Dor, Decepţie, Durere
M-am trezit din somnul adânc care pusese stăpânire pe trupul şi mintea mea, înconjurată de mireasma ispititoare a cafelei de abia râşnite. Nu mă trezesc aşa cum o fac de obicei, adică ridicându-mă brusc, gata să înfrunt o nouă zi. Poate asta ar fi trebuit să fie semnalul meu de alarmă, deoarece rar mi se întâmplă să dorm atât de adânc. Somnul meu este de obicei uşor, gata să dispară în prima secundă în care ceva îmi trezea instinctul, însă nu asta se întâmplă în această dimineaţă.
Stau întinsă pe burtă, un alt lucru neobişnuit pentru mine, cu mâinile sub perna de sub capul meu. Tricoul larg, bărbătesc şi mult prea mare pentru trupul meu, mi s-a ridicat şi îmi lasă spatele pradă ghearelor îngheţate ale dimineţii răcoroase. Pătura este undeva pe jumătate pe jos, pe jumătate în pat, încă acoperindu-mi picioarele de la genunchi în jos. Măcar picioarele îmi sunt călduroase dacă nu şi altceva.
Trebuie să mă ridic din pat pentru a-mi începe ziua, însă nu vreau să distrug iluzia atât de realistă creată de mintea mea la această oră. Mai ales când acest fel de iluzii nu apar în fiecare zi pentru mine, iar atunci când apar eu mă bucur de ele. Aşa că îmi ţin ochii închişi şi mă mai bucur de aroma aceea fantomatică şi exotică a cafelei cu un strop de scorţişoară. Hm... ciudat... este atât de reală... şi totuşi nu aud pe nimeni în micul meu apartament, mişunând şi totuşi parfumul afrodiziac al elixirului vieţii este prea puternic pentru a veni de afară, de la vreun vecin.
- Ai de gând să te trezeşti curând?
Aud vocea groasă, suavă, trezindu-mă sau ar fi făcut-o dacă nu eram deja conştientă.
Mă ridic instantaneu în fund şi deschid ochii în timp ce mâna mea se duce instinctiv sub pernă pentru a lua pistolul, ce întotdeauna îl ţineam sub capul meu, şi a-l îndrepta spre necunoscut. Totul se petrece rapid, înainte ca mintea mea să proceseze informaţia primită, dar în clipa în care o face, las pistolul în jos, nedându-i drumul şi îi ofer un zâmbet oaspetelui meu neanunţat. Ciudat cum am putut să dorm atât de adânc cu el trebăluind prin apartamentul meu.
- Nu ştii să baţi? îl întreb, zâmbind.
- De parcă ar fi rezolvat asta ceva... răspunde, în timp ce mă devorează cu privirea.
Dacă nu l-aş fi cunoscut de atâta timp, m-aş fi simţit stânjenită de modul de-a dreptul carnal în care mă priveşte. Ochii săi de un negru abisal, care nu trădează nimic din sentimentele ce îl bântuie sau gândurile ce cu siguranţă i se perindă prin minte, mă privesc fără nici o ruşine sau reţinere. Pot citi în marea acea neguroasă aprecierea sa şi asta nu face decât să mă îndemne să mă joc puţin cu el. Întotdeauna am avut o fascinaţie nesănătoasă cu situaţiile şi persoanele periculoase, iar mai periculos decât cel care mă priveşte, de parcă sunt următoarea sa masă, nu există. Curtez, literalmente, moartea, iar asta face să îmi apără fiori pe şira spinării.
Mă ridic din pat după ce pun pistolul la locul său şi mă îndrept spre el, aşa pe jumătate îmbrăcată, cu părul meu lung, de un blond atât de deschis încât pare argintiu, stând în toate părţile, răvăşit. Nu mă consider una din acele femei care sunt în stare să cucerească un bărbat la orice oră din zi, indiferent de felul în care sunt îmbrăcate sau aranjate. Nu, cu siguranţă, nu fac parte din acea categorie, însă nu sunt lipsită de farmec, iar privirea lui care urmăreşte fiecare mişcare a trupului meu îmi confirmă faptul că, cel puţin în ochii săi, sunt atrăgătoare.
Nu mă opresc din drumul meu spre bucătărie, acolo de unde vine mirosul magnific al cafelei. Ştiu, sunt dependentă de cafea. Sue me.
El nu se dă din drumul meu, ci continuă să stea în acelaşi loc, urmărindu-mă cu curiozitate, să vadă ce voi face. Zâmbeşte în modul său tipic, arogant, provocându-mă să fac ceva nesăbuit, însă oricât de mult iubesc jocul acesta al nostru de-a şoarecele şi pisica, nu am chef să îi ofer satisfacţie la această oră. Aşa că mă strecor pe lângă el şi tocul uşii, sânii mei care sunt cât mâinile sale de mari (chiar dacă sunt femeie asta nu înseamnă că ştiu ce măsură de cupă port), atingându-i braţul. Doar acea mică atingere trimite râuri de lavă curgându-mi în vene şi dintr-o dată tot ceea ce vreau sunt mâinile sale pe trupul meu, dar asta doar pentru o secundă de nebunie, că după raţiunea îmi revine, iar eu îmi continui drumul spre filtru. Încerc să nu observ dorinţa pe care o zăresc în ochii săi, atunci când îşi întoarce capul să se uite după mine. Îmi place să curtez Moartea, dar atunci când acel joc implică mai multe persoane în afară de mine, încerc să micşorez gradul de mortalitate. Una este să pariez cu viaţa mea şi este totalmente altceva să mizez cu viaţa altcuiva.
Îl simt urmărindu-mă în drumul meu spre cafetieră, care într-adevăr are cafea proaspăt făcută în ea. Mă întreb cine a făcut-o. Dar asta nu mă preocupă atât de tare. Sunt sigură că prin apartamentul meu se afla un bileţel din partea partenerului meu care cine ştie din ce motiv mi-a făcut o vizită.
Este atât de aproape de trupul meu, încât atunci când mă opresc în dreptul filtrului efectiv simt cum energia joacă ping-pong între trupurile noastre. Fiecare muşchi din corpul meu se încordează, sperând, dorind cu ardoare să se pună un stop acestei aşteptări şi el să îşi pună mâinile acelea bărbăteşti pe mine, atingându-mă şi hrănind focul ce arde mocnit în interiorul meu. Ştiu că şi el vrea asta, anticipează plăcerea pe care o putem produce împreună, dar deasemenea este conştient că aşa ceva este imposibil. Interzis.
Întind mâna spre cafetieră pentru a-mi turna o cană şi îi simt şi văd, degetele sale abia atingându-mi pielea în timp ce şi el îşi întinde mâna. Degetele sale lungi de pianist se încolăcesc cu ale mele pe mânerul cafetierei. Toată acea energie trece din mâna sa în corpul meu, făcându-mă să trag aer în piept pentru a-mi calma inima, ce începe să galopeze frenetic ori de câte ori mă atinge.
- Lasă-mă pe mine, îmi şopteşte cu acea voce care este învăluită în sex.
Vocea să mă învăluie şi mă atinge în locuri care nu ar trebui să fie permise să ajungă. Răsuflarea să îmi gâdilă urechea, trimiţând fiori pe coloana mea, de parcă aveam nevoie de încă un motiv pentru a arunca bunul simţ pe fereastră.
Continui să ţin cafetiera, sub mâna sa care o ridică şi toarnă cafea în cana mea obişnuită. Apoi continuând să îşi ţină mâna deasupra mâinii mele, mi-o conduce spre zahăr şi pune două linguriţe de zahăr, împreună cu o lingură de frişcă. Îmi pune mâna pe cană, după care îşi pune mâinile pe talia mea. Îmi închid ochii, nu ştiu exact de ce, pentru a mă bucura de prezenţa sa în spaţiul meu personal, poate, sau pentru a mă convinge să rămân pe loc, să nu fac acel pas în spate pentru a-mi sprijini capul de pieptul său. Poate ambele. Mirosul său atât de străin realităţii mele, mă înconjoară, nelăsându-mă să îmi limpezesc mintea. Prezenţa sa este peste tot şi nici unul dintre simţurile mele nu este cruţat. Îi simt corpul atât de aproape şi totuşi este atât de departe, îi aud respiraţia normală şi ritmică, atât de diferită de a mea şi îi simt parfumul, pătrunzându-mi în fiecare por.
Trăgând aer în piept, pregătindu-mă să îl confrunt, mă întorc cu faţa spre el. Kyol nu se mişcă nici un milimetru, aşa că mă trezesc că suntem atât de aproape încât dacă mă ridic puţin, pe vârfuri, nasurile noastre se pot atinge. Ochii mei căprui se prind în abisul ochilor săi şi nimic şi nimeni nu mai există. Se formează o conexiune în această secundă în care ne pierdem unul în ochii celuilalt. O legătură care ne împinge să ne apropiem unul de altul, să încheiem cercul acela incomplet. Instantaneu, totul se amplifică de o mie de ori şi tot ceea ce îmi doresc este să îl sărut, să îi simt buzele devorându-le pe ale mele şi pentru o secundă chiar cred că o va face şi numai această mică posibilitate îmi face inima să îmi galopeze nebuneşte. Îmi ţin respiraţia, iar ochii mi se închid împotriva voinţei mele, vrând să apreciez cu adevărat gustul său, însă nimic nu se întâmplă. Mâinile sale se mută de pe talia mea, pe mâinile mele care strâng cu disperare canea de cafea. Îmi dau seama în acea clipă că sărutul nu va luă fiinţă niciodată. Vreau să urlu de frustrare, vreau să ţip nedreptatea situaţiei, însă nu fac decât să strâng cana şi mai tare în mâini.
- Îmi dai şi mie o gură din cafeaua ta? Ştii cât de mult iubesc această băutură, şopteşte Kyol, iar eu îi simt răsuflarea mângâindu-mi buzele.
Dau drumul aerului şi încep să respir din nou.
- Sigur, Kyol, răspund, oferindu-i un zâmbet plin de amărăciune şi frustrare.
Continuând să îşi ţină mâinile peste ale mele, duce cana la buzele mele, iar eu iau o înghiţitură, simţind nevoia de a spăla cumva toate sentimentele care se luptă în mine. Apoi Kyol, uitându-se în ochii mei întoarce cană şi îşi pune buzele exact acolo unde ale mele au atins marginea şi bea fără să întrerupă contactul vizual. Nu că vreunul dintre noi ar fi putut să îl întrerupă.
Nu există cuvinte pentru a descrie ce mă face să simt acel gest atât de banal. Îl urăsc pentru că mă torturează în acest mod, pentru că se joacă cu mine, deşi ştie foarte bine că nu este permis, că nu se poate întâmpla nimic, niciodată.
Într-un acces de furie luat fiinţă din cauză că mă simt neputincioasă, dau drumul cănii şi în secunda în care contactul dintre mâinile mele şi cană se întrerupe aceasta cade, spărgându-se şi împrăştiind cafea peste tot. Stropi de lichid fierbinte se sparg de picioarele mele goale, lăsând pete roşii în urmă, însă eu le ignor, uitându-mă la lichidul maroniu care trece prin Kyol. Trece prin Kyol.
Asta este toată problema.
Nu face parte din această realitate, face parte dintr-un plan paralel cu al meu. Eu pot să îl văd şi să interacţionez cu Kyol pentru că deţin abilitatea de a influenţa lucrurile din ambele planuri şi astfel pot să interacţionez cu fantomele. Ultima parte a abilităţii mele m-a condus sau mai bine zis, l-a condus pe Kyol la mine.
El este... ei bine, în lipsa unui cuvânt care să îl descrie mai bine, este Moartea. Este cel care ghidează sufletele celor care mor spre un alt plan de existenţă şi îl cunosc de când eram la grădiniţă sau cel puţin de când am prima memorie cu el. A fost întotdeauna în viaţa mea, apărând şi dispărând când voia. Numai că în ultimul timp, relaţia dintre noi doi s-a schimbat, evoluând în acest joc dintre noi doi de a ne chinui, ştiind că niciodată nu vom putea fi împreună în nici un fel.
- Îmi pare rău, şopteşte, atingându-mi obrazul cu degetele sale exact înainte să dispară.