AnimeZupCăutare

Eternă suferință

Nu ne-am mai văzut de mult,ne?
Eh, oricuum. Am revenit în forţă - cu un fic - nou şi frumos, ce este în colaborare cu Metal. Ofc, vă daţi seama că Metal scrie din punctul de vedere al băiatului, şi eu al fetei. De altfel, aş mai putea să vă spun că o să fie fantasy. (ăh, fără vampiri ) Vă las pe voi să descoperiţi restul...

Varsta minima: -
Gen: Fantasy , romance, drama , slice of life.
Limba: română?
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Simplu şi avansat, acceptăm orice.

Acceptăm orice fel de critică. Şi lectură plăcută celor ce-o să citească !


Eternă suflerinţă



Orice trecere are eternitatea ei, precum orice eternitate are trecerea ei, deoarece daca nu ar fi trecere nu ar mai fi nici eternitate.




„Nimfa este supranumită geniu al naturii. În mitologia elena, nimfa este considerată o zeitate a naturii, asociată unei anumite regiuni. Nimfele sunt diferite de zei, însă se spune că sunt spirite divine care înfrumuseţează şi protejează natura, fiind prezentate sub forma unor fecioare vesele, graţioase, care iubesc să cânte…”

Brusc, glasul tatei îmi inundă urechile şi cartea căruia îi acordam toată atenţia mea îmi este luată dintre mâini . Mă încrunt, vizibil deranjată de gestul bărbatului.
- Hai, îngeraş, nu mai fi aşa morocănoasă! Îmi zise mama pe un ton blând, iar eu i-am zâmbit fals, dar dulce. Părinţii mei, în clipa asta, mă enervau la culme. Nu le înţelesesem niciodată dorinţa asta ciudată de a merge la ski în fiecare iarnă şi tot timpul doar în Austria. În nici o altă ţară, de parcă aici s-ar fi născut! De fapt, tata era american şi mama englezoaică, iar eu aveam un ciudat accent de nemţoaică. Dubios lucru, nu credeţi?
- Am ajuns? i-am întrebat pe cei doi, aruncându-mi privirea ciocolatie înspre fereastră. Multă zăpadă. Idioţi care se băteau cu bulgări. Alţi tâmpiţi cu sania. Încă un fraier care cădea de pe skiuri. Uuu, ce privelişte fermecătoare! Am tras aer adânc în piept şi apoi, i-am privit din nou pe ai mei, încercând totuşi să par încântată. Poate că aşa mă puteam duce liniştită într-un dormitor şi aveam să-mi continui lectura...
- Ai ajuns! zise mama, pe un glas de-a dreptul enervant de extaziat şi vesel, ochii verzui sclipindu-i ciudat. Tata nu comenta nimic, doar îmi răsfoia cartea cu buzele subţiate şi sprâncele ridicate. Da, tati, fata ta mai şi citeşte. Uimitor lucru, aşa-i?
- Cum adică „am ajuns” ? am întrebat-o pe mama, simţindu-mă de parcă-mi lipse o palmă peste faţă. Eram fericită, de fapt. Singură, multe cărţi, ceai şi gata. Vacanţa asta avea să fie perfectă! Dar în faţa părinţilor mei trebuia să par tristă, cum adică îmi petreceam iarna fără ei?
- Adică vei sta aici , într-o cabană, aproape de pădure! Tatăl tău a aranjat şi vei lua lecţii de snowboarding în unele dupa-amiezi, ca să nu stai toată ziua închisă în casă! Ai să vezi, o să-ţi placă la nebunie!


Ştiţi că vă ziceam cât de bine mă voi simţi aici, înfofolită cu o pătură pufoasă, cu cana de ceai cald pe masă şi o carte bună pe genunchi? Îmi retrag cuvintele. Deja vedeam picioare rupte şi nervi irosiţi pe ce...? Pe snowboarding! Încercasem şi când eram mică sa i-au lecţii, dar abondasem repede sportul când îl văzusem pe colegul meu făcând totul mai bine şi desigur, reuşind să mă calce pe coadă şi mă făcuse, de altfel să le zic alor mei că nu mai vreau aşa ceva în viaţa mea. Spre bucuria mea, ei mă înţeleseră şi totuşi, ca puiuţul lor să „nu se plictisească” mă înscriseseră pe la cursuri de fotografie, balet, dans şi alte căcaturi asemănătoare, pe care eu nu le găseam interesante deloc.
Fie, ajunsesem şi la cei şaptesprezece ani, singură într-o cabană. Ei, acum cine zicea că trebuia şi să mă duc la cursurile alea?
- Nici n-ai idee, mami! Am luat până la urmă cartea din mâna lui tata, ce s-a uitat ciudat la mine şi eu doar am deschis portiera, luându’mi rucsacul din maşină. Am coborât, am atins zăpada şi m-am strâmbat uşor, oftând în acelaşi timp. Era frig, mult prea frig şi nu-mi plăcea deloc. Eu eram obişnuită cu căldură şi linişte, nu ţipete enervante şi fraieri care aruncă cu zăpadă în toate părţile, de parcă n-au mai văzut aşa ceva în viaţa lor.
- Stai, te ducem noi la cabană!
Mama a coborât şi ea, fiind tare energică şi zâmbitoare – fericirea ei începea să mă enerveze – şi a deschis portabagajul.Tata a urmat-o, dându-mi jos geamantanele – trei la număr – şi apoi , s-a întors spre mine cu o privire blândă. De ce trebuia să se uite aşa la mine de fiecare dată când eu nu eram de acord cu ceva sau nu-mi plăcea un lucru? Mă făcea să mă gândesc că-l dezamăgesc cu comportamentul meu timid şi fiindcă nu socializam aşa de des, dar sinceră să fiu, cui Sfinţilor îi plăcea să socializeze când marea majoritatea a omenirii involua?
- Ştiu că nu vrei să te ajutăm cu bagajele, dar totuşi...a început tata, i-am făcut semn să tacă, doar fiindcă ştiam discursul : întotdeauna ai nevoie de părinţii tăi.
Am luat-o lent înaintea lor, cu un geamantan în mână, târându-l cu greu pe un drum pe care-l arătase mama.
- Scumpo, dacă priveşti în faţă, ai să vezi cabana! a strigat mama la mine şi mie-mi venea să intru în pământ, căci toţi s-au uitat la mine. Mi-am muşcat buza şi am grăbit paşii, întorcându-mi privirea către „cabană”. Sincer, căsoaia aceea era o cabană?! Avea două etaje sigur şi era situată lângă intrarea în pădurea de conifere, presupun. Plus, pereţii erau din sticlă! Da, da, sticlă – ştiţi voi, ferestre din tavan până în pământ – şi puteai vedea tot ce era înăuntru – nu chiar tot, cu cât mă apropiam mai mult îmi dădeam seama că locuinţa era „păzită” de câţiva brazi înalţi.
- Suntenţi geniali ! m-am întors către a mei, muşcându-mi buza inferioară pentru a mă abţine să nu ţopăi ca o apucată. Casa asta, în opinia mea, era raiul. Şi dacă doar aşa arăta exteriorul...
Mama a surâs tandru, iar tata clătinat din cap amuzat. Mi –au spus să deschid uşa şi ca un copil cuminte şi ascultător, aşa am făcut. Am lăsat geamantanele pe holul lung, ce cred că ducea spre living şi încă o cameră, apoi le-am zâmbit alor ai mei larg.
- Să ai grijă de tine, bine, puişor? M-a privit mama cu un oarecare regret şi m-a îmbrăţişat strâns. Îi venea să plângă şi ştiam asta, eram sigură! Apoi, când am dorit să-l i-au în braţe şi pe tata, m-a respins foarte nonşalant, preluând un apel de la cine-ştie-ce idiotul dracu’ îl sunase.


Am dat uşor din cap, mi-am luat politicoasă la revedere şi apoi...gata. Am rămas singură. De fapt, în primele minute am stat rezemată de tocul uşii, uitându-mă după părinţii mei cum se îndepărtau uşor şi tot am stat aşa până când au dispărut din raza mea vizuală. Deşi nu recunoşteam în nici un fel, avea să fie îmi fie dor de ei. Până la urmă, ei plăteau totul şi plus, nu cred că-mi aduceam aminte de o vacanţă petrecută de una singură. Da, aveam un sentiment ciudat, simţeam de fapt fericire amestecată cu puţină tristeţe şi nici nu mai ştiam ce să cred...
Oricum, mi-am târât geamantanele pe scări până la etajul al doilea, unde am descoperit două dormitoare divin aranjate. Unul cu peretii roşii-sângerii şi unul cu un albastru-royal plăcut. Am surâs încet , mi-am trecut mâna prin părul cârlionţat, şaten şi uşor lung, apoi am intrat în prima cameră, dar cu ochii închişi. Nu ştiu dacă era spre fericirea sau nu, dar l-am nimerit pe cel albastru. Am lăsat bagajaele acolo, nici nu mi-a trecut prin minte să le deschid sau ceva. Nu, primul lucru: inspectează locul. Află dacă nu ai cumva vecini care să te deranjeze şi apoi, fă orice-ţi trece prin cap.
Aşa că am coborât scările în fugă, strângându-mi părul într-un coc neglijent. Mi-am dat la o parte câteva şuviţe din ochii, apoi m-am dus în living. Era spaţios. Era...imens, nu spaţios. Plin de picturi ciudate, cu o plasmă pe perete, o măsuţă de cafea în mijoc, canapea, şemineu şi două fotolii ce păreau aşa de comfortabile şi jur, parcă le auzeam strigându-mă : Aylin, hai la noi! Aşează-te !

Nu le-am ascultat, dar am surâs amuzată de gândul ce-mi trecuse prin minte. Am început să mă plimb prin încăpere, uitându-mă mai mult pe fereastră, la pădurea întunecată lângă care mă aflam. Mă întrebam ce fel de om şi-ar construi o casă aici....
Am ridicat din umeri, dând acest gând destul de repede la o parte, apoi am deschis o uşă şi bum, am intrat în bucătărie. Pe masă erau brioşe şi sincer, arătau aşa de drăguţe şi de...delicioase şi eu de ce n-aş fi luat una?
Am afişat un zâmbet micuţ în colţul gurii, apropiindu-mă de masa din mijloc, la care erau aşezate vreo şase scaune. Studiindu-le mai bine, mi-am dat seama că erau cu arome diferite. Şi uite aşa, am început să mă joc.
- Tu eşti cu cireşte, tu cu banane, tu cu vanilie, tu cu ciocolată, tu cred că eşti cu mentă...Hmmm, pe cine să aleg?
- În nici un caz pe cele cu ciocolată şi vanilie, am auzit un glas gros, rece , dar plăcut auzlui şi am tresărit. Parcă eram sigură în casă. Oare intrase un hoţ? Nu, n-avea cum...Oricum, ştiam să mă lupt. Un an de box şi unul de karate mă învăţaseră să înnegresc ochii multora. Mi-am trecut limba peste buze şi am înghiţit în sec, întorcându-mă uşor temătoare pe călcâie.
- Nu am bani...Am un card de credit dacă vrei! Am început, dar tipul m-a oprit cu un gest nonşalant din mână şi un zâmbet acru.
- Nu sunt hoţ sau ce ţi-o trece ţie prin căpşorul ăla , sunt proprietarul casei şi vreau să te întreb ce cauţi aici!
M-am uitat la el încruntată şi mi-am rezemat trupul de marginea mesei. Era înalt, avea sigur un metru nouăzeci şi avea o faţă frumoasă, un zâmbet deşi subtil, chiar fermecător, ochii negri, profunzi, dar inexpresivi erau aşa de...nu ştiu, cunoscuţi mie. Eram sigură că îl văzusem undeva, trebuia, imaginea lui în mintea mea era exact ca o amintire blândă şi romantică şi nu ştiam de ce, dar aveam impulsul să sar şi să-l îmbrăţişez, deşi nu ştiam nici măcar cum îl cheamă.
- Tata mi-a închiriat o cameră aici, am ridicat încet din umeri şi mi-am dus mâna după ceafă, trăgând aer adânc în piept.
Tipul a aprobat uşor din cap, mutându-şi privirea spre altceva, cred că se uita la perete. Părea gânditor. Oare ce-i trecea prin minte? Nu, stai...Aveam să fim colegi de casă? Eu şi cu această copie perfectă a lui Jude Law sau alt actor încântător o să locuim împreună?
Nu voiam să-mi răspund la întrebare, chiar nu doream să aflu ce se va întâmpla dacă tipul acesta avea să-mi zâmbească dimineaţa.
- Şi te numeşti? M-a întrebat după o clipă în care amândoi păstrasem tăcerea, eu holbându-mă la el sau uneori la teneşii negri ce-i purtam şi el...ei bine, nu ştiu exact ce făcea.
- Aylin....Lynette! m-am prezentat scurt, întinzându-mi mâna către el şi am afişat un zâmbet scurt, timid.
- Aha...Eu sunt Daniel, a zis acesta şi a ridicat din umeri, împingându-mi cu vârful degetului arătător mâna în jos.
Aş fi comentat ceva despre gestul său dacă ai mei nu m-ar fi crescut cu bun-simţ, sincer. Am încercat, în acelaşi timp, să-mi păstrez calmul. Mi-am dat o şuviţă cârlionţată după ureche, simţind o înţepătură ciudată în inimă când i-am repetat numele în minte. Oh, pentru numele tuturor Zeilor ! Era doar un cuvânt, un substantiv propriu, de ce reacţionam aşa?
Mi-am strâmbat slab buzele, încercând de altfel să-l fac să dispară din mintea mea. Nu, era încă acolo şi se tot repeta, de parcă butonul „replay” s-ar fi blocat sau ceva asemănător.
- Aylin ziceai că te numeşti? M-a întrebat acesta după ceva timp, ridicându-şi privirea spre a mea. M-am îmbujorat instantaneu, ca o tâmpită.
- Da, de ce? E vreo problemă? L-am primit la rându-mi atentă, fluturând delicat din gene şi mi-am tras un scaun, aşezându-mă uşor pe el.
- Ah, nu...Cum îţi ziceam, să nu te atingi de brioşele cu ciocolată şi vanilie! Mi-a spus oarecum nepăsător, pe un glas terifiant de suav şi a plecat în living. Am rămas în bucătărie, cu problema brioşelor pe primul loc.
Minţeam. Daniel îl ocupase imediat ce-mi atinsese palma şi mă privise în ochii, îmi dăduse un sentiment ciudat, dureros şi totuşi plăcut. De parcă-l iubisem cândva...Pe el? Un necunoscut?
Am clătinat din cap şi până la urmă, m-am ridicat, aducându-mi amintea de cartea mea despre nifme şi alte creaturi din mitologia greacă. La ce capitol ajunsesem? La satiri, parcă... Nu eram sigură, dar totuşi am rămas în bucătărie, încercând să-mi aduc vag aminte de ce atunci când pronunţam numele brunetului, în minte-mi apăreau citate din carte. Era un mister etern...Sau unul, ce sigur îmi va lua mult timp să-l desluşesc.
Stiu ca nu esti incepatoare, dar exista niste reguli noi si as vrea daca se poate, sa le citesti pe acelea si sa te conformezi Ghidului.

Multumesc si spor la postat.
Uite-mă aici! : )
Am citit aseară capitolul şi mi-a trecut prin cap să las com astăzi (proastă idee şi să nu cumva să se ia cineva după mine, că mult greşeşte, se uită din conţinut).
Revenim la treaba adevărată: colaborare, interesant, stilurile voastre se îmbină destul de bine (ştiu asta fiindcă am analizat cândva un fic de a lui Me†al. şi desigur nenumărate de ale tale).
Pentru un prim capitol ni se înşiruie destule lucruri, nu foarte multe, dar convenţional, plăcut.
Aylin pare mai mereu cuprinsă de gândurile ei năstruşnice, e foarte simpatică (pentru o persoană), încă din primele clipe ai conturat foarte bine personajul şi l-ai încadrat în text foarte bine.
Tipa are nişte trăsături interesante şi stârneşte curiozitatea, iar tipul ăsta fermecător de care a dat - Daniel - provoacă misterul la joc. Am eu o vagă împresie că o să contribuie foarte mult la poveste, cu siguranţă. Şi îmi place de el, este la fel de bine evoluat ca şi Aylin, cu toate că nu ai spus prea multe despre el, dar având astfel de caracter, mă face să-mi imaginez multe şi pot să-mi trag câteva concluzii din toate astea.
Greşeli nu prea ai, deobicei lucrezi impecabil tu, un lucru totuşi ar fi de retuşat la tine - foloseşti de prea multe ori "şi", el oricum este vital în legarea propoziţiilor, dar în anumite cazuri ai abuzat prea mult de el.
Hm... în rest totul destul de ok, văd că ai pus mare accent pe idei şi le-ai finisat bine, spaţiul şi restul detaliilor au fost frumos conturate.

Succes!!
Hey, hey recunosc că am citit de când ai postat, şi am avut şi o tentativă de a vă lăsa un comm, dar a apărut altceva, oricum revin.
Mă bucur să văd o altă colaborare pentru un alt fic, care se anunţă de pe acum o capodoperă. Titlul, mă duce cu gândul la mai multe idei şi totuşi nu îmi oferă nici un indiciu concret în legătură cu ceea ce se va întâmpla pe mai departe. Ideea mi se pare absolut genială, şi abia aştept să văd care este direcţia în care o va lua acţiunea. Ador numele personajului feminin, foarte original, îmi place cum i-ai schiţat personalitatea. Despre Daniel nu pot să îmi dau prea mult cu părerea, din moment ce întreaga sa personalitate este învăluită în mister. M-a surprins într-o oarecare măsură faptul că părinţii lui Aylin nu i-au spus că va mai sta cu cineva, deşi presimt că asta va avea o importanţă destul de mare, pentru ceea ce se va întâmpla pe parcurs. Am văzut câteva greşeli, nu mai ştiu exact care anume, dar ştiu că au fost. Well cam atât aştept next-ul sper să mă anunţaţi. Spor la scris bye.