fata de langa ei. Drept consecinta, Sakura se straduieste sa-si gaseasca fratele vitreg pentru a afla adevarul ascuns in acesti zece ani.

Deci s-a aflat... Nu-mi venea sa cred ca parintii mei au scris un jurnal. Aceasta situatie nu ma ajuta. Deloc. Aveau o noua pista... Era totusi o dovada puternica impotriva lor. Poate ar trebui sa ma bucur ca s-a aflat. Primele locuri in care avea sa caute erau locurile izolate. Aceasta casa... Nu mai eram in siguranta acolo, trebuia sa fiu prudent, ma putea gasi oricand.

A fost o zi extrem de ciudata. Stateam cu grija, la fiecare miscare tresaream ca si cum stiam ca in orice clipa ar putea intra in casa, ar putea sa ma descopere. Nu voiam asta. Totusi, am iesit. Ma plimbam prin padure, uitandu-ma in toate partile. Nu cautam ceva anume, dar nu eram singur. Se auzeau voci... aproape. Ma indreptam prudent spre sursa sunetului. Aproape de iesirea din padure era o masina. Incercam sa vad cine era acolo. Tot ce vedeam era... par roz. Ea. Era acolo, atat de aproape de mine... Era frumoasa, foarte frumoasa. Voiam sa ma apropii, sa-i vad chipul, dar era prea riscant.

Totul imi aducea aminte de trecut, de ceea ce se întampla zi de zi in casa parintilor mei. Nu am avut niciodata o copilarie fericita alaturi de ei. Am fost singur mereu, inca din ziua in care am decis sa plec. Iar acum… a aparut ea. Rascoleste un trecut plin de amintiri dureroase, pe care nu eram capabil sa le povestesc cuiva. Tot ceea ce a fost il percepeam ca pe un cosmar si speram in fiecare zi sa ma trezesc. Sa ies din camera mea, sa-mi intalnesc parintii ce ma imbratisau calduros si ma conduceau la scoala, unde-mi intalneam prietenii. Vise pline de speranta ce credeam cu inversunare in ele. Nicio clipa nu am incetat sa sper, iar acum, cand am ocazia sa scap de o viata de singuratate, fugeam de ea. Imi era frica, dar… de ce? Stiam ca acea fata nu avea sa-mi faca rau, dar totusi… ceva ma oprea. O bariera ce ma impiedica sa o cunosc, sa imi las trecutul in urma si sa fac un pas catre viitor.

Am iesit din padure si ma îndreptam spre acea masina. Ce faceam? Picioarele ma conduceau spre acel loc, dar ratiunea imi spunea sa ma intorc si sa fug. M-am oprit brusc, la doi metri de fata. O priveam, ma privea. Mi-am lasat ochii in pamant, apoi am inaintat. Simteam cum ma sufocam, imi pierdeam cunostinta. Voiam sa plec din ce in ce mai repede din acel loc, sa scap de privirile acelor oameni si sa ma intorc la viata mea. Totusi, norocul nu a fost de partea mea.

-Ce faci aici? Este periculos sa stai singur intr-o padure.

-Umm… Ma plimb. Nu-mi place aglomeratia orasului.

Am incercat sa imi feresc chipul cat de mult, apoi am dat sa plec. Vocea ii era prompta si autoritara, dar nu am schitat niciun gest. Am facut cativa pasi in directia opusa, dorind sa plec. Stiam ca nu m-au recunoscut, altfel, m-ar fi luat cu ei. Ar fi trebuit sa fiu fericit. Nimeni nu ma putea recunoaste, dar de ce eram atat de dezamagit?
Tristetea ce o simteam era imensa, nu o puteam asemana cu nimic. Doream cu inversunare sa isi dea seama cine eram, nu sa ma descopar singur. Nu aa fi recunoscut niciodata, dar imi lipsea familia, mai mult decat orice. Voiam sa stiu ca orice avea sa se intample, cineva era langa mine. Dar nu era asa. Visam cu ochii deschisi la ceva ce nu avea sa se intample. Am pierdut totul in momentul cand am plecat. Poate daca ramaneam…

Inca doi pasi, apoi corpul meu incetase sa raspunda la comenzi. Trupul meu a cazut inert pe pamantul rece, simtind impactul din plin. Fiecare parte a corpului ma durea, o durere imposibila. Nu ma puteam misca, nu reuseam sa ies din aceasta stare. Auzeam tipete in jurul meu, dar ochii mi se inchideau incet incet, ca si cum totul avea sa se termine.
Heyaaaaaaa.
Dupa ce te-am batut atat la cap cu nextul, ar fi fost si culmea sa nu trec pe aici. Imi place cum ai povestit (dar deja sti ca-mi place stilul tau); sentimentele lui m-au tulburat, oarecum. De ce-l faci pe bietul brunet sa sufere in halul asta? (sadica mica>:).) Muhahaha.
Sakura e o dulcica. Sa-nteleg ca acum e la protectia copilului (dar ei cati ani au acum? :-?)
Mmmm. Am o gramada de intrebari, la care, sper sa aflu raspunsurile cat mai repede. :D
Deci, stii ca... daca nu continui fic-ul ne suparam nu? Sti? Stii. :))
Spor la scris >:D< Kissez!
Doamne,ce ma bucur,chiar a meritat asteptarea! Stiu ca poate scoala te retine sa scrii,asa ca take your time,ok? :bye:
Buna !...
Ai lasat descrierea ... Sa mi te revansezi cat de curand ! Evoluezi povestea cu fiecare cuvintel ... Si ma faci din ce in ce mai curioasa ...Poveste e din ce in ce mai interesanta ... Data viitoare vreau ca descrierea ta sa ma ajute sa-mi fac e imagine , si sa ma puna in locul lui Sas`ke ...Daca se poate . Astept nextu` . Bye !
Chapter 3



12 aprilie 1982

“Incepeam sa cred ca am halucinatii, ca incepeam sa innebunesc din cauza ultimelor evenimente. In fata mea nu era decat o pata cenusie, ca si cum as fi fost intr-un abis fara sfarsit, parasit de orice farama de viata, orice raza de soare. Pentru prima data simteam ca eram singur pe lume intr-un univers absolut gol, gri-cenusiu, in care eram doar eu si… cu mine. Parea amuzant la prima vedere, dar nimeni nu reusea sa inteleaga de ce eram asa, sau, nimeni nu a incercat macar sa inteleaga.

Imi simteam corpul greoi zacand intr-un pat. Incercam neincetat sa-mi deschid ochii, sa vad unde ma aflam de fapt, ce s-a intamplat, orice. Voiam cu disperare sa ma trezesc si sa-mi dau seama cum stateau lucrurile defapt. Ceea ce imi aminteam… Sakura. Apoi, totul devenise negru. Probabil deja stia cine eram eu, stia ca eram persoana pe care o cauta cu atat de multa disperare. Poate ca era si timpul sa apar. Sau… poate ca nu.

Am reusit intr-un sfarsit sa deschid ochii, uitandu-ma in jurul meu. Privirea-mi era incetosata, incat nu reuseam sa disting nimic in acea incapere imaculata. Imi plimbam agitat privirea prin incepere, in incercarea de a vedea macar putin din ceea ce era in jurul meu. Voiam sa am un reper, sa stiu unde ma aflam.
Piesele de mobilier prindeau culoare usor-usor, dandu-mi seama ca ma aflam intr-un spital. Am dat sa ma ridic din pat, dar ameteala nu-mi dadea voie. Ma simteam beat, de parca as fi consumat etnobotanice, eram ca un zombi; cel mai probabil alb la fata, cu cearcane adanci si negre ce se puteau observa de la o distanta considerabila. Perfuzia imi hranea corpul si ma mentinea in viata, dar totusi eram in starea aceea; un mort-viu care incearca din rasputeri sa se tina de viata lui, continuand sa supravietuiasca in chinuri, decat sa moara in liniste. Asa-mi era corpul. Desi nu imi puteam privi reflexia din cauza lipsei unei oglinzi, imi puteam distinge trasaturile distruse cu usurinta.

-Te-ai trezit.

O priveam intrand in salon, asezandu-se pe scaunul de langa patul meu. Mi-a pus usor mana pe frunte, verificandu-mi temperatura, mi-a luat fata in maini, studiind-o cu atentie. Imi dadea ocazia sa-i privesc ochii, sa incerc sa-mi dau seama ce fel de persoana era ea defapt, dar ochii ei imi exprimau doar tristete. O suparare adanca ce i-a marcat copilaria, poate chiar intreaga viata. Era din cauza mea?

-Esti trista.

S-a ridicat imediat de pe scaun, dandu-se cativa pasi inapoi. Ma privea cu o oarecare uimire, incercand probabil sa gaseasca o explicatie plauzibila pentru ceea ce tocmai spusesem. Totusi… stia cine eram?

-Nu am de gand sa te las sa-ti bagi nasul in problemele mele. Sunt suparata, sunt fericita, sunt nervoasa, este alegerea mea, iar pe tine nu te priveste. Din cate se vede, esti bine. Suna-ti parintii sa vina dupa tine, apoi iti poti semna biletul de externare.

-Nu am cum sa-mi sun parintii.

Se uita confuza la mine, apoi continua.

-Uite ce e, baiete, nu am timp sa stau sa ma joc cu tine. Nu-mi pasa daca nu vrei ca ei sa afle unde esti, nu-mi pasa daca iesi de aici sau nu, dar esti responsabilitatea mea. Daca nu vrei probleme, mai bine ai suna.

-Asculta aici, copila imatura. M-am saturat de ifosele tale. Ai impresia ca sunt la comanda ta. Nu te priveste daca ii voi suna sau nu.

Mi-am smuls perfuzia de la mana iesind in graba din salon, fara sa-i las timp de reactie. Sa-i sun pe parintii mei. Mai mult ca oricand, stiam ca nu era cea mai inteleapta alegere sa-mi fac aparitia. Se pare ca identitatea mea era inca necunoscuta, spre fericirea mea.
Am iesit in graba din acel spital, mergand incet spre casa care s-ar fi presupus a fi a mea. Nu aveam de gand sa-mi fac aparitia in aceste circumstante. Identitatea mea era in siguranta, de ce mi-ar fi pasat de ceea ce cred ceilalti? Ma credeau mort? nu avea sa-mi pese. Stiau ca eram undeva? Din nou, acelasi rezultat. Era viata mea, iar in momentul de fata nimeni nu-mi putea spune ce sa fac. Orice as face, decizia imi apartinea in totalitate. Eram propriul meu stapan, desi de multe ori mi-as fi dorit sa am pe cineva care sa ma ghideze in viata. Cu toate acestea, ma adaptam. Nu aveam incotro decat sa merg inainte.

Iesit din spital, picaturi de apa imi acopereau corpul, facandu-ma sa tremur incontrolabil. Afara ploua, udandu-mi acea carpa cu care m-au infasurat medicii acelui spital. Alergam ca un bezmetic prin ploaie in incercarea de a ajunge acasa, dar parca drumul era din ce in ce mai lung. Inima imi pompa cu putere din cauza efortului, respiratia imi era sacadata, iar in orice moment simteam ca aveam sa cedez. Imi repetam incontinuu aceeasi fraza, incercand parca sa-mi incurajer propriul corp. Nu ma ajuta cu nimic. Trupul mi-a cazut inert in mlastina creeata de ploaie, fiind acoperit de noroiul ce-l aveam in jur. Privirea-mi era incetosata, simtindu-mi ochii asemeni bolovanilor. Doreau cu ardoare sa se inchida, sa ma trimita din nou in obscuritate, facandu-ma sa tip neajutorat dupa o mana de ajutor, dupa putina compasiune.

Intr-un final, m-am lasat prada somnului ce punea stapanire pe mine, inchizandu-mi ochii si asteptandu-mi sfarsitul ce-l credeam pentru a doua oara ca fiind aproape."
Wow,deci nu l-a recunoscut,ma mir! :-o Oricum,ma bucur ca nu inca,era prea devreme,asa e mai interesant! :bv: Astept next-u'! :bye:
Hey am trecut si eu pe aici.
Deci ce sa iti spun imi place mult ficul si vreu sa ma anunti cand pui nextul si e super tare!!;););)
Spor la scris si multa inspiratie!;););)
JA NE!!!!
E binisor , greseli de tastare , n-am vazut , mi-ai indus niste emotii , oarecum ... A inceput sa ma doara iar spatele .Sakura e aroganta , Sasuke indierent si distant ... Cum ii stiam .Imi place cum evolueaza totul , ma faci curioasa cea ce ma face sa doresc nextu` , deci , grabeste-te ^ - ^
Bye !
Hey^^ Da stiu, nu am mai trecut de mult, dar am citit fiecare capitol in parte.
Ai un stil aparte de a povesti si care nu m-a plicitist, deloc. Ai ingeniozitatea de a nu intra cu detali inutile. Bravo.
Acum legat de ultimul capitol: Poi, ai folosit lini de dialog, putine, dar unele chiar eficiente. Dialogul in care Sasuke ii zice Sakurei ''Fetita rasfatata...''bla, bla, bla; asa, el inca era ametit, lipsit de vlaga si nu avea cum sa spuna atatea propozitii (asta este parerea mea).
Deci nu puteam sa zic un fel de pa, pa, daca nu ziceam ca imi place intalnirea dintre cei doi. Original ;))
Oke, bafta la scris.

P.S. A da am uitat sa zic ca mai ai cateva greseli de taste :D