AnimeZupCăutare

[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

next next next :))


Capitolul 12
Suflet geaman, graieste-mi fericirea si sterge-mi lacrimile
reci de durere. Lasa-ma sa te simt, lasa-ma sa-ti simt caldura… lasa-ma sa te iubesc…


Ada pov.


Pentru ca niciodata nu m-am lovit mai dur, mai tare, de… realitate. De aceea sunt inca aici, strangandu-mi picioarele la piept in speranta ca ma voi incalzi. Degeaba, astazi am invatat ca doar caldura lui mai are efect asupra mea, ca doar respiratia lui imi mai poate trezi simturile la viata.
Si-mi simt trupul amortit de un frig ce am impresia ca e doar in capul meu. Am inghetat si vreau sa tip dupa el, vreau sa-l chem, sa-mi balansez mainile timid ca in cele din urma sa sfarseasca in jurul trupului lui.
Dar el nu e aici. Probabil rataceste pe cine stie ce strazi… in cautarea mea, sau… de mana cu aceea blonda. Nu-mi pasa. Mi-am promis ca nu-i voi pune nici o intrebare, pentru ca nu am dreptul asta la fel cum nu am nici dreptul sa-l ranesc.
Imi strang picoarele mai tare, aproape dureros de tare, dar continui sa simt doar aceleasi frisoane reci, prea dure pentru starea mea.
Simt nevoia sa plang dar mi-am promis ca nu o voi faca. El nu trebuie sa ma vada in starea asta, dramatizand totul cand defapt… sunt aici pentru el.
Sau e doar una din acele scuze aberante pentru a-mi ascunde proprile nevoi. Nevoia de al vedea, inca… dupa tot ce sa intamplat.
Ca un copil care merge sa-si imbratiseze mama dupa ce la certat, pentru ca a realizat… ca e vina lui.
Si de ce am fugit ca o lasa? De ce mi-am lasat lacrimile sa curga? Cand puteam sa raman acolo, sa-mi inteleg rolul pe care il am. Pentru ca defapt ce suntem noi doi? Amici, prieteni… chiar as putea sa numesc relatia noastra atat de intima? Cand doar eu sunt cea care m-am lipit de el intr-un mod disperat, pentru ca el doar sa intamplat, sa fie acolo.
Imi asez capul pe genunchi incerand sa gasesc o pozitie mai confortabila.
Incep sa ma intreb daca eu chiar ar trebui sa fiu aici, oare as putea suporta daca s-ar intoarce din nou… cu ea. Nu as fugi iarasi? Pentru ca sunt inca atat de slaba…
Si de ce imi e atat de usor dau cu piciorul la atatia ani, atatia ani in care tot ce conta era reusita mea, fericirea mea aparenta. Dar el a ajuns sa conteze atat de mult, mi-as rupe sufletul in doua si i-as da jumatate daca as sti ca asta l-ar face fericit macar pentru un timp. Apoi i-as da si cealalta jumatate, pentru ca eu n-am nevoie de el, deoarece doar prezenta lui ma hraneste cu dorinta de viata.

Aud pasi inceti pe scari si simt ca sunt a lui. Tresar si-mi ridic capul. Corpul imi tremura nebuneste desi nu-mi mai e atat de frig.
Ii intalnesc imediat ochii caprui, atat de indurerati. Vreau sa-i zambesc dar colturile buzelor pur si simplu refuza sa se miste. El se apropie de mine aplecandu-se la nivelul meu si isi infasoara bratele in jurul intregului meu trup.
Ii simt lacrimile udandu-mi materialul rochitei si realizez in sfarsit cat de mult sufera. Simt zeci de fiori calzi cum imi strapung trupul si un sentiment ciudat de gol in stomac.
Il imping usor facandu-l sa se departeze de mine. Se ridica in picioare ciufulindu-si putin parul cu mana probabil pentru a-si mai reveni dupa care deschide usa si imi intinde o mana ca sa ma ridic.
Intram amandoi in apartament si imi face semn sa astept putin in timp ce se deplaseaza spre camera lui. Imagini de mai devreme imi strapung capul dar le alung imediat. Chiar nu-i momentul sa-mi amintesc…
Se intoarce in cateva clipe tinand in mana un hanorac de-a lui. Se apropie de mine in timp ce eu stateam ca un stalp in fata lui. Imi ridica mainile in sus si imi trage hanoracul pe cap in timp ce zambeste amuzat de toata scena. Dupa ce ma imbraca ma duc spre oglinda privindu-ma cu interes. Hanoracul larg ce sta atarnat pe mine reuseste sa ma amuze imediat si imi trag gluga de la el pe cap incepand sa chicotesc de una singura in oglinda.

Ii vad reflexia lui in oglinda, cum se indreapta spre mine si vrea sa ma imbratiseze de la spate. Cand isi desface bratele fac un pas in fata si ma intorc spre el.

- Te rog… nu…

Ma priveste trist dupa care isi apleaca capul lasand suvitele satene sa-i acopere chipul. Se intoarce cu spatele la mine si se departeaza cu pasi fortati.
Simt un impuls ciudat de a merge dupa el si a-l strange in bratele mele dar il resping imediat si doar stau pe loc, privind in gol.


Oliver pov.

Ma respinge din nou si simt cum sute de ace imi inteapa inima intr-un mod atat de brutal. Simt iar nevoia sa fumez, sa beau... orice ca sa scap de starea asta nenorocita, macar pentru o perioada.
Imi torn cafea intr-o cana si imediat intra si ea in bucatarie luandu-mi direct cana de sub nas. Ma stramb iar ea imi scoate limba zambind.
Se aseaza pe unul dintre scaune iar eu ma pun pe celalalt. Secunde intregi nu ne spunem nimic, iar pentru mine aceasta tacere e mult prea dureroasa. Pentru ca desi e aici o simt atat de departe de mine. Imi aminteste de primele zile cand am cunoscut-o, cand tot ce simteam din partea ei era raceala, respingere…

- Deci… Ce suntem acuma?
Ma hotarasc intr-un sfarsit sa sparg tacerea, desi vocea mea tremura, mi-e atat de frica de ce imi va raspunde…

- Suntem prieteni. Nu asta am fost si pana acuma? Scuze de scena de mai devreme… nu am nici un drept…

Spune dandu-si capul putin in jos si soarbe cu greata din cafea.
“Prieteni”, cuvintele ei m-au lovit cu o forta inimaginabila. As vrea sa o zgatai, sa-i spun ca noi doi nu putem fi doar prieteni, ca nu as putea suporta niciodata asa ceva.
Dar ea nu m-a considerat niciodata mai mult decat un ‘prieten’… cuvantul a ajuns sa ma scarbeasca groaznic de tare.

- Trebuie sa plec, ne vedem maine…

Imi spune aprope in soapta in timp ce se ridica de pe scaun si se indreapta spre iesire. Ma ofer sa o conduc dar ma refuza imediat zicand un motiv aiurea. Vrea sa-mi dea hanoracul inapoi dar dupa insistentele mele am cazut de acord sa mi-l dea urmatoarea zi.
Sfarsesc prin a sta in pragul usi si a ma uita cum coboara scarile. Imi vine sa o strig, sa fug dupa ea dar simt ca ar fi o gresala. Pana la urma si statutul de amic ma multumeste pentru moment. Dar cu siguranta lucrurile nu se vor termina aici. Nu acuma, cand ai ajuns sa-mi bantui fiecare secunda din viata mea chiar daca nu esti aici…

Imi pare rau Ada, dar nu te pot lasa sa pleci de langa mine…

Asa cum m-ai sfatuit am ascultat o meloide trista in timp ce citeam si chiar a avut efect. Poate nu mi s-ar fi parut atat de trist fara acea melodie pe fundal. :-?
Asa, sa vedem, acum as fi curioasa de ce s-a intors. Eu una nu as fi facut-o nici in ruptul capului. Atat de mult tine la el? Ce intrebare :))
Imi place desi ma asteptam ca ea sa fie mai mandra si sa nu se uite inapoi. Dar tu stii cum vor evolua lucrurile de acum incolo, deci presupun ca voi afla in curand.
Comentariile mele sunt cam seci, dar din moment ce nu ma pot lua de actiune e mai complicat sa comentez. Dar imi place cum i-ai descris sentimentele ei si acea chestie legata despre inima ei, ca mi-e lene sa caut paragraful.
Greseli ai, desi vad ca te-ai descurcat mai bine cu acel "m-a". Acum am observat ca ai ceva cu "s-a" :)) L-ai scris legat unde ar fi trebuit sa scrii despartit. Nu mai gasesc propozitia.
Pai, cam atat. Mult succes in continuare :*
un nou capitol :))
nu mai e mult pana la sfarsit :D
sper sa va placa


Capitolul 13

Caci de cate ori te privesc in ochii imi simt bataile inimi zbatandu-se in mine
nebuneste. Si pentru o secunda simt din nou ca pot zbura. M-ai invatat sa zbor, m-ai invatat sa simt…


Ada pov.

Cu cata usurinta lasam lucrurile sa ne doboare. Cat de usor e sa dam cu piciorul la tot zicand ca e “prea greu”. Dar am incercat vreodata sa lasam lucrurile asa cum sunt, sa ne acceptam rolul in ‘filmul vieti noastre’. Pentru ca sa iubesti inseamna sa-i cedezi rolul principal altei personae, sau poate e doar o aiureala de-a mea intr-o alta incercare ridicola de a ma intelege.
Si clipele nu au trecut niciodata atat de incet, minutele nu mi-au parut niciodata atat de lungi. Si as zbiera, as zbiera atat de tare incat el sa ma auda si sa vina la mine ca mai apoi sa fugim impreuna. Unde? Departe… Pentru ca fiecare clipa petrecuta aici imi pare un infern. Cand ei au realizat cat de slaba sunt, cand au inceput sa ma arate cu degetul, numindu-ma o ‘ratata’.
Si le simt privirile atintite asupra mea. Si as vrea sa le spun sa-si vada de viata lor, dar mi-am pierdut puterea de a ma afirma. Mi-am pierdut forta de ai manipula fara sa-mi pese macar pentru o secunda de sentimentele lor.
Si el nu e aici si doare tot mai tare…

Simt ca se aseaza cineva pe scaunul de langa mine si imi intorc brusc tot trupul ca sa o vad pe Liz. Pare trista, ingrijorata…

- Chiar esti cu Oliver, sau e doar o barfa prosteasca?

Cuvintele ei m-au socat, o privesc confuza si abia dupa cateva secunde reusesc sa asimilez tot ce-mi zisese. Privesc in jos analizandu-mi incaltamintea parca.
Dau negativ din cap ca raspuns la intrebarea ei. Liz isi roteste prvirea prin clasa ca mai apoi sa ofteze zgomotos.

- Nu-i lasa sa-ti controleze viata. Tu esti mai mult de atat…

Imi spune punandu-si o mana pe umarul meu. O privesc si ii zambesc micut. De ar sti cat de mult ma ating cuvintele ei.
Ma ridic din banca luand din banca o plasuta de hartie si ii fac semn lui Liz sa vina cu mine.

- Ce-ai acolo? Ma intreaba in timp ce se ridica din banca.

- A, hanoracul lui Oliver…

- Doar nu…? Ma intreaba intepenind brusc si marindu-si ochii de soc. O privesc si imediat ce imi dau seama la ce se refera ma izbugneste un ras necontrolat.
Toata clasa incepe sa ma priveasca chiar mai ciudat. Dar rasul meu e atat e colorat, parca nimic nu ar mai conta pentru cateva clipe. Liz inca sta impietrita si ma hotarasc sa o salvez de starea asta asa ca mimez un “nu” printre chicoteli dupa care o iau de mana tragand-o dupa mine afara din clasa.
Cand ajung la el inca mai am un ditamai zambetul pe fata. Cand iasa din clasa ii intind direct punga cu hanoracul soptind un “multumesc” inca cu zambind ca o dementa.
Vad cum si pe fata lui apare un zambet aproape inocent si dupa ce imi ia plasa din mana imi inmaneaza o hartie impaturita in patru. Il privesc mirata intrebandu-l din priviri ce e pe foaia respectiva.

- O sa vezi tu, pa!

Imi spune in timp ce imi face cu mana si intra in clasa lasandu-ma cu ochii in soare.
Vreau sa desfac biletul dar Liz ma opreste facandu-mi semn sa mergem in clasa mai intai. Dau aprobator din cap si incep sa merg, defapt aproape sa alerg pe coridoarele inguste ale scolii pana ajung iar in clasa si ma las sa cad pe scaun. Desfac biletul in timp ce simt cum inima imi pulseaza tot mai tare, mainile imi tremura deja cand incep sa citesc. “ Diseara la sapte, la mine acasa.” Si doar atat, o privesc aiurita pe Liz care a citit ce scria odata cu mine.
Imi zambeste si simt ca se bucura pentru mine. Desi, ea nu stie…
Pentru o secunda ma gandesc sa-i povestesc totul, dar renunt la idee. Pana la urma asta nu ar face-o decat sa se ingrijoreze pentru mine. Pentru ca ea cu siguranta ar sti cat de greu mi-a fost sa fiu acolo, sa-mi accept rolul de amica cand sentimentele mele sunt atat de bulversate.
O privesc pe Liz aproape nostalgica si il vad pe Ionut, un coleg cu care draga mea prietena e in razboi de cand s-au cunoscut acuma trei ani, cum se apropie de ea de la spate si o imbratisaza. Chicotesc gandindu-ma ce pumn o sa incaseze imediat, dar spre surprinderea mea vad cum blonda se intoarce si il ia in brate avand ditamai zambetul pe fata. Ii privesc socata, era randul meu sa raman impietrita iar a prietenei mele sa se amuze pe seama mea.
Imi scutur putin capul incercand sa-mi revin si le zambesc amandurora.

- Ce am pierdut?

- Pai, scumpa ta prietena s-a hotarat in sfarsit sa vada ce minunatie de baiat se afla sub picioarele si pumni ei.

Imi spune Ionut apropriindu-se de mine si punandu-si una dintre maini in jurul gatalui meu in timp ce ma priveste amuzat. Imediat ma izbucneste rasul in timp ce blonda mai avea putin si-si desfigura prietenul.
Abia acum realizez cat de oarba pot sa fiu uneori. Cum sunt oameni pe care aproape i-am ignorant in tot acest timp, care sunt alaturi de mine tot timpul.
Ma ridic de pe scaun si imi pun cate un brat dupa gatul fiecaruia tragandu-i intr-o imbratisare colectiva. Le soptesc un “ma bucur pentru voi” dupa care le dau drumul gandindu-ma ca o sa continuie bataia. Dar nu, amandoi stateau in fata mea si imi zambeau atat de dulce.
In momente de astea zambetul meu abia mai are loc pe chipul meu. Si e atat de bine sa sti ca oameni la care ti cu adevarat sunt fericiti. Chiar daca tu n-ai nici un merit pentru asta. Pur si simplu ajungi sa te bucuri pentru fericirea lor. Iar zambetele noastre spun intodeauna cat de mult insemnam unul pentru celalalt…
Buna, am ajuns :D Deci povestea se apropie de final? :( Asa repede? :(
Revenind, acest capitol mi s-a parut destul de happy asa. Si am impresia ca cei doi se vor impaca in urmatorul capitol. Nu de alta, dar daca se apropie de final imi inchipui ca trebuie sa se intample si asta :-"
Ce as mai putea sa spun? Pai, se vede ca Ada s-a schimbat radical fata de cum era in primul capitol. Presupun ca asta era si ideea. Pare mei de treaba, mai putin nesuferita, ca sa zic asa.:))
Am vazut o greseala care m-a deranjat mai mult. Undeva ai scris "a-i" legat, desi ar fi trebuit scris legat. A, si am vazut ca tinzi sa scrii "iasa" in loc de "iese". Am mai vazut chestia asta si in alte capitole, dar am crezut ca e din neatentie.
Pai, cam atat. Astept continuarea, eventual sfarsitul povestii :*
hello, am venit cu next-ul, nu a iesit chiar cum am vrut initial dar cred ca e ok si asa :))
app, la inceputul unui capitol trecut a zis ca e pe sfarsite fic-ul, am decis totusi sa-l mai lungesc un pic :D
sper sa va placa :P

Capitolul 14
Priveste-ma schitand un alt zambet si da-mi speranta ca fericirea nu e doar o alta iluzie desarta.
Si ca prezenta ta inseamna mai mult decat vrea sa arate o simpla poveste insirata pe paginile sufletului meu…

Ada pov.

Uneori uitam ca suntem intr-un anumit loc si incepem sa zambim in timp ce tot ce putem vedea sunt proprile ganduri inecate in bucurie. Asa sunt si eu acuma, mergand spre locuinta lui, cu zambetul pe fata, fara sa stiu macar cu certitudine daca e prea devreme sau am intarziat demult.
Dar stiu ca locul meu e langa el, chiar daca numai in calitate de prietena, chiar daca imbratisarile pe care i le dau trebuie sa fie retinute. Lipsite de iubirea absurda care imi face inima sa bata atat de tare cand un firicel din el se strecoara intre gandurile mele.
Din nou, mi-as dori sa pot controla totul, sa ma pot controla pe mine. Dar e prea tarziu pentru asta si am ales sa las totul in voia unor clipe nesfarsite in care prezenta mea se intalneste cu a lui.
Imi scutur usor capul pentru a-mi reveni cand realizez ca am ajuns in fata blocului lui, intru in scara si urc scarile incet, deodata devenind mai putin dornica de al vedea. Deja simt cum o sa ma pierd in ochii lui si…
‘Nu’. Imi dau doua palmi usoare peste fata inaintand mai repede incercand sa ma conving ca nu voi fugi de acolo in orice secunda.

Bat in usa fara vlaga, poate sperand ca el nu va auzi. Imediat ii aud pasi cum se indreapta spre usa si o intre-deschide lasand-o sustinuta doar de lant si ma priveste. Parul lui e ud si imediat realizez ca probabil numai ce a iesit de la dus si cel mai posibil e doar intr-un prosop. Imi simt sangele urcandu-mi in obraji imediat facandu-i sa arda.

- Aaa, ai venit mai repede… Sunt gata imediat.

Imi spune parca precipitat si inchide usa departandu-se de ea. Deci eu am ajuns mai repede…
Imi duc palmele la chip ca sa realizez ca zambesc si imi inchid ochii respirand adanc de doua ori.
In mai putin de doua minute, revine la usa deschizandu-mi si intru hotarata desi inca imi simt obrajii incalziti.
El merge in fata mea eu urmandu-l tacuta, de parca as fi intr-un loc total necunoscut. Il analizez din cap pana in picioare, poarta niste blugi albastri inchis si un tricou vernil. Parul ii este inca umed, lasand in urma lui un miros placut de sampon ce ma atrage spre el, mai aproape si mai aproape...
Intra in bucatarie cu gesturi retinute, de parca ar fi infricosat de ce se afla acolo, nereusind de altfel decat sa-mi produca decat o curiozitate tembela, necontrolata, de copil.
Pasi imi devin brusc mai ageri si imediat ma aflu in mijlocul bucatariei privind curioasa in jur. Nimic special, acelas portocaliu sters in care sunt vopsiti pereti reuseste mai mult sa ma plictiseasca. Ma uit spre masa ca sa vad pe ea un tort identic cu cel pe care il adusesem eu. Zambesc gandindu-ma ca desi tortul asta imi aduce amintiri neplacute, ar trebui totusi sa ma prefac cel putin incantata. Pana la urma am impresia ca vrea sa faca un gest dragut…

- Vreau sa luam ziua de ieri de la capat…

Ii simt rasuflarea pe ceafa si abia acum realizez cat de aproape e de mine, aproape lipindu-si trupul de al meu. Fac un pas in fata si ma intorc cu fata spre el zambindu-i si dand afirmativ din cap. Ar putea fi o idee buna, sau nu…
Imi zambeste gingas desi se vede ca nu e prea incantat de distanta ce ma oblig sa o pastrez intre noi.


Oliver pov.

Sper ca e la fel de incantata pe cat se arata, desi sunt constient ca nu pot avea incredere in reactile ei, pana la urma e o actrita incredibila. Desi, trebuie sa recunosc, lipsa ei de reactii cand m-am apropiat brusc de ea m-a deranjat, poate chiar ranit.
Totusi, din departarea ei atat de rapida as putea sa inteleg ca prezenta mea o afecteaza in vreun fel. Ah, imi pierd prea mult timp analizandu-i pana la ultimul amanunt fiecare gest, fiecare cuvant, fiecare rasuflare…
Scot un cutit dintr-un sertar si vreau sa tai tortul insa mana ei o atinge pe a mea oprindu-ma din gest. Imediat incepe sa caute prin geanta ce inca o are pe umar si scoate o lumanare verde pe care o pune in mijlocul tortului ca imediat dupa sa o aprinda.

- Pune-ti o dorinta!

Imi spune incet, aproape soptit, o privesc si imi zambeste atat de dulce, atat de frumos…
Fara sa incerc macar sa-mi controlez impulsurile o iau de mana si inchid ochii.
Imi doresc sa fim mereu impreuna…
Imi deschid ochii si suflu in lumanare fara sa-i eliberez inca mana. Mai apoi o privesc si spre surprinderea mea observ doua urme rosi pe obraji ei. Chicotesc amuzat, nu m-as fi gandit niciodata sa o vad intimidata, mai ales de o simpla tinere de mana. De altfel, mi-am dat seama de mult timp ca toata figura ei de ‘dura’ era doar o fatada.
O las de mana pentru a pune tort pe farfurii si imediat se indeparteaza putin de mine. Zambesc, intr-un fel fericit sa o vad oarecum atat de vulnerabila in fata mea, desi stiu ca risc in orice secunda ca ea sa se intoarca impotriva mea. Si atunci sigur m-as lipsi de toata aceasta placere. Si e atat de absurd cum ma face sa zambesc cu nimic mai mult decat prezenta ei…
Ne asezam la masa incepand sa gustam din tortul delicious. Ea sta cu capul aplecat, lasandu-si buclele sa-i acopere intreaga fata. As vrea sa-i ridic capul, sa-i zic sa-mi lase macar placerea de a-i vedea chipul, dar mi-e prea teama ca voi reusi doar sa o indepartez. Si cat de usor i-ar fi sa fuga pur si simplu, sa iasa pe usa si sa nu se mai intoarca la mine.
Dupa ce isi termina intr-un sfarsit felia de tort se ridica in picioare brusc, zambind, dintr-odata parca intr-o stare mult mai buna.
Incepe sa-si butoneze telefonul pana incepe sa se auda o melodie lenta, necunoscuta mie. Apoi vine in fata mea si imi intinde o mana.

- Dansezi?

Ma intreaba pe cel mai inocent ton posibil, facandu-si astfel invitatia imposibil de refuzat. Incerc sa-i explic ca nu am nici o treaba cu dansul dar nu pare sa o deranjeze acest aspect. Imi pune una dintre maini pe soldul ei in timp ce cealalta o impreuneaza cu a ei si incerca probabil sa faca cativa pasi de baza. Si, trecand peste faptul ca ea e cea care ma conduce pe mine, am sfarsit prin a dansa intr-un ritm chiar placut si lent.
Spre dezamagirea mea melodia se termina exact cand incepeam sa ma obisnuiesc cu senzatia si cu pasi.
Dupa inca cateva minute cand amandoi paream sa ne simtim in largul nostru si am inceput sa vorbim toate aberatile posibile, Ada imi spune brusc ca trebuie sa plece. De altfel e destul de tarziu asa ca nu ma impotrivesc desi pentru o secunda ma gandeam sa-i propun sa doarma la mine, dar am realizat ca sansele sa interpreteze gestul gresit sunt mult prea mari.


Ada pov.


Ii spun ca trebuie sa plec, defapt trebuia sa fac asta acum cateva zeci de minute, doar ca pur si simplu nu am putut sa o fac.
Se ofera imediat sa ma conduca dar se ved ca e obosit asa ca il refuz zicand ca o sa iau un taxi.
Vreau sa ies pe usa cand vocea lui zicandu-mi numele ma opreste. Ma intorc inspre el si mainile lui intinse pe langa trupul meu inchid usa aproape trantind-o ca mai apoi sa se sprjine de ea prinzandu-ma prizoniera intre ele.
Imi dau seama imediat ca are de gand sa ma mai retina un timp.
Ma priveste fix in ochii parca incercand sa citeasca ceva dincolo de ei, dincolo de mine…
Ii evit privirea uitandu-ma in jos pentru cateva secunde. Se apropie si mai mult de mine si simt deja cum picioarele incep sa-mi tremure.
Incearca sa-mi ridice barbia cu una dintre maini si ma face sa-l privesc in ochii . Eu imi pun palmele pe pieptul lui si il imping usor, cu putina forta pe care o mai am, insa fara nici un succes. Se apropie putin mai tare de mine si isi apleaca capul, lasandu-si suvitele satene sa-mi atinga usor fruntea in timp ce mainile lui sunt puse de o parte si de alta a mea.
Simt ca tremur chiar mai tare si palmele incep sa-mi transpire necontrolat.

- De ce te-ai intors, ieri…? Ma intreaba pe un ton jos si totusi aproape nervos.

- Ti-am spus, nu aveam nici un drept sa-ti fac o scena, suntem doar… amici…

- Si chiar crezi ca am de gand sa accept asta? Imi spune nervos, aproape dement. Aproape ca ii pot simti furia, si de ce furie?
Pentru prima data incep sa simt teama in preajma lui. Parca s-ar fi scapat total de sub control. Si asta e el defapt? Nu vreau sa cred asta dar…
Il privesc in ochii cu teama ca sa-i vad ochii uzi, inlacrimati. Chiar atat de mult sufera, chiar atat de mult il pot rani?
Ma trage putin de mana indepartandu-ma de usa si o deschide lasandu-mi cale libera sa plec. Ies din apartament desi nu vreau sa-l las singur in starea asta si cobor scarile privindu-l incontinu.
El doar sta, ca o stana de piatra, privind in jos, parca gata sa cada in orice secunda…



scz daca v-am incurcat cu pespectivele dar altfel nu se putea
si sorry again de greseli
Asa, am terminat in sfarsit de citit dupa lupte seculare :))
Capitolul, dupa mine, este destul de dragut, intr-adevar diferit fata de restul. :-? Dar nu pot sa spun daca e mai bine sau ma rau asa. E doar diferit, ceea ce eu cred ca e bine. Mai schimbi putin stilul obisnuit :D
Trecand peste, ce as mai putea sa spun? Hmm. Pai mi se pare ca relatia lor nu ajunge cam nicaieri. Desi... mi-a placut mult scena aia de la sfarsit cand o intreaba de ce s-a intors. Acolo te-ai inspirat din poza de la avatar cumva? :>
De capito, in sine, nu sunt sigura, dar parca nu a fost chiar ca altele. Parca a fost putin plictisitor la un moment dat, nu te supara e mine. Adica altele parca m-au captivat mai tare, chiar daca nu se intampla mare lucru. Desi, ti-am mai spus eu tie ca am ce am cu actiunea :))
Asa, greseli, problema cu 'ii' apare si aici, si ai si niste repetitii de cuvinte in anumite propozitii care cam zgarie pe urechi. Ti le-as spune, dar sunt atat de terminata acum ca nu sunt in stare :)) A, da, si de ce spui acuma? Nu e corect si suna urat in textul tau. Printre toate descrierile ale de sentimentea, care mie imi plac, cuvantul asta e ca nuca in perete, intelegi tu, sper.
Ai spus tu undeva(mi-e prea lene sa caut...) ceva gen O las de mana.... Au mai fost niste chestii, dar asta mi-a sarit in ochi. Mai bine ar fi sunat daca ziceai Ii dau drumul la mana... sau altele care nu-mi vin in minte acum.
Pai, cam atat cred :-" Nu cred ca am mai scris niciodata atat intr-un comentariu lasat la vreunul din ficurile tale :))
Astept continuarea :*
Capitolul 15

Hai sa zburam impreuna, sa ne pierdem in absurd si sa invatam din nou sa zambim fara motiv.
Hai sa invatam din nou sa fim copii, sa pierdem ore intregi realizand cat de multe ne leaga. Ca mai apoi sa devenim dependenti de prezenta celuilalt…



Oliver pov.

Trag fumul in piept tinandu-l pentru cateva secunde ca mai apoi sa respir putin sacadat. Zambesc simtind din nou gustul fumului imprastiat prin intregul meu trup. Ce alta metoda de a-i ascunde lipsa? Ce alta metoda mai buna de ai acoperi imaginea decat in fumul rasfirat in intreaga incapere.
Zambesc scarbit gandindu-ma cat de penibil am devenit.
Ma stramb dandu-mi mana prin par cand aud soneria distrugandu-mi si ultimul moment de placere. Arunc mucul de tigara pe geam fara sa-mi pese unde ajunge si ma indrept spre usa. Stiu ca nu e ea, iar asta ma dezgusta si mai tare facandu-mi fata sa adopte o expresie aproape infricosatoare. Prezenta ei e singura pe care as putea sa o suport in momentul asta.
Deschid usa ca sa o vad pe ea, femeia care mi-a dat nastere. O invit inauntru cu acelas entuziasm ca de obicei fara sa depun efortul de a o saluta polititcos macar. Ma priveste cu o ingrijorare falsa, la fel de falsa ca tot ce inseamna femeia asta. Aceiasi prefacatorie care a reusit sa omoare si ultima urma de respect care o mai aveam pentru ea.
Merge in fata mea, plina de ea, de parca locul ei ar fi aici. Trantesc usa de care stateam inca sprijinit si ma duc in urma ei. Se uita in jur dand din cap dezaprobator, simt cum mi se urca sangele la cap, gata sa explodez in orice secunda.

- Oliver, poate ar trebui sa te muti inapoi acasa…
Imi spune diminuand tonul la fiecare cuvant, ultimul zicandu-l aproape soptit. Ma uit urat la ea, aproape cu ura, facand-o sa nu aiba curajul sa zica nimic mai mult. Ofteaza probabil resemnandu-se cu ideea ca n-am de gand sa ma intorc vreodata cu ea. Se mai plimba cateva minute aiurea prin apartament, eu renuntand repede sa o mai urmez, dupa care vine si se aseaza langa mine in bucatarie.

- E totul bine? Esti sanatos? Mi-ai promis ca o sa te lasi…
Lasa fraza in aer in timp ce se uita prin incapere unde inca se mai vedeau urmele fumului care nu a reusit sa iasa de tot prin fereastra abia deschisa prea putin.
O privesc pierdut, desi nu-i pasa de mine totusi imi oferise tot ce vreau, deci trebuie sa-i fiu recunoscator pentru asta…

- Sunt bine… mama, putin racit. Cat despre tigari, pur si simplu am avut nevoie de ele astazi, e probabil ultima data…
Ii spun cu o voce totusi rece, lipsita de emtie, de parca as vorbi unui strain cu care n-am nimic de-a face, doar un schimb de replici care sa mai umple timpul.
Se ridica in picioare oftand inca o data, vizibil dezamagita de ce gasise, stiu ca are asteptari mari de la mine, pana la urma sunt fiul ei. Si... pana la urma n-am ce sa-i reprosez, pur si simplu nu a fost facuta sa fie mama, prea tanara, prea inconstienta…
Fara sa mai lungeasca vizita aiurea, iasa din apartament inchizand singura usa in urma ei. Privirea mea ramane fixata la peisajul ce se lasa vazut de pe fereastra din bucatarie. Vantul misca crengile intr-un mod atat de calm, aproape anost, golindu-I pana si de ultimele frunze agatate de crengi cu toata puterea.
Cat de repede trece timpul…
Parca era cu lunii in urma atunci cand am vazut-o pentru prima data, parca au trecut zile intregi doar de seara trecuta, cand am avut reactia aia stupida, de om disperat, dependent, nebun…
Si asta nu face decat sa-mi arate din nou cat de greu trece timpul in absenta ei. De parca secundele ar sta pe loc, fara nici o intentie de a lasa timpul sa treaca, si stiu ca astazi nu am fost la scoala. Dar m-am simtit prea dezagrabil pentru a putea sa o privesc in ochii, sau poate sunt rusinat. Rusinat ca abia ma mai pot controla in prezenta ei, sunt ca un monstru si ea e atat de firava, atat de usor de ranit.
Iau telefonul de pe masa si formez un numar din cap. Las sa sune de patru ori pana vocea ragusita si obosita a tatalui meu imi raspunde in sfarsit.

- Tata, sunt Oliver, mama iar a venit pe aici, ai putea sa-I scoti din cap ideea proasta de a ma muta impreuna cu ea si… prietenul ei imaginar?

- Nu e imaginar, desi ma amuza idea. Oricum, spune-mi mai intai ce e cu tine si las-o pe maicata pe seama mea.
Doare sa vad cat de bine ma cunoste, dar e ceva normal pana la urama, el a fost mereu aici, langa mine de cate ori aveam nevoie. Chiar daca mama il acuza mereu ca nu-i prezent niciodata eu stiu sigur ca a fost mereu in umbra mea, stiind intodeauna cand aveam nevoie sa fie langa mine si cand trebuia sa trec singur peste un obstacol.

- Off, nu-i nimic grav, doar ca am nevoie de putin timp de meditare.

- Hmmm, asta inseamna ca astazi nu ti-ai facut prezenta la scoala, corect fiule? Of, ar face bine sa merite, poate mi-o prezinti saptamana viitoare cand am de gand sa vin intr-o vizita surpriza.
Imi zice pe un ton amuzat facandu-ma sa chicotesc. Ne luam la revedere si inchid telefonul, Ada reluandu-si stapanirea totala peste toate gandurile mele.
Stiu ca n-am de gand sa ma departez vreodata de ea, ca n-am de gand sa las pe nimeni altcineve sa o atinga, sa o sarute… Doar eu am dreptul la toate astea, doar ea poate sa-mi trezeasca toata aceasta dorinta salbatica.
Ma indrept spre baie aproape clatinandu-ma pe picioare si in mai putin de un minut imi arunc toate hainele de pe mine intrand sub dus. Simt apa fierbinte prelingandu-se peste trupul meu gol dandu-mi niste senzati dure, care insa ajung usor sa ma incante.
Dupa minute bune opresc dusul lasandu-mi trupul obosit sa se sprijine de gresia rece de pe perete, facandu-ma sa tresar.
Ies din baie doar cu un prosop in jurul taliei si ma asez langa un geam aprinzandu-mi din nou o tigara. Cel mai probabil am devenit din nou dependent de ele…
Cuvintele tatalui meu imi revin in cap “Of, ar face bine sa merite, poate mi-o prezinti saptamana viitoare cand am de gand sa vin intr-o vizita surpriza”. Imi dau seama din nou si din nou cat de bine reuseste sa ma citeasca omul asta, doar auzindu-mi vocea prin telefon. Si merita tata, chiar merita…
Zambesc micut gandindu-ma ca ar putea fi o experienta destul de amuzanta sa le fac cunostinta celor doi. Si pana la urma ar fi prostesc sa nu se stie, doar ei sunt cei mai important pentru mine. Chiar daca uneori imi e destul de greu sa o arat.
Ma asez in pat, scufundandu-ma cu usurinta in asternuturile albastre si inchid ochii inca avand zambetul pe fata.
Totul are sa fie bine, trebuie doar sa cred in asta…



sorry ca e sec :((
nici macar nu trebuia sa iasa asa, m-am razgandit dupa primele randuri si a iesit cu totul altceva :))
Am ajuns in sfarsit si eu pe aici :P In primul rand, nu stiu cat de bun va fi comentariul meu deoarece acum cateva minute mi-am dat jost lentilele de contact si am ochii cam obositit din cauza faptului ca inca nu m-am obisnuit cu ele.
Asa, capitolul asta a fost intr-adevar cam sec asa, nu stiu, dar nu a fost prea interesant, desi sunt curioasa de intalnirea dintre Ada si tatal lui Oliver :D Presimt ceva bun ;)
Greseli, pai, ai chestia aia cu "iasa" si o singura greaseala, cred, la "ii", o sa te inebunesc cu ei, dar n-am ce face :)) In rest o singura litera mancata am vazut, desi nu le-am urmarit.
Pai, stiu ca nu am zis mai nimic, dar deja nu mai stiu ce sa spun :)) Asa ca ma opresc aci si astept nextul sa vad si minunata inralnire :D
Multa inspiratie :*
ca tot e sec capitolul trecut :D


Capitolul 16


Sopteste-mi in ureche cuvinte nemuritoare, aminteste-mi ca nu te-am uitat inca si sarauta-mi buzele tremurande inca umplute de
gustul tau. Priveste-mi ego-ul cum devine atat de mic in fata ta, cum devin doar un copil in fata infinitului din privirea ta.
Cum iubesc nemasurabil iar trupul tau e singurul care mai poate scoate raceala din mine…


Ada pov.

Am fost dezamagita cand incercand sa-i gasesc prezenta nu am resuit decat sa intalnesc niste fete straine mie, care nu-mi puteau oferi nimic din caldura trupului lui. De altfel, mi-a trebuit destul de mult pana sa realizez ca el e cel pe care il cautam plimbandu-ma aiurea pe coridoarele scolii, privind pierduta prin curtea scolii spre banca pe care am stat in ziua aceea.
Doar Liz a putut sa-mi deschida ochii, zicandu-mi cat se poate de direct ca ma uit “ca o obsedata” dupa el. Am incetat atunci sa-l caut desi mergand spre clasa inca inspiram adanc sperand ca narile mele sa-i recunosca parfumul printre alte zeci. Dar nu a fost asa, nici pe departe, iar locul mi se pare atat de strain acum, ca el nu e aici…
Orele au parut sa treaca odios de incet, fiecare clipire parand sa dureze o vesnicie. Si acum simt cat de mult imi lipseste, pentru ca doar zambetul lui reusea sa umple secundele cu atata usurinta. Si acum ca el nu e aici singuratatea pare sa ma loveasca din toate partile, stergand pe jos cu tot ce insemn eu, lasand doar o umbra sa se plimbe pe coridoare, inca cautandu-i imaginea…
Dupa ore am ajuns sa fiu extrem de obosita, desi nu inteleg de ce, in orice caz abia mai reusesc sa ma tin pe picioare cand in sfarsit mi s-a dat permisiunea sa ies pe portiile scolii. Ma balangan de pe un picior pe altul, probabil ca seaman izbitor de tare cu o adolescent in stare de ebrietate, reusesc totusi sa ies din aria scoli. In scurt timp ajung intr-un parc cunoscut mie, insa necunoscut ceorlalti, putandu-ma bucura de un moment de singuratate totala. Am totusi nevoie de asta? Toata singuratatea asta poate ca nu face decat sa ma raneasca si mai tare. Desi am nevoie sa gandesc, sa analizez tot ceea ce se intamplase seara trecuta. Reatiile lui care m-au facut aproape sa tremur de frica, desi acum realizez ca tot acel sentiment de teama era de-a dreptul prostesc. Vreau sa ma lungesc pe banca simtind ca nu mai am energia necesara sa mai stau macar in sezut. Imi las trupul intr-o parte si cand ma astept sa intanesc materialul dur al banci, simt ceva moale, cald, facandu-ma sa tresar de uimire imediat. Revin instantaneu in pozitia de sezut privindu-l socata pe cel ce se afla langa mine, intalnesc niste ochii versi, superbi, care insa nu-mi par deloc cunoscuti. Il intreb cine e pe baiatul ce pare cam de aceiasi varsta cu mine in timp ce incerc sa-mi explic mie insami cum am reusit sa nu-l observ.
-Deci nu ma mai ti mine… era de asteptat, sunt Demetri, am fost impruna candva in clasele mici, dar a trecut destul de mult de atunci…
-Si ce cauti aici? Adica eram singura si…
-Sincer, te-am urmarit dupa ce am iesit din scoala, pareai epuizata si m-am ingrijorat, de altfel absenta lui Oliver cred ca are de a face cu starea ta de spirit.
Imi spune sigur pe el, de parca e in totala cunostinta de cauza. Il privesc, bulversarea probabil putandu-se citii in ochii mei.
-Sunt in aceiasi clasa cu el, v-am vazut impreuna de mai multe ori iar tie ti se citeste iubirea in ochii de la o posta. Am fost destul de direct? Ma intreaba amuzat.
Ii raspund cu un “da” aproape soptit dupa care indreptandu-mi privirea in jos, parca incercand sa gasesc ceva intreresant pe acel asfalt atat de anost. Ofteaza scurt continuand sa vorbeasca oarecum plin de el.
-Stii, daca as fi in locul lui Oliver… uneori am impresia ca e doar un gunoi, de ce totusi a reusit sa ajunga la tine atat de usor?
Ascult ceea ce imi spune si stau cateva secunde bune privind in gol, incercand sa gasesc un raspuns potrivit care intarzie drastic de tare.
-Demetri, tu nu esti eu ca sa poti intelege si nici nu pot sa-ti explic in cuvinte, iar Oliver nu e un gunoi, sa-ti spun ceea ce mi-a spus mie odata cineva “gunoi e doar acela care il numeste pe altul un gunoi”.
Ii spun calma, desi stiu ca la jignit pe Oliver in fata mea, probabil intentionat. Si l-as lovi, as sterge cu el pe jos, baiatul asta reusind deja sa culeaga o mare cantitate de ura din partea mea.
-Stiu ca ma urasti deja, ma asteptam la un raspuns mai dur, probabil esti chiar mai obosita decat credeam, poti merge acasa?
In loc de raspuns ma ridic brusc in picioare vrand sa-i dovedesc ca sunt intr-o stare perfecta. Dar lucrurile nu au fost niciodata in avantajul meu, parca pana si propriul meu trup mi-ar fi un dusman. Astfel, imediat imi simt picioarele moi si dupa ce ma balansez in stanga si in dreapta pentru cateva secunde nu mai rezist si cad din picioare.
Simt lemnul dur sub mine din nou si il privesc din nou pe blondul de langa mine. Nu avuse-se nici o reactie, doar statea acolo pasiv, oftand zgomotos ca un repros la inconstienta mea.
Ce om? M-ar fi lasat sa cad pe ciment pur si simplu, sa ma ranesc in fata lui…
In minte imi apare instantaneu imaginez lui Oliver, el mi-ar fi atenuat caderea imediat, pana la urma a facut-o chiar si atunci cand eram doar niste straini. Si acest Demitri il numeste cu atata usurinta un gunoi…
Blondul se ridica in picioare ajutandu-ma imediat sa fac acelas lucru. Ma intreaba unde locuiesc si dupa ce-i explic pornim incet spre casa mea. Pe drum nu-mi adreseaza aproape nici un cuvant, poate doar sa se intereseze de starea mea de sanatate, dar nimic mai mult. Baiatul asta imi pare atat de rigid, de rece, ma face sa ma intreb daca e in stare sa simta ceva. Pana si trupul lui il simt rece, iar la o analiza mai detaliata nu ai cum sa nu-i observi chipul exagerat de palid, si totusi frumos, de parca ar fi un soi de inger…
Imi scutur usor capul ca el sa nu bage de seama atunci cand imi realizez in sfarsit gandurile. Imediat observand ca deja ne aflam in fata blocului, el asteptand sa scot cheile. M-am conformat imediat si in mai putin de un minut ne aflam amandoi in apartamentul meu.
Ii multumesc de ajutor dandu-i prin asta libertatea de a pleca cand vrea el.
-Stiu ca te-ai plictisit de mine, dar nu plec de aici pana nu vad ca dormi linistita, de altfel se pare ca locuim destul de aproape unul de altul.
Ii zambesc fara sa ma straduiesc macar sa-l mai conving sa plece, oricum, as minti sa spun ca compania lui nu-mi face placere. Desi deja incep sa mi-l imaginez cu o pereche de aripi, chestia asta reusind sa ma amuze mai mult realizand ca deja visez cu ochii deschisi.
Ma bag in pat imbracata el asezandu-se pe un scaun asteptand rabdator sa-mi vina mie cheful sa dorm. Desi, simt ca nu vreau sa inchid ochii, pentru ca atunci acea fiinta atat de perfecta din fata mea ar disparea. Parul acela blon si ochii mari albastri, atat de…
-Stii? Daca as fi in locul lui Oliver, nu te-as face sa suferi niciodata.
Cuvintele lui mi-au intrerupt sirul gandurilor, facand si ultima dorinta de somn sa dispara cu usurinta. Dar simt inca oboseala facandu-mi pleoapele din ce in ce mai grele, devenind destul de repede imposibil sa-mi mai tin ochii deschisi.



are sens sa ma scuz pt greseli, devine deja monoton :))
Am ajuns, am ajuns :*
Deci, ce pot spune? Capitolul mi-a placut :x de fapt, imi place din ce in ce mai mult povestea ta :x Ti-am spus eu o data ca, desi nu sunt obisnuita cu stilul tau de a scrie, pana la urma imi va placea, nu-i asa?
Interesant acel baiat :-? Presupun ca va aveam si el un rol important din moment ce l-ai introdus in poveste si cam bag de seama ca o place pe fata noastra si nu prea il suporta pe Oliver. Interesant.
Acum sunt curioasa ce se va intampla mai departe, deoarece presupun ca nici acest blond nu va renunta, iar dragul nostru Oliver va avea ceva probleme pe cap din cauza asta. Deci va deveni destul de interesant.
Asa, greseli de tastare. Ai, si inca cateva, dar mi-e cam lene sa le mai scriu. Vesnica problema cu "ii" plus ca intr-ul loc ai scris "l-a" legat cand trebuia scris despartit, iar in alt loc ai pus cratima desi nu trebuia. Nu mai gasesc cuvantul. In rest ai mai mancat cateva litere.
Pai, cam atat. Astept continuarea >:d<
Bun, dupa lupte seculare mi-am invins lenea si am venit si eu pe aici.
Imi place place place povestea ta:X, descrii sentimentele lor asa frumos...
La modul general vorbind, mi-a placut firul narativ pana acum, felul cum s-au comportat Ada si Oliver, care mai de care mai prostuti uneori. Dar se iubesc, asta conteaza. Totul e sa se termine bine. Ca de inceput, au inceput cu stangul. Era ceva gen:
- Nu voi fi papusa ta.
- Dar trebuie! :))
Si totusi a devenit, treptat, mai bine. Am adorat scena cu:"De cate ori sa-ti spun sa nu mai pleci din spital?", cred ca e preferata mea. Apoi, minunatul nostru baiat strica tot. Bravo lui, ce sa zic?
Acum, despre ultimul capitol. Mi-e mila rau de Ada, sa-l cauti asa disperata si sa nu-l gasesti, unde mai apare si ingerul mortii(nu stiu ce mi-a venit) si il terfeleste in cel mai jalnic mod pe bietul Oliver.
Oricum, daca Demetri continua cu aluziile atat de evidente(apropae ca urla: "Te plaaac!"), se vor forma doua echipe: team Oliver vs. team Demetri. Sper doar sa nu-i prinda pe aia doi in dormitor si totul sa fie stricat... din nou.
Astept continuarea si vroiam sa te rog, daca nu te superi, sa ma anunti cand o pui. :*
merci mult de pareri, chiar sunt importante pentru mine >:D<


Capitolul 17
Am crezut ca timpul ne va apropia, ca vom invata sa iubim impreuna, ca ne vom pierde intr-un ocean de vise si vom prinde aripi zburand mai apoi
impreuna spre infinit. Dar infinitul e mult prea departe, iar tu ai devenit atat de naiva, iar doar el pare sa aiba in ochii tai aripile care te-ar putea purta undeve departe… spre rasarit poate…


Oliver pov.

Ea e ca un fluture, un future care-si inalta aripile superbe in fata tuturor lasandu-i sa o admire, pentru ca iubeste sa fie in centrul atentiei, iubeste sa se simta iubita de cei din jur. Si eu am fost primul care nu i-am cazut la picioare, eu, o libelula care abia reuseste sa se mentina in zbor. Si simt ca o sa cad, o sa cad odata ce prezenta ei va deveni invizibila, odata ce nu-i voi mai simti mirosul, gustul, caldura, tot…
Am nevoie sa te simt langa mine. Sa stiu ca ma iubesti sau ca ma urasti din strafundul inimi, cat timp eu voi fi acela care-ti va colinda gandurile in fiecare diminiata.
Ma trezesc din pat cu aceleasi ganduri stupide. Nu am reusit sa dorm prea mult dar nu-mi permit sa lipsesc inca o zi, desi mi-ar fi usor sa-l onving pe doctor ca-s bolnav.
De altfel, poate ar trebui sa recunosc ca ma duc doar pentru ea…
Sunetul mult prea dezagreabil si puternic scos de telefonul de pe noptiera ma face sa tresar, trezindu-mi parca simturile la viata. Raspund cu un ‘alo’ prea plictisit chiar si pentru mine. Vocea puternica a tatalui meu mai are putin si-mi sparge timpanele.

-Fiule, in vreo trei ore ajung in oras si dupa ce rezolv niste probleme personale vin sa-ti distrug viata linistita si fara griji.

-Mda, sigur… ii spun plicisit deja de discutie.

-Mda, si vreau sa o cunosc si pe fata ceea neaparat, si sper ca nu o sa fie necesar sa te urmaresc si sa ghicesc eu care e…
Imi spune mult prea serios ca sa cred ca e numai o gluma aiurita atat de tipica lui. Si oricum, am de gand sa le fac cunostinta, ce mod mai bun de a o convinge sa vina la mine. Un zambet stupid dar plin de subinteles imi apare brusc pe chip.

-Bine, bine… ii spun tatei ca mai apoi sa inchid telefonul fara sa-l mai las sa adaunge ceva.
Ma ridic din pat brusc parca dintr-o data avand mult mai multa energie. Intru in baie si imi arunc cativa pumni de apa pe chip sperand sa reusesc sa ma mentin treaz toata ziua.
Imi trag pe mine un tricou turcoaz si o pereche de blugi albatri destul de simpli si geanta cu materile de ieri in spate si ies pe usa apartamentului inchizand-o in graba.
Merg neobisnuit de repede, ajungand in scurt timp langa cafenea, aceiasi cafenea care tine in ea, ca un cufar, zeci de amintiri. Ma opresc pentru cateva secunde ca mai apoi sa dau dezaprobator din cap de doua ori si sa merg mai departe.
Imediat ma aflu la intrarea in scoala, la etajul unu si mai apoi in fata clasei ei intrand linistit, de parca nu ar fi nimic neobisnuit. Imi invart privirea prin clasa fara sa o gasesc insa pe Ada, in schimb, prietena ei Liz imi face semn sa ma propii de banca ei. Fara sa ezit ma duc direct langa ea intreband-o daca stie pe unde e satena. Vad cum se uita in spatele meu ca mai apoi sa-mi faca semn cu degetul spre usa pe care tocmai intrasem
Ma intorc brusc si o vad pe cea pe care o cautam stand in usa, respirand parca sacadat. Ma duc spre ea cu pasi rapizi si ies afara din clasa tragand-o aproape dupa mine.

-Am incercat sa te prind dar... Imi spune inca respirand greu, evident chiar incercase.
Ii soptesc un “nu-i nimic” si intr-un impuls de moment ii sarut fruntea ca unui copil la care ii spui ca e bine ca s-a straduit, chiar daca nu a reusit ce si-a propus.
Mai apoi ma departez putin de ea surprins de propriu-mi gest. Ma priveste cu ochii mari, usor confuzi dar nu zice nimic. Dupa cateva secunde ma hotarasc sa sparg eu gheata.

-Daca ai timp astazi, e cineva care vrea sa te cunoasca. La mine acasa, mai tarziu..
Ma opresc cand ii intalnesc privirea aproape speriata. Ma intreaba la cine ma refer si ii spun ca e o surpiza si daca vrea sa afle trebuie sa vina.

-Hmmm, sa ziceam ca manata de pura curiozitate o sa vin. Imi zice zambindu-mi ca mai apoi sa intre in clasa facandu-mi cu mana. Mda, exact ca atunci cad am lasat-o eu cu ochii in soare.
Zambesc mai mult pentru mine si ma indrept spre propria-mi clasa, ajungand surpinzator de repede si ma arunc pe scaun trantindu-mi geanta langa banca. Imi inchid ochii pentru o secunda imaginea ei aparandu-mi instantaneu in cap.

-Te-a prins iubitica din urma? Fugea dupa tine ca o disperata…
Ma incrunt recunoscandu-i vocea cu o usurinta dezgustatoare ca abia dupa sa-mi deschid ochii.

-Dimitri, te sfatuiesc sa-ti vezi de viata ta. Nici macar nu inteleg de ce naibi ti-ai consuma energia cu viata personala a altora.

-Si daca-ti spun ca o vreau pe Ada pentru mine? Imi spune pe un ton ce ar fi trebuit sa ma intimideze. Il privesc scarbit deja de toate figurile lui ca mai apoi sa-l ignor pur si simplu facandu-l sa se retraga singur.

***

Orele au trecut repede. Cred ca abia acum incep sa devin si eu constient de ce se intampla in jurul meu, acum cand merg langa ea spre apartamentul meu. Ajungem repede, sau poate e din caza ca sunt langa ea si intodeauna reusesc sa uit notiunea timpului atunci cand ii simt prezenta. Amanunte oricum neimportante acum.
Nu ma obosesc sa deschid eu usa, sun la sonerie si in mai putin de un minut usa este deschisa de tatal meu.
Imi zambeste larg punandu-si o mana pe umarul meu ca imediat sa uite complet de prezenta mea si sa o asalteze pe satena.


Ada pov.

Suna la sonerie si usa este deschisa de un domn inalt, parul il are de un saten inchis care pare atat de nepotrivit cu culoarea vernila a ochiilor. Trasaturile fetei seaman cu cele a lui Oliver ceea ce ma face sa ma gandesc ca e tatal lui cel mai probabil. Si asta ma pune pe ganduri, de ce ar vrea tatal lui sa ma cunoasca pe mine?
Nu reusesc sa gandesc prea mult ca deja tatal lui ma priveste cu un zambet ciudat pe fata, cert e ca i-am atras atentia.

-Fiule, daca ea e cea care iti cauzeaza starile alea ciudate ale tale, as zice ca merita. Acuma sper ca nu mituit-o cu ceva sa vina sa ma cunoasca si in realitate nici nu intoarce capul spre tine.
Chicotesc amuzata de ultimele cuvinte ale tatalui lui Oliver. Il privesc pe saten, ce inca sta in stanga mea si ii descopar o privire exasperata. Cu siguranta nu-i convine cum tatal lui zice toate lucrurile pe fata. Desi asta m-ar putea face si pe mine sa ma simt incomod poate. Ah, ceva imi spune ca o sa regret ca ma aflu aici cat de curand.
Tatal lui ne invita inauntru scuzandu-se ca ne-a tinut in usa pentru doua minute intregi ca mai apoi sa ne refugiem toti in camera de zi unde erau deja pregatite trei cani de cafea. Zambesc, se pare ca deja a resuit sa-mi faca o pofta desi nu ma cunoaste, si asaltez cana de cafea sorbind usor din ea.

-Of, se pare ca si prietena ta e la fel de “iubitoare de cafea” ca si tine.
Era sa ma inec cand a rostit “prietena ta” dar reusesc cu greu sa-mi pastrez calmul desi realizez ca cel mai probabil sunt deja rosie. Aaah, inainte de al cunoaste pe el nu ma roseam niciodata. Dar in momente ca acestea realizez cat de mult m-am schimbat, chiar daca uneori mi-e dor de ceea ce am fost odata, desi poate nu ar trebui…
Tatal lui mai imi pune cateva intrebari, toate parand sa aiba un subinteles. Oliver doar sta plictisit pe fotoliu, zambindu-mi din cand in cand, parca zicandu-mi ca are sa se recompenseze pentru faza asta. Desi, defapt nu e nevoie, pana la urma tatal lui e amuzant, chiar daca e insistent…

-Stii Ada, imi placi mult. Probabil ca orice alta fata deja ar fi iesit trantind usa satula de intrebarile mele aiurea. Tu ma intelegi totusi, imi vad fiul rar si imi place sa stiu ca e pe maini bune, mai ales ca in ultima perioada pare mai absent.
Ii zambesc intelegator, parca ne-am intelege perfect unul pe celalalt.

-Ati putea sa nu mai vorbiti despre problemele mele de fata cu mine. Si oricum… se insereaza. Zice in timp ce priveste spre geam.
Chiar s-a intunecat, desi mi-e greu sa cred ca a trecut atata timp pe nesimtite. In mai putin de doua minute sunt gata de plecare, Oliver fiind obligat de tatal lui sa ma conduca, desi tind sa cred ca nu-l deranjeaza prea mult.
Tatal lui imi multumeste inca o data ca am venit dupa care imi pupa fruntea, un gest parintesc, care totusi imi aminteste ca Oliver a facut acelas lucru de diminiata. Desi atunci am simtit cu totul altceva…
Mergem incet, parca incercand sa lungim timpul in care vom sta impreuna. Si cat de dor mi-a fost de el, sa stau pur si simplu langa el, desi mi-as dori ca distanta dintre noi sa dispara. Sa-l strang in brate si sa-i simt caldura. Dar mi s-ar parea un gest mult prea deplasat in momentul asta. Asa ca continui sa merg tacuta…
Afara e mai intuneric decat credeam, iar frigul isi face prezenta tot mai puternic cu fiecare minut care trece. Vantul devenind necrutator cand noi ajungem abia la jumatatea drumului. Incep instantaeu sa tremur, chiar daca incerc sa ma abtin, nu am nici o sansa. Vantul rece intra cu usurinta pe sub hainele mele poate prea subtiri, facandu-mi trupul sa amorteasca.
Simt bratul lui Oliver cum si-l trece peste umarul meu bagandu-ma langa el in bluza lui destul de larguta. Ah, si cum as putea sa neg sentimentul placut pe care mi-l transmite intregul lui trup, chiar si respiratia lui usor sacadata. Stiu ca si lui ii e frig, asa ca ma apropii de el strangandu-i trupul in bratele mele, reusind astfel sa amplific caldura de care ne bucuram. Desi cel mai probabil prezenta lui atat de aproape de mine e cea care-mi da fiori de caldura atat de placuti in tot trupul.
Simt regret atunci cand deja pot vedea blocul meu, chiar daca stiam ca drumul nu poate dura la nesfarsit. Ca nu pot sa-l tin langa mine intreaga noapte, desi poate mi-as dorii asta mai mult decat vreau sa recunosc.
Ii spun noapte buna si intru in apartament fara sa privesc in spate. As fi vrut sa ne despartim altfel dar riscam sa nu-l mai pot lasa sa plece de langa mine si nu vreau sa-i fur timpul petrecut cu tatal lui. Dar stiu sigur ca nu mai pot suporta toata situatia asta pentru mult timp, cand totul pare atat de evident in ochii altora, noi de ce continuam sa fim orbi? De ce refuzam faptul ca suntem dependeti unul de altul desi simtim asta in fiecare zii si in fiecare noapte. Si chiar e posibil ca el sa nu simta acelas lucru? Nu vreau sa cred asta…



asta e, mai lung ca de obicei :))
Anuntat, vazut, citit, placut :X.
A fost un capitol frumos, nici nu putea fi altfel cu tatal lui Oliver prin preajma. Mortal omul, are cateva replici care pe mine m-au facut sa zambesc, desi nu-s in cea mai buna conditie psihica momentan. " Starile alea ale tale"- zau ca a descris perfect, atat de concret...:))
Ideea generala a ultimelor capitole e interesanta, el o iubeste dar crede ca ea nu simte acelasi lucru, ea il iubeste dar crede ca nu mai poate merge intre ei. Prea multa suferinta, desi sfarsitul acestui capitol ma face sa cred ca lucrurile vor decurge ceva mai bine de acum inainte.
Bineinteles ca ingerul mortii isi baga coada(sau aripa) sa strice el tot, e deranjant rau de tot baiatul asta.
Dialogul nu e in exces, compensezi cu descrierea. Ce nu imi place: ai cam multe greseli, pui "i"-uri in loc de "e"-uri sau omiti unele litere finale. Cat despre semnele de punctuatie... Dupa o propozitie enuntiativa se pune virgula in loc de punct, urmand structura gen " spuse X". Ultima replica a lui Dimitri cred ca trebuia sa aiba "?" la sfarsit.
Ca tot veni vorba de Dimitri, chiar daca e enervant imi place, nu stiu de ce dar imi da senzatia ca nu e doar un personaj in plus.
Mi-au placut reactiile lui Oliver in capitolul asta, a sarutat-o pe frunte, a luat-o sub bluza(ciudat mai suna asta:))), e ataaat de dragut cu ea :X.
Btw sper ca totul sa se schimbe in bine si astept continuarea >:D<.
Ok, deci am citit ^^ Nu te astepta la cine stie ce comment, deoarece sunt in ora de info acum :)) Nu intreba :))
Asa, ce pot spune? Imi place :x In sfarsit realizeaza si ei ca se plac si ca nu ar mei trebui sa se prefaca. Sau cel putin asa cred :))
Mi-a placut de tatal lui oliver, desi m-as fi asteptat la ceva mai mult de la intalnirea aceea dintre ei. ceva mai amuzant poate. Desi cred ca doar eu imi pot inchipui o astfel de intalnire amuzanta.:)) Nu conteaza.
Pai, de greseli a spus Miss M, deci nu le mai repet ca sunt aceleasi.:"
Pai, cam atat, ca deja nu mai pot sa scriu, ca s-ar putea sa ma vada profa :)) Astept continuarea :P
Okay darling, iata-ma pe-aici ^^. Doar ti-am zis ca-l termin in week-end, so... :-'
Btw, inainte de a incepe, vreau sa corectezi peste tot cuvantul scris de tine 'defapt'[i/] --> well, nu este ' defapt ', ci de fapt . Nu de alta, dar am vazut de mai multe ori scris legat si nu numai la tine; doar ti-am spus xd.
Pentru ca nu toti simt aceea durere.
Aici, este necesar doar un singur e , nu doi sau mai multi ; scriai cu doi de 'e' daca aveai pronumele demonstrativ ' aceeasi ' .
Inca ceva : Verbele se scriu la singular, nu dublezi ultima consoana Ex: scrii, dorii, iubii - asa NU. Correct form: scri, dori, iubi, citi etc.

Firstly, revin putin asupra titlului. Ce-i drept, m-a atras toata treaba cu ego-ul, insa il puteai scurta un pic = mi se pare ca-i prea lung si de-aceea, la un moment dat, devine banal si plictisitor. Calm down, nu zic asta despre ficul tau. Ti-am mai spus si la profil, se observa ca ai lucrat mai mult la acesta, deci ai progresat cat de cat si chiar mi-a placut pentru o proza [ mda = eu = cititoare de yaoi :)) ].
Probabil de aia standardele mele
Nu mai folosit ' de aia ', scrie mai concret ' de aceea ' ^^ .

' - Merci de ajutor ' - Mersi - nu folosesti cuvinte luate din alta limba, in cazul acesta, din franceza.
" valuare " - valoare

Sa stii ca sarutul dintre cei doi m-a dat gata o.o Adica wow, nu ma asteptam sa se intample atat de repede si plus de asta, chiar Ada a facut primul pas *laughs* Oh si ce reactie a avut Oliver ; deci chiar imi place, este mai dramatic si poate ca de aceea am citit toate capitolele luand intr-un fel parte la actiune.
Nu inteleg de ce la cineva i-ar putea placea
--> foloseste cuiva : Nu inteleg de ce cuiva i-ar putea placea ... etc.

Ahm, treaba cu boala contagioasa a Adei m-a amuzat oarecum; lol, sa vina Oliver, eroul genial si sa spuna un pretext pentru a o salva - ei bine, chiar ingenios. Eu ma asteptam la bataie in toata regula, pumni si picioare, iar apoi unul dintre uriasii aia sa intre in spital; sa stii ca mi-ar fi parut bine =]]
Buuun. Am vazut ca, apoi, a intervenit discutia Adei cu ego-ul sau. Se pare ca ai luat actiunea incetul cu-ncetul, deci nu te-ai grabit, so it's fine :]. Din prima clipa cand am citit prologul, banuiam ca Ada este rolul principal si toate intamplarile, necazurile in dragoste si razvratirile cu ea insasi vor fi transpuse perfect in ochii cititorului. Well, asa mi s-a intamplat mie. Am luat parte la actiunile ficului tau involuntar cred xd.
' tremuriciul ' - tremuratul
Suflet geaman, graieste-mi fericirea si sterge-mi lacrimile reci de durere. Lasa-ma sa te simt, lasa-ma sa-ti simt caldura"¦ lasa-ma sa te iubesc"¦
Cat de mult mi-a placut aceasta fraza :X Fara glume, really now :3 insa nu stiu sigur daca te-ai referit la ego-ul fetei sau chiar la Oliver - anyways, m-a surprins intr-un mod placut si am vrut sa fac asta clar :))
Deci am vazut ca, de la capitolul 12 incolo, ai pus la inceput cate-o fraza ca aceea de mai sus. Are o legatura puternica cu (,) continutul capitolului; e bine, continua asa.

Okay, mai departe... am vazut ca ai creat un triunghi amoros; aici ma voi lega de personaje, chiar daca se stie probabil ca-i simpatizez pe Oliver si pe Ada.
# Incep mai intai cu Liz - este genul prietenei perfecte pentru Ada, care se ingrijoreaza din orice intamplare a amicei sale - chestia asta mai rar o gasim in viata reala. Nu pot spune ca este extrem de original, ba chiar ai putea sa mai adaugi putin de originalitate la toate personajele, incat sa nu devina plictisitor; eu inteleg prin asta ceva mai neobisnuit, deci creeaza tu tot doar cu imaginatie, nu te lega de lumea reala, ci de ceva inimaginabil, care sa nu existe.

# Good, revin la Demetri - tipul imi place ; are un rol important in poveste, dat fiind faptul ca intotdeauna trebuie sa existe si un personaj negativ. Oh aici se poate incadra si Sarra - god, ce nenorocita, chiar biatschi T_T
Nu am ce spune la genul asta de peronaje, sunt necesare unui fanfiction ;]]

# Si-n cele din urma, Oliver si Ada. Tind sa-l ador mai mult pe Oliver. Oarecum, ma aseman cu el - nu intreba de ce : )) Dar este rece si distant, retras[ nu spun ca Ada nu-i la fel ]; deci cele doua personaje au multe in comun, le-ai conturat bine si ai descris chiar frumos, mi-a fost drag sa citesc.

Sa nu mai spui ca ficul tau este o pierdere de timp, adica imi pierd eu timpul cu el - god, NO WAY. o.o Mie imi place sa citesc, nu-s critic din obligatie - este o placere si plus de asta, poate chiar ajung sa invat cate ceva din fiecare capitol, cu amanunt believe me.
Anyway, din cate am citit, te apropii de final :-? Ce repede, postezi repede si-i chiar ok, dar nu inteleg totusi de ce nimeni nu trece pe la ficul tau, chiar merita. Ofc, inafara de amicele tale, Miss M si Leontina - btw de asta, tu si Leontina aveti un stil de a scrie comun sa zic asa, asemanator i mean.
De aceasta data, ti-am mai spus yeah, nu mai ai multe greseli, descrierea a fost buna dupa parerea mea oh si cat de bine m-am simtit sa citesc ! :3 Se pare ca faci progrese din ce in ce mai des.
Tine-o tot asa, crazy ^^
Daca mai ai nevoie de mine, nu ezita sa intrebi >:D<
Capitolul 18
Au ramas prea putine cuvinte sa defineasca ceva mult prea mare. Sufletul meu lipit de o iluzie. Sufletul tau lipit de un vis. Trupurile noastre lipite unul de altul agatate de realitate…



Ada pov.

Lovesc cu piciorul frunzele uscate ca sa gasesc acelas asfalt ud dupa ploia de noaptea trecuta…
Simt toamna in sange, parca pulsandu-mi in vene o nostalgie inimaginabila, sau poate un sentiment placut de tristete. Ma simt agatata de tine, de parca mi-ar deveni imposibil chiar si sa respir stiindu-te departe. Nu-mi mai inteleg gandurile, desi ma indoiesc ca am facut-o vreodata. Poate doar impresia falsa ca o faceam reusea sa ma tina treaza in noptile acelea. Sunt mult prea departe de mine si poate prea aproape de ceva ce nu am avut niciodata, sau te-am avut in tot acest timp?
Nu ma intreba ce simt, mi-ar fi greu sa inteleg, mi-ar fi si mai greu sa-ti explic. Oare cat de departe poti ajunge nestiind, neintelegand, necugetand? Oricum nu destul de departe ca sa ma pot debarasa de tot ce am fost, de tot ce am ajuns…
Chipul tau imi apare prea des in fata ochiilor, devenind poate greu sa deosebesc realitatea de una dintre iluzile mele. Te visez din nou si din nou, acelas vis, acelas chip, care ma face sa cred ca am devenit obsedata de tine. Iti visez imbratisarea, zambetul, atingerea, rugandu-ma sa devina realitate din prima clipa de constienta din mijlocul noptii.
Te vad in fata ea si o stare ciudata de euforie ma cuprinde, parca imbatata deja de parfumul tau, desi distanta dintre noi e inca mult prea mare.
Grabesc pasul incostienta. Dupa doar cateva secunde ma zaresti si tu. Doar zambesti, nici un alt gest care sa-ti tradeze simtirile, sentimentele. Ajungem in acelas timp in fata portii liceului.
Si ce ar trebui sa fac? Ce a insemnat seara trecuta pentru tine?
Ma gandesc pentru o secunda sa ma intorc si sa o iau la fuga, dar prezenta ta ma va urmari, atunci gestul meu nu ar avea nici un sens. Imi simt picioarele cum incep sa-mi tremure. Diferenta dintre noi e de aproape un metru, incep sa ma gandesc ca daca as cadea din picioare probabil nu ai reusi sa ma prinzi la timp. Zambesc gandindu-ma ca gandurile mele te-ar putea amuza extrem de tare. Dau din cap usor, spulberandu-mi proprile ganduri, fata mea revenindu-si, devenind probabil inexpresiva. Ca si a ta de altfel…

Ma priveste fix in ochii, parca incercand sa ma incolteasca, sau poate sa-mi citeasca gandurile. Il privesc si eu la randul meu, nu are cum sa descopere ce e in sufletul meu cand nici macar eu nu stiu. Iar gandurile imi sunt doar presupuneri aiurea asupra unosr situati imaginate, nimic mai mult decat o iluzie creata de mintea mea pentru a reusi sa te uite macar pentru cateva secunde.
-E simpatic tatal tau… Ma trezesc spunand din senin, continuand sa-l privesc in ochii, de parca i-as fi spus cine stie ce lucru profund.
Ma priveste confuz ca imediat sa se abtina cu greu sa nu inceapa sa rada.
-Ce dragalasa esti! Imi spune in timp ce mana lui o cuprinde pe a mea. Intra pe poarta tragandu-ma aproape dupa el.
Imi simt obrajii rosii si-mi aplec capul privind asfaltul pe care pasesc. Nu vreau sa stie cat de usor ma pierd in fata lui, cum ma rosesc inexplicabil de repede, cuvinte-le parand sa-mi devina doar niste bolboroseli fara sens.
Imi ating chipul fierbinte cu mana si-mi ridic capul din pamant privindu-l pe saten. Mainile noastre sunt inca unite eu stand in dreapta lui la cativa centimetri mai in spate, de parca el ar fi ca un scut pentru mine.
Ajungem in curtea scoli si Oliver se aseaza pe banca aseptand sa fac si eu acelas lucru. Imi elibereaza mana si-mi simt mainile tremurand in tmp ce incheieturile par sa ma doara. Nu inteleg sentimentul, n-as putea sa spun daca macar are vreo legatura cu el.
Clipesc de cateva ori privind undeva departe, cuprinzand intreaga curte cu privirea. Suntem doar noi aici…
Satenul isi scoate din buzunarul de la hanorac un pachet de tigari, scotand mai apoi din pachet o tigara. Ma incrunt la el, nu vreau sa-l vad fumand, drogandu-se, parca incercand sa scape de altceva, sa uite altceva…
Nu-mi zice nimic, continua aprinzandu-si tigara si tragand din ea. Nu l-am mai vazut niciodata fumand, desi stiam ca o face, ii simtisem hainele mirosind a fum dar nu m-am intrebat niciodata daca cu adevarat ar putea sa fumeze atunci cand nu e langa mine. Si iata raspunsul la o intrebare nespusa. Desi asta ma face sa realizez cat de putine stiu despre el si devine iarasi un strain in fata mea cu fiecare zi ce trece.
As vrea sa cred ca ne leaga mai mult decat niste vorbe aruncate in vant si niste momente ce uneori imi par atat de neinsemnate in ochii lui.
Il privesc, si-a stins tigara desi nu cred ca a tras de mai mult de doua ori din ea, fumul totusi isi lasa-se niste urme vagi in aerul din jurul lui. “Nu te cunosc” as putea sa-i spun si sa plec pur si simplu, nu stiu nimic despre el. Poate doar cateva amanunte carora nu le-am dat o importanta prea mare. Dar cum gandeste? De ce a inceput sa fumeze si de ce a simtit nevoia sa o faca tocmai acuma?
Prea multe intrebari care ma fac din nou sa cred ca am devenit obsedata de el.

Se aude usa ce desparte curtea de interiorul scolii si amandoi ne indreptam privirea intr-acolo. Ochii albastrii mari si parul blond ciufulit ma fac sa tresar imediat. Dimitri isi da capul pe spate inlaturandu-si de pe frunte cateva suvite care-I deranjau si se indreapta spre noi cu pasi mari si inceti, plitisiti. Vine langa mine si ma pupa pe obraji, rosesc imediat si privindu-l pe Oliver realizez ca e nervos, nu i-a placut reactia mea. Isi aprinde tigara din nou de data asta tragand din ea cu mult mai multa dorinta. Il privesc ingrijorata, parca incercand sa-i explic totul prin intermediul ochiilor, dar el nu ma priveste…
-Oliver, cat esti de nepoliticos, sa fumezi langa scumpa de Ada. Macar fa-ti placerea asta de unul singur in cealalta parte a tere…
Nu apuca sa termine propozitia ca deja Oliver sare la el lovindu-l cu un pumn in abdomen. Nu l-am vazut niciodata atat de violent, ceea ce ma impiedica de la orice reactie. Doar stau acolo, intepenita, asteptand parca sa ma ciupeasca si sa-mi spuna ca e doar un cosmar. Dar ura din ochii lui e mult prea reala…

Oliver pov.

Nu am de gand sa inghit inca o prostie de-a lui. Fara sa ma gandesc de doua ori sar pe el pumnul meu facand contact imediat cu abdomenul lui. Stiu ca-l doare, atunci cand nu ma mai pot controla lovesc puternic, desi nu am avut o iesire asa puternica de mult timp.
Dimitri incepe sa tuseasca, isi pune mana la gura ca mai apoi sa pot vedea pe mana lui urme mici de sange. Nu reuseste sa-mi provoace mila deloc, poate doar sa-mi creasca dorinta de al tine departe de ea odata pentru totdeuna, chiar daca o sa am si eu de suferit de pe urma unor gesturi prea pripite.
Ii lovesc cu dosul palmei undeva la ceafa si cade pur si simplu pe jos, fara aparare. Il privesc cum sta neajutorat, aproape fara sa se miste si in sfarsit imi inspira macar putina mila.
O privesc pe Ada, o privire pierduta care vroiam sa-i explice ca am facut totul pentru ea. Dar ea e speriata, ii simt frica in vene, parca distrugandu-ma si pe mine. Tresare, miscandu-se cred prima data de cand incepusem bataia. Fuge spre Dimitri si il atinge cu mainile tremurande, incercand sa-l faca sa devina constient.
Eu ma las sa cad pe banca, epuizat parca. Ma doare mult prea tare sa o vad asa, ingrijorata desi cel mai probabil blondul ala nu face altceva decat sa joace teatru. In patru minute blondul se ridica deja de pe jos, desi are niste vanatai grave pe fata, probabil de la cazatura, dar nimic mai mult.
-Hai la cabinet, nu poti ramane asa…
Aud vocea Adei, tremuranda, inca cu frica. O privesc, chipul ii e palid in timp ca inca tremura. Vreau sa o linistesc dar sa ma apropi de ea chiar acuma probabil iar face doar mai mult rau.
Dimitri se sprijina de Ada si pleaca in scoala lasandu-ma singur. Scot pachetul de tigari si incep sa trag cu pofta, calmandu-ma cu fiecare noua tigara scoasa din pachet. Cu fiecare nou rau de fum care-mi inundeaza trupul, narile
Deci cred ca abia acum imi dau si eu seama care e ideea intregii povesti :)) Mda, stiu, pot fi foarte zapacita uneori, dar nu am ce-i face. Ti-am mai spus eu ca la genul asta de povesti ma prind mai greu. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata, nu-i asa?
Dar, hai sa revenim totusi la lucruri serioase. Cam multe greseli, m-au cam deranjat. Mai ales acel "inundeaza" de la final. Ar fi fost corect daca scriai "inunda". Si ai mai avut greseli, vesnica problema cu acei "ii", ai pus uneori cratima unde nu era nevoie si invers. Ai mai mancat si litere pe ici pe colo, dar chestiile de genul ala nu ma deranjeaza chiar atat de tare.
Pai, sincer, in momentul asta nu am o parere prea buna despre Oliver. Ok, sunt de acord ca acel Dimitri e total enervant si apare in cele mai nepotrivite momente, dar parca reactia lui a fost totusi putin exagerata. Si inca ceva aici. Cred ca l-a lovit destul de tare si e destul de puternic din moment de saracul a ajuns sa scuipe sange de la acea lovitura.
Cat despre Ada, nu sunt eu prea sigura de ce va face in legatura cu Oliver dupa acesta intamplare, dar nu prevad nimic bun. Nu cred ca va trece pur si simplu cu vederea ceea ce a facut el si se va preface ca totul e bine.
A, si tin sa iti spun ca acest capitol mi-a placut mult :x Mai ales rima parte pana la acel rand lasat liber. Imi place intr-un fel modul in care gandeste Ada.
Acest capitol parca m-a captivat mult mai mult decat celelalte, desi e la fel, adica multa descriere si putina actiune. Nici eu nu inteleg foarte bine de ce, dar mi-a placut mult.
Cam atat, spor la scris si astept continuarea.>:d<
Multumesc de anunt :-w...
Capitolul asta a fost ceva gen: Nu se poate...:O. Parerea mea despre Oliver devine din ce in ce mai proasta. Cum sa dea in bietul Dimitri in halul asta? O palma mai intelegeam si eu, dar asa...? Zici ca e scapat direct de la nebuni O.o .
De Ada imi pare rau, sa se imparta in felul asta, cand cu unul, cand cu altul. Saraca... Sincer cred ca e foarte speriata de Oliver in clipa asta, de aceea pe moment ingerul mortii are avantaj.
Ai greseli, incearca sa le corectezi, mai reciteste capitolul si vezi ce poti gasi. Pe mine ma cam deranjeaza acel "acuma", in rest nu sunt batatoare la ochi.
Tot nu pot sa-mi revin dupa reactia satenului. As fi trecut peste faptul ca fumeaza si el ca tot omul, dar sa-i dea un pumn fara avertizare, nimic...? Ma intreb cate a reusit sa strice cu asta:)).
Grabeste-te cu next-ul, sunt curioasa ce se mai poate intampla:-?...
Capitolul 19

Buzele-ti sunt mai dulci ca niciodata, cuvintele mai soptite, facandu-ma sa tresar si sa-mi amintesc ca
inca suntem aici, inca ne mai luptam cu o viata care ne-a vrut mereu raul, o soarta mult prea dura care ne pateaza sufletele zi de zi…



Ada pov.


-Te rog, nu ma lasa singur…
Nu vreau sa stau cu el, vreau sa plec, sa uit de tot ce s-a intamplat astazi, sa uit ca pentru o secunda sau mai mult el m-a inspaimantat, ca poate l-am urat, l-am crezut un monstru…
Dar vocea plangacioasa a lui Dimitri continua sa se auda ca un ecou in capul meu, facandu-ma poate sa ma simt vinovata sa-l las singur in starea asta. Ii zic un “bine” in timp ce oftez dandu-mi ochii peste cap. Blondul imi zambeste, desi nu-i genul de zambet pe care il asteptam, parca ii lipseste caldura din el, si atunci care ii e rostul?...
Nu m-am consumat sa-i inteleg gesturile, sa-i ghicesc gandurile sau orice legat de fiinta lui, ma limitez la a fi doar fizic prezenta langa el. Probabil nici nu as intelege daca ar vrea sa-mi spuna ceva, si doar as aproba din cap tresarind la vreo intrebare repetata de prea multe ori insa muta pentru mine.
Adorm pe fotoliu de langa patul lui Dimitri, vocea lui auzindu-se ca un ecou in capul meu.
-Te plac, Ada…
Aud in ultima secunda de constinta fara sa mai am insa puterea de a ma trezii din nou, oricum, cel mai probabil o sa-i uit cuvintele pana maine diminiata…



Oliver pov.

Cand te stiu langa mine ceilalti par sa conteze atat de putin, parca am fi doar noi, pierduti intr-un univers care vrea sa ne distruga.
Ma enervez absurd stiind ca risc sa nu fiu eu cel care-ti bantuie mintea macar pentru o secunda.
As putea sa-ti spun ce otrava dureroasa imi curge prin vene vazandu-te langa altcineva, chiar daca ar putea sa nu inseamne nimic pentru tine? Dar eu ce insemn? Mi-e teama ca daca te-as intreba ai sta pe ganduri, si nesiguranta ta mi-ar distruge speranta cu atata usurinta.
Dar spune-mi! tu, cea care mi-ai corupt fiecare gand, tu, cea care mi-ai facut inima sa bata nebuneste, spune-mi cat de mult ocup din tine, din trupul tau, din mintea ta?
Tresari speriata cand imi intalnesti privirea, stii ca intalnirea asta nu e intamplatoare. Daca ti-as spune ca te astept de zeci de minute, daca ti-as spune ca esti drogul meu, ca viata mea s-ar sfarsii daca as stii ca te-am pierdut pentru totdeauna? Atunci ce mi-ai raspunde, mi-ai sari in brate sau ai fugii lasandu-ma sa cred ca nu ai fost nimic mai mult decat o iluzie?
Se pune totusi la aceiasi masa cu mine, fara insa sa ma priveasca in ochii. O analizez fara sa vreau, pare obosita, de parca nu a dormit bine.

Spune-mi ca nu e vina mea, ca nu-ti pierzi stralucirea din cauza mea… nu ma lasa distrus de un sentiment absurd de vinovatie…


Sta in fata mea, pasiva, fara nici un gest nefolositor, fara nici o expresie care sa o tradeze. Imi amintea mai degraba de Ada pe care o cunoscusem odata, cu ceva timp in urma. Vreau sa cred totusi ca nu va redeveni acea fiinta, lipsita de emotii. Caci nu as suporta sa o vad iarasi pierduta, nu as suporta sa luam totul de la capat.

Se ridica de jos atunci cand ma ridic si eu, ii deschid usa si o las sa iasa prima din cafenea. Mergem la acelas nivel pe strada, fara insa ca vreunul dintre noi sa sparga linistea, parca ar exista o taina intre noi, de parca cuvintele ar fi ceva mult prea sacru sau mai degraba ar fi ca niste sulite care ar putea oricand sa raneasca.
O privesc fara ca ea sa observe, fara insa sa am curajul sa scot vreun cuvant. E abatuta, confuza, poate trista… detest sa o vad asa…
Ajungem la scoala si se departeaza de mine pur si simplu, fara macar un salut, fara un cuvant care sa ma apropie de ea, ma lasa ranit.
Urc scarile plictisit, nici nu as fi venit astazi la scoala daca nu era nevoia aia aberanta de a o vedea, de a stii ca e aproape de mine.
Intru in clasa trantind usor usa in spatele meu. Colegii mei par sa-mi observe prezenta mai mult ca niciodata, mai mult ca sigur incidentul de ieri a devenit un motiv de barfa pentru ei. Ce viata dezgustatoare trebuie sa aiba oamenii astia, sa prefere sa-si piarda timpul cu problemele altora. Dar eu nu sunt la fel? Eu, care imi pierd zeci de secunde doar ascultandu-i respiratia, doar asteptandu-i cuvintele…
Stau pentru cateva secunde cu ochii inchisi ca atunci cand ii deschid sa-l vad pe Dimitri apropiandu-se de mine cu acelas aer superior atat de tipic lui. Isi da mana prin parul blond si lipindu-si mainile albe de banca mea, ma priveste direct in ochii. Ii analizez pielea, se pare ca nu mai are urme prea proeminente de ieri. Cine stie, poate ar trebui sa i le fac la loc, macar asa ar avea un motiv sa joace rolul de victima
Ii prind un zambet mult prea entuziast din priviri si imediat glasul lui incepe sa ma zgarie pe creier.
-Ce faci scumpete, imi pari trist, nu ti-ai vazut astazi muza si suferi? Imi spune ironic, cu o grija prefacuta.
Imi dau ochii peste cap, plictisit, fara sa ma enervez de data asta.
-Ah, nu vorbesti cu mine? Esti dezamagit ca Ada mi-a tinut de urat azi noapte, sau nu ti-a povestit cum a fost?
Mi-am pierdut toata forta intr-o secunda, nu mai gandesc lucid. Vreau sa-l iau de guler, sa-l lovesc, sa-l tarai prin clasa ca pe un gunoi, dar nu mai am nici un pic de forta in membre. Imi las mainile sa cada pe banca din fata mea fara sa mai reusesc sa ma misc, sa schitez vreun gest. Doar frustrare, poate ura…
Blondul zambeste, victorios, viclean, stiu ca am exact reactia pe care o astepta dar trupul meu refuza sa ma asculte, si doar ma scufund.
Nu, nu vreau sa cred ca a fost asa, nu vreau sa-mi imaginez ca Ada s-a daruit lui. Dar asta nu ar explica atat de usor confuzia ei de azi diminiata, gesturile mecanice, totul…?
Imi las bratele sa cada pe langa corp si ma ridic incet, cu gesture clare, de pe scaun.
Imi simt genunchi slabi dar parca o forta ciudata continua sa-mi ghideze miscarile, sa ma faca sa ma misc. Ies din clasa fara sa mai trantesc usa in urma mea, depasesc coridoarele lungi si obscure ale scolii pana ajung un etaj mai jos.
Privesc in gol spre usa de la clasa ei fara sa vad nimic clar, totul parand sa se inece intr-o ceata ciudata. Imi scutur capul revenindu-mi partial atunci cand usa se deschide. Pe ea iasa Liz cu inca un baiat de mana care nu-mi pare cunoscut. Se indreapta spre mine privindu-ma oarecum ingrijorata, fata asta pare sa aiba mereu atata grija de ceilalti, parca ochii ei ar fi mereu atat de grijulii.
Tresar atunci cand mana ei imi atinge umarul si o privesc pierdut, ratacit, parca privind prin ea, inca la usa clasei, asteptand sa iasa si ea.
-Nu-mi place sa fiu asa directa, nici nu ne cunoastem atat de bine, dar te rog, hotareste-te odata. Daca o vrei cu adevarat spune-i chiar acuma ce simti, daca nu doar dispari din viata ei, era destul de confuza si inainte sa apari tu.
Imi indrept privirea spre Liz atunci cand ii aud vocea, stinsa dar clara, ca intodeauna.
Esti dezamagit ca Ada mi-a tinut de urat azi noapte, sau nu ti-a povestit cum a fost?
Cuvintele lui Dimitri se repeta in mintea mea cu acelas ton ironic. Fac un pas in spate parca speriat de ceva ca mai apoi sa ma intorc cu intreg trupul si sa continui sa merg, sa ma departez.
-Deci asta e decizia ta? Am crezut ca esti mai mult de atat.
Zambesc trist, nici macar nu stiu sigur cum ar trebui sa reactionez, cat de mult conteaza fiecare miscare pe care o fac in momentul asta?
Ma opresc din mers fara sa ma intorc, stau asa pentru cateva secunde, parca intepenit pe loc.
-Nu, de fapt sunt mai putin de atat… zic aproape soptit si incep sa merg din nou, de parca ar fi trebuit sa ajung undeva.
Vreau sa cred ca nu se va sfarsii totul aici. Poate ar trebui sa ma intorc si sa fug, sa intru in clasa si sa-i strig in gura mare ceea ce simt. In cap mi se deruleaza din nou scena de ieri, ea tresarind si rosind cand Dimitri o pupa. Fugind spre el si ajutandu-l cand era ranit.
Ies din scoala si iau un taxi pentru a ajunge mai repede acasa. Imi simt ochii intepandu-ma dar clipesc de cateva ori scapand de senzatie. Simt telefonul vibrand in buzunar si il scot raspunzand direct.
-Oliver, am hotarat ca inmormantarea sa fie la zece diminiata. Si stiu ca nu ai nici un motiv sa o numesti mama pe femeia asta sau macar sa fi acolo, dar sper totusi ca te vei gandi macar la posibilitatea de a venii. Vocea tatei pare mai calda, mai intelegatoare ca niciodata. Ii zic un simplu “bine” aproape soptit si inchid telefonul lasandu-mi capul usor pe spate.

Flashback


Ma ridic lenes din pat cand aud telefonul sunand si raspund incet, adormit.
-Oliver, sunt tatal tau. Iti voi spune asta direct, mama ta a murit. Era bolnava… nu a stiut nimeni in afara de ea…
Simt cum imi pierd puterea. Cad in sezut pe pat si stau nemiscat in timp ce-mi simt trupul tremurandu-mi incet. Inchid telefonul fara sa spun nimic, lasandu-l pe tatal meu sa-mi repete numele de cateva ori in speranta unui raspuns.
Nu, imposibil…
Ma imbrac fara sa realizez macar, dintr-odata foarte lucid, prea lucid, si ies din apartament fugind aproape spre scoala. Tresar atunci cand Ada isi face aparitia in fata mea. Intram impreuna si o trag dupa mine pana in curtea liceului. Fara sa mai pot rezista imi iau o tigara din pachet si incep sa fumez desi stiu cat de mult detesta fumul.


End Flashback






scz de greseli :P
Prima impresie: capitol nou, traiasca computerul\:D/
Dupa ce am citit: Nu se poate...

Capitolul asta a fost atat de...deprimant. Superb, dar in acelasi timp trist. In primul rand, moartea mamei lui. Incep sa te cred mai sadica decat imi inchipuiam initial. A murit asa, brusc, a tinut in ea totul pana in ultima clipa. Oricat de rece ar fi fost fata de Oliver si invers, mi se pare normal ca el sa sufere, poate ca ma asteptam la ceva mai mult.
In al doilea rand, Dimitri. In acest moment a devenit total nesuferit si idiot si cum mai vrei sa-i spui. Exact cand lucrurile se asezau, a aparut si a stricat tot incetul cu incetul. Mai e si mincinos
Cat despre Liz, nu a procedat tocmai corect, dat fiind ce stare avea bietul Oliver, desi ea nu avea de unde sti. Acum mi se pare ca tipul a renuntat pur si simplu, cine stie ce o sa se mai intample in continuare, poate isi revine.
Dupa mini-prolog ma asteptam ca acest capitol sa fie mult mai optimist, mai ales ca in mintea mea s-a format ideea cum ca Ada o sa treaca repede peste momentul ala. M-am inselat. Felul in care s-au comportat amandoi, ca si cum ar fi doi straini... Ai descris asa frumos totul, mai c-am inceput sa plang.
Greseli ai avut cateva, cum ar fi un aceiasi, acolo mergea aceeasi daca nu ma insel. Am mai gasit si un "diminiata" in replica tatalui lui Oliver, asta e tot ce mi-a sarit in ochi. De modurile de expunere n-am cum sa ma leg, desi uneori cred ca ar merge mai mult dialog:)).
De-abia astept sa vad ce o sa se intample in continuare, presimt ca Ada va afla cumva totul si poate, doar poate, totul redevine normal si cu fundita roz.
Am citit in sfarsit tot. Hmm, poate e de vina faptul ca mi-e somn, dar nu mi s-a parut foarte trist acest capitol. Ma asteptam sa incep sa plang insa nu s-a intamplat asa. In fine, nu conteaza.
Ce pot sa spun? La descriere, ca de obicei, eu nu am ce comenta. In rest, totul decurge destul de lent, asa cum sunt obisnuita de la tine de altfel.
Greseli de tastare, ai in continuare, cateva au fost mentionate mai sus, dar mai sunt si altele.
Pai, nu stiu de ce, dar tare am impresia ca ei doi nu vor ramane impreuna in final. Mai ales avand in vedere ceea ce s-a intamplat in ultimile cateva capitole. Imi pare rau de Oliver pentru ca i-a murit mama, poate asta explica reactiile lui din ultimul timp. Cat despre Dimitri, ma enerveaza din ce in ce mai mult baiatul ala. Isi baga nasul unde nu-i fierbe oala si ii mai si spune numai minciuni lui Oliver. Am inteles ca o place pe Ada si nu am nimic cu acest aspect, dar cam joaca murdar tipul, cel putin eu asa cred.
Cam atat. Astept continuare, chiar sunt curioasa de ce va mai face Oliver sau Ada si daca vreunul din ei va incerca sa rezolve acea mica neintelegere, daca pot sa o numesc asa.
Spor la scris.
stiu ca e slab, dar cum mai avea nevoie doar de cateva randuri ca sa aiba o lungime acceptabila am zis ca le scriu cum or fi...


Capitolul 20

Nimic nu mai are rost cand ajungi sa fi strain de tot ce te inconjuara si mai ales strain de acea persoana de care te-ai atasat prostesc de
repede si de mult, fara sa gandesti… fara sa stii ca necunoasterea poate naste atata suferinta…





Oliver pov.

Imi privesc reflexia palida in oglinda din holul apartamentului. Parul vizibil aranjat si totusi jalnic de deranjat imi da un aer obosit. Cearcanele de nesomn par sa-mi deschida capruiul si asa lipsit de viata.
Imi dau cu o mana prin par renunatand la a incerca macar sa arat ca m-am straduit vreun pic. Oricum nimeni nu se va astepta sa fiu acolo, oricum ma indoiesc ca voi reusi macar sa-mi prefac cateva lacrimi, lacrimi de altfel care i-ar fi adresate si unei persoane straine mie aflate intr-un cavou.
Cobor incet, cu teama ca ma voi impiedica, scarile blocului.Imping usa cu o forta bruta ca mai apoi sa o las sa se inchida singura in urma mea. Intru in masina tatalui meu si fara sa ne zicem nimic pornim la drum.
Minute in sir bantuie o liniste aparoape dezolanta, dandu-mi o stare de nervozitate ciudata intreaga situatie.
-Ea stie? Vocea obosita a tatalui meu sparge tacerea, lasandu-mi un sentiment ciudat, poate, de vinovatie. Nu, nu i-am spus, desi, poate as fi vrut sa fie aici…
-Nu aveam nici un motiv sa-i spun. Pana la urma e doar o obligatie si nu inseamna nimic mai mult pentru mine. Ii spun pe un ton ce se voia rece, dar fiind mai mult indurerat. Ada, as fi vrut sa stii, sa fi aici.
Tatal meu imi zambeste trist, parca citind prin mine, ca de obicei, stie totul, intelege totul, fara ca eu sa ma deschid fata de el. Dar ea nu a fost la fel, desi as mintii sa spun ca nu o inteleg, pana la urma am fost doar un obiect pentru ea, un surplus pe care in lipsa de alte variante a trebuit sa-l accepte. Desi stiu ca uneori a incercat sa fie macar langa mine, chiar daca rolul de mama nu a prins-o niciodata, pur si simplu nu era ea…

***


Sunt singurul care inca mai sta in cimitir, privesc mormantu impodobit cu zeci de flori. Nu-mi vine sa plang, nu stiu daca simt ceva sau inca nu pot sa realizez toata situatia. Imi simt picioarele obosite asa ca ma asez pe jos in fata mormantului, imi bag mana in buzunar cautand pachetul de tigari dar cand ating cu degetele cartonul de la pachet ma razgandesc, parca nu mi-e pofta…
Clipesc de cateva ori simtindu-mi ochii obositi ca dupa multe ore petrecute citind. Imi misc capul in stanga si in dreapta parca uitandu-ma dupa ceva anume, abia devenind constient de spatiul unde ma aflu, confuz dintr-o data. Nu vad pe nimeni, doar acelas peisaj tipic cimitirelor care ma lasa rece.
Privesc spre cer ca mai apoi sa imi invart din nou privirea in jurul meu. De data asta ochii mei se intalnesc cu alti, extrem de cunoscuti. Tresar si ma ridic in picioare, privind-o in continuare cu un interes ciudat, parca gasind ceva diferit la o persoana pe care o cunosti de mult timp. Vantul de toamna ii loveste obrazul rosu in timp ce-si tine mainile incolacite incercand probabil sa se mai incalzeasca.
Face pasi mici, nesiguri, pana ajunge la o distanta mica de mine. Vreau sa-mi intind mainile, sa o trag mai aroape, sa o strang in brate lasand-o sa se piarda in caldura trupului meu.
Totusi, mainile mele continua sa stea suspendate pe langa trup, de parca au uitat cum sa se miste.
Ada ma priveste mai apoi privind mormantul cu o privire trista, pierduta, pe care nu am mai vazut-o pana acuma la ea.
-De unde ai stiut? O intreb pe un ton prea rece, chinuit, de parca prezenta ei mi-ar displacea, de parca mi-ar face rau…
-Tatal tau… Imi raspunde simplu.
Oftez, plictisit sau incercand sa ascund cu disperare ca sufletul meu se prabuseste.
-Imi pare rau. Vocea ei ma loveste cu putere. O privesc pierdut ca sa vad ca mai are putin si plange.
-Stai linistita… zic incet, prea incet, poate nici nu m-a auzit…
-Cum poti sa stai asa de pasiv, linistit, calm… e totusi mama ta. De data asta tonalitatea ei e irtata, razvratita, de parca incerca sa apere o persoana moarta.
-Nu e. Offf… e doar mama mea vitrega, tatal meu m-a avut dintr-o casatorie anterioara, am fost doar povara pe care a trebuit sa o accepte ca sa-l aiba pe tatal meu. Si in final au descoperit ca nu sunt fericiti impreuna…
-Si mama ta reala? Ma intreaba pe un ton mai calm, dintr-o data curios, desi ii vad ochii pe punctul de a lacrima.
-Nu am cunoscut-o… Ii raspund rece, nu e un subiect in care voiam sa intru, mai ales nu acum. Ultimul lucru pe care vreau sa-l simta ea pentru mine e mila.
Nu mai zice nimic. Se apleaca si pune pe mormant o floare ce pana acuma nu am observant ca o tine in mana.


Ada pov.

Ma opresc din vorbit realizand cu stupoare ca stau langa un strain, parca nimic nu ne mai leaga pentru o secunda sau mai mult. E doar el, o persoana cu un trecut strain mie, cu sentimente ce nu le stiu. Si eu, lipindu-ma disperata de tot ceea ce e el, fara sa-l cunosc de fapt…
Am simtit in fiecare clipa din ultimele luni ca ceva se schimbase in mine, am devenit o alta persoana, sau e doar o iluzie, o faza…
E atat de prostesc sa ajungi sa nu te mai intelegi pe tine insati, si tot odata atat de dureros, caci gesturile mi-au devenit negandite, cuvintele pripite. Si mi-e teama sa nu ranesc. Atata constinta, ma intreb cand am devenit oare atat de impresionata de ceea ce se intampla in jurul meu, cand a inceput sa-mi pese?
Asez floarea pe mormantul rece, neatenta. Ma ridic in picioare incet, parca mi-ar fi groaza de ceea ce urmeaza sa se intample, mi-e frica de orice cuvant mi-ar putea adresa satenul…
Un “mersi” soptit ma face sa tresar. Nu-l privesc si nu-i raspund, nu are rost, as fi preferat sa-mi spuna ca voia cu adevarat sa fiu aici, nu doar o multumire obligata.

A venit, a venit... nu, nu e mosu', eu sunt.
O fi capitolul scurt, fortat sau cum vrei sa-i spui, dar mie imi place. Il inteleg partial pe Oliver, daca asa este firea lui...
A fost trist, nu chiar atat de trist pe cat ar fi putut fi, asta pentru ca tipul nu a suferit cu adevarat. M-a uimit putin ca era mama lui vitrega, pot banui ce s-a intamplat cu cea reala dar, in orice caz, necazurile se tin lant.
Pasajul Adei m-a lasat rece. Deja il considera un strain? Zici ca au trecut zeci de ani, nu cateva zile. S-au departat prea mult. Atitudinea lui Oliver a cam stricat tot, dar asta e doar parerea mea. Inca sper intr-un miracol:)).
Ai cam avut greseli, ai ceva cu "i"-urile, le pui ba in plus, ba uiti de ele. Au fost cateva propozitii cam fara sens, dar trecem peste. Lipsesc unele litere, dar nu este ceva care sa sara in ochi.
In capitolul asta ai avut mai mult dialog, in raport cu celelalte. Dar si descrierea, desi scurta, a fost buna, nu i s-a simtit lipsa.
Imi repet speranta ca o sa se intample brusc ceva, poate cu Dimitri pe post de inger impaciuitor/ cupidon, desi asta e putin probabil;;).
Bafta in continuare!:*
Am ajuns :D
Deci, capitolele astea ale tale devin din ce in ce mai triste din cate observ. Nu pot spune ca m-ar deranja acest lucru, ma face doar curioasa sa aflu unde se va ajunge, mai ales ca acum cei doi par ca s-au distantat foarte mult si ma cam indoiesc ca lucrurile se vor mai rezolva. Poate ca pana la urma fata noastra va ramane cu acel Dimitri, mai stii? :-? Oricum eu ma astept ori la un final trist ori la unul mai diferit fata de ce am citit prin carti pana acum.
Asa, cum a spus si Miss M ai o problema cu acei "ii" in continuare. Mai sunt si niste propozitii mai lungi prin acest capitol in care te cam pierzi la un moment dat. Ar fi fost mai bine poate daca ai fi pus punct pe undeva si ai fi continuat ideea in alta propozitie. Cred ca ar fi sunat mai bine si s-ar fi inteles si ce anume voiai tu sa zici mai bine.
Oricum in ochii mei Ada s-a schimbat destul de mult fata de cum era la inceputul acestui fic, iar mie personal imi place mai mult de ea asa cum e acum. :D
Per total mi-a placut acest capitol, poate ceva mai mult decat altele. Si acum ca inteleg ce e cu toata poveste chiar imi place :D Ti-am spus eu tie ca pana la urma imi voi da seama ca imi place. Mi-a luat ceva mai mult, dar mai bine mai tarziu decat niciodata, nu-i asa?
Cam atat am avut de spus, astept continuarea deci multa inspiratie :*

~Capitolul 21~

A invata sa iubesti inseamna a invata sa traiesti. Si atunci vei depinde mereu de cel
de langa tine… singuratatea fiind cel mai aspru cosmar, care isi arata ghiarele doar dupa ce crezi ca te-ai obisnuit cu ea…



Ada pov.

Fiecare sfarsit reprezinta intr-un fel sau altul un nou inceput, fiecare suferinta se presupune ca va fi urmata de o bucurie. Dar cand jocul universului se abate de la reguli? Cand o ironie crunta iti controleaza viata si pentru un moment sau mai multe viata nu-si mai are sensul? Atunci sunt momentele in care realizezi cu stupoare cat de putin contezi, ce valoare neimportanta are viata ta… Si ar fi prea simplu sa-i pui capat, pentru ca fiecar tanjim nebuneste dupa un rost, dupa sentiment. Ah, dar nu, nimeni nu stie sau nimanui nu-i pasa? Ar fi doar o dovada de naivitate absurda sa crezi ca ceilalti nu pot vedea prin tine. Ei pot, de aceea o sa-i auzi mereu vorbindu-te pe la spate, relatand niste fapte ce n-au avut nici o legatura cu tine dar care totusi sunt un factor aducator de mila in ochii lor. Si asta pare sa ne multumeasca indeajuns in cele mai multe dintre cazuri. Dar nu conteaza nimic din toate astea, nici daca ma regasesc sau nu in propriile ganduri. As vrea sa cad pentru o zi, sa vad cine va fi acolo, fiecare dintre noi vrea asta, dar gandul singuraratii din ultimul ceas ne impiedica sa inscenam caderea…
Astazi ma simt mai ratacita ca niciodata, singuratatea de care depindeam candva ma raneste prea mult ca sa cred ca m-ai pot sta in picioare in fata ei.
“Nu-mi pasa!”. Cat de usor aruncam cuvintele astea fara sa ma gandesc ca ar ranii. Dar totul pare sa se intoarca impotriva ta la un moment dat, si atunci incepi sa plangi, lacrimi false, caci regretul adevarat nu se va materialize niciodata in niste simple picaturi de apa.
Am uitat, astazi vreau sa uit de tot. Pare imposibil? E si mai imposibil sa-mi amintesc cum obisnuiam sa fiu ieri, ce simteam ieri, cine eram ieri…
Ies din casa privind in gol, ma simt straina pana si in propriu-mi trup. “ E sambata, astazi nu e scoala…”. Primul gand cand m-am trezit la cinci diminiata cu o nevoie ciudata sa… plec. Unde? Cat mai departe de mine…
Dar asta pare imposibil chiar si la aceste ore matinale in care ratiunea pare ca m-a parasit in totalitate. Sau o fi ceva mai mult? Refuz sa gandesc.
Ma surprind mergand, pasi micuti, relaxati, neobisnuiti personalitatii mele grabite. Ma ciufulesc si-mi trag gluga de la hanorac pe cap, fara sa gasesc cu adevarat sensul acestor gesturi, nu-mi amintesc nici sa fi avut vreodata astfel de ticuri. Traversez strada pentru ca nu trece nici o masina, nu ca ar conta cu adevarat pe ce parte a drumului merg. Imi privesc ceasul atarnat pe mana, sase jumate, mai apoi il scot de pe mana si-l bag in buzunarul de la blugi. In minte imi apare el, acum trebuie sa se fi trezit…
O iau la fuga, in sfarsit avand o directie clara. Cand sunt aproape de blocul lui ma uit la ceasul unui telefon public in fuga. Sase si patruzeci si sase. Imi amintesc din nou ca e sambata, poate doarme mai mult ca de obicei…
Astazi nu dau inapoi.
Sun la interfon si vocea lui adormita ma face sa tresar. Urc scarile cat pot de repede, desi toata energia ce o simteam cand m-am trezit pare ca s-a risipit.
Cand ajung el tine usa deschisa privindu-ma, nu stiu cum, n-am mai vazut privirea asta, nici nu as putea sa-l inteleg astazi, nici nu am nevoie sa o fac.
- Astazi e totul sau nimic! Ii spun amuzata, stiind ca prezenta mea il surprinde.
Zambeste parand sa ma inteleaga chiar mai bine decat o fac eu.
- Cand e vorba de tine, voi alege mereu totul!
Nu-i sar in brate desi simt nevoia sa o fac. Ii intind mana, ma prinde de ea si ma trage in apartament impingand usa in urma noastra. Raman pe loc, parca asteptand ca el sa fie acela care imi dicteaza urmatoarea miscare. Oliver imi da gluga jos si-mi saruta capul, mai apoi dandu-si mana pe dupa spatele meu ma conduce spre camera lui.
Ma departez de el deschizand primul dulap care il vad. Scot din el un hanorac visiniu aruncandu-l in bratele lui.
- Ia-l pe tine! Ii spun pe un ton aproape autoritar si astept sa faca ce i-am spus.
Nu zice nimic, isi trage hanoracul pe el mai apoi venind spre mine. Ma dau un pas in spate lipindu-ma de dulap. Se apropie si mai mult sprijinindu-si o mana de dulap exact langa umarul meu, cu cealalta deschizand dulapul de deasupra mea. Isi scoate o pereche de blugi lasandu-i sa se despacheteze in fata mea.
- Te-ai speriat? Ce credeai ca-ti fac? Imi sopteste apropiindu-si chipul de al meu.
-Nimic. Raspuns scurt inghitindu-mi saliva.
Se joaca cu mine, stiu asta, dar ar fi prostesc sa ma impotrivesc, ar insemna ca mi-e frica…
Satenul imi atrage atentia tusind scurt.
- Nu ca as fi pudic sau ceva, dar ceva imi spune ca o sa te uiti la mine ca la un violator in serie daca imi dau pantalonii jos in fata ta…
Il privesc mirata mai apoi aproape incepand sa rad. Ies din camera fara sa zic nimic asteptandu-l vreo doua minute pana a iesit si el. Iesim din apartament fara sa ne zicem nimic, parca intelegandu-ne pur si simplu. Iesim din bloc aproape lipiti unul de altul, fara ca faptul asta sa ma faca sa ma simt mai altfel, totul parand ceva natural, obisnuit.
- E al naibii de frig! Imi spune cand suntem loviti de primul val de aer rece.
- Si ce propui?
- Sa ma incalzesti…
Zambim amandoi privinde-ne pentru cateva secunde in ochi. Imi pun mainile pe umerii lui si ma ridic pe varfuri lipindu-mi buzele de ale lui pentru trei secunde.
- Mi-ai citit gandurile!
Imi dau capul putin intr-o parte zambindu-i larg.


Oliver pov.

- Deci ce ti-ai propus pentru ziua de azi? O intreb stiind ca nu are nici cea mai vaga idee. Dar sa o vad confuza in preajma mea imi da un sentiment ciudat de placere.
- Nu stiu, am chef sa alerg, sa te tin in brate, sa cad de oboseala si sa incep sa rad. Orice ar face din ziua asta ceva mai mult…
O privesc avand impresia ca vad in ochii ei mai mult ca de obicei, poate pentru prima data aratandu-si bucuria de a traii. O prind de mana si incep sa alerg, ea aproape chinuindu-se sa tina pasul cu mine. In mai putin de zece minute ajungem in fata scolii, o privesc, expresia ei transmitand un singur lucru “ ce cautam aici?”.
Intram in scoala inca tinandu-ne de mana. Trasa de mine urcam scarile pana la primul etaj, cand ajungem in fata scarilor ce duc la urmatorul etaj ma opresc brusc. Ma intorc spre ea brusc facand-o sa tresara. Zambesc asezandu-ma pe scari, o trag mai aproape de mine.
- Iti amintesti ce s-a intamplat aici?
- Aici ne-am cunoscut…
Imi raspunde incet, parca cu o teama ciudata.
- Exact. Spun scurt dupa dandu-mi o mana pe dupa ceafa ei, ii trag capul mai aproape de al meu gustandu-i din nou buzele. Dupa o trag la mine in brate, stiind ca e obosita, ramanand asa, ea cu capul pe pieptul meu, firava, inocenta, slabita. Facandu-ma sa o ador chiar mai mult…



am avut in sfarsit bunul simt sa aduc next-ul
faptu ca n-am avut nici un chef sa-l corectez spune totul...