O nouă șansă la fericire

Deci mi-am făcut curaj să postez prima mea poveste în limba română (până acum am scris în limba engleză). Nu ştiu cât de reuşită va fi, dar sper că o să vă placă.
Accept orice fel de critici.

Ceasul deşteptător mă trezi ca în fiecare dimineaţă. Şi, ca de obicei, l-am închis pentru a mai dormi vreo cinci minute. Şi, tot ca în fiecare dimineată, mama nu m-a lăsat să mă bucur de aceste cinci munute.
- Trezeşte-te, altfel vei întarzia la şcoală.
- Mamă, şcoala e pe sfârşite. Nu cred că se va supăra cineva dacă întârzii câteva minute.
- În cazul ăsta ce-ar fi să nu te mai duci deloc?
I-am sesizat tonul ironic, deci am continuat discuţia.
- Ar fi super! Deci mă pot culca din nou?
- Ha, ha, foarte amuzant. Acum ridică-te şi pregăteşte-te de şcoală.
- Of, bine.
Încă somnoroasă fiind, m-am forţat să mă dau jos din pat şi mi-am târât picioarele până la baia care se afla pe hol. Mi-am dat cu apă rece pe faţă pentru a mă dezmetici un pic, apoi mi-am periat dinţii şi părul de un şaten închis, acesta din urmă fiind prins la fel ca în fiecare dimineaţă. Mai exact mai întâi l-am prins la spate cu un elastic, apoi l-am răsucit de câteva ori, în final prinzându-l în vârful capului cu ajutorul unei clame, lăsând bretonul să alunece in voie pe frunte.
Mi-a luat aproximativ cinci minute pentru a mă îmbrăca, apoi mi-am luat geanta şi m-am îndreptat spre uşă.
- Am plecat!
- Nu ai de gând să mănânci nimic?
- Nu. O să-mi cumpăr ceva în drum spre liceu. Pa mama.
- Pa.
Acestea fiind spuse am iesit pe uşă, am coborât scările şi am ieşit în aerul rece al dimineţii.
Of, mama poate fi aşa enervantă uneori.
Mergeam cam de 15 minute când am auzit o voce cunoscută venind din spatele meu.
- Hei, aşteaptă-mă!
M-am oprit şi am văzut-o pe Jeni alergând spre mine.
- Bună, mi-a spus zâmbitoare când m-a ajuns din urmă. Ce faci?
- Ce pot să zic. Am avut şi zile mai bune.
- De ce? Ce s-a intâmplat?
- Nimic special. Doar mama, care până şi în ultimile zile de şcoală mă pune să mă trezesc devreme.
- Ştiu cum e. Tatăl meu face acelaş lucru în fiecare dimineaţă şi..... Îmi pare rău. Nu am vrut.
- Nu înţeleg pentru ce îţi ceri scuze. Ţi-am zis de mii de ori că nu mă mai afectează genul ăsta de chestii.
Jeni e cea mai bună prietenă a mea. Este puţin mai scundă decât mine, părul scurt îi este de un maro spre roşcat şi are cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Mult mai frumoşi decât cei căprui ai mei.
Ne-am împrietenit în clasa a doua şi aşa am rămas până acum. Ei pot să-i spun absolut orice. A fost întotdeauna lângă mine când am avut nevoie. Dar uneori prefer să păstrez anumite lucruri doar pentru mine.
Orele au fost plictisitoare. Nici nu înţeleg de ce m-am chinuit să mă dau jos din pat azi dimineaţă.
Ziua părea că nu se mai sfârşeşte.
După ora de engleză când credeam că pot, în sfârşit, să plec acasă, în clasă a intrat dirigintele nostru.
- Bună, am venit să fac un anunţ. După terminarea semestrului, şcoala va organiza o tabără pe litoral de două săptămâni. Voi lăsa hartia cu detaliile şefului clasei, iar cei interesaţi ii vor transmite. Iar el va face o listă cu toţi cei ce doresc să vină, pe care mi-o va da mie la sfarşitul săptămânii.
- Şi banii când trebuie aduşi?
- Banii va trebui să ii aveţi cu voi in ziua plecării. Eu trebuie să plec acum. Să aveţi o zi plăcută.
Fără să mai aştepte vreun răspuns a ieşit din clasă, iar eu mi-am luat geanta şi i-am urmat exemplul.
După cinci minute Jeni m-a ajuns din urmă radiind de bucurie.
- Deci, ce zici de tabără? Vei veni şi tu?
- Nu ştiu. Probabil că nu.
- De ce nu?
- Nu cred că mama imi va da permisiunea. Şi bănuiesc că este destul de scump.
- Dar nu este. Am fotografiat oferta pentru a i-o arăta mamei şi nu mi s-a părut exagerat de scump.
- Oricum nu cred că mă va lăsa să vin. Uneori poate fi foarte strictă. Dar distracţie plăcută în cazul în care te duci.
- Am o idee. Voi veni cu tine şi putem amândouă să vorbim cu mama ta. Poate în felul ăsta o vom convinge.
- Mă indoiesc. Chiar nu merită să-ţi pierzi timpul şi....
- Nu fi aşa pesimistă.
M-a apucat de braţ forţându-mă să grăbesc pasul. Am urcat împreună scările blocului şi am intrat în apartament.
- Pe la ce oră se întoarce mama ta?
- Nu cred că mai devreme de şapte seara, am zis uitându-mă la ceas.
- Nicio problemă. Pot să aştept.
- Pe cine să aştepţi?
Surprinsă m-am uitat împrejur şi am văzut-o pe mama ieşind din dormitor.
- Cum de eşti acasă la ora asta? Tu nu vii niciodată atât de devreme.
- M-am simţit un pic rău aşa că am rugat pe cineva să mă înlocuiască şi am venit să mă odihnesc.
- Bună ziua!
Jeni s-a postat in faţa ei cu un zâmbet cât casa.
- Bună, Jeni. S-a întâmplat ceva?
- De fapt noi două voiam să vă rugăm să îi daţi permisiunea lui Allyson să meargă într-o tabără pe litoral.
- Bineînţeles că îi dau permisiunea. De ce nu aş face-o?
- Mulţumim! Vezi? Ţi-am spus eu că se va rezolva. Eu ar trebui să plec acum. Ne vedem mâine.
- Ok....
Am aşteptat ca sunetul paşilor ei să se stingă înainte de a mă uita urât la mama.
- Am zis ceva ce nu trebuia?
- Nu vreau să merg în tabăra aia. Nu puteai şi tu să zici “nu”?
- Nu înţeleg care e problema. Eu cred că ar trebui să mergi. Poate o să fie distractiv.
- Mă rog.
M-am dus direct în camera mea, am aruncat geanta pe jos şi m-am trântit în pat. După câteva minute am auzit un ciocănit în uşă. Mama a intrat şi a luat loc pe pat lângă mine.
- Cât a trecut de când ai fost ultima oară într-o excursie cu colegii de clasă?
- Mult, am răspuns fără chef.
- Tocmai de aceea cred că ar trebui să te duci. Ar fi o schimbare, nu crezi?
- Mda. Bine, poate că o să merg.
- Mă bucur.
- Dar nu promit nimic. Ca să ştii.
- Ok. Cum spui tu, a zis zâmbind amuzată.
S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre uşă.
- Nici macăr nu ştii unde o să mergem.
- Nu contează.
- Nici dacă ne duc la polul nord?
- Ha, ha. Foarte amuzant.
A ieşit din cameră înainte ca eu să mai pot aduga ceva.
Cum am mai zis: uneori poate fi foarte enervantă.

:3 hi!

Deci... mi se pare chiar draguta povestioara [nu pot spune prea mult fiind doar primul capitol]

Cred ca ar trebui sa mai lucrezi la descrieri iar dialogul mi se pare prea sec... adica intre ma baga si u ceva descrieri... de exemplu cand vorbea cu mama ei ai fi putut sa o descrii (fizic)
Eu sunt una care adora dialogul, deci imi pare bine ca il folosesti asa de mult dar nu exagera pentru ca nu da asa de bine >w<

;3 oricum e fain deci bafta in continuare

hello, pai am venit cu un comentariu pe la tine
in primul rand, o sa ma leg de dialog, cred ca acupa 80% din capitol si da rau, adica poate ca esti o fana a dialogului si te exprimi mai bine folosindu-te de el, dar totusi mi se pare prea mult, o mare parte din el putea fi inlocuit cu usurinta de naratiune
actiunea a fost putin grabita in unele parti, mi se pare ca ai dat prea multe detalii despre unele chesti care defapt nu-i atrageau atentia fetei, cum ar fi anuntul despre acea excursie
descriere nu zic ca nu a existat, dar in loc sa descrii felul in cere isi face parul, mai bine descriai nemultumirea ei sau multe altele
nu comentez mai multe luand in considerare ca e primul fic in romana deci esti inca la inceput si o sa te mai perfectionezi cu timpul

sper ca nu te-ai suparat pe mine sau ceva, presupun ca faza cu "accept orice fel de critici " nu ai scris-o numa de forma

bye bye

Mulţumesc pentru comentarii.
Aveam capitolul scris de ceva vreme, dar am vrut să-l corectez puţin înainte de a-l posta şi mi-a fost prea lene până acum. -_-
Am încercat să ţin cont de ceea ce mi-aţi spus, am mai şters din dialog şi am încercat să mai adaug nişte descrieri. Sper că acest capitol să fie mai reuşit. Chestia cu excursia o să devină mai clar pe parcurs. La mine în general acţiunea e puţin mai rapidă, voi încerca să mai remediez situaţia, fără însă să devină plictisitor.
Am vorbit cam mult. Uitaţi capitolul şi sper să va placă.
Aştept în continuare critici şi păreri.


Zilele rămase până la data plecării au trecut destul de repede. Sau cel puţin aşa mi s-a parut mie. Nu am aşteptat cu nerăbdare această, aşa zisă, tabară. Nu mă mai încântau de ani de zile astfel de chestii.
În orice caz, mama a stat în capul meu având grijă să verifice dacă împachetez tot ce-mi trebuie, să nu cumva să uit ceva sau să iau ceva care să nu-mi trebuiască. A fost o adevarată pacoste.
Nici în dimineaţa plecării nu a lăsat-o mai moale. Mi-a pus o mie şi ina de întrebări.
- Tu nu ar trebui să pleci la servici? am întrebat.
Era îmbrăcată în stil office, ca în fiecare dimineaţă, cu părul blond prins într-o coadă de cal. Mulţi o invidiau pentru modul în care arăta şi mai ales pentru că încă era în stare să umble pe tocuri de zece centimetri.
- Mai pot aştepta câteva minute.
Văzând că nu am nicio şansă mi-am luat bagajul şi am coborât in faţa blocului, unde urma sa vină Jeni împreună cu mama ei pentru a ne duce pe amândouă cu maşina până la şcoală de unde urma să ne îmbarcăm în autocar.
Tocmai azi se găsise să stea mai mult acasă.
Am pus geanta pe jos şi m-am aşezat pe ea, în timp ce aşteptam. Uram ideea de a merge în excursia asta. Chiar nu-i vedeam rostul. Adică, aveam să petrec două săptămâni cu nişte persoane cu care abia dacă am vorbit de două ori de când am intrat în acest liceu şi care probabil mă vedeau ca pe o ciudată sau ca pe o singuratică, în cel mai fericit caz. Mă îndoiam sincer că voi avea un astfel de noroc.
Desigur nu puteam să-i spun asta lui Jeni. Încerc de prea mult timp să o conving că sunt ok. Ceea ce nu ştiu dacă e complet adevărat având în vedere faptul că nu mă pot convinge nici pe mine.
Mi-am sprijinit capul în mâini şi am privit cerul ce avea o culoare azurie, pe suprafaţa căruia se aflau câţiva norişori albi. Am lăsat să-mi scape un oftat lung. Cerul acela îmi amintea de atât de multe lucruri…..
Nu a durat prea mult până să apară. Jeni a coborât din masină pentru a mă întampina având un zâmbet imens pe faţă.
- Bună, m-a salutat vioaie.
- Bună. Cineva chiar e încantat de excursia asta. Bine că mama ta s-a oferit să ne ducă, altfel am fi obosit cărând la bagajele astea, am încercat eu să fiu amuzantă.
- Mda… A intervenit ceva şi mama nu a mai putut să vină. Dar s-a oferit tata si…
- Ok. Mi se pare acelaşi lucru.
- Ok…
În acel moment tatăl ei a ieşit din maşină şi a venit spre noi.
- Bună, Allyson. Ce mai faci?
- Foarte bine, mulţumesc. Dumnevoastră?
- Binişor. Lasă-mă să-ţi iau bagajul.
- Multumesc, am zis dându-mă la o parte.
În timp ce el a luat geanta şi s-a dus să o bage în portbagaj Jeni se uita la mine cu nişte ochi îngrijoraţi.
- S-a intamplat ceva? am întrebat, deşi ştiam ce va urma.
- Nu, nimic. Eşti gata de plecare? a zis forţând un zâmbet.
- Da, sunt.
Ne-am urcat amândouă pe locurile din spate, iar tot drumul până la şcoală a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Singurul lucru care se auzea era muzica ce venea din radioul maşinii.
Am urât mereu momentele de genul ăsta. De ce nu putea pur şi simplu să vorbească întruna, aşa cum făcea de obicei?
După ce am ajuns la destinaţie şi ni s-au dat bagajele ne-am îndreptat spre domnul diriginte care se asigura că nu lipsea nimeni. Apoi am dat banii şi am început să urcăm în autocar. Eu m-am aşezat pe un loc lângă fereastră, iar Jeni s-a aşezat lângă mine. Mă aşteptam să mai adauge ceva, dar nu a mai zis nimic. Într-un fel m-am bucurat.
După ce am ieşit din oraş am încercat să admir peisajele ce treceau pe lângă noi, deşi ştiam că de fapt nu le voi vedea cu adevărat.
Am ajuns la destinaţie în aproximativ patru ore, deşi mie mi s-a părut mai mult.
Am fost cazaţi într-o pensiune destul de mare şi puteam sta câte doi în cameră. Evident, Jeni mi-a luat-o înainte aşa că am sfârşit stând împreună, ceea ce chiar îmi convenea. Nu aş fi vrut să nimeresc cu cine ştie cine.
Camerele erau destul de spaţioase, cu două paturi separate şi două dulapuri. După ce am terminat de despachetat am pus geamantanul sub pat, mi-am scos clama din păr şi m-am aşezat pe pat stând cu ochii în tavan.
- Deci, cum ţi se pare? m-a întrebat.
- E ok, ce să zic.
- Ah, ok….
- Ştiu ce-ţi stă pe limbă şi chiar nu e nicio problemă să ştii.
- Serios? Ce mă bucur.
- De câte ori trebuie să-ţi repet asta, până o să înţelegi? A trecut mult timp de-atunci.
Nu a mai zis nimic după aceea aşa că am decis să închid ochii şi să mă concentrez pe altceva, cum ar fi nisipul şi marea şi soarele, într-o încercare de a mă convinge că există şi ceva plăcut la această tabără-
Momentul de linişte nu a durat mult deorece peste câteva minute s-a auzit un ciocănit în uşă.
- Răspund eu, a zis Jeni.
M-am ridicat în capul oaselor nevrând să fac o impresie proastă, neştiind cine urma să intre în cameră.
Uşa s-a deschis, în pragul ei ivindu-se un băiat brunet ce avea ochii de un albastru profund.
- Bună, sper că nu deranjez.
- Nu, bineînţeles că nu, a zis Jeni zâmbind cu toţi dinţii.
- Ok. Aici este programul stabilit pentru această tabără, a zis înmândându-i o foaie de hârtie. Sper că o să vă distraţi aici. La revedere.
După ce a inchis uşa, Jeni s-a intors spre mine încă zâmbind.
- L-ai văzut pe băiatul acela?
- Desigur că l-am văzut. Ce-i cu el?
- Cum adică ce-i cu el? E super drăguţ! Nu ţi s-a părut şi ţie?
- Nu am de unde să ştiu. Nu m-am uitat foarte atent la el, am zis cam fară tragere de inimă.
- Of, oi fi tu cea mai bună prietenă a mea, dar la subiectul “băieţi” nu te pricepi deloc.
A zis toate acestea în timp ce se uita la mine de parcă aş fi o cauză pierdută.
- Ok, miss expertă la acest capitol, ce-ar fi să ne uităm peste acel program?
- Of, bine.
S-a aşezat lângă mine şi împreună am parcurs acea foaie. Apăreau orele de masă, câteva excursii prin zonă, orele libere în timpul cărora puteam face orice aveam chef, câteva excursii opţionale şi ora stingerii.
- Pare interesant, a zis Jeni. Tu ce crezi?
- Nu sunt sigură. O să mă mai gândesc la asta.
- Ok. Eu mă duc să văd împrejurimile. Vrei să vii?
- Eu sunt puţin obosită. Cred că o să mă odihnesc puţin.
- OK, eu am plecat.
După ce uşa s-a închis în urma ei, m-am întins din nou pe pat, întrebându-mă cum de m-am lăsat târâtă în tabăra asta.
Chiar nu vreau sa fiu aici.

se pare ca eu dau startul la comentari de data asta
pai, pentru inceput iti spun ca ai mai evoluat de la primul capitol, se vede ca ai facut retusari, totusi dialogul ramane in exces, incearca sa te feresti de conversati telegrafice, gen mess
ex :\\\"- ceau, ce faci
- bine, tu
- sunt ok
- bine, mai vorbim
- pa
- pa\\\"
cred ca ai prin ideea, la tine nu-i asa grav deci stai linistita, era doar un exemplu, doar ca ai pus o groaza de discuti care nu-si aveau rostul, adica nu zic ca in realitate nu s-ar purta acele discuti, dar intr-un fic tind sa plictiseasca, parca sunt puse numa sa lungeasca capitolul

\\\"Văzând că nu am nicio şansă mi-am luat bagajul şi am coborât in faţa blocului, unde urma sa vină Jeni împreună cu mama ei pentru a ne duce pe amândouă cu maşina până la şcoală de unde urma să ne îmbarcăm în autocar.\\\"
\\\"unde urma\\\"- de doua ori intr-o propozitie, stiu ca e lunga prop dar incearca sa eviti repetitile cat e posibil

si ai facut exces de \\\"Ok\\\", apare de sapte ori daca nu am ratat nici unul, cam mult dupa parerea mea

cam atat de comentat, in rest mi-a placut, ai pus mai mult accent pe ce simte fata si pe gandurile ei si starile sufletesti, good for you

cam atat pentru capitolul asta, te astept cu urmatorul pentru ca vad ca tinzi spre evolutie

:3 uitema si pe moi!

asa... deci... incearca sa bagi mai multe descrieri (stiu ca e greu, nici eu nu sunt buna) daca nu povestea incepe a fi plictisitoare.
Dupa cum vad folosesti mult dialog, ca la primul capitol... sigur nu mi se pare nimic rau in asta dar e prea banal, nu stiu cum sa iti explic dar daca vrei sa folosesti dialogul pune-l doar cand trebuie sa zica ceva mai important sau cand un personaj trebuie sa dea explicatii.
ah... si nu mi-a placut fraza asta : Mi-a pus o mie şi ina de întrebări. inafara ca ai scris gresit (cred ca vroiai sa scrii \"una\") pana la urma ar trebui sa stergi \"si una\"

^w^ sper ca o sa evoluezi din ce in ce mai mult si bafta in continuare.

Mă bucur că am mai evoluat, sper să o ţin tot aşa în continuare. Vreau să scriu din ce în ce mai bine
@Ayame chan: La ce fel de descrieri te referi mai exact?
Sper că nu am exagerat cu dialogul, dar uneori pur şi simplu nu mă pot abţine să nu pun dialog
Uitaţi capitolul trei. Sper să vă placă.

- Jeni, stai în baie de o jumătate de oră! O să întârziem la micul dejun, am zis eu ciocănind de zor în uşă.
- Scuze, a zis când a ieşit în sfârşit din baie. Cu ce crezi că ar trebui să mă îmbrac?
- Contează chiar atât de mult?
- Pentru mine, da contează.
M-am aşezat pe pat privind-o pe prietena mea în timp ce scotocea prin hainele pe care şi le adusese.
- Şi pentru cine anume te aranjezi atâta?
- Mă gândeam că poate ne vom mai întâlni cu băiatul care ne-a adus programul ieri. Şi nu aş vrea să fac o impresie proastă.
- De ce crezi că ai putea să faci impresie proastă?
- Ai dreptate. Dar chiar vreau să mă placă.
- Şi eu vreau să apuc micul dejun, am zis ironic. Serios acum, nu înţeleg de ce îţi faci atâtea griji. Sunt sigură că totul va fi bine. Acum îmbracă-te şi hai să mergem.
- Mulţumesc.
După ce s-a hotărât pe o fustă mini şi un tricou cu model floral am ieşit din cameră şi ne-am îndreptat spre sala de mese. Nu o să o înţeleg nociodată în anumite privinţe. Îi pasă foarte mult de modul în care arată în ochii celorlalţi, poate mult prea mult. Deşi nu pot să neg faptul că într-un timp şi pe mine mă interesa foarte mult acest lucru, m-am schimbat mult de atunci. Iar acum nu mai dau nici doi bani pe chestii de genul. Eu mi-am tras pe mine primele lucruri pe care le-am găsit, o pereche de pantaloni scurti si un tricou alb pe care imprimat un căteluş.
Când am ajuns, sala era destul de plină, dar m-am bucurat că măcar nu eram chiar ultimile.
M-am îndreptat spre bufetul în stil suedez, întrebându-mă ce puteam servi la micul dejun. Am luat o tavă şi am început să mă uit printre diversele mâncăruri, încercând să aleg ceva, dar gândurile mi-au zburat în cu totul altă parte.
Brusc mi-am amintit cuvintele mamei: Cât a trecut de când ai fost ultima oară într-o excursie cu colegii de clasă?
Oare cât timp trecuse de atunci? De când totul s-a schimbat? De când am renunţat să mai merg cu cei din clasă undeva, indiferent de locaţie? Când am devenit atât de introverită şi de nepăsătoare?
Ştiam prea bine răspunsul la toate aceste întrebări. Trecuseră ani buni de atunci. De când.....
- Te-aş sfătui să alegi omleta. Este nemaipomenită, un glas m-a adus înapoi la realitate.
După ce m-am uitat în jur am realizat că vocea îi aparţinea băiatului care venise să ne aducă programul ieri.
- Poftim? Am zis confuză.
- Te uitai pe aici de parcă nu ştiai ce să alegi, aşa că m-am gândit să te ajut, a zis zâmbindu-mi.
- În acest caz, îţi multumesc.
Am luat repede o farfurie cu omletă, nişte pâine şi tacâmuri şi m-am aşezat la prima masă liberă pe care am văzut-o.
Nu pot să cred că am rămas blocată acolo şi, pe deasupra, cu gândurile aiurea. De obicei nu mi se întâmplă aşa ceva când sunt alte persoane de faţă.
Mi-aş dori să pot să mă comport normal, ca toţi cei ce se află aici, dar, desigur, nu prea aveam cum să fac asta din moment ce venirea mea aici nu a fost în totalitate decizia mea.
Jeni s-a aşezat pe locul liber din faţa mea, oferindu-mi un pahar cu suc.
- M-am gândit că vrei şi tu.
I-am mulţumit fară însă să mă uit la ea. Aveam din ce în ce mai mult impresia că acestea vor fi două săptămâni foarte lungi.
- Aş putea să iau loc lângă voi?
Nu mai era nevoie să mă uit pentru a vedea cine pusese această întrebare.
- Desigur, a răspuns Jeni repede.
- Mulţumesc, a zis el aşezându-se lângă mine.
Chiar trebuie să găsesc o cale de a-l evita pe băiatul ăsta. Poate începe Jeni să iasă cu el.
- Şi tu ce faci în tabără? A întrebat ea.
- Nimic deosebit. De fapt locul ăsta îl deţine tata, iar eu mai dau o mână de jutor din când în când.
- Ce drăguţ din partea ta.
- Nu e chiar mare lucru. Treaba mea e să fac pe ghidul cu turiştii. Eu voi fi cel care vă va arăta împrejurimile.
- Deci ne vom îmtâlni destul de des.
Şansele mele de a-l evita tocmai s-au redus considerabil. La câte excursii sunt trecute în program o să-l văd mult mai des decât mi-aş fi dorit.
Bine, cred că exagerez totuşi. Adică, să fim serioşi, poate e un tip chiar de treabă şi poate e bun ca ghid.
Am încercat să gândesc puţin mai pozitiv, dându-mi seama că, dacă tot voi fi blocată aici pentru următoarele săptămâni, aş putea să-mi fac şederea aici mai plăcută. Poate chiar să mă distrez, dar mai bine să nu împing lucrurile prea departe.
- Şi care e numele tău?
- Spuneţi-mi Josh. Rândul vostru.
- Eu sunt Jeni, iar ea este Allyson. E mai timidă de felul ei, ce să-i faci?
- Eu? Timidă? Te rog. M-ai cunoscut vreun pic? Am zis luându-mi un ton de persoană jignită.
- De aceea eşti atât de tăcută?
Şi discuţia a continuat, cu mici intervenţii ale lui Josh. Jeni chiar ştie cum să mă facă să-mi revin dintr-o pasă proastă. Ce m-aş face fără ea.....
După ce am terminat micul dejun şi am dus tăvile la locul lor, Josh a plecat să rezolve câteva chestii pentru excursia din acea dimineţă, iar eu şi Jeni ne-am dus în cameră pentru a ne pregăti.
Într-o geantă mi-am pus banii, telefonul mobil, aparatul de fotografiat, o pereche de ochelari de soare şi o carte, în cazul în care m-aş fi plictisit. Dar, după ce m-am gândit mai bine, am lăsat cartea pe pat.
Am ieşit amândouă, am închuiat uşa în urma noastră şi ne-am alăturat celorlalţi elevi care se strânseseră deja în faţa pensiunii.
- Ia uite cine s-a hotărât să vină în tabără, am auzit glasul lui Miriam.
Nu am putut să o sufăr niciodată pe fata asta. Nu are altceva mai bun de făcut decât să se ia de ceilalţi. Nu am înţeles niciodată cum de cineva o poate plăcea. Pe lângă faptul că se crede mai bună decât oricine altcineva, se mai consideră şi ce mai frumosă. Şi asta doar pentru că are părul roşcat şi ochii de un verde intens.
M-a luat un pic peste picior, dar i-am spus cu mult calm că nu mă interesează părerile ei despre mine. În astfel de momente chiar mă bucur că nu învăţăm în aceeaşi clasă. Cred că aş fi luat-o de mult de păr dacă ar fi fost aşa.
Am trecut pe lângă ea cu fruntea sus şi m-am sprijinit cu spatele de unul din pereţii pensiunii.
Vremea era destul de bună, soarele strălucea pe cerul senin şi nu părea că se va schimba prea curând.
Peste câteva minute a apărut Josh, iar după ce s-a prezentat, ne-a invitat să-l urmăm pentru a descoperi locurile cele mai interesante din acea localitate.
Ni s-au prezentat ruinele şi ni s-a vorbit despre ele şi despre istoria acelui loc.
L-am urmărit cu atenţie pe Josh tot timpul turului. Vorbea foarte natural şi părea că îi place ceea ce face, sau cel puţin că nu îl deranjează.
Am făcut multe poze, poate prea multe, iar Josh ne-a făcut mie şi lui Jeni câteva poze in faţa ruinelor.
Pe la prânz ne-am oprit la o terasă pentru a ne odihni şi pentru a mânca ceva înainte de a ne întoarce la pensiune.
După ce am mâncat, m-am apucat să mai şterg din pozele care ieşiseră mişcate sau care nu erau aşa interesante, când, deodată, Josh s-a aşezat pe scaunul din faţa mea.
- Deci, cum ţi se pare?
- Contează aşa de mult părerea mea?
- Pentru mine contează, a zis zâmbind.
- Serios? În acest caz, răspunsul ar fi da. Îmi place. Acum răspunde-mi la o întrebare. De ce contează atât de mult părerea mea pentru tine?
- Pari genul care....
- Care ce? L-am întrebat când s-a oprit.
- Ştii ceva? Cred că o să răspund mai târziu la această întrebare.
S-a ridicat şi a început să se îndepărteze.
- Nu-i corect! Am ţipat, râzând, în urma lui.
Mi-am sprijinit capul într-o mână în timp ce mă uitam la el.
Poate, până la urmă, chiar e un tip de treabă.
Bineînţeles că Jeni, care văsuze tot când se întorsese de la toaletă, mi-a pus un milion de întrebări, la care eu nu am răspuns. M-am mulţumit pur şi simplu să zâmbesc.
După ce ne-am întors la pensiune, Jeni m-a întrebat dacă vreau să mergem să stăm puţin pe plaja, iar eu am acceptat.
Ne-am luat costumele de baie, ne-am întins prosoapele pe nisip şi ne-am întins pe ele pentru a ne bronza. Era aşa plăcut să stai la soare fără să te deranjeze nimeni.
Desigur, momentul nu a durat mult, deoarece, cam peste vreo oră, Miriam a trebuit să-şi bage nasul. După câteva remarci răutăcioase a reuşit să mă scoată din sărite, mai ales deoarece comentase despre faptul că vorbisem cu Josh la prânz.
- Ce vrei să demonstrezi cu toate astea? Ce trebuie să fac ca să mă laşi în pace?
- Interesantă propunere. Uite cum o să facem. Vezi stânca aia de acolo? A zis arătându-mi o stâncă ce se afla undeva în mijlocul mării. Să ne întrecem până acolo. Dacă tu câştigi te voi lăsa în pace.
- Şi dacă câştigi tu?
- Să mă gândesc. Va trebui să admiţi că te întrec în absolut orice. Ce zici?
Am acceptat fără să clipesc.
- Nu cred că este o idee prea bună, a zis Jeni. A cam început să se înnoreze şi cam bate vântul.
Întradevăr vremea nu mai era chiar aşa frumoasă, însă mă consideram destul de bună la înot, iar stânca nu era foarte departe. Aşa că am ignorat avertismentul, iar eu şi Miriam am intrat în apă.
Una din prietenele ei a dat semnalul de start şi amândouă am început să înotăm. Începuseră să se formeze nişte valuri destul de mari, însă nu le-am băgat în seamă. La momentul respectiv nu credeam că ceva ar putea merge prost.
Nici nu ştiam cât de mult mă înşel.

hello
pai, ai exagerat putin cu dialogul dar macar si-a pierdut din tenta telegrafica, deci si-a imbunatatit calitatea
descrierile au fost bune, ne-ai aratat clar ceea ce simte ea desi exista acel trecut al ei care inca l-ai lasat in urma, probabi ca sa creezi putin mister sau suspans
actiunea nu e grabita, sau cel putin nu mi se pare, a fost totusi un capitol lung deci nu prea aveai cum sa o grabesti
am observat vreo doua greseli de tastare, ceea ce e bine, sunt totusi putine dupa parerea mea
sunt si cateva de exprimare care mi-au dispacut mai mult, cand recitesti capitolul fi atenta si la expresi nu numai strict la greselile de tastare, stiu ca e plictisitor sa recitesti ceva scris de tine dar noh... asta este
cam atat, te astept cu next-ul, ma gandesc deja cam ce urmeaza dar totusi exista acel suspans

bye bye

M-a lovit inspiraţia aşa că uitaţi capitolul patru. M-am gândit să dau un mic indiciu legat de trecutul ei. Explicaţia completă va veni în curând. Mai păstrez un pic de suspans
Sper să vă placă.

Vântul bătea din ce în ce mai tare formând nişte valuri destul de mari. Se înnorase de-a binelea acum şi părea că nu mai e mult până la începerea furtunii. Cu toate acestea niciuna din noi nu avea de gând să renunţe din cauza acestui lucru.
Pentru mine devenise destul de greu să înot în continuare din cauza valurilor care se formau în toate direcţiile.
Lui Miriam, fiind mai solidă, îi era mult mai uşor să lupte cu valurile, pe când pe mine, fiind destul de slabă, valurile mă puteau orienta în orice direcţie doreau. Trebuia să depun destul de mult efort pentru a mă menţine pe linia de plutire şi începusem să obosesc.
Nu te da bătută. Mai ai puţin până la stâncă. Poţi s-o faci.
Încercam să mă încurajez singură. Fata asta mă enervase prea mult pentru a mă da bătută, cu toate că îmi dădeam seama cât de periculos devenise totul.
A fost nevoie de o singură secundă de neatenţie pentru ca un val să mă tragă la fund. Am dat cu disperare din mâini şi din picioare, iar într-un final am reuşit să ies la suprafaţă. Nici Miriam nu stătea mai bine decât mine. Se lupta din răsputeri să ramână la suprafaţă.
Valurile s-au dovedit a fi mai puternice decât mine, iar în curând am fost din nou trasă în adâncuri. Diferenţa era că de această dată nu mai reuşeam să ies la suprafaţă. Simţeam că nu mai am destulă forţă pentru a reuşi.
Am decis să mă las purtată de curenţi, sperând că poate, doar poate, mă vor ajuta să ies din această încurcătură.
Desigur, nu am avut destul noroc, iar peste câteva clipe am simţit cum spatele meu s-a lovit de ceva tare, neregulat.
Stânca!
Am încercat să mă agăţ de ea, dar nu am reuşit, deoarece curenţii, mult prea puternici, nu îmi permiteau acest lucru.
Nu mai reuşeam să disting nimic în jurul meu. Doar un negru nesfârşit.
Nu pot să cred....... cât de nesăbuită am putut să fiu........
Ăsta a fost ultimul gând pe care l-am avut.

La un moment dat am avut impresia că am văzut doi ochi albaştri uitându-se la mine îngrijoraţi, însă în momentul în care m-am trezit într-o cameră ce semăna cu una de spital nu mai eram sigură dacă ce văzuse fusese vis sau realitate.
M-am ridicat într-un cot, încercând să-mi dau seama unde sunt.
Norocul meu a fost că peste câteva minute în salon a intrat o doamnă sau, mai bine zis domnişoară, deoarece mi s-a părut că avea în jur de 25-30 de ani. Purta un halat alb peste rochiţa de vară albă cu imprimeuri florale. Părul castniu îi era prins într-un coc, iar ochii căprui mă priveau înţelegători.
- Mă bucur să văd că te-ai trezit, a zis ea zâmbindu-mi.
- Unde mă aflu?
- În cabinetul medical al pensiunii. Din câte am înţeles tu împreună cu o altă elevă era cât pe-aci să vă înecaţi. Tu ai fost în mai mare pericol decât cealaltă.
- Aha. Pot pleca?
- Sfatul meu ar fi să mai stai aici cel puţin până mâine dimineaţă.
- Eu aş prefera totuşi să plec. Nu-mi plac genul ăsta de locuri.
- Cum doreşti. Dar dacă te vei simţi rău te sfătuiesc să revii, bine?
- Aşa voi face.
- O prietenă ţi-a adus câteva haine. Sunt în dulap, a zis indicându-mi locul despre care vorbea.
După ce i-am mulţumit, m-am dat jos din pat, mi-am luat hainele, o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou alb, le-am tras repede pe mine, mi-am luat teneşii în picioare şi am ieşit din cabinet. M-am simit atât de uşurată când am ajuns în hol.
Am început să merg pe holurile pustii şi am simţit un junghi în spate.
Desigur. Doar m-am lovit de stâncă.
Doamna aceea îmi spusese să mă întorc dacă nu mă simţeam bine. De fapt mă simţeam groaznic, dar în niciun caz nu aveam să mă întorc în acel loc. Mai bine suportam durerea.
Mergeam mai mult împiedicându-mă de propriile picioare. Nu-mi doream decât să ajung în cameră şi să fac un duş fierbinte.
Speram să nu mă întâlnesc cu nimeni, dar nu am avut norocul ăsta. De după un colţ a apărut Josh, moment în care eu m-am oprit nefiind sigură de ceea ce ar trebui să fac. A venit spre mine şi s-a oprit în faţa mea. Era prima oară cân obsevam cât de înalt e. Era cam cu un cap mai înalt decât mine. Stropi de apă îi picurau din par şi m-am gândit că poate tocmai făcuse un duş.
- Bună, mi-a spus.
Nu i-am răspuns. Nici măcar nu m-am mai putut uita la el, aşa că m-am mulţumit să mă uit în podea. Chiar nu voiam să aud ce voia să-mi zică.
- Văd că nu vrei să vorbeşti, deci voi trece direct la subiect. Ceea ce ai făcut mai devreme a fost prostesc şi nesăbuit. Puteai să-ţi pierzi viaţa, ştii asta? Te-ai gândit vreodată la asta? Ce tot spun? Bineînţeles că nu te-ai gândit! Căci, dacă te-ai fi gândit măcar puţin, nu ai fi făcut-o! Am crezut că ştiu ce fel de persoană eşti. Am crezut că eşti genul de persoană care se gândeşte de două ori înainte de a lua o decizie. Genul de persoană care nu se aruncă cu capul înainte fără să se gâdească la consecinţe!
Vorbea cu atâta patos şi convingere încât m-a scos din sărite.
- A, da? Şi, mă rog, de ce ai impresia că mă cunoşti atât de bine?
Vorbeam atât de încet încât nu eram sigură dacă a auzit sau nu ce am spus. Dar am continuat.
- Chiar crezi că poţi să iţi dai seama despre modul în care gândeşte o persoană doar după modul în care arată? Crezi că poţi ghici astfel de lucruri? Ei bine, ţin să te anunţ că nu poţi. Nu mă cunoşti deloc. Nu ştii nimic despre mine. Nu ştii cum gândesc eu. Nu ai cum să ştii! Nu ai cum să ştii nimic! Ajunsesem să ţip la el de-a dreptul. Eram atât de nervoasă...
Am trecut pe lângă el, fără să mai aştept un răspuns. Nu ştiu dacă a vrut sau nu să mă oprească. Cert e că nu a făcut-o.
Am ajuns în cele din urmă la uşa camerei care, din fericire, era deschisă. Am intrat şi m-am aşezat pe pat. Ceasul de pe perete indica ora 21:00.
Nu pot să cred că tocmai el, un tip care abia mă cunoscuse, mi-a făcut morală. Aşteptam de la oricine acest lucru, dar nu de la el.
Chiar în momentul în care mă întrebam pe unde o fi Jeni, am văzut-o ieşind din baie. Nu am avut curaj să o salut, deoarece bănuiam ce va urma.
- Credeam că vei sta mai mult la infirmerie, a zis ca mai apoi să-şi ia un ton ironic. Ce-o fi în capul meu oare? Tu? Să stai la infirmerie? Mda, sigur.
Apoi a devenit din nou serioasă.
- Ştii, dintre toate persoanele pe care le-am cunoscut, nu mă aşteptam ca tocmai tu să faci o asemenea tâmpenie. Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să cunoşti valoarea vieţii. După toate cele prin care ai trecut ar fi trebuit să ştii.....
Fără să mai aştepte un răspuns a ieşit din cameră, lăsându-mă cu gura căscată. Mă aşteptam să mă certe, sau să nu-mi vorbească deloc. Mă aşteptam la orice mai puţin la asta.
M-am ridicat, mi-am scos elasticul din părul mult prea încâlcit şi l-am aruncat la coş.
Apoi m-am băgat sub duş şi am dat drumul la apa fierbinte. Spatele mă ustura, presupun că mă alesesem cu nişte julituri de toată frumuseţea, dar nu-mi păsa. După ce m-am spălat bine pe păr şi pe corp, mi-am stors bine părul, mi-am tras pe mine pijmalele şi m-am întins pe pat. Stăteam cu faţa spre fereastră, pe care încă se mai vedeau stropii de ploaie rămaşi după furtună.
M-am gândit la cuvintele lui Jeni: Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să cunoşti valoarea vieţii. După toate cele prin care ai trecut ar fi trebuit să ştii.....
Avea dreptate, chiar ar fi trebuit să ştiu. Şi totuşi, nu m-am gândit prea mult la acest lucru înainte de a accepta acea provocare.Mă întreb oare de ce.
M-am gândit la cât de dezamăgit ar fi dacă m-ar vedea acum. Oare m-ar certa? Nu voi şti niciodată acest lucru. A dispărut din viaţa mea atât de brusc şi cu atât de mult timp în urmă.....
Am simţit cum lacrimile îmi umplu ochii, cum îmi alunecă pe obraji şi mai apoi pe pernă.
Dintr-o dată m-am simţit foarte obosită. Am închis ochii lăsându-mă purtată în tărâmul viselor.
În acea noapte, după foarte mult timp, l-am visat pe tata.

hello my dear
ms de anunt
pai incep cu greselile si dupa te linistesc cu partile bune
pentru inceput, acele puncte de suspensi, se pun doar si numai trei puncte, arata rau atat de multe si nu-i nici corect
numerele, indiferent daca e vorba de ora sau orice altceva te rog sa le scri cu litere, stiu ca iti vine mai usor sa apesi pe doua numere dar arata rau asa
ai avut cred vreo doua litere mancate pe ici pe colo, dar nimic grav, greseli simple omise la corectare, o patesc si eu tot timpul
acum ce mi-a placut, continui sa evoluezi din ce in ce mai bine, ai avut descriere de sentimente la locul potrivit, doar acolo cand i-a zis asistenta c era sa moara ma astpta la o reactie mai puternica, adica daca te-ai trezi intr-un spital si ti-ar zice ca ai fost pe moarte cu siguranta ca nu ai fi reactionat atat de calm, sau cel putin inauntrul tau ar fi o reactie mai puternica
cu dialogul nu ai dat-o in bara deci stai linistita, vad ca ai incercat sa maitai din el si daca stai sa faci comparatie cu cat era in primul capitol vei vedea ca e o diferenta mare, atat cantitativa cat si calitativa
mi-ai transmis mult mai bine sentimentele personajului, lucru de care depinde un fic in care se nareaza la persoana intai, ceea ce e un plus in capitolul asta, chiar m-ai intristat la unele faze, probabil o patesti si tu ca unele fic-uri sa-ti transmita puternic un anumit sentiment si atunci intelegi la ce ma refer si cat e de important

cam atat pentru capitolul asta ca deja m-am lungit destul

bye bye

@andrra: Ma bucur ca te-am intristat putin, asta era si scopul si sunt fericita ca mi-a reusit
La acest capitol am de facut o mica precizare legata de dialog, in cazul in care vi se va parea cam mult. Este pus intentionat mai mult, pentru ca am vrut eu neaparat sa apara anumite discutii Si in urmatorul capitol s-ar putea sa apara putin mai mult dialog.

Primul lucru pe care l-am constatat în dimineaţa următoare a fost că Jeni plecase de ceva timp şi nu mă trezise. Cel mai ciudat mi se părea că de-abia acum resimţeam un oarecare şoc legat de evenimentele de ieri şi de faptul că aproape îmi pierdusem viaţa.
M-am îndreptat spre baie pentru a-mi privi imaginea în oglindă. Ce pot să zic? Am avut şi zile mai bune.
Nu aveam dispoziţia necesară pentru a-mi prinde părul aşa că l-am lăsat pur şi simplu să cadă în voie pe umeri. Mi-am tras pe mine o pereche de pantaloni trei sferturi şi un tricou destul de simplu, mi-am luat teneşii în picioare şi am ieşit din cameră.
Nu aşteptam cu nerăbdare să ajung în sala de mese deoarece nu voiam ca toţi să se holbeze la mine cu ochii ăia îngrijoraţi. Dar, deja sărisem peste cină şi îmi era destul de foame.
Mi-am mâncat micul dejun singură, încercând din răsputeri să nu mă uit în jurul meu. Exact când voiam să mă ridic pentru a duce tava la locul ei un coleg din clasă, Mark, cu care eu nu prea socilizez, a venit lângă mine.
- Bună. Domnul diriginte ar dori să vorbescă cu tine şi cu Miriam şi vă cheamă pe amândouă în camera lui.
- Chiar trebuie?
- Aşa se pare.
După ce am oftat puţin şi i-am mulţumit tipului, am dus tava, iar apoi m-am îndreptat spre camera dirigintelui. Presupuneam că va face un mic scandal pentru faza de ieri.
Am bătut la uşă cu nu prea multă tragere de inimă şi am intrat după ce am primit o aprobare dinăuntru. Am observat că Miriam se afla deja acolo. Mă sinţeam de parcă tocmai fusesem chemată în biroul directorului pentru că făcusem nu ştiu ce tâmpenie, ceea ce nu era tocmai departe de adevăr.
- M-aţi chemat?
- Da. Ia un loc, a zis arătându-mi unul din cele două scaune ce se aflau în cameră.
Miriam stătea pe celălalt, iar dirigentele pe pat. Am luat loc şi am încercat să ignor durerea pe care o simţeam în spate.
- Cred că ştiţi amândouă de ce vă aflaţi aici.
Amândouă am aprobat dând din cap.
- Acum aş vrea să ştiu, chiar de la voi, cum s-au petrecut lucrurile. Am auzit nişte poveşti de la colegii voştri, dar vreau să aud ce aveţi voi două de spus. Mai întâi: a cui a fost ideea de a vă întrece până la acea stâncă?
- A mea, a zis Miriam.
- De ce?
- Eu am provocat-o prima, am zis eu repede.
- Nu e chiar aşa, a adăugat ea povestind în cel mai mic detaliu cum s-a petrecut totul.
- Oricum ai lua-o este clar că principala vinovată este Miriam, a zis el. Miriam ce-a fost în capul tău?
Cum nu avea nici un răspuns a ridicat din umeri.
- Ştiţi care e cea mai mare problemă aici? Amândouă puteaţi muri ieri. Chiar nu aţi obsevat că se apropia o furtună?
I-am povestit de faptul că Jeni ne avertizase şi că noi am ignorat-o.
Însă am avut destul de mult noroc. Am scăpat doar cu avertismentul că dacă aşa ceva se mai întâmplă amândouă vom fi trimise cu primul tren înapoi acasă. Am ieşit toţi din cameră, iar el a plecat pentru a rezolva nişte chestiuni importante, după cum ne-a dat de înţeles.
M-am aşezat pe jos sprijindu-mi spatele de perete. În mod normal m-aş fi dus să o caut pe Jeni, însă de data asta nu eram siură că era o idee prea bună. Mă aşteptam ca Miriam să plece şi să-şi vadă de ale ei, dar ceea ce a făcut m-a luat prin surprindere - s-a aşezat lângă mine. Câteva minute a domnit o linişte desăvârşită înainte Miriram să rupă tăcerea.
- Îmi pare rău... Nu ar fi trebuit să te provoc. E numai vina mea.
M-am uitat la ea confuză. Nu sunt sigură dacă o mai auzisem vreodată cerându-şi scuze. Şi cu atât mai mult asumâmdu-şi toată vina.
- Dacă aş fi fost mai deşteaptă nu aş fi acceptat. Într-un fel e vina amândurora.
- Ce s-a întâmplat? Vreau să zic că obişnuiam să fim prietene în generală, a adăugat când a văzut că nu înţelegeam la ce anume se referea.
- Ar fi câteva chestii: mai întâi acel accident, săptămânile în care am început să chiulesc, faptul că am devenit destul de introverită, iar în cele din urmă faptul că am renunţat să mai ţin legătura cu prietenii de până atunci.
- Ştii, nimeni nu a crezut la momentul respectiv că te vei schimba atât de mult. Întotdeauna ai fost puternică şi nu ai lăsat pe nimeni să te doboare.
Vorbea pe un ton destul de prietenos. Nu mai avea nicio urmă de ironie sau răutate în glas. Obişnuiam să fim prietene foarte bune pe atunci. Eu cu ea şi cu Jeni făceam multe lucruri împreună. Eram nedespărţite, până să aibă loc acel accident. Am renunţat la aproappe toţi prietenii, cu excepţia lu Jeni. Şi asta deoarece ea a insistat şi a stat în capul meu, probabil nevrând să fie dată la o parte precum ceilalţi.
- Încă te mai afectează ceea ce s-a întâmplat atunci? A întrebat.
- Uneori.
S-a ridicat în picioare şi mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă ridic. Am acceptat, deşi mi se părea ciudat că se purta din nou drăguţ cu mine. Am început amândouă să mergem, destul de încet de altfel, şi, neputând să mă mai abţin, am întrebat-o de ce era atât de drăguţă cu mine. Bănuiam că o face deoarece se simte vinovată. Răspunsul ei m-a luat prin surprindere.
- Mi-e dor de vechea Allyson.
Nu am mai zis nimic după aceea, deoarece înţelesesem la ce se referea.
Am găsit-o pe Jeni stând pe nisip şi uitându-se la marea care acum era foarte linişită. Nici nu fi zis că avusese loc o furtună.
Am urmat-o îndeaproape pe Miriam, iar după o jumătate de oră de explicaţii şi scuze ne înţelegeam din nou foarte bine.
Azi mai aveau loc câteva excursii, însă nu aveam chef de ele. În special după toată discuţia pe care am avut-o cu Josh ieri.
Oricât de mult aş fi urât să merg la infirmerie, de data asta nu pre aveam de ales.
Mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre cabinet. Am bătut de două ori în uşă apoi am intrat. Din fericire m-a întâmpinat aceeaşi domnişoară. După ce s-a asigurat că sunt destul de ok şi după o lungă conversaţie în care am încercat să o conving să-mi dea o adeverinţă din care să reiasă că nu mă simt destul de bine pentru a merge în excursie, fără să rămân peste noapte la infirmerie, am reuşit.
Mulţumită de rezultat am ieşit pe hol, iar după zece minute de căutări l-am găsit pe diriginte şi i-am dat acea adeverinţă.
Nu a părut a crede întreaga poveste, însă cum nu a avut de ales, a acceptat ca eu să rămân la pensiune astăzi, cu precizarea că zilele următoare nu mai puteam face acest lucru. În momentul acela nu-mi păsa prea mult de ce se va întâmpla după ziua de azi.
După ce restul elevilor au plecat m-am aşezat pe scările din fata pensiunii şi am început să privesc marea. Era aşa de senin afară. Soarele strălucea, nu era un singur nor pe cer, iar păsările ciripeau.
Ce păcat că nu mă pot bucura de toate acestea...

hello my dear, deci ai venit cu next-ul, ce rapida esti
pai, nu prea multe de comentat, parca nu ai reusit sa-mi induci o anumita stare la fel de tare ca si capitolul precedent, dar probabil si din cauza ca l-am citit oarecum pe fuga...
dialogul, nu as zice ca e foarte mult, doar ca cateva liniute de dialog puteau parca fi inlocuite de naratiune... in fine, nu-i chiar mare lucru
ideea e ca a iesit destul de bine, cred ca mi-ai ascultat sfaturile, sau cel putin asa mi se pare deoarece multe dintre puncatele slabe pe care le-ai avut la inceput s-au remediat pe parcurs
actiunea a decurs normal, nici repede nici extrem de incet
descrierea, pai, nu prea a existat, ce a simtit cand Miriam si-a asumat vina sau cand i-a zis toate acele lucruri, acel dialog putea fi acompaniat de foarte multa descriere a sentimentelor, nu doar ca 'stia la ce se refera'
ai avut cateva greseli, nu prea importante, totusi ai mancat ceva cuvant de lagatura si un "ai" parca pe undeva, nu mai gasesc fraza

ok, cam atat, spor la scris scumpo

ps: doar pentru ca in comentari ma leg mai mult de partile care mai trebuie imbunatatite sau de greseli, sa nu crezi ca fic-ul nu e bun, ti-am mai zis ca evoluezi repede, surprinzator de repede chiar, doar ca numai cu laude poate o sa incepi sa stagnezi la un anumit nivel

>w< scuze de intarziere!!

Deci, povestioara chiar incepe sa imi placa, dar parca ii lipseste ceva. Nu stiu exact ce, dar putin cate putin incepe sa tina pe jar cititorul. Mai ales cad vorbesti despre trecutul lui Allyson.
Dialogul mi se pare ok, dar trebuie sa mai lucrezi la descrieri.
Poi mult succes in continuare si imi cer scuze daca nu am reusit ca comentez si celelalte capitole.
^w^

Va multimesc pentru sfaturi Incerc sa tin cont de ele si sper sa reusesc si de data asta.
Uitati capitolul sase. S-ar putea sa-mi fi iesit un pic cam lung, ca l-am inceput si am uitat sa ma mai opresc Sper sa va placa si sa nu fi exagerat eu in anumite locuri.


Stăteam pur şi simplu acolo uitându-mă pierdută la valurile ce se spărgeau la mal. Nici eu nu ştiam foarte bine ce voiam de fapt. Realizam mult prea târziu că aş fi putut evita toate aceste evenimente dacă eram sinceră cu toţi şi le spuneam deschis că nu vreau să particip la această tabără.
Mă întreb totuşi de ce acceptasem, în primul şi-n primul rând. Poate crezusem că mă voi simţi bine aici sau poate doar pentru că nu am vrut să o dezamăgesc pe Jeni. Părea atât de încântată de ideea de a merge împreună. Nu am fost o prietenă atât de bună în ultimul timp. Abia acum realizam că, în ultimii ani, ea fusese singura care îşi bătuse capul pentru a menţine această, aşa zisă, prietenie între noi.
Uneori îmi doresc să nu fi renunţat atât de uşor la tot ceea ce am avut. Uneori îmi doresc să mă fi străduit mai mult, mult mai mult. Dar, desigur, timpul nu poate fi dat înapoi. Tot ceea ce putem noi să facem e să mergem înainte. Şi totuşi, eu nu făcusem acest lucru, chiar dacă, în sufletul meu, am ştiut încă de la bun început că asta ar fi trebuit să fac. M-am mulţumit să las timpul să treacă pe lângă mine fără ca eu să fac vreun efort în a-mi reveni.
Oare mai exista vreo şansă, oricât de mică, de a redeveni persoana care fusesem odată, poate cum mult prea mult timp în urmă? Nu ştiam.
Am auzit paşi venind în direcţia mea, dar m-am gândit că este vreunul dintre angajaţii pensiunii aşa că nu m-am obosit să mă uit.
- Deranjez? Am auzit o voce mult prea bine cunoscută mie.
Am întors privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în picioare lângă mine. Purta o pereche de jeanşi şi un tricou alb destul de simplu. Stătea acolo uitându-se la mine de parcă ar aştepta un răspuns. Însă eu nu ştiam ce aş fi putut să-i spun. Iar după toate cele întâmplate era ultima persoană pe care aş fi vrut să o întâlnesc. Asta în parte şi deoarece ţipasem la el.
Nu pot să cred! Ce caută aici?
- Sper că nu te deranjează dacă iau loc lângă tine, a zis în timp ce se aşeza.
Şi-a îndreptat privirea spre mare, iar eu am făcut acelaşi lucru nevrând să mă holbez la el.
Un timp nu am făcut altceva decât se ne uităm la valuri şi să ascultăm zgomotul produs de pescăruşi. Am vrut de multe ori să mă uit la el, dar am reuşit să mă abţin. La un moment dat m-am surprins întrebându-mă la ce se gândeşte oare. Nici eu nu mă mai înţelegeam. În mod normal nu mi-ar păsa dacă cineva s-ar afla lângă mine. Aş ignora respectiva persoană. Dar pe el nu reuşeam să-l ignor. Nu puteam să zic că m-ar deranja prezenţa lui, ci dimpotrivă, mă simţeam destul de ok lângă el.
- Ştii, prietena ta, Jeni parcă, părea destul de îngrijorată pentru tine, a zis dintr-o dată.
M-am uitat la el confuză şi am observat că şi el mă privea. Avea o privire blândă în ochi, chiar puţin tristă aş zice.
De ce...?
- Ai vorbit cu ea?
- Mda, azi când am ajuns în sala de mese am văzut că stătea de una singură şi părea cam tristă. M-am aşezat lângă ea şi am aflat că este aşa din cauza ta. Mi-a zis ceva de genul că tu nu obişnuiai să fii aşa de, cum să zic, singuratică. Că obişnuiai să fii mult mai veselă.
Mi-am întors privirea deoarece bănuiam ce va urma. Acum va vrea să ştie ce s-a întâmplat, de ce m-am schimbat şi aşa mai departe. Iar eu nu voiam să-i spun. Pur şi simplu nu voiam. Nu mă simţeam în stare să-i povestesc tot, nu acum cel puţin.
De aceea am fost foarte surprinsă de ceea ce a urmat.
- Poate că te aştepţi să-ţi pun tot felul de întrebări. Cum ar fi: ce s-a întamplat, ce te-a făcut să te schimbi şi altele de genul. Dar eu nu am venit pentru a face asta. Nu am de gând să-ţi pun toate acele întrebări. O să-ţi ascult povestea, dar numai atunci când vei fi tu pregătită şi vei vrea să mi-o spui.
M-am uitat din nou la el şi am observat că îmi zâmbea. Un zâmbet cald şi înţelegător. El este prima persoană pe care am cunoscut-o care îmi zâmbea în acest mod.
- Atunci de ce eşti aici?
- Chiar asta voiam să-ţi spun. Vreau să te invit să vii cu mine pentru o zi de neuitat.
Acestea fiind zise s-a ridicat în picioare, m-a apucat de braţ şi a început să mă tragă după el.
Cât tupeu poate să aibă...
- De ce crezi că aş vrea să merg cu tine? Am întrebat pe un ton cam aspru.
- Poate că îţi par cam nepoliticos pentru faptul că te cam oblig să vii cu mine, dar crede-mă ceea ce îţi voi arăta o să-ţi placă la nebunie.
L-am întrebat dacă nu trebuia cumva să facă pe ghidul, dar mi-a spus că rugase pe altcineva să-i ţină locul pentru ziua de astăzi.
Nu îmi venea să cred. Un băiat, care până la urmă nu mă cunoştea absolut deloc, nu numai că nu mi-a pus o mie de întrebări şi că e drăguţ cu mine, dar mai vrea să-mi şi arate ceva minunat după părerea lui.
Nu am încercat să mă opun, ci m-am lăsat condusă de el. Eram mult prea curioasă ce era aşa de frumos de rămăsese aici special pentru a-mi arăta.
După aproximativ douăzeci de minute, când am ajuns la destinaţie, am rămas, efectiv cu ochii cât cepele nevenindu-mi să cred unde se gândise el să mă aducă. Dintre toate locurile... Nu era ca şi cum nu mi-ar fi plăcut, dar cred că eram pur şi simplu mult prea surprinsă ca să-mi mai dau seama exact ce simt.
M-am uitat la el şi am văzut că părea destul de încântat de el însuşi. Şi asta deoarece avea un zâmbet până la urechi. Pe un ton vesel m-a întrebat dacă îmi place. Iar eu nu m-am putut abţine să nu întreb:
- Parcul de distracţii? M-ai adus în parcul de distracţii?
Cred că aveam o figură destul de tâmpă pe faţă pentru că am observat că se chinuia din răsputeri să nu chicotească. Oare ce era în mintea lui?
Nu mi-a răspuns la întrebare, ci m-a apucat din nou de braţ trăgându-mă în parc.
De când nu mai pusesem piciorul într-un astfel de loc? Mă uitam în jurul meu precum un copil care deabia începe să descopere lumea. Parcul era destul de mare şi avea cam toate genurile de carusele şi leagăne existente pe Pământ. Cu foarte mici excepţii.
La un moment dat nu m-a bufnit râsul.
- Ce e aşa de amuzant? A întrebat uitându-se la mine nedumerit.
- Scuze, dar la asta nu mă aşteptam. Adica, totuşi, un parc de distracţii? Am zis încă chicotind.
- Râzi cât vrei, îţi face bine. Şi în legătură cu întrebarea ta, m-am gândit că, după acel incident şi având în vedere faptul că nu ai vrut să vii în excursie, ţi-ar prinde bine să te distrezi puţin. Aşa că, iată-ne aici. Deci, în ce ai vrea să te dai? Fac cinste cu absolut orice.
Nu reuşeam să-l înţeleg. De ce se purta atât de frumos cu mine? Se mai oferise şi să plătească el totul pe deasupra. Chestia asta mă amuza într-un fel. Dar când voi mai prinde oare o astfel de ofertă? M-am gândit că poate nu ar strica să mă las purtată puţin de val. Doar de data asta. L-am lăsat pe el să alegă în ce ne vom da şi l-am urmat.
Nu ştiu cât de bună a fost ideea mea pentru că m-a urcat în toate roller coasterele existente în parc. Nu prea sunt eu obişnuită cu astfel de chestii, în cosecinţă am sfârşit prin a-mi ţipa şi plămânii. Asta spre amuzamentul lui Josh. Deşi nu pot să neg că nu mă simţeam bine. Nici nu mai ţineam minte când mă mai distrasem atât de mult. Şi în special cu o peroană pe care deabia o cunoscusem.
După ce coboram din carusele şi mă ajuta să-mi recapăt echilibrul începeam amândoi să râdem. După primele trei m-am obişnuit şi nu am mai ţipat chiar atât de tare.
Petrecutul timpului cu el îmi dădea un sentiment de relaxare şi bună dispoziţie.
Chiar începuse să-mi placă, când a venit cu ideea de a merge la Casa Groazei. Când am ajuns în faţa ei au început să-mi tremure genunchii, la propriu. Nu eram foarte curajoasă din fire şi nu pusesem niciodată piciorul într-un asemenea loc.
- Eşti sigur că asta vrei să facem? Am întrebat cu o voce tremurândă. Eu pot să te aştept afară.
- Nici gând. Hai că nu va fi aşa de rău. Şi oricum voi fi chiar lângă tine., a zis zâmbindu-mi.
Neavând de ales l-am urmat, iar la început m-am speriat destul de rău. Cred că mai aveam un pic şi-i fracturam braţul săracului băiat de cât de tare îl strâgeam. Cred că atunci când am ieşit de acolo eram cam albă la faţă. Dar asta nu a părut să-l îngrijoreze, ci mai degrabă s-a distrat pe seama mea.
Începuse să mă doară şi spatele din cauza încordării.
M-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva, iar răspunsul a fost un da hotărât. Şi aveam şi de ce. Se făcuse ora prânzului deja.
Ne-am aşezat la o masă, iar el a comandat hot dog, cartofi prăjiţi şi sucuri pentru amândoi. Timp de cinsprezece minute, cât ne-a luat să mâncăm, deoarece niciunul din noi nu se grăbea, a fost o linişte desăvârşită. Îi mai aruncam din când în când câte o privire pe furiş, iar ochii ni s-au intersectat de vreo trei ori. Cred că m-am înroşit la faţă la un moment dat pentru că a l-am auzit chichotind. Dar nu a zis nimic.
După ce am terminat mi-am luat sucul în faţă şi am început să mă uit în jur în timp ce beam. Toţi păreau că se distreză atât de bine aici. Copii alături de părinţii lor, gruprui de prieteni, cupluri şi aşa mai departe. Deşi atât de aglomerat parcul mi se părea în acelaş timp un loc liniştit.
Mă simţeam atât de bine în preajma lui Josh încât mi se părea ciudat. Îmi dădea un sentiment de linişte şi parcă tot ceea ce se petrecuse până acum avusese loc cu mult timp în urmă, cu toate că ştiam mult prea bine că trecuse o singură zi de atunci. Mă întrebam cum de un simplu băiat ca el mă putea face să mă simt aşa.
După aceea am petrecut următorele câteva ore plimbându-ne agale prin împrejurimi. Asta în timp ce el îmi povestea cam tot ce ştia despre acestă localitate, unde am aflat că se şi născuse de altfel. Eu nu spuneam mare lucru. Preferm să îl ascult pe el. Îmi plăcea să-l ascult. Şi-mi plăcea modul în care povestea.
Apusul soarelui ne-a găsit stând pe plajă într-o zonă unde oamenii nu prea veneau, deci eram doar noi doi. După o asemenea zi eu eram destul de obosită, spre deosebire de el. Părea că încă mai are destulă energie.
Eu îl priveam în timp ce se uita la acel apus. Modul în care soarele îi pica pe faţă îl făcea să arate şi mai drăguţ decât mi s-a părut până acum. Abia acum îl priveam cu atenţie pentru prima oară: cred că avea cam un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri, iar din câte îmi puteam da seama avea un corp destul de lucrat, iar acei ochi albaştri păreau şi mai profunzi. Tind să cred că atrage destul de multe fete doar din cauza modului în care arată. Deşi nu mi s-a părut că ar fi tipul de băiat care să flirteze cu orice fată pe care o vede şi nici să-i pese foarte mult de faptul că ar putea să o facă fără probleme. Ceea ce mă nedumerea cel mai mult era de ce voise atât de mult să petreacă ziua cu mine. De ce insistase atât de mult? Dar bineînţeles că nu-i voi pune această întrebare, deşi îmi stătea pe limbă.
- Te-ai simţit bine azi? M-a întrebat.
- Da. Îţi mulţumesc. Pentru tot.
După încă câteva minute ne-am dus fiecare în sala de mese pentru a lua cina, iar după un scurt noapte bună ne-am dus la camerele noastre.
Aveam un zâmbet imens pe faţă aşa că Jeni a încercat să mă tragă de limbă, dar nu a reuşit să scoată nuciun cuvânt de la mine.
Eram atât de obosită şi de asemenea fericită. Eram convinsă că nu voi uita prea curând această zi şi tot ceea ce făcuse el pentru mine.

Hello.
Trec si eu pe aici cu un mic comentariu. In primul vreau sa iti spun ca iti citesc ficul decand l-ai postat prima data, am vrut sa-ti las un comentariu mai devreme dar am ramas in urma cu ultimile doua capitole.
Se pare ca ai avut destul de multa inspiratie ai facut un capitol destul de lung, ceea ce mi-a placut, nu m-am plictisit deloc.
Pai nu am prea multe de zis, actiunea a decurs bine, lafel si descrierea care mi-a placut foarte mult iar dialogul, nu a fost deloc sec, l-ai folosit numai cand ai avut nevoie de el.
Greseli de tastare nu am observat, am fost prea ocupata cu cititul.
Cam atat am avut de zis, astept nextul, iar daca ai timp anunta-ma.
Spor la scris.
Bye.

Multumesc pentru comentariu
Asa, in legatura cu acest capitol, numele pus sub cel al capitolului reprezinta cel din perspectiva caruia voi povesti in acesta. In mod normal voi nara din perspectiva fetei, iar in cazul in care acest lucru se va face din perspectiva altui personaj numele acestuia va aparea sub capitol.
Sper sa va placa acest capitol


Stăteam întins în pat aşteptând ca ceasul să indice ora opt dimineaţa. Eram treaz de ceva vreme, dar înainte de acea oră nu prea aveam ce să fac. Poate doar să ajut la pregătirea micului dejun şi a sălii de mese, dar ideea nu mă încânta absolut deloc. Îmi ajungea slujba de ghid. Nu obţineam foarte mulţi bani, dar nici nu-mi trebuiau mai mulţi. Mă descurcam binişor.
De obicei la acestă pensiune veneau oameni maturi sau străini. Când am auzit prima oară despre venirea unor elevi de vârsta mea am fost destul de uimit. Mai ales din cauza faptului că erau destul de mulţi. Dar uimirea a trecut după o vreme deoarece am aflat că majoritare vor fi fetele. Nu mă înţelegeţi greşit nu am nimic cu ele, doar că cele pe care le-am întâlnit până acum, cu foarte mici excepţii, se grăbeau să îmi sară de gât doar din cauza modului în care arătam. Cu câţiva ani în urmă chestia asta îmi plăcea la nebunie, mai ales deoarece nu trebuia să depun cine ştie ce efort. Din fericire după ce părinţii mei au decis să deschidă o afacere, iar eu am fost nevoit să-i mai ajut din când în când, m-am mai maturizat şi am încetat să-mi mai dau aere. Şi nici fetele nu m-au mai interesat chiar atât de tare. Nu cele superficiale cel puţin.
Încercasem să scap de onoare de a fi văzut, însă, spre nenorocul meu, în afară de postul de ghid toate celelalte erau deja luate. Deci nu prea am avut de ales. Cu toate că nu prea eram încântat de idee avem nevoie de bani de buzunar, iar slujba nu era foarte greu de executat.
M-am uitat la ceasul de pe noptieră. Nu arăta decât ora şapte şi un sfert. Mai aveam ceva de aşteptat. Neştiind ce să fac şi, cum mă cam plictiseam, gândurile mi-au zburat la una dintre fetele ce se aflau în tabără.
La început nu crezusem că aş putea fi atras către una din ele, dacă pot folosi acest cuvânt. Era doar un grup ce va sta aici două săptămâni şi atât. Prima mea îndeletnicire a fost să duc programul tuturor elevilor, ceea ce am făcut fără prea mare tragere de inimă. Şi acum ţin minte toate acele zâmbete care apăreu pe feţele fetelor cân mă vedeau. Cele care mă vedeau cel puţin. Apoi prima zi în care urma să fac pe ghidul. M-am dus în sala de mese pentru a lua micul dejun împreună cu ceilalţi. Tocmai ajunsesem când am văzut o fată care stătea precum o stană de piatră uitându-se la posibilităţi.
Altă mofturoasă. Cam asta am gândit în acel moment.
Dar cum nu voiam să stau după ea o veşnicie i-am dat un sfat pe cel mai prietenos ton al meu, nerăbdător fiind să o fac să plece de acolo. Mă aşteptam ca ea să-mi dea un răspuns plin de subînţeles. Însă, spre surprinderea mea, nu a făcut-o. S-a uitat la mine cu o privire care sugera că o trezisem din visare, mi-a mulţumit, s-a servit repede şi urmată de prietena ei au luac loc la o masă liberă. La început m rămas surprins întrebându-mă care era problema ei. Însă ceva la ea m-a atras, ca să zic aşa. În timp ce-mi luam o farfurie cu omletă mă întrebam oare ce anume era. Cu siguranţă nu era modul în care arăta. Nu vreau să zic că ar fi urâtă, dar nu ieşea în evidenţă din acest punct de vedere. După vreo două minute mi-am dat seama ce anume imi atrăsese atenţia. În momentul în care s-a uitat la mine, cu toate că privirea ei era cea a unui om surprins, am văzut o undă de tristeţe în ei. Mi se părea ciudat având în vedere faptul că se presupunea că venise aici pentru se distra. Fără să-mi dau seama paşii m-au purtat spre masa unde stăteau cele două. Prietena ei s-a grăbit să-mi răspundă la întrebare pe un ton destul de încântat. Cealaltă însă nu m-a onorat cu privirea. În schimb am fost asaltat cu întrebări din partea prietenei ei, care am aflat că se numea Jeni, aflând astfel şi numele fetei: Allyson.
Restul zilei decursese normal. Eu făcusem pe ghidul aşteptând cu nerăbdare acele ore libere pentru a merge la plajă. Când am ajuns acolo am observat că Allyson se certa cu o fată roşcată, Miriam parcă, şi am auzit din întâmplare acea provocare. Îi ştiam numele deoarece, ei bine, aproape că-mi sărise în braţe când i-am dat programul. Mă aşteptam ca ea să nu accepte, să fie mai deşteaptă decât roşcata. Însă nu s-a întâmplat aşa, iar în momentul în care au sărit în apă am ştiut cumva că această întrecere nu se va termina cu bine. Şi am avut dreptate. În momentul în care valurile au devenit mai mari şi mai puternice le-a devenit destul de greu să mai înoate şi nu mic a fost şocul meu când am observat că una din ele a fost trasă la fund. Toţi priveau cu stupoare ceea ce se petrecea. Parcă toţi se blocaseră. Cineva plecase pentru a anunţa salvamarii, dar mă îndoiam că Allyson va rezista până atunci. Nici măcar nu ar fi reuşit să reziste vaurilor acelora. În acel moment ceva m-a făcut să iau o decizie destul de drastică, una pe care, într-o altă situaţie asemănătoare, mă îndoiam că aş fi luat-o. Am sărit în apă încercând să ajung la ele. Ştiam că e probabil cea mai proastă decizie pe care o puteam lua în cel moment, dar ceva mă împingea înainte. Pentru a-mi uşura munca înotam pe sub valuri ieşind la suprafaţă doar pentru a lua aer. Aveam un corp destul de bine lucrat, iar asta, împreună cu nenumărate ore petrecute la orele de înot, mi-au permis să ajung acolo relativ repede. Am mai ieşit o dată la suprafaţă şi am observat că roşcata reuşise să ajungă la stâncă şi se ţinea zdravăn de ea. M-am scufundat şi am zărit-o imediat pe cealaltă. Am apucat-o de mână, trăgând-o la suprafaţă. Cu o mână am apucat stânca pentru a nu trebui să mă lupt cu valurile. În câteva minute au apărut şi salvamarii cu o barcă şi ne-au ajutat să urcăm. O secundă am avut impresia că şi-ar fi deschis ochii, dar când m-am uitat mai atent am observat că erau închişi. Cei doi ne-au mustrat pe mine şi pe Miriam pentru ceea ce făcusem, mai apoi fiind toţi duşi la infirmeria pensiunii. Eu şi cu Miriam am fost lăsaţi să plecăm, Allyson rămânând acolo. Din fericire nu se alese decât cu câteva julituri pe spate, din cauza faptului că se lovise de stâncă. Ieşiţi de acolo am început să mergem încet pe holuri. Tăcerea a fost întreruptă de întrebarea roşcatei:
- De ce?
- Poftim? Am zis uitându-mă la ea confuz.
- De ce ai riscat venind în larg? Ai făcut-o pentru a o salva pe ea? De ce?
Vocea îi era destul de joasă. Acea întrebare m-a pus pe gânduri. Nu ştiam ce să-i răspund. Într-adevăr, o făcusem pentru a o salva pe ea, dar nu puteam să spun de ce. Oare de ce o făcusem? Nici măcar eu nu ştiam. Dar în acel moment am avut sentimentul puternic că trebuia să o fac. Că nu aveam de ales. Simţeam ceva pentru acea fată, însă nu-mi puteam da seama exact ce anume.
Am mers în camera mea fără să-i răspund la întrebare. O vreme am stat pur şi simplu lungit pe pat cu ochii închişi gândindu-mă la tot ceea ce se întâmplase şi întrebându-mă din noi şi din nou ce mă determinase să iau acea decizie. Cel mai enervant era faptul că, oricât imi storceam creierii, nu reuşeam să găsesc nicio explicaţie plauzibilă. După o vreme m-am gândit că ar trebui să fac un duş. Acest lucru nu mi-a luat mai mult de zece minute. Mi-am pus pe mine nişte haine curate şi am ieşit din cameră cu gândul de a merge în sala de mese pentru cină. În loc de asta m-am trezit că mă îndrept spre infirmerie. Ce se tot întâmpla cu mine? De ce mă interesa atât de tare acea fată? Şi oricum probabil că încă nu îi dăduseră drumul. De aceea am fost surprins să o văd mergând de-a lungul culoarului. Mergea cam încet şi nu mă aşteptam să o văd. Când m-a observat s-a oprit. Eram destul de contrariat, dar ceea ce făcuse fusese prostesc şi nechibziuit. Dintr-un anumit motiv faptul că nu se gândise de două ori înainte de a face acea prostie mă făcea să fiu furios. Mă aşteptasem ca ea să fie altfel. M-am oprit în faţa ei şi i-am spus tot ceea ce gândeam. Reacţia ei m-a luat prin surprindere:
- Chiar crezi că poţi să iţi dai seama despre modul în care gândeşte o persoană doar după modul în care arată? Crezi că poţi ghici astfel de lucruri? Ei bine, ţin să te anunţ că nu poţi. Nu mă cunoşti deloc. Nu ştii nimic despre mine. Nu ştii cum gândesc eu. Nu ai cum să ştii! Nu ai cum să ştii nimic!
Acest lucru mă pusese pe gânduri. Şi am devenit şi mai nelămurit următorea dimineaţă când prietena ei mi-a spus că obişnuia să fie altfel. I-am pus câteva întrebări legate de acest subiect. Dintr-un anumit motiv, pe care nici eu nu-l înţelegeam, voiam să aflu cât mai multe despre acestă Allyson. Spre dezamăgirea mea nu a vrut să-mi spună mai multe.
- Se presupune că eu sunt cea mai bună prietenă a ei. Asta e povestea ei şi nu ar fi frumos din partea mea să ţi-o spun.
- Am vreo şansă să o aflu de la ea?
- Mă îndoiesc.
Şi cu asta s-a încheiat discuţia noastă. Am ieşit din sala de mese cu intenţia de a merge până la infirmerie pentru vorbi cu infirmiera. Pe drum însă am fost oprit de tata care mi-a ţinut o morală cât toate zilele despre cât de nesăbuită fusese decizia mea şi depre ce consecinţe ar fi putut toate acestea să aibă. Eram atent numai pe jumătate deoarece dojenile lui nu prea mă interesau în momentul de faţă. Ştiam şi singur că ceea ce făcusem fusese greşit. Nu aveam nevoie să o aud de la altcineva. După zece minute de vorbit şi după ce i-am promis de mii de ori că nu se va mai repeta am reuşit să scap de el. Poate fi aşa o pacoste uneori...
Infirmiera era o tânără de vreo 26-27 de ani, destul de simpatică ca fire. Am întrebat-o despre starea lui Allyson şi mi-a spus că-şi va reveni repede şi am aflat de asemenea că ceruse o adeverinţă pentru a fi scutită de excursiile din ziua respectivă. Nu mi-a luat mult să conving pe altcineva să-mi ţină locul în acea zi, iar după ce toţi au plecat am început să o caut, ceea ce nu a durat mult. Am găsit-o pe treptele pensiunii uitându-se la valuri. Am luat loc lângă ea, iar după un mic schimb de replici am apucat-o de mână obligând-o să mă urmeze. Decisesem pe loc că avea nevoie să se distreze puţin după tot ceea ce i se întâmplase, iar în acest scop am dus-o în parcul de distracţii. La sfârşitul zilei părea că se distrase cu adevărat, însă acea undă de tristeţe din ochi nu dispăruse. Eram din ce în ce mai curios să aflu cum fusese înainte şi ce o schimbase, dar ştiam că nu puteam să o întreb. Jeni îmi spusese clar că nu-mi va spune nimic, deci trebuia să găsesc pe cineva care mi-ar spune fără să se gândească de două ori.
Iar acum, stând în pat plictisit, încercam să găsesc pesoana potrivită.
Oare de ce este atât de important să aflu? Oare chiar încep să o plac?
Gândurile mi-au fost întrerupte de ceasul deşteptător care indica acum ora opt fix. M-am dat jos din pat şi m-am încălţat, fiind îmbrăcat de ceva vreme, apoi am ieşit pe uşă. În aproximativ cinci minuete mă aflam în sala de mese. Mi-am luat pâine, şuncă, caşcaval, nişte suc de portocale şi am luat loc la prima masă liberă pe care am văzut-o. Nu au trecut nici cinci minute că m-am trezit cu Jeni pe scaunul din faţa mea. În mod normal acest lucru m-ar fi deranjat, dar nu şi de data asta. De ce? Simplu. Ştiam că dacă Jeni era aici atunci trebuia să apară şi Allyson. Şi am avut dreptate. A apărut şi ea luând loc lângă prietena ei cea mai bună. Părul şaten îi pica în voie pe umeri până la talie acoperindu-i puţin faţa. Şi-a dat părul după urechi şi m-a privit. Un zâmbet i-a înflorit pe buze, la fel şi mie. Eram, poate, ciudat de fericit să o văd. Chiar dacă nu-mi puteam da încă seama dacă o plăceam sau nu cert e că simţeam ceva pentru ea. Nu-mi mai băteam capul cu asta convins fiind că voi afla în curând răspunsul la toate întrebările mele.
Părea puţin încurcată, poate chiar un pic stingherită. Nu am putut să nu observ privirile pe care i le arunca Jeni, probabil sperând că ea va zice ceva.
- Bună dimineaţa, Allyson, am zis vesel.
- Bună, a răspuns pe un ton nesigur.
Mi se părea atât de drăguţă în momentul acesta... Mi-a trebuit multă stăpânire de sine pentru a nu mă holba pur şi simplu la ea. Dar ce să-i faci? Nu voiam să fiu nepoliticos.
Restul timpului a fost petrecut într-o linişte desăvârşită, toţi trei fiind prea ocupaţi cu mâncatul. După aceea ele au plecat în cameră pentru a-şi lua câteva lucruri, iar eu am mers să mă pregătesc pentru a face din nou pe ghidul.
În zece minute erau toţi adunaţi în faţa pensiunii aşteptând să vadă ce le voi arăta în ziua respectivă. Sau cel puţin asta speram eu. Nu ştiam exact cât de interesaţi erau ei de aceste mici excursii, dar nu prea aveau de ales şi nici eu de altfel.
Azi urma să le arăt bisericile din zonă, cele mai renumite dintre ele, şi să le povestesc tot felul de detalii despre acestea. După mine unele erau chiar frumoase, trebuia doar să găsesc un mod în care să le povestesc astfel încât să nu-i plictisesc. Până acum nu mă descurcasem chiar rău, deci speram să reuşesc să le atrag atenţia. La început au părut destul de plictisiţi, dar după prima am reuşit să le atrag atenţia şi cred că în cele din urmă nu a fost chiar atât de rău pentru ei. În tot acest timp mai reuşeam să arunc câte o privire prin grup uitându-mă după ea. De câteva ori ochii ni s-au intersectat, moment în care ea îşi lăsa privirea în jos.
După ce totul a luat sfârşit şi ne-am întors la pensiune am observat că majoritatea se duseseră să stea pe plaja la soare ori să înoate. Doar Allyson stătea de una singură pe nisip cu privirea fixată undeva departe. M-am dus în direcţia ei şi am luat loc aproape de ea.
- Nu vrei să înoţi? Am întrebat.
- Aş vrea eu, dar din păcate juliturile de pe spate sunt puţin cam evidente, a zis pe un ton de glumă.
- Corect.
Aş mai fi vrut să stau şi să discut cu ea, dar în momentul ăla am văzut-o pe Miriam plecând de pe plajă. În clipa aia mi-am dat seama. Dacă era cineva care mi-ar fi spus povestea ei fără să se gândească prea mult ea era aceea. Din câte îmi puteam da seama nu prea se înghiţeau una pe alta. Am inventat repede o scuză şi am intrat înăuntru. După vreo cinci minute am prins-o din urmă.
- Miriam, ai un minut?
- Depinde ce doreşti, a spus pe un ton indiferent.
I-am povestit ceea ce-mi spusese Jeni şi i-am mărturisit faptul că aş vrea să ştiu adevărul. O clipă a părut că nu ştie ce să facă, dar apoi mi-a spus că-mi va povesti. Am mers amândoi în camera unde stătea ea care în momentul ăsta era goală. Am luat loc fiecare pe un pat astfel încât să stăm faţă în faţă. Mă aşteptam să înceapă imediat, însă stătea acolo de parcă nu ştia de unde anume să pornească. M-am gândit că poate are nevoie de mic un impuls.
- Spune-mi, cum era înainte?
Un zâmbet i-a apărut pe faţă înainte de a începe. Avea un ton foarte serios.
- Avea o viaţă perfectă, dacă pot să spun aşa. Părinţii o adorau, în special tatăl ei. Cred că putea să ceară aproape orice de la ei. Era o elevă minunată, cu note destul de bune. Avea tot timpul un zâmbet pe buze, nimic nu putea să o doboare. Se înţelegea aproape cu toţi cei din clasă. Poate ţi se va părea ciudat, dar noi două obişnuiam să fim prietene bune în generală. Eu cu ea şi cu Jeni eram aproape nedespărţite. Cu toate că era destul de alintată nu era nesuferită sau fiţoasă sau mai ştiu eu cum. Era plăcut să fii în preajma ei. Apoi... totul s-a schimbat.
Aici s-a oprit brusc parcă neştiind cum să continue.
- Deci era de treabă. De ce s-a schimbat? Ce s-a întâmplat?
Când a vorbit tonul pe care îl folosea era diferit de primul. Era mai trist.
- Într-o zi, prin clasa a şasea, tatăl ei trebuia să vină să o ia de la şcoală pentru a se duce împreună în parcul de distracţii. Ea zisese ceva despre faptul că ar fi venit şi nişte persoane importante de la locul lui de muncă, deci era destul de important. În orice caz, ea nu părea prea încântată de idee. A fost destul de supărată în acea zi. Tatăl ei a venit, exact cum era planificat, ea s-a urcat şi maşina a plecat din faţa şcolii. Următorea zi Allyson nu a venit la şcoală. Am crezut că poate nu se simţise bine sau alte chestii de genul. Nu ne-am făcut griji din cauza asta. Dar nu a apărut toată săptămâna. Eu şi cu Jeni am încercat să o sunăm, însă nu răspundea la telefon. Asta ne-a pus pe gânduri. Ea răspundea întotdeauna la telefon. Nu am mai ştiut ce să credem. Apoi într-o zi am decis să mă plimb puţin prin parcul din apropiere înainte de a pleca acasă. Am găsit-o stând pe o bancă cu geanta lângă ea privind undeva... în gol. Am întrebat-o ce păţise. La început nu părea să-mi fi auzit întrebarea aşa că a trebuit să repet de mai multe ori. S-a uitat la mine fără să-mi răspundă. Apoi şi-a luat ghiozdanul şi a vrut să plece, dar eu am oprit-o. Nu avea să plece până nu-mi dădea un răspuns. Însă rezultatul nu a fost cel pe care mi-l doream. S-a răstit la mine zicând că nu e treaba mea şi a plecat. Ea nu era aşa. Începuse să chiulească cu săptămânile. Pleca de acasă, dar nu ajungea la scoală. Aşa că, într-o zi, diriginta a sunat-o pe mama ei de faţă cu noi. Abia atunci am aflat şi noi ce se întâmplase cu adevărat. Se pare că în ziua în care tatăl ei venise s-o ia, pe drumul până în parc avusese loc un accident. Un şofer băut sau ceva de genul. În orice caz se pare că se ciocnise în plin cu maşina lor. Ea a scăpat, însă tatăl ei....
Nu mai era nevoie să continue pentru a înţelege restul. Nu-mi venea să cred. Mi se părea atât de trist. Mi-am fixat ochii în podea neştiind cum ar trebui să reacţionez.
Deci de aici acea tristeţe...
- Nu a reuşit să treacă peste...
- Se pare că nu în totalitate. A renunţat la prieteni, s-a închis în ea, notele i-au scăzut şi aşa mai departe. A rămas prietenă cu Jeni pentru că ea a fost singura care a stat în capul ei, refuzând să fie dată la o parte.
I-am mulţumit după care am plecat în camera mea. M-am întins pe pat fixându-mi ochii în tavan. Mă tot gândeam la ce îmi povestise Miriam. Era o poveste atât de tristă...
Oare puteam să o mai privesc fără să mă gândesc la această poveste? Nu voiam ca ea să afle că cineva îmi spusese. Cred că în acel moment cel mai mult îmi doream să pot să fac acea undă de tristeţe din ochii ei să dispară...
Atunci mi-am dat seama. Îmi plăcea. Dar nu din cauza acestei poveşti, ci pur şi simplu din cauza faptului că, cel puţin eu aşa intuiam, în spatele acelei priviri şi a tot ceea ce i se întâmplase se ascundea o fată minunată.
Iar eu doream foarte mult să o cunosc.

Capitolul 6
frumos, m-ai surprins ideea cu parcul de distracti si mi-a placut la nebunie, ar fi chiar frumos ca un baiat sa te duca intr-un astfel de loc, imi aminteste de un episod din Shugo Chara
acum, la partea cu descrierea, cand el a venit langa ea, sa scrii doar ca se simtea "ok" mi sa parut prea putin, nu stiu, nu astept sa-i cada la picioare deja dar...
dialogul, se vede ca e gandit si limitat pe cat posibil
actiunea, nu-i grabita deloc, parte asta ai reusit cu succes sa o stapanesti fara sa mai pui atata accent pe detali, god job

editez comentariul dupa ce citesc si urmatorul capitol, am zis sa postez cat e din comentariu in caz ca nu apuc sa-l citesc chiar acuma

Edit:

Deci capitolul 7
Oh da, asta da descriere din plin si buna
i-ai descris superb sentimentele lui, sper sa mai fie si alte capitole de genu povestite din perspectiva lui

te-ai repetat, cand isi amintea ca a vazuto pe coridor, mai intai ai scris ca a fost surprins apoi ca nu se astepta sa o vada sau ceva de genu

cateva greselute la ambele capitole, nimic care sa-mi atraga atentia in mod special

oricum, e un capitol reusit, extrem de reusit, tot ce simtea el, desi as fi vrut parca sa pui mai mult accent pe povestea ei, pentru ca chiar ma emotionat

atat, ma bucur ca relatia lor a evoluat, e frumos cum ai facut un capitol atat de trist oarecum dupa unul atat de vesel
deci ai adus armonie in fic

oricum, pe ata viitoare, de acuma comentez la fiecare capitol in parte

Multumesc mult pentru comentariu Ma busur sa vad ca mi-a iesit destul de bine capitolul din perspectiva lui. S-ar putea sa mai apara capitole povestite de el, dar inca nu stiu sigur. Ma voi mai gandi la acest aspect.
Dar hai sa nu mai lungesc vorba. Utati capitolul opt, sper sa va placa



Când m-am trezit am observat că sunt mai vioaie ca oricând. Eram atât de fericită încât nu credeam că ceva m-ar mai putea întrista vreodată. Era cam ridicol, până şi eu îmi dădeam seama, dar în momentul ăsta nu voiam decât să mă bucur de acest sentiment. Trecuse destul de mult de când cineva reuşise să mă facă să mă simt aşa de bine. Cât să fi fost oare? Cinci ani?
Am observat târziu că Jeni mă privea cu nişte ochi destul de amuzaţi. Nu ştiam sigur de ce. Poate că mi se citea buna dispoziţie pe faţă. Nici măcar spatele nu mă putea opri din a mă simţi atât de bine. Încă mă mai durea, dar nu-mi păsa. Nu mai dădeam doi bani pe chestia asta.
După ce mi-am terminat rutina de dimineaţă şi m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni trei sferturi, un tricou albastru ce avea imprimat pe piept imaginea unei plaje şi mi-am luat în picioare o pereche de balerini eram gata de plecare. M-am uitat în jur să văd dacă şi Jeni era gata şi am observat că stătea sprijinită de tocul uşii de la baie şi mă privea cum un zâmbet pe faţă. La o a doua privire mi s-a părut a fi un zâmbet puţin melancolic.
Nu m-am mai putut abţine şi am întrebat-o de ce mă privea aşa.
- Hai la micul dejun zâmbăreaţ-o.
Nu am înţeles de ce mi-a spus asta până când am trecut prin faţa unei oglinzi. Aveam un zâmbet de toate zilele care mi se întindea dintr-o parte în alta a feţei. Aş fi vrut ca zâmbetul ăsta să nu fi fost atât de mare şi de evident, dar pur şi simplu nu aveam ce-i face. Nu mă puteam convinge să nu mai zâmbesc aşa.
Ştiam de ce zâmbeam aşa. Era din cauza lui Josh şi a tot ceea ce făcuse pentru mine.
Era ciudat pentru mine. Renunţasem de mult la ideea că aş mai putea fi vreodată aşa fericită. Dar, într-o anumită măsură, acest lucru mă şi întrista puţin. Poate că nu ăsta e cuvântul potrivit. Parcă mai potrivit ar fi melancolie. Da, asta era. Melancolie. Îmi era dor de vremurile când aproape nimic nu mă putea întrista, când eram cu adevărat fericită, când mi se părea că aveam totul. Era aşa de frumos... Şi acum mai am momente când mă întreb de ce totul s-a sfârşit aşa cum se întâmplase. De ce aşa brusc? De ce a trebuit să-l pierd? A dispărut atât de brusc din viaţa mea...
Am scuturat din cap încercând să-mi revin. Nu voiam să mă întristez. Nu acum.
Din fericire acel sentiment a dispărut când l-am văzut stând la una din mese, de unul singur, prvindu-mă ca şi cum se bucura să mă vadă. Avea un zâmbet discret pe buze, iar ochii îi străluceau. Mi-a făcut semn cu mâna moment în care zâmbetul mi-a revenit pe buze. I-am răspuns la salut printr-un gest puţin cam nesigur. Mă simţeam destul de stingherită în acest moment. Nu puteam să neg că mă bucuram să-l văd, dar... Nici nu ştiu sigur. Mă făcea să mă simt ciudat de nelalocul meu. Mă trecea un fior pe şira spinării când mă privea cu ochii aceia atât de albaştri.
Noroc cu Jeni că altfel mai stăteam acolo vreo jumătate de oră fără să fac altceva decât să mă uit la el. Ne-am servit amândouă şi am luat loc pe scaunele din faţa lui Josh. Jeni era destul de rapidă de fel, nu că eu nu m-aş fi dus tot acolo.
M-a salutat vesel, iar eu i-am răspuns pe un ton puţin mai sigur decât în ziua precedentă.
Am mâncat în linişte, iar în aproximativ douăzeci de minute eram gata de plecare.
Stăteam cu spatele sprijinit de peretele pensiunii uitându-mă la cer. Era atât de frumos. Doi norişori pufoşi se plimbau încet pe el. Totul păre atât de liniştit.
Peste vreo două minute a apărut şi Josh care ne-a adus la cunoştinţă faptul că astăzi ne va prezenta centrul nou al orăşelului. Urma să vedem cele mai noi şi moderne contstrucţii din acest loc.
Ideea nu mă încânta cine ştie cum, dar atâta timp cât el era ghidul puteam să mergem şi pe lună, nu mă interesa locaţia.
Aşa că am pornit la drum, iar tot timpul el vorbea despre diferite clădiri, despre modul în care au fost construite, cât de mult au costat construcţiile, şi timpul necesar pentru finalizarea lor.
Din când în când îmi mai arunca câte o privire. De cele mai multe ori erau priviri vesele, dar la un moment dat mi s-a părut ca privirea lui exprima tristeţe. Am fost destul de surprinsă de acest lucru.
De obicei lumea mă privea aşa la început, când de-abia aflaseră despre accident. Nu mi-a plăcut niciodată genul ăla de privire. Nu aveam nevoie ca cei din jurul meu să fie trişti din cauza a ceea ce mi se întâmplase mie. Şi, mai mult, nu voiam acest lucru. Nu după toţi aceşti ani.
Am scuturat repede din cap pentru a scăpa de acest gând. Până la urmă de la cine ar fi putut afla? Răspunsul era destul de evident. De la nimeni. Nu credeam că cineva i-ar fi spus într-adevăr ceva. Până la urmă, de ce ar face-o? Şi, mai mult, de ce l-ar fi interesat pe el povestea mea?
Totul a decurs cât se poate de bine. La prânz ne-am oprit la un restaurant, iar la scurt timp după ce am luat loc a apărut si Josh întrebând dacă poate sa ia loc lângă noi. Nu l-am putut refuza.
Era plăcut, dar nu prea ne spuneam nimic. Ne mulţumeam să mâncăm şi, din când în când, să ne mai aruncăm câte o privire. Era destul de ciudat, dar până la urmă nu prea ştiam ce aş fi putut să-i spun.
Jeni părea a fi cea mai afectată de faptul că noi doi nu vorbeam. Cred că, dacă ar fi fost în locul meu, toată ziua ar fi pălăvrăgit despre diverse lucruri. Era destul de bună la găsit subiecte de conversaţie. Pe de altă parte, eu nu eram aşa de bună la asta.
După încă vreo oră ne-am întors la pensiune şi, ca de obicei, aproape toată lumea a plecat la plajă, fie pentru a înota, fie pentru a se bronza.
Eu tocmai voiam să mă aşez pentru a privi valurile când l-am văzut pe Josh venind spre mine.
- Deranjez?
- Nu, deloc. Voiai să-mi spui ceva?
- Hmm... de fapt chiar voiam. Ce crezi despre ideea de a te plimba cu mine prin oraş?
- Hmm... de ce nu?
Când mi-a auzit răspunsul a început să zâmbească. Era aşa de drăguţ.
Am plecat amândoi, iar el a început să-mi povestească diverse despre el. Am aflat lucruri interesante despre familia lui, despre cum se hotărâseră să deschidă acestă afacere şi altele.
Până acum îmi plăcea cum decurgeau lucrurile. Totul părea atât de frumos. Noi doi, plimbându-ne pe străzile pe care se mai aflau numai câţiva oameni.
La un moment dat pe partea cealaltă a străzii am văzut un magazinaş gen Meli Melo. Am tras puţin cu ochiul şi am văzut câteva chestii destul de drăguţe.
Am trecut pe lângă un magazin care vindea îngheţată, moment în care Josh s-a oprit brusc, spunându-mi să stau acolo. L-am urmărit cu privirea în timp ce traversa strada şi intra în magazin. În acel moment am început să chicotesc.
Doar nu...
Ba da. Se întorcea având în fiecare mână câte o îngheţată. Când a ajuns în dreptul meu mi-a oferit-o pe cea de căpşuni el păstrând-o pe cea de vanilie.
Nu mă putem abţine să nu zâmbesc. Mi-am muşcat buza de jos deoarece eram destul de încurcată. Nu înţelegeam de ce făcea atâtea lucruri pentru mine. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, o făcea aşa cum se întâmplă în filmele acelea romantice pa care le vezi la televizor. Am luat îngheţeta şi m-am uitat la el nemaiştiind ce să cred despre el.
- De ce crezi că-mi place îngheţata cu căpşiuni?
- Am ghicit?
- Hmm... ştiu şi eu? Ghiceşte.
- Păi, în acest caz...
Mi-am dat seama prea târziu ce voia să facă. M-am trezit cu îngheţată pe faţă, mai excat pe nas. M-am uitat la el urât moment în care a început să râdă în hohote. A fugit pe partea cealaltă a străzii prefăcându-se speriat ca mai apoi să se uite la mine amuzat. Mi.am şters îngheţata de pe faţă şi am vrut să mă duc după el pentru a i-o plăti cu aceeaşi monedă, dar ceva m-a făcut să mă opresc.
Mi s-a părut că am auzit un scrâşnet ca cel provocat de roţi pe asfalt în momentul în care este pusă o frână bruscă. M-am uitat în stânga apoi în dreapta.
Atunci am văzut de unde venise acel zgomot. Provenea de la o maşină care mergea în zig zag pe toată strada. Iar când l-am văzut pe şofer mi-am dat imediat seama că era băut. În momentul acela m-am blocat. Nu mă mai simţeam în stare de nimic. Creierul îmi spunea că trebuia să plec de acolo, că era periculos. Dar corpul nu voia să mă asculte. Rămăsesem ca împietrită. De teamă. Din cauza amintirilor.
Maşina se apropia din ce în ce mai mult de mine şi cu toate astea eu tot nu mă puteam mişca. Stăteam pur şi simplu acolo fixând cu privirea acea maşină.
Din fericire pentru mine, s-a proptit în stâlpul de iluminat ce se afla la niciun metru de mine. Şoferul a coborât clătinându-se din maşină. Mi se părea atât de trist, cu toate că mă îngrozea priveliştea. În mod ciudat, mă întrebam oare ce-i împingea pe oameni să se îmbete, iar mai apoi să se urce la volan. Mă gândeam că lumea asta ar fi un loc mai bun dacă omenii ar fi mai raţionali. Dacă s-ar gândi mai mult la ce consecinţe ar putea avea anumite acţiuni de-ale lor.
După ce şi-a mai recăpătat cât de cât echilibrul şi-a îndreptat privirea spre mine. În acel moment îngheţata mi-a alunecat printre degete.
Acel bărbat, deşi realizam că era imposibil, îmi amintea de cel care se ciocnise cu maşina noastră în acea noapte. Cel care mă lăsase fără tată...
La un moment dat şi-a întins un braţ spre mine întrebându-mă:
- Ai păţit ceva? Eşti bine?
S-a apropiat de mine probabil vrând să vadă dacă eram bine, dar gestul lui, cu toate că era făcut cu intenţii bune, pe mine una m-a speriat.
În acel moment m-am întors pe călcâie şi am luat-o la fugă. Nu cunoşteam oraşul şi habar nu aveam unde avem să ajung, dar în acel moment nu mă interesa. În acele momente nu voiam decât să mă îndepărtez de acel bărbat şi de amintirile pe care mi le trezea.
Nu voiam să-mi amintesc de acea noapte... de tot ceea ce se petrecuse...
La un moment dat mi s-a părut că l-am auzit pe Josh strigându-mi numele, dar nu-mi păsa. Nu puteam să privesc înapoi. Îmi era teamă. Foarte teamă.

uau, nu stiu cum ai scris asta in timp ce mai si vorbeai cu mine
la inceput m-ai facut si pe mine sa zambesc dupa cred ca ochii mei de broscuta s-au facut de doua ori mai mari
cred ca-i evident, inseamna ca-mi place
acum, ca nu ma pot abtine, la faza cu accidentul se putea mai mult, un tremurici, un transpirat in exces, fiori reci... ceva care sa amplifice ideea de frica, cica mi se pare ca am trecut prea repede peste...
dar mai bine nu comentez ca eu te-am tinut la povesti si nu te-am lasat sa scrii linistita
nu ai avut nici o gresala cred sau nu am vazut eu dar nu cred...
actiunea devine interesanta, cum ti-am mai spus reusesti sa aduci dinamism in fiecare capitol si sa-l faci interesant intr-un fel sau altul
ma faci curioasa cu ideile tale deci spor la scris ca imaginatie stiu ca ai din plin

@andrra: iti multumesc pentru ca imi citesti ficul si imi lasi comentarii. Ma bucur ca iti place povestea mea.
Stiu ca acest capitol e cam scurt, plus ca nu stiu cat de reusit e.


Nu ştiu cât de mult alergasem. Cert e că atunci când, într-un final, m-am oprit eram epuizată. Ca să nu mai zic că-mi tremurau genunchii şi simţeam fiori reci de-a lungul şirei spinării.
Mi-am tras tot părul peste umărul stâng înainte de a mă sprijini cu spatele de peretele clădirii ce se afla îndărătul meu. Mi-am sprijinit mâinile pe genunchi respirând greoi din cauza oboselii. Cred că mi-ar fi dat şi lacrimile dacă le-aş fi permis. Dar nu. Asta nu se va întâmpla. Mi-am promis că nu voi mai plânge din această cauză. Nu după atâţia ani.
Cinci ani...
Am auzit paşi venind spre mine, dar am crezut că sunt ai unui trecător care probabil va trece mai departe. Însă, spre uimirea mea, am observat că paşii s-au oprit la vreo două sute de metri de mine. Nu m-am uitat să văd cine era. Nu-mi păsa.
Acest sentiment de nepăsare a durat până când i-am auzit vocea. Era o voce îngrijorată, plină de afecţiune aş putea spune.
- Allyson, eşti bine?
Mi-am ridicat privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în faţa mea privindu-mă cu nişte ochi pe atât de îngrijoraţi pe atât de înţelegători. Iar eu stăteam acolo fără să ştiu ce aş putea să-i spun. Cum aş fi putut să-i explic toate astea? Răspunsul era destul de simplu: nu aveam cum să-i explic.
Cât de proastă am putut să fiu. Am fugit de acolo de parcă se întâmplase cine ştie ce. Iar săracul de el, ca un gentelmen ce este, m-a urmărit probabil nevrând să mă lase singură într-un oraş pe care eu nu-l cunoşteam. Îmi venea să intru în pământ.
Voiam pur şi simplu ca el să uite de mine, să găsească altă fată, mai simpatică decât mine şi mai normală, cu care să-şi petreacă timpul. Nu înţelegeam ce vedea la mine. De ce îi păsa atât de mult? De ce?
- Vrei să ne întoarcem?
La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam. În loc să-mi ceară explicaţii sau să-mi pună o groază de întrebări sau mai ştiu eu ce, el mă întreabă dacă vreau să merg înapoi la pensiune. Dintr-un anumit motiv asta m-a scos puţin din sărite.
- De ce?
- Poftim?
Părea destul de încurcat acum. Nu cred că a înţeles întrebarea mea aşa cum nu cred că mă înţelegea pe mine. Nu avea cum să înţeleagă. Singurul mod în care ar fi putut să înţeleagă ar fi fost dacă ar fi ştiut întrega poveste. Desigur, nu avea cum să o ştie, iar eu nu mă simţeam în stare să i-o spun.
M-am îndreptat de spate şi mi-am coborât privirea doarece nu mai puteam să mă uit la el. În mod ciudat simţeam o înţepătură în piept când mă gândeam că el ar putea dispărea din viaţa mea.
Eh, asta e. Măcar acum poate că va găsi pe cineva potrivit pentru el...
Mă aşteptam ca el să plece acum, să se îndepărteze de mine. Eu urma pur şi simplu să îl urmăresc la o distanţă apreciabilă până la pensiune. Asta doar pentru a nu rămâne acolo, de una singură.
Dar nu a făcut ceea ce mă aşteptam eu să facă. Nu a plecat. În schimb i-am auzit paşii apropiindu-se de mine.
- Nu vreau să te văd tristă...
Aceste vorbe m-au determinat să-l privesc din nou. Avea o privire şi mai tristă decât înainte, dacă asta era posibil. Nu mai înţelegeam nimic. Dacă înainte eram confuză, acum eram de-a dreptul derutată.
Aş fi vrut să-l întreb ce voia să spună cu acea propoziţie, dar nu reuşeam să rostesc niciun cuvânt.
M-a rugat să stau jos pentru că era ceva ce trebuia să-mi spună. În apropiere se afla o bancă, iar el s-a dus acolo şi a luat loc. Nu se uita la mine. Privea ţintă undeva în depărtare. Nu părea că se grăbeşte. Părea că ar putea să stea acolo şi să aştepte cât era necesar.
După câteva minute m-am îndreptat spre el cu paşi nesiguri şi am luat loc. Părea destul de încurcat. Parcă nu ştia de unde să înceapă. Oare ce voia să-mi spună?
Când a început să vorbească mi se părea că se chinuie să găsească cuvintele potrivite.
- Mai ţii minte când ţi-am spus că-ţi voi asculta povestea doar dacă mi-o vei spune tu?
Întrebarea m-a surprins. Am dat din cap în semn că da.
- Ei bine... eu...
Nu mai ştia cum să continue. În momentul acela am realizat ce voia să-mi spună. Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa, înainte de a vorbi.
- Ai aflat, nu-i aşa?
Tăcerea lui a fost răspunsul perfect pentru întrebarea mea. Deci ştia. Nu-mi venea să cred. Deşi, într-un fel, îi dădeam dreptate. Până la urmă, mă îndoiam că eu i-aş fi spus până la sfârşitul acestor două săptămâni. Dar, cu toate acestea, mă simţeam trădată. Sperasem că el va fi diferit, că nu-i va păsa de trecutul meu. Evident, mă înşelasem.
Oare de ce mă simţeam atât de dezamagită? De ce mă aşteptasem ca el să fie altfel? De ce el?
M-am ridicat vrând să plec de acolo. Nu mai voiam să-l ascult. Nu aveam nevoie de explicaţiile lui. Nu aveam nevoie să fiu compătimită. Nu. Eram mai bună de atât.
Am făcut vreo doi paşi când, deodată, el m-a apucat de mână, oprindu-mă. Chiar nu voiam să aud. M-a rugat, pe un ton destul de jos, să-l ascult. L-am refuzat. Nu mai avea ce să-mi spună. Chiar nu mai avea ce. Dar nu voia să renunţe atât de uşor.
- Uite ce e. Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Te plac...
Acele cuvinte mi-au atins sufletul precum o săgeată, foarte rapid şi direct la ţintă. Nu mai ştiam cum să reacţionez. Mi-a dat drumul la încheietură, dar în loc să plec aşa cum am avut intenţia am rămas pe loc neştiind cum ar trebui să reacţionez. M-am întors spre el încet şi l-am privit în ochi. Păreau sinceri şi parcă deveniseră şi mai profunzi.
- Vorbeşti serios? Am zis cu voce pe care eu de-abia am auzit-o.
- Cât se poate de serios.
O vreme am stat pur şi simplu acolo privindu-ne unul pe celălalt. Eram destul de confuză, ca să nu mai zic obosită după tot ceea ce se întâmplase.
Cel mai mult mă deranja faptul că nu ştiam dacă să-l cred sau nu. Ochii lui exprimau sinceritate, dar nu ştiam ce se ascundea în spatele acelor ochi. Ceva îmi spunea că ar trebui să îl cred. Şi, mai mult, voiam să-l cred.
Dar asta nu însemna că va scăpa atât de uşor. Dacă într-adevăr spunea adevărul putea să şi demonstreze acest lucru.
- Mai am nevoie de o singură şansă din partea ta. Mi-o vei acorda?
- Mă voi mai gândi la acest lucru.
Zicând acestea m-am întors pe călcâie şi am pornit-o în direcţia din care venisem. După câteva momente i-am auzit paşii în urma mea, iar câteva secunde mai târziu se afla lângă mine.
M-am uitat la el cu coada ochiului şi am văzut că zâmbea ştrengăreşte. M-am abţinut cu greu să nu încep şi eu să zâmbesc.
În secunda asta mi se părea imposibil să nu-i dau acea şansă. Dar trebuia să mă ţin tare. Şi eram curiosă ce avea de gând să facă pentru a-i mai acorda o şansă.

ooOo, ce are de gand sa faca? chiar sunt curioasa in ce directie o sa o ia imaginatia ta atat de bogata
deci, descriere, aici nu mai am ce comenta de capitole bune
actiunea, poate ca ai lasat-o putin deoparte in capitolul asta fata de obicei dar asta nu face capitolul mai putin interesant
greseli, nu ai, cred ca nici una
un capitol frumos, nu e prea scurt sau cel putin ajunge cat ai introus in el, daca continuai cu actiunea scadeai interesul pentru urmatorul capitol
cam atat, comentarile mele sunt din ce in ce mai scurte...

Multumesc pentru comentariu Ma bucur ca cineva imi cinteste povestea. Dupa multa stradanie am reusit sa scriu si capitolul zece. Sper sa va placa si astept parerile voastre.


Stăteam întinsă pe pat fixând tavanul cu privirea. Eram puţin confuză. Nu mă mai înţelegeam. Ce simţeam pentru acel băiat? Era evident că simţeam ceva, dar nu-mi puteam da seama ce. Sau nu voiam să-mi dau seama. Ei, asta era o cu totul altă poveste.
Oare ce avea de gând să facă pentru acea şansă? Îmi pusesem această întrebare toată seara, iar acum se făcuse destul de târziu şi eu nu puteam să adorm. Mă tot gândeam la ce făcuse el pentru mine. Mai întâi parcul de distracţii, iar acum această plimbare. Dacă nu ar fi fost acel accident, destul de minor de altfel, totul ar fi fost perfect.
Cuvintele lui mi se tot învârteau în minte încă de când ne despărţisem.
Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Mi se păruse sincer. Dar, cu toate acestea, învăţasem de mult timp că nu ar trebui să mă bazez pe simple cuvinte, ci pe fapte. Voiam să-mi demonstreze că ceea ce spusese fusese adevărat.
Dar dacă nu va reuşi?
Am scuturat din cap pentru a alunga acel gând. Trebuia să reuşească. Trebuia!
Acest gând m-a surpins până şi pe mine. De ce era atât de important ca el să reuşească?
M-am ridicat din pat şi, încercând să nu fac prea mult zgomot pentru a nu o trezi pe Jeni, m-am strecurat pe balconul camerei noastre. Am închis uşa în urma mea şi mi-am sprijinit braţele de balustradă. Am privit în sus spre cer. Era o noapte senină, iar luna se vedea foarte clar pe cerul nopţii. Vântul adia uşor.
Privind acea lună gândul mi-a zburat la tata. Era prima oară în ani de zile când aveam timp să mă gândesc la el. Sau mai bine zis când îmi permiteam acest lucru. De obicei încercam să evit astfel de gânduri pentru că mă întristeză, dar astăzi nu-mi păsa. Acel accident care avusese loc îm amintise prea mult de cel în care fusesem eu implicată. Încă îmi pot aminti foarte clar acel amalgam de sentimente ce puseseră stăpânire pe mine atunci. Spaimă, neputinţă, şoc, tristeţe, dar cel mai mult vinovăţie. Încă mă mai simt vinovată. Încă mai îmi mintesc vorbele lui din acele momente.
Nu-ţi fie teamă. Totul va fi bine. Vei vedea.
Dar nu fusese bine. Totul a avut un final cât se poate de tragic. Iar odată cu dispariţia lui a dispărut şi o parte din mine. Acea parte care era tot timpul veselă. Acea parte care putea găsi ceva bun în absolut orice.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-mi folosea absolut deloc să-mi reamintesc toate acestea. Până la urmă totul se sfârşise. Nu mai puteam să fac nimic în privinţa asta. Nu puteam da timpul înapoi indiferent cât de mult mi-aş fi dorit acest lucru.
Gândurile mi-au fost distrase de o lumină ce veanea de jos de pe plajă. La o privire mai atentă am realizat că lumina venea de la bliţul unui aparat foto. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Era trecut demult de ora stingerii. Cine ar sta să facă poze la o asemenea oră? Şi mai şocată am fost când am văzut cine o făcea. I-am văzut faţa când a lăsat aparatul jos lăsându-l să-i atârne de gât.
Cred că am rămas efectiv cu gura căscată pentru că Josh a început să chicotească. Deci el mă poza pe mine? Gestul mi s-ar fi părut destul de drăguţ dacă nu ar fi fost ora târzie şi toată deruta mea.
Mi-a făcut semn cu mâna să cobor. Ca răspuns mi-am dus degetul la încheietura mâinii tângi unde în mod normal se poartă ceasul. La ce se gândea?
Nu s-a lăsat aşa uşor şi a continuat să-mi facă semne încercând să mă convingă să cobor. M-am uitat puţin chiorâş la el neştiind ce ar trebui să cred despre toate astea.
Dar situaţia mă amuza teribil. El stând acolo încercând să mă convingă să cobor cu toate că ştiam că aş putea da de necaz. Faptul că-l prinsesem fotografiindu-mă în mijlocul nopţii, aparent fără motiv.
Avea un zâmbet şmecheresc pe faţă ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc.
Oare ce-o fi în mintea lui?
De fapt întrebarea corectă ar fi fost: oare avea ceva în căpşorul acela al lui? În acest moment nu eram prea sigură, dar un lucru era clar. Băiatul ăsta nu se lasă atât de uşor.
Din pură curiozitate şi din cauza faptului că mai aveam un pic şi mă bufnea râsul de-a binelea din cauza semnelor pe care acum le făcea cu ambele mâini şi a ochişorilor de căţeluş pe care îi afişa, am decis să cobor totuşi.
I-am răspuns că vin dând afirmativ din cap şi am intrat înăuntru încercând să nu fac prea mult zgomot, ceea ce era destul de greu în acest moment. Cred că am reuşit să o trezesc pe Jeni pentru că la un moment dat s-a ridicat într-un cot exact când îmi luam balerinii în picioare. Cu o voce cât se poate de somnoroasă m-a întrebat unde mă duc.
- Nu pot să dorm. Mă duc să iau nişte aer, i-am şoptit după care am deschis uşa dând să plec.
Cred că a vrut să protesteze puţin, dar somnul a învins-o pentru că am auzit doar un ”Bine, să nu stai mult...” în spatele meu înainte de a închide uşa.
Tiptil am coborât cele două etaje, iar când am ajuns la uşă am constatat că el mă aştepta. Mai şi ţinea uşa ca un adevărat gentelmen ce este. Asta m-a făcut să zâmbesc din nou. De aproape am observat că era îmbrăcat în pijama exact ca mine. Afară era destul de plăcut. După ce ne-am îdepărtat puţin de pensiune şi ne-am asigurat că nimeni nu ne-ar putea auzi am avut în sfârşit curaj să vorbesc.
- Ce cauţi aici? E trecut demult de ora stingerii.
- Iar eu sunt fiul patronului, în caz că ai uitat, a zis pe un ton ce se voia a fi superior.
Asta m-a făcut să chicotesc. Ori o făcea special ori chiar vorbea serios. Dar, oricum ar fi fost, era amuzant.
Pe un ton detaşat m-a întrebat dacă nu vreau să mă plimb cu el pe plajă. A motivat aceatsă mică excursie prin faptul că nu avea somn. L-aş fi întrebat ce era cu aparatul foto, dar nu-mi prea stătea capul la asta acum. Am acceptat propunerea lui, pe motivul că nici eu nu am somn, şi am început amândoi să mergem cu paşi lenţi.
Singura lumină provenea de la luna plină, iar pentru mine era mai mult decât sificient. M-am uitat la el cu coada ochiului. Se vedea că venise aici direct din pat. Părul îi era ciufulit, iar bretonul îi cădea neglijent pe frunte. Dar, chiar şi aşa, tot mi se părea că arată bine. Băiatul ăsta părea că ar arăta bine chiar şi dacă nu ar fi dormit pentru o săptămână.
Mi-a surprins privirea moment în care mi-am lăsat ochii în jos spre nisip.
- Deci, cum de ai acceptat să cobori?
- Hmm, să mă gândesc. Dintr-o curiozitate morbidă, am zis pe un ton amuzat
- Interesant.
- Rândul tău. De ce eşti treaz la ora asta şi de ce mă fotografiai?
- Voiam să fotografiez ceva frumos. E un hobby de-al meu atunci când nu am somn. Eram supărat pentru că nu puteam găsi ceva care ar fi meritat fotografiat. Asta până când te-am văzut pe tine stând pe balcon.
La replica asta l-am privit cu gura căscată şi cu obrajii complet roşii. Nu-mi venea să cred că tocmai spusese asta. Iar el mă privea cu un zâmbet natural pe faţă de parcă nici măcar nu zisese mare lucrul.
Serios acum, de unde le scotea? Doar nu caută special chestii de genul pe internet sau mai ştiu eu ce?
Era destul de ciudat. Nu mai auziesem pe nimeni vorbind aşa cum o face el. Spunea chestii care mă faceau să roşesc, dar părea că o face în mod natural. Nu se chinuia absolut deloc în găsirea cuvintelor.
Oare era obişnuit să facă asta?
Acest gând m-a întristat. Dacă era obişnuit însemna că folosise astfel de tactici foarte des cu diverse fete. Şi dacă era aşa eu de ce ar trebui să-l cred când îmi spune că mă place? Atunic eu eram doar o altă fată care ar fi urmat să-i pice la picioare? Nu. Asta nu se va întampla.
- Ai păţit ceva? Pari deranjată de ceva.
- Nu, doar că... Ceea ce ai spus mai devreme...
- Ah, da. Ştiu la ce te gândeşti acum. Probabil la ceva de genul: cum poate să spună astfel de lucruri atât de uşor? Greşesc?
Nu-mi venea să cred. Acum îmi mai citea şi gândurile. Băiatul ăsta mă uimea din ce în ce mai mult. Iar după tot ce se întâmplase chiar că nu mai ştiam ce să cred despre el.
- Ei bine, nu e ceea ce crezi. Nu-mi pierd timpul repetând tot felul de fraze siropoase de pe internet. Pur şi simplu aşa sunt eu. Îmi vin în minte fără să-mi dau seama. Iar apoi îmi ies pe gură. Ar trebui să încetez, nu-i aşa?
La asta chiar că nu am mai ştiut ce să răspund. Mi-am fixat privirea înainte şi mi-am încrucişat braţele la piept. Oare chiar credea că mă poate convinge atât de uşor?
De unde puteam eu să ştiu că spune adevărul? Cum puteam eu să ştiu că nu le spune asta tuturor fetelor pe care le întâlneşte? Era prea frumos pentru a fi adevărat. Mult prea frumos. Exact aşa cum fusese şi viaţa mea înainte.
Nu îmi băteam prea mult capul cu astfel de chestii pe atunci. Mi se părea că nimic nu poate merge prost. Că voi fi fericită tot timpul. Dar nu a fost să fie. Mi s-a demonstrat că ceea ce-mi doream eu nu putea deveni realitate. Că tot ceea ce e frumos nu durează. Şi atunci de ce ar trebui să-mi fac speranţe de data asta? Nu voiam să sfârşesc ca ultima dată, cu inima spartă în mii de bucăţele. Bucăţele pe care nu reuşisem să le pun din nou împreună.
Nu voiam să-mi fac speranţe deşarte. Nu voiam să mai sufăr. Nu eram sigură aş fi suportat să mi se întâmple din nou.
L-am rugat să mă conducă înapoi la pensiune. Mi s-a părut surprins, chiar dezamăgit aş putea spune, dar nu a încercat să mă facă să mă răzgândesc. M-a condus şi mi-a ţinut chiar şi uşa.
I-am urat noapte bună, moment în care i-am sesizat privirea oarecum tristă. Mi-a răspuns la fel după care a închis uşa şi a plecat motivând că ar mai vrea să se plimbe puţin.
Am urcat scările încet până am ajuns în cameră. M-am trântit pe pat fiind furioasă pe mine însămi. De ce nu puteam scăpa de această teamă ridicolă? De ce? Era complet aiurea.
Îmi părea rău pentru Josh. Dintre toate fetele mă alesese tocmi pe mine. O fată care nici măcar nu avea curaj să treacă peste un eveniment care se petrecuse cu mulţi ani în urmă. Prea mulţi ani pentru a mai conta.
De fiecare dată când ajungeam cât de cât aproape de ceva ce ar putea să mă facă fericită, brusc, mi se făcea teamă şi dădeam imediat înapoi.
Ce ironică poate fi viaţa. Obişnuiam să fiu una din cele mai fericite persoane din câte ştiam, iar acum nu mai sunt în stare să fiu cu adevărat fericită... Am gândit cu tristeţe.

Am ajuns>:D<. Multumesc de anunt.
Mai intai, despre ideea ficului. Imi place place place place. Acum, legat de capitol...
E trista rau povestea fetei . Adica, saraca, ea chiar a fost marcata de accidentul ala. Sa speram ca Josh reuseste sa o convinga sa-i mai dea o sansa. Si are toate sansele la cat e de dulce, mai si ghiceste ce crede . E un baiat de nota 10, ar fi pacat sa-l refuze, chiar daca e inca traumatizata, poate o ajuta sa treaca peste.
La scena cu poza am ramas tablou, mi-l si inchipui facand fete-fete sa o convinga sa coboare . A fost cam neasteptat ca l-a lasat cu ochii-n luna brusc, dar o inteleg, mai ales dupa intamplarea de mai devreme, cu soferul ala beat.
Greseli nu am vazut deloc, thumbs up! Astept next-ul!

A iesit un capitol trist dar frumos, si luung, sau mi se pare mie
vad ca ai inceput sa pui mai mult accent pe ganduri si trairi,
eh, macar ai invatat ceva bun de la mine ) (nu ca ar fi meritul meu cu adevarat dar noh, traba sa ma laud)
totusi, nu ai lasat actiunea la o parte, desi acum pare ca totul se misca mult mai lent, ca rezultat al utilizari descrierilor
ai vaut cateva greseli nesemnificative si putine doar ca mai lugesc putin comentariul cu ele
e un capitol bun, ca majoritatea, ti-am mai spus ca deja nu mai stiu ce sa-ti comentez
deja ai pus in practica toata lista mea cu sfaturi
inca o data spor la scris, esti extrem de rapida ca de ceva timp incoace

Va multumesc pentru comentarii In sfarsit am avut si eu ceva idei pentru acest fic, asa ca uitati continuarea.
Sper sa va placa.


Nu-mi venea să cred. Exact când credeam și eu că ajung undeva... mi se întâmplă asta. Și lucrurile păreau că merg în direcția cea bună noaptea trecută. Asta până când am deschis eu gura. Uneori mă uram atât de mult pentru faptul că spun deschis tot ceea ce gândesc.
În mod normal toți ar vrea să fie în locul meu, dar în momentul ăsta pierdeam din cauza acestei ușurințe în a spune celorlalți exact ce gândesc.
Acum Allyson probabil crede că le spun astfel de chestii tot timpul fetelor.
Eu și gura mea cea mare. Și acum ce ar trebui să fac? Cum puteam să o conving că nu sunt așa cum mă crede ea?
Nici măcar nu-mi mai aminteam ce ar fi trebuit să fac astăzi. Am luat programul și am observat că azi era planificată una din acele excursii plictisitoare la muzeul de artă. Nu mi-a plăcut niciodată să fac pe ghidul în acel loc.
Poate reușesc să-l conving pe Ash să-mi mai țină locul o dată.
Ash este prietenul meu încă de când eram doar niște copii. Cred că ne cunoștem încă dinainte de a putea vorbi. Dacă cineva mă putea ajuta atunci el era acela.
Am ieșit din cameră și m-am îndreptat spre casa lui. Era destul de aproape. În zece minute mă și aflam acolo.
În loc să sun la ușă am început să arunc cu pietricele în fereastra de la camera lui. Mi-a luat cam cinci minute pentru a-i atrage atenția. Când a deschis în sfârșit geamul se freca la ochi somnorors. Era un băiat puțin mai slăbuț decât mine cu părul de un șaten deschis, care de obicei era ciufulit, și ochi căprui deschis. I-am făcut cu mâna să coboare și s-a conformat imediat.
- Tu nu te uiți niciodată la ceas? Știi ce oră e?
Avea dreptate. Era cam devreme pentru vizite, dar aveam nevoie de sfatul și de ajutorul lui. Era singura persoană care mă înțelegea cu adevărat.
- Știu, dar este important.
- Bine, te cred.
Am intrat și am urcat tiptil scările până la camera lui pentru a nu-i trezi părinții. El a luat loc pe pat, iar eu pe scaunul de lângă biroul lui.
- Te ascult. Ce mai e de data asta?
I-am povestit tot ce se întâmplase noaptea trecută. M-a ascultat cu atenție, iar după ce am terminat a stat pe gânduri câteva minute înainte să vorbească.
- E aceeași fată din cauza căreia m-ai rugat să-ți țin locul ultima oară?
Am dat afirmativ din cap. Părea puțin neîncrezător și m-a rugat să-i arăt pozele pe care i le făcusem noaptea trecută. Aveam aparatul foto cu mine așa că i le-am arătat. Nu vedeam de ce nu aș face-o. Era prietenul meu cel mai bun.
- E chiar frumoasă, a zis după ce a văzut câteva poze. Acum am înțeles de ce ești mort după ea. Scuze, glumeam doar. Trebuie să fie chiar drăguță dacă îți place de ea.
- Problema e că am cam făcut o greșeală, iar acum nu știu cum să obțin o a doua șansă de la ea. Aici intervii tu cu un sfat, am zis cu un zâmbet pe buze.
- Am înțeles. Să mă gândesc. De ce nu-i scrii o scrisoare în care să-i explici cum ești tu de fapt?
Să-i scriu o scrisoare? Nu părea o idee chiar atât de rea. Aș putea încerca. L-am rugat să-mi țină locul azi. Aveam nevoie de toată liniștea din lume pentru ceea ce trebuia să fac. A acceptat, deși parcă i-am văzut lipsa de chef din privire. Era un prieten adevărat Știam că mă puteam baza pe el.
M-am întors în camera mea fiind hotărât să scriu acea scrisoare. Am luat câteva foi de hârtie și un pix. Vreo jumătate de oră nu am făcut altceva decât să stau acolo gândindu-mă ce aș putea să-i scriu. Nu aveam nici cea mai vagă idee.
Of, asta e mai greu decât mi-am imaginat...
Mă așteptasem să-mi fie ușor, dar nici nu voiam să-i creez aceeași senzație ca ieri seară. Nu voiam să-și facă o impresie și mai proastă despre mine.
În cele din urmă, și după multe foi mototolite reușisem să scriu ceva acceptabil. Îmi trebuiseră câteva ore, dar măcar reușisem ceva, cât de cât.

Dragă Allyson,

Poate ceea ce s-a întâmplat aseară ți-a lăsat o impresie proastă depsre mine. Îți scriu această scrisoare pentru a-ți spune că eu nu sunt genul de băiat care crezi în acest moment că sunt. Faptul că ți-am spus acele lucruri atât de ușor se datorează faptului că mie îmi este în general destul de simplu să le spun altora exact ceea ce gândesc. Poate ți se va părea ciudat, însă ăsta este adevărul. Chiar vreau acea șansă despre care am vorbit și nu aș vrea ca personalitatea mea să strice totul.
Te rog să mai îmi dai puțin timp.

Josh

Nu ieșise exact așa cum îmi dorisem, dar nu prea mai aveam timp să scriu încă una. Îmi storsesem creierii prea mult deja. Și apoi chiar voiam să i-o dau astăzi.
Am pus scrisoarea într-un plic pe care am scris numele ei și am ieșit în fugă din cameră.
Bănuiam că se afla pe plajă la ora asta. Însă spre surprinderea mea nu o puteam zări nicăieri. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Tot timpul după excursii se afla pe plajă. Oare pățise ceva?
Am sfârșit prin a o căuta peste tot, dar nimic.
Tocmai acum s-a găsit să dispară? Am gândit disperat.
Peste vreo oră singurul loc unde nu o căutasem era camera ei. Am intrat în pensiune și mai aveam de urcat un etaj când m-am ciocnit cu o fată care cobora scările. Nu eram atent la ce se întâmplă în jurul meu și cred că dacă nu aș fi prins-o de braț la timp ar fi căzut destul de rău. Abia atunci am realizat că cea de care mă ciocnisem fusese chiar Allyson.
I-am dat drumul la mână după ce și-a recăpătat echilibrul. Ceva îmi țipa în cap spunându-mi să-i dau scrisoarea, dar rămăsesem acolo blocat pur și simplu. Nu mai știam ce ar trebui să fac sau să spun. Ea mă privea amuzată cu un zâmbet pe buze. Părea că mai are puțin și începe să râdă.
Minunat. Nu numai că mă ciocnisem cu ea, dar acum probabil că mai arătam și ridicol. Până acum totul mergea perfect.
Și acum ce ar trebui să fac?
Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să plec și să uit de ea. După tot ceea ce se întâmplase și având în vedere că scrisoarea era jalnică, mă îndoiam că mi-ar mai fi acordat vreo șansă. Tocmai voiam să mă întorc pe călcâie când ea a rupt liniștea dintre noi.
- Mă căutai?
Întrebarea ei m-a surprins. Bănuia că o cătam pe ea? Hai, că eram chiar ridicol. De ce ar bănui așa ceva? Probabil o spusese la cacealma.
- Și eu te căutam
Asta chiar că m-a șocat. Mă căuta? De ce? Un lucru era sigur: întreaga situașie devenea din ce în ce mai interesantă.
Ok, revino-ți odată!
- Zău? De ce?
Încercam să par cât mai relaxat posibil, deși tind să cred că nu-mi ieșea deloc. Inima îmi bătea prea tare pentru a mă putea relaxa cât de puțin. Înainte de a continua și-a lăsat privirea în jos de parcă nu se simțea în largul ei.
- Voiam să-mi cer scuze pentru reacția mea de seara trecută. Cred că am cam exagerat. Și referitor la acea șansă... ei bine, mi-ar plăcea să ți-o acord.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. De unde schimbarea asta bruscă? Cred că priveam cu gura căscată pentru că a început să chicotească.
- Cine ești și ce ai făcut cu Allyson?
- Ha ha. Foarte amuzant. Eu trebuie să plec acum, dar poate ne mai vedem pe aici.
M-a sărutat pe obraz apoi a trecut pe lângă mine îndreptându-se spre scări. A coborât două trepte apoi s-a oprit și m-a privit din nou. Privirea ei era caldă și parcă înțelegătoare.
- Apropo, să știi că ai un prieten adevărat.
Zicând acestea a plecat lăsându-mă acolo total nelămurit. Am luat loc pe una dintre trepte nemaiștiind ce să cred. De ce se răzgândise atât de brusc? Și acel sărut... nu-mi venea să-mi cred ochilor și urechilor.
Apoi mi-am amintit ce a zis despre un prieten adevărat al meu. Ash. Deci Ash îi spusese ceva? Dar ce? Trebuia să aflu neapărat.
M-am ridicat de acolo și m-am îndreptat spre casa lui. Acolo am aflat că Allyson îl întrebase de mine și despre motivul pentru care nu eram acolo. Se pare că nu i-a putut ascunde faptul că rămăsesem la pensiune pentru a-i scrie o scrisoare. I-a mai spus de asemenea și câteva lucruri despre mine. Mai exact tot ceea ce vrusesem eu să-i spun prin acea scrisoare, doar că într-un mod mai simplu.
Deci de aceea...
I-am mulțumit după care m-am întors în camera mea. Într-un fel mă bucuram că nu trebuise să-i dau acea scrisoare. Nu eram prea bun în a scrie ceea ce simt.
Inițial m-am gâdit să o arunc, dar apoi m-am răzgândit. Am pus-o în sertarul biroului păstrând-o ca pe o amintire.
M-am întins pe pat și un zâmbet mi-a apărut pe buze. Totul avea să fie bine de acum încolo. Eram sigur.