Autorul/poetul preferat este...

George Bacovia.
Povestea cum m-am indragostit de acest poet este destul de simpla si as dori sa vi-o povestesc.
Imi placea mereu sa scriu povesti triste, in care sa vorbesc despre moarte si durere, iar in clasa a VII-a doamna diriginta mi-a spus cat de mult a plans, impreuna cu sotul ei, la o poveste de a mea. Dupa o vreme, in aceeasi seara daca nu ma insel, m-a intrebat pe Messenger daca nu pot sa scriu si lucruri fericita. Ar fi trebuit sa ma simt jicnita, dar nu m-am simtit, asa ca i-am raspuns: "Imi pare rau, dar lucrurile triste sunt cele care ma definesc, nu pot sa scriu altceva". Atunci ea mi-a spus: "Stilul tau de a scrie imi aduce aminte de George Bacovia. Ar trebui sa ii citesti poeziile, sunt sigura ca iti vor placea" (de ultima parte nu sunt asa sigura). Asa si am facut un semestru mai incolo.
Poeziile lui sunt minunate, vorbind despre melancolia toamnei, despre moarte si linistea ce ti-o aduce. Acest poet ne mai prezinta si sentimentele de singuratate in capodoperele sale, si de aceea ca m-am indragostit instantaneu de el (i-am citit cartea de poezii de doua ori).
Stilul meu de a scrie chiar este asemenator cu al lui, de aceea de mai multe ori ma regaseam in ceea ce scrie.
"In parc" e una dintre poeziile mele preferate de la el. "Liceu" mi se pare o poezie minunata, care ma face sa ma gandesc la viata mea actuala din liceu (el vorbeste despre ea, intr-un anumit punct, ca un lucru bun, dar celalalte aspecte ale poeziei, cum ar fi ca liceul imi mananca tineretea, sunt lucrurile ce ma fac sa ma simt mai bine).
imi mai place si Agatha Christie

Autoarea mea preferata este fara dar si poate Amelie Nothomb. M-am indragostit de stilul ei inca de la primul volum citit, iar indragosteala m-a tinut pe parcursul urmatoarelor 17-18 volume (nu mai tin minte exact cate a publicat si cate i-au fost traduse si in romana). Ii ador ironia fina, tonul fie glumet, fie sobru, fie mult prea pretentios uneori. Ii ador sinceritatea debordanta si usoara urma de nebunie molipsitoare care o caracterizeaza atat de bine. Imi plac subiectele ei, usor psihologice, usor inspirate din realitate, dar cu siguranta al naibii de ciudate. M-au fermecat atat cartile ei autobiografice, cat si cele ficitonale si pot spune cu mana pe inima ca am savurat fiecare intorsatura de situatie, fiecare revelatie a personajelor sau moarte a acestora. Mi-a placut in special "Cosmetica dusmanului", care mi-a deschis apetitul pentru dialogul interminabil, si "Igiena asasinului", care i-a urmat la scurt timp si l-a intretinut. Am ras citindu-i aventurile din perioada petrecuta la lucru in Japonia, dar si peripetiile prin care a trecut ca mica si nastrusnica fetita in ghetourile Chinei. Ce-i drept, "Sabotaj din iubire" are si acum un loc special in inima mea, pentru ca m-am identificat in multe pasaje, pentru ca m-a facut sa zambesc mereu. Fiind fiica unui ambasador, Amelie Nothomb a calatorit foarte mult la viata ei, in special in copilarie, cand obisnuia sa petreaca vreo trei ani in fiecare tara, pana cand tatal ei era mutat cu serviciul si se mutau cu totii. Isi descrie toate experientele in diferite volume si, ceea ce mi se pare cel mai savuros, e felul in care o face: fie ca era nou-nascuta, ca avea trei ani, cinci ani sau era o adolescenta, toate intamplarile sunt atat de viu descrise, incat e imposibil sa nu o recunosti acolo si e imposibil sa nu zambesti macar o clipa, sa nu admiri personaju-i atat de bine conturat. What can I say? Amelie Nothomb e singura pentru care regret ca nu am invatat franceza asa cum trebuie. Ii astept cu nerabdare urmatoarea carte. Astept cu nerabdare sa fie tradusa. Pana atunci, imi fac curaj sa ii trimit o scrisoare (pentru ca da, isi petrece o mare parte din timp raspunzand la scrisori). Si nu voi uita niciodata cum, atunci cand am vizitat Parisul, am fost la doar trei zile departare de a o putea intalni la o conferinta; mi-a fost ciuda atunci, si inca mai imi e cand ma gandesc, heh.

E urmata insa indeaproape de John Green, un autor tanar, descoperit doar de vreo doi-trei ani, ale carui carti insa le-am citit cu cea mai mare placere. Am inceput cu "Looking for Alaska" si atat mi-a trebuit, abia am putut-o lasa din mana chiar si dupa ce am terminat-o. De atunci, saracul volum a facut inconjurul intregului meu cerc de prieteni si l-am imprumutat oricui am apucat, in speranta ca voi corupe cat mai multa lume. Am continuat apoi cu deja popularul "The Fault in our Stars", cu "Paper Towns", cu "An Abundance of Katherines" si cu cele doua colaborari ("Will Grayson, Will Grayson" si "Let is snow") si nu am fost dezamagita. Are el un stil care te face sa te indragostesti imediat de cartile-i. Limbajul este unul accesibil, povestile insa sunt emotionante, sunt complexe si, mai mult decat toate, sunt profunde. Te pun pe ganduri, te fac sa vrei mai mult, sa iti doresti sa intelegi mai multe. Pentru mine cel putin, asta face John Green. Si nu cred ca e carte de-a lui pe care sa o am si care sa nu fie plina de sublinieri cu markerul meu galben, de colturi indoite sau insemne facute la citatele preferate. Are el un fel aparte de a manui cuvintele ca sa ajunga la inima cititorului si l-as recomanda oricui, oricand.

Printre autorii de proza mai imi plac mult si Kazuo Ishiguro, Tess Gerritsen, Haruki Murakami, Sarah Waters si, mai nou, Jeanette Winterson.
In ceea ce priveste poezia insa, nu pot spune ca sunt o adepta prea mare a acesteia. Am mai citit ceva, pe ici, pe acolo. Mi-au placut cateva poezii de-ale lui Nichita Stanescu, mai ales "Imbratisarea" mi s-a parut superba. Si Octavian Paler. Da, poeziile lui chiar imi plac, rezoneaza cumva cu sufletelul meu, they make me... feel things. Una dintre preferatele mele cred ca este "Digul", la care am ajuns din intamplare dar pe care de atunci abia mi-o mai pot scoate din minte.