Nya prezentă la datorie. Am venit și eu cu un fic nou, o să mă țin de el ( sper ! ). Știuuu, va începe banal and stuff, dar am o idee și sper să o dezvolt pe parcurs. Şi aş vrea să îmi lăsaţi şi comentarii, ca să ştiu unde am greşit and stuff. Anyway, vă las, am impresia că vorbesc prea mult. Enjoy. :]
Absolut jalnic. De mult nu mai văzusem un film care să mă lase rece. Eram fermecată de lumea aceasta a cinematografiei încă de mică și puteam găsi ceva frumos la orice film. Dar acesta . . . era un eșec total. Actori prea tineri și neexperimentați, acțiune prea lentă și o idee atât de neînțeles încât nu îmi puteam găsi niște cuvinte descriptive. Am luat o pastilă pentru durerea de cap ce mă luase și am închis laptop-ul. Această critică mai trebuia să aștepte. Nu aveam dispoziția necesară pentru a distruge viitorul unui regizor. Deși mie nu îmi plăcea să cred că îi distrugeam. Doar le dădeam motivația de a face ceva bun. Mi-am întins corpul, analizându-mă puțin. Manichiura mea era încă perfectă, iar rochia Vera Wang de un negru elegant încă arată perfect – nici măcar nu întrebați câți bani dădusem pe ea. Dar cine sunt eu ? Doar cea mai cunoscută critică de film de cinci ani încoace. Terminasem facultatea la douăzeci și doi de ani, iar la douăzeci și cinci deja aveam doctoratul. Toți se temeau de mine. Cuvintele mele cântăreau nu numai în fața regizorilor, dar și în fața publicului. Spusesem despre filme ca Eat, Pray, Love că nu vor ajunge în top, iar așa s-a întâmplat. În general, filmele bazate pe cărți nu le puteam agrea.
La cei douăzeci și șapte de ani ai mei, mă simțeam împlinită pe majoritatea planurilor importante. Aveam o casă destul de frumoasă în Park Avenue, îmi puteam asigura hrana pentru mulți ani înainte și eram cunoscută de către majoritatea oamenilor cu importanță. Căsătorită nu eram, iar ultimul meu prieten serios îl avusesem până acum trei luni. Dar oamenii ca mine sunt genul ce se mărită cu slujba. Nu mă deranja, deși mama îmi zicea mereu să mă căsătoresc cât sunt încă tânără. Dar ideea mamei de bărbat ideal pentru mine era vreun tip de bani gata ce ar fi avut atâția bani încât să îmi las job-ul în urmă. Părinții mei nu înțelegeau importanța serviciului meu. Nu era doar o pasiune. De fapt, cumva datorită lor am terminat facultatea și mi-am luat doctoratul cu brio. Nu voiam să ajung ca mama, o femeie căsătorită cu un miliardar, ce nu știa ce este viața adevărată. Eu îmi clădisem singură viața. Chiar dacă toți când îmi auzeau numele de familie tresăreau a recunoaștere și mă priveau admirativ, niciodată nu apelasem la părinții mei pentru a avansa în drumul meu spre vârf. M-am ridicat să plec, încercând să par pregătită pentru cina cu familia – mama, tata, sora mea și logodnicul ei. Am închis și calculatorul, apoi mi-am băgat laptop-ul în geantă. Mi-am luat paltonul din cuier, îmbrăcându-l rapid. Jules, asistenta mea, s-a grăbit spre mine. Mi-a înmânat cererea ei de concediu. Ce mă voi face eu fără asistentă o săptămână întreagă ? I-am semnat grăbită și fără tragere de inimă hârtia. Mi-a zâmbit și mi-a urat o seară bună. Da, slabe șanse.
Mi-am luat laptop-ul și geanta și am părăsit clădirea impunătoare. M-am urcat în mașina mea, un BMW x6 negru, călcând accelerația ușor. Nu eram deloc emoționată, deși era prima dată când îl cunoșteam pe logodnicul lui Anne. Era cu doi ani mai mică decât mine, dar mereu a fost copilul ideal pentru părinții mei. Terminase de câțiva ani Academia Miss Burton unde te învățau cum să fii o tipă din înalta societate, adică lucruri de genul cum să te dai jos dintr-o limuzină dacă ești în fustă mini și alte astfel de chestii absolut inutile pentru mine. Dar avea și diplomă chiar. Ea mereu se îmbrăca cu ce mama numea stil – fustele și rochiile erau nelipsite din garderoba ei. Brusc m-am simțit puțin stânjenită. Eu nu mai purtasem o fustă de ani de zile. Mi-am scuturat capul și am parcat în față la Plaza. Ne plăcea să mergem aici la restaurant. De fapt, lor, nu mie. Am intrat în clădire, tocurile pantofilor mei DKNY răsunând pe marmura albă.
- Aveți rezervare ? mă întrebă un valet.
- Roosevelt, am răspuns plictisită.
Mi-a luat haina și mi-a făcut semn spre o masă. I-am mulțumit, iar după expresia aproape șocată de pe fața sa, mi-am dat seama că nu mai auzise asta de mult. Am tras aer în piept, înaintând spre masă. Tata s-a ridicat repede imediat cum m-a văzut. Mi-a sărutat obrajii, îmbrățișându-mă. M-am așezat pe un scaun de lângă el, nevrând să stau prea aproape de sora mea. Mama s-a simțit nevoită să facă prezentările, căci Anne – ce azi purta un compleu roz absolut grețos – nu părea că avea de gând să o facă.
- Scumpo, el este Kail, logodnicul surorii tale, mi-a spus mama zâmbind larg. Kail, ea este Caroline.
Am dat ușor din cap. Tipul era frumos, ca toți foștii iubiți ai lui Anne, dar nu părea să fie ceva mai mult. M-am cufundat în scaunul meu, citind meniul și ne mai băgându-i în seamă pe cei din jurul meu. Când chelnerul a venit, i-am spus ce vreau, adică ce îmi luam mereu când veneam aici : creveți cu cartofi prăjiți și ketchup plus o Tequila. Probabil nu era cea mai rafinată alegere, dar chiar nu îmi păsa. Ei au comandat homar sau rață cu portocale. Eram singura normală din familia asta ? Băutura îmi veni repede și când am simțit gustul plăcut al alcoolului, m-am gândit că poate nu va fi o noapte așa rea. Părinții mei și surioara mea erau prinși într-o discuție legată de vilele din Bahamas – de ce, pentru numele lui Dumnezeu, vorbeau despre Bahamas ? – iar Kail mă privea ușor. Ceva mi se părea cunoscut la el. Era ceva în privirea lui care mă făcea să cred că îl cunoșteam de undeva. Eram convinsă că nu de la facultate, căci se pare că el terminase arta. Deci era un artist. Nu avea față de om prea cult. Avea un păr blond, tuns scurt de tot, plus niște ochi verzi închis. Avea corp de fotbalist, eram convinsă că jucase fotbal măcar la liceu. Mi-am scos pachetul de țigări din geantă, dar mama m-a fulgerat cu privirea. Uitasem că nu aveam voie să fumez înăuntru. M-am scuzat și m-am pregătit să ies pe veranda restaurantului. Kail mă urma. Afară era destul de plăcut. Era o seară plăcută de mai. Mi-am aprins repede o țigară, inspirând adânc. Blondul îmi urmă exemplul. Dacă se aștepta la discuții, se înșela amarnic. Nu aveam nici un chef să discut cu ultima achiziție a lui Anne. Nu aș fi putut să port o conversație normală fără să bag niște mici ironii subtile printre cuvintele ce ar trebui să sune inteligent.
- Deci tu ești faimoasa Caroline Roosevelt ? mă întrebă el încet.
- Așa s-ar spune, i-am răspuns rece.
- Nu îți aduci aminte de mine, nu ?
Nu mi-am dat seama ce ar vrea să spună. Eram sigură că îl mai văzusem, dar nu îmi dădeam seama unde și era clar că nici el nu îmi va spune. Am preferat să nu îi răspund la întrebare, ci să privesc stelele ce străluceau puternic deasupra Pământului. Am privit cu atenție țigara, nerealizând că o terminasem așa repede. Am fumat-o până la filtru, apoi am aruncat-o pe jos, călcând-o cu piciorul. I-am aruncat o ultimă privire, apoi am plecat grăbită spre masa familiei. La fix ! Chelnerul doar ce adusese mâncarea. Am sărit înfometată asupra creveților. Am luat ușor un cartof prăjit și l-am înmuiat în ketchup. Mmm, ce bun era. Pe ziua de azi nu mâncasem decât niște ouă cu creson – nici măcar nu îmi plăcea combinația asta. Am devorat totul în mai puțin de zece minute. M-am uitat la ceasul mare de pe perete. Arăta deja ora zece. Am căzut puțin pe gânduri, încercând să mă gândesc ce aș putea mânca mâine. Nu eram genul care să gătească, deși eram o bucătăreasă de excepție. Pur și simplu nu aveam timpul necesar. Cred că mai aveam niște lox în frigider. Cum și așa nimeni nu mă băga în seamă, m-am ridicat să plec. Știam că nu eram foarte politicoasă, dar nu aveam nici un chef să mai zăbovesc pe aici. Nu găseam vreun motiv real pentru care să rămân. M-am ridicat de pe scaun, privindu-i pe cei din jur.
- Eu ar trebui să plec, mâine particip la o recepție la Hollywood, am spus cu un strop de îngâmfare.
Adoram să mă laud cu locurile pe unde mergeau în fața surorii mele. Așa îi aduceam aminte că eram mai presus de ea și în timp ce tot ce ea putea să facă era să își cheltuiască banii, eu puteam să ajung în patul vedetelor de talia lui Brad Pitt – nu că aș vrea să spun că mă dau la actorii căsătoriți ; doar dădeam un exemplu. I-am pupat pe toți grăbită, apoi am părăsit restaurantul, luându-mi pardesiul de la garderobă. M-am grăbit spre mașina mea, apoi am condus repede spre casă. Oare de ce eram așa grăbită ? Nu îmi dădeam seama de ce plecasem așa repede de la restaurant. Probabil am părut cam nesuferită, dar de ce mi-ar păsa ? Sora mea se comportase ca o nesimțită, zici că îi făcusem eu ceva. Ultima dată când o văzusem, fusese de Crăciunul trecut, când nu îi luasem nici un cadou. Dar până la urmă, mai bine așa decât minunatul dar de la ea, un creion. Ce naiba să fac eu cu un creion ? Eram critic de film, pentru Dumnezeu. Aveam nevoie de multe tastaturi, nu de creioane. Am parcat în garajul casei mele, apoi am mers spre intrare. Mi-am aruncat pantofii într-un colț al holului și mi-am desfăcut fermoarul de la rochie, lăsând-o să cadă pe jos. Rămăsesem doar în lenjeria intimă și în dresurile negre. Am mers leneșă spre patul cu baldachin și m-am afundat în așternuturile albe. Nu m-am sinchisit să mă schimb în ceva acceptabil, doar am adormit, lăsându-mă pradă viselor, după o zi obositoare. Nu mi-a mai păsat nici măcar că telefonul meu suna în disperare.
Când cortina cade
Capitolul Unu
Capitolul Unu
Absolut jalnic. De mult nu mai văzusem un film care să mă lase rece. Eram fermecată de lumea aceasta a cinematografiei încă de mică și puteam găsi ceva frumos la orice film. Dar acesta . . . era un eșec total. Actori prea tineri și neexperimentați, acțiune prea lentă și o idee atât de neînțeles încât nu îmi puteam găsi niște cuvinte descriptive. Am luat o pastilă pentru durerea de cap ce mă luase și am închis laptop-ul. Această critică mai trebuia să aștepte. Nu aveam dispoziția necesară pentru a distruge viitorul unui regizor. Deși mie nu îmi plăcea să cred că îi distrugeam. Doar le dădeam motivația de a face ceva bun. Mi-am întins corpul, analizându-mă puțin. Manichiura mea era încă perfectă, iar rochia Vera Wang de un negru elegant încă arată perfect – nici măcar nu întrebați câți bani dădusem pe ea. Dar cine sunt eu ? Doar cea mai cunoscută critică de film de cinci ani încoace. Terminasem facultatea la douăzeci și doi de ani, iar la douăzeci și cinci deja aveam doctoratul. Toți se temeau de mine. Cuvintele mele cântăreau nu numai în fața regizorilor, dar și în fața publicului. Spusesem despre filme ca Eat, Pray, Love că nu vor ajunge în top, iar așa s-a întâmplat. În general, filmele bazate pe cărți nu le puteam agrea.
La cei douăzeci și șapte de ani ai mei, mă simțeam împlinită pe majoritatea planurilor importante. Aveam o casă destul de frumoasă în Park Avenue, îmi puteam asigura hrana pentru mulți ani înainte și eram cunoscută de către majoritatea oamenilor cu importanță. Căsătorită nu eram, iar ultimul meu prieten serios îl avusesem până acum trei luni. Dar oamenii ca mine sunt genul ce se mărită cu slujba. Nu mă deranja, deși mama îmi zicea mereu să mă căsătoresc cât sunt încă tânără. Dar ideea mamei de bărbat ideal pentru mine era vreun tip de bani gata ce ar fi avut atâția bani încât să îmi las job-ul în urmă. Părinții mei nu înțelegeau importanța serviciului meu. Nu era doar o pasiune. De fapt, cumva datorită lor am terminat facultatea și mi-am luat doctoratul cu brio. Nu voiam să ajung ca mama, o femeie căsătorită cu un miliardar, ce nu știa ce este viața adevărată. Eu îmi clădisem singură viața. Chiar dacă toți când îmi auzeau numele de familie tresăreau a recunoaștere și mă priveau admirativ, niciodată nu apelasem la părinții mei pentru a avansa în drumul meu spre vârf. M-am ridicat să plec, încercând să par pregătită pentru cina cu familia – mama, tata, sora mea și logodnicul ei. Am închis și calculatorul, apoi mi-am băgat laptop-ul în geantă. Mi-am luat paltonul din cuier, îmbrăcându-l rapid. Jules, asistenta mea, s-a grăbit spre mine. Mi-a înmânat cererea ei de concediu. Ce mă voi face eu fără asistentă o săptămână întreagă ? I-am semnat grăbită și fără tragere de inimă hârtia. Mi-a zâmbit și mi-a urat o seară bună. Da, slabe șanse.
Mi-am luat laptop-ul și geanta și am părăsit clădirea impunătoare. M-am urcat în mașina mea, un BMW x6 negru, călcând accelerația ușor. Nu eram deloc emoționată, deși era prima dată când îl cunoșteam pe logodnicul lui Anne. Era cu doi ani mai mică decât mine, dar mereu a fost copilul ideal pentru părinții mei. Terminase de câțiva ani Academia Miss Burton unde te învățau cum să fii o tipă din înalta societate, adică lucruri de genul cum să te dai jos dintr-o limuzină dacă ești în fustă mini și alte astfel de chestii absolut inutile pentru mine. Dar avea și diplomă chiar. Ea mereu se îmbrăca cu ce mama numea stil – fustele și rochiile erau nelipsite din garderoba ei. Brusc m-am simțit puțin stânjenită. Eu nu mai purtasem o fustă de ani de zile. Mi-am scuturat capul și am parcat în față la Plaza. Ne plăcea să mergem aici la restaurant. De fapt, lor, nu mie. Am intrat în clădire, tocurile pantofilor mei DKNY răsunând pe marmura albă.
- Aveți rezervare ? mă întrebă un valet.
- Roosevelt, am răspuns plictisită.
Mi-a luat haina și mi-a făcut semn spre o masă. I-am mulțumit, iar după expresia aproape șocată de pe fața sa, mi-am dat seama că nu mai auzise asta de mult. Am tras aer în piept, înaintând spre masă. Tata s-a ridicat repede imediat cum m-a văzut. Mi-a sărutat obrajii, îmbrățișându-mă. M-am așezat pe un scaun de lângă el, nevrând să stau prea aproape de sora mea. Mama s-a simțit nevoită să facă prezentările, căci Anne – ce azi purta un compleu roz absolut grețos – nu părea că avea de gând să o facă.
- Scumpo, el este Kail, logodnicul surorii tale, mi-a spus mama zâmbind larg. Kail, ea este Caroline.
Am dat ușor din cap. Tipul era frumos, ca toți foștii iubiți ai lui Anne, dar nu părea să fie ceva mai mult. M-am cufundat în scaunul meu, citind meniul și ne mai băgându-i în seamă pe cei din jurul meu. Când chelnerul a venit, i-am spus ce vreau, adică ce îmi luam mereu când veneam aici : creveți cu cartofi prăjiți și ketchup plus o Tequila. Probabil nu era cea mai rafinată alegere, dar chiar nu îmi păsa. Ei au comandat homar sau rață cu portocale. Eram singura normală din familia asta ? Băutura îmi veni repede și când am simțit gustul plăcut al alcoolului, m-am gândit că poate nu va fi o noapte așa rea. Părinții mei și surioara mea erau prinși într-o discuție legată de vilele din Bahamas – de ce, pentru numele lui Dumnezeu, vorbeau despre Bahamas ? – iar Kail mă privea ușor. Ceva mi se părea cunoscut la el. Era ceva în privirea lui care mă făcea să cred că îl cunoșteam de undeva. Eram convinsă că nu de la facultate, căci se pare că el terminase arta. Deci era un artist. Nu avea față de om prea cult. Avea un păr blond, tuns scurt de tot, plus niște ochi verzi închis. Avea corp de fotbalist, eram convinsă că jucase fotbal măcar la liceu. Mi-am scos pachetul de țigări din geantă, dar mama m-a fulgerat cu privirea. Uitasem că nu aveam voie să fumez înăuntru. M-am scuzat și m-am pregătit să ies pe veranda restaurantului. Kail mă urma. Afară era destul de plăcut. Era o seară plăcută de mai. Mi-am aprins repede o țigară, inspirând adânc. Blondul îmi urmă exemplul. Dacă se aștepta la discuții, se înșela amarnic. Nu aveam nici un chef să discut cu ultima achiziție a lui Anne. Nu aș fi putut să port o conversație normală fără să bag niște mici ironii subtile printre cuvintele ce ar trebui să sune inteligent.
- Deci tu ești faimoasa Caroline Roosevelt ? mă întrebă el încet.
- Așa s-ar spune, i-am răspuns rece.
- Nu îți aduci aminte de mine, nu ?
Nu mi-am dat seama ce ar vrea să spună. Eram sigură că îl mai văzusem, dar nu îmi dădeam seama unde și era clar că nici el nu îmi va spune. Am preferat să nu îi răspund la întrebare, ci să privesc stelele ce străluceau puternic deasupra Pământului. Am privit cu atenție țigara, nerealizând că o terminasem așa repede. Am fumat-o până la filtru, apoi am aruncat-o pe jos, călcând-o cu piciorul. I-am aruncat o ultimă privire, apoi am plecat grăbită spre masa familiei. La fix ! Chelnerul doar ce adusese mâncarea. Am sărit înfometată asupra creveților. Am luat ușor un cartof prăjit și l-am înmuiat în ketchup. Mmm, ce bun era. Pe ziua de azi nu mâncasem decât niște ouă cu creson – nici măcar nu îmi plăcea combinația asta. Am devorat totul în mai puțin de zece minute. M-am uitat la ceasul mare de pe perete. Arăta deja ora zece. Am căzut puțin pe gânduri, încercând să mă gândesc ce aș putea mânca mâine. Nu eram genul care să gătească, deși eram o bucătăreasă de excepție. Pur și simplu nu aveam timpul necesar. Cred că mai aveam niște lox în frigider. Cum și așa nimeni nu mă băga în seamă, m-am ridicat să plec. Știam că nu eram foarte politicoasă, dar nu aveam nici un chef să mai zăbovesc pe aici. Nu găseam vreun motiv real pentru care să rămân. M-am ridicat de pe scaun, privindu-i pe cei din jur.
- Eu ar trebui să plec, mâine particip la o recepție la Hollywood, am spus cu un strop de îngâmfare.
Adoram să mă laud cu locurile pe unde mergeau în fața surorii mele. Așa îi aduceam aminte că eram mai presus de ea și în timp ce tot ce ea putea să facă era să își cheltuiască banii, eu puteam să ajung în patul vedetelor de talia lui Brad Pitt – nu că aș vrea să spun că mă dau la actorii căsătoriți ; doar dădeam un exemplu. I-am pupat pe toți grăbită, apoi am părăsit restaurantul, luându-mi pardesiul de la garderobă. M-am grăbit spre mașina mea, apoi am condus repede spre casă. Oare de ce eram așa grăbită ? Nu îmi dădeam seama de ce plecasem așa repede de la restaurant. Probabil am părut cam nesuferită, dar de ce mi-ar păsa ? Sora mea se comportase ca o nesimțită, zici că îi făcusem eu ceva. Ultima dată când o văzusem, fusese de Crăciunul trecut, când nu îi luasem nici un cadou. Dar până la urmă, mai bine așa decât minunatul dar de la ea, un creion. Ce naiba să fac eu cu un creion ? Eram critic de film, pentru Dumnezeu. Aveam nevoie de multe tastaturi, nu de creioane. Am parcat în garajul casei mele, apoi am mers spre intrare. Mi-am aruncat pantofii într-un colț al holului și mi-am desfăcut fermoarul de la rochie, lăsând-o să cadă pe jos. Rămăsesem doar în lenjeria intimă și în dresurile negre. Am mers leneșă spre patul cu baldachin și m-am afundat în așternuturile albe. Nu m-am sinchisit să mă schimb în ceva acceptabil, doar am adormit, lăsându-mă pradă viselor, după o zi obositoare. Nu mi-a mai păsat nici măcar că telefonul meu suna în disperare.


De fapt, nu pot crede că nimeni nu mai citeşte/comenteaza ceva atât de genial ca ce ai scris tu acum. o,o
.
).