5 centimeters per second

5 centimeters per second ?! Desigur, si eu l-am vizionat. A fost prin luna lui Martie, undeva la incipit, nu mai retin exact cand – stiu doar ca l-am trecut pe blog in lista de anime-uri terminate si i-am dedicate chiar si un post acestuia. Ce pot sa mai zic? Ca si ceilalti, sustin ca a fost un anime sublim. Imi aduc aminte ca l-am vazut in lista unei bune prietene, si de aici m-am decis sa-l vizionez si eu. Imediat cum am vazut titlul, m-am interesat, fiind curioasa. Cum am vazut ca totul se rezuma la o poveste de dragoste, si la un cadru adorat - in special de mine (primavara, cu ciresi infloriti), am spus ca trebuie sa-l vad neaparat. Si asa a fost – in acea seara l-am urmarit.

In primul rand, ce m-a impresionat foarte tare a fost numele acestui anime. Initial, intelesesem ca “Cinci centimetri pe secunda”, semnifica viteza aproximativa cu care petalele florilor de cires ating primavara, cand ele se scutura, pamantul. Totusi, dupa ceva timp, si dupa ce am stat la discutii cu un amic am inteles ca mai exista ceva interesant, in planul de adancime. Petalele capata un sens metaforic, reprezentand oamenii, ritmul alert al vietii acestora, si modul in care incep un drum impreuna, dar in bataia vantului, plini de iluzii, sunt purtati pe cai separate.

In opinia mea, este un film superb, despre prietenie si dragoste, despre diferitele moduri prin care acestea pot fi manifestate, despre asteptare si dorinta, despre timp, despre cunoastere. O drama sublima, despre o iubire imposibila, singurul obstacol in calea ei fiind distanta, iar mai apoi, asteptarea. Filmul a mai fost intitulat si “un lant de povestiri scurte, despre distanta lor”, si sincera sa fiu, nu ma pot gandi la ceva mai superb intitulat, fara ca nu cumva sa spulber misterul acestuia.In fine, n-am sa vorbesc prea mult despre actiune si alte bla-bla-uri, pentru ca probabil n-as stii cu ce sa incep sau unde sa termin. Vreau doar sa mentionez ca au fost cateva replici complet ravasitoare – pentru mine – si momente destul de realiste. Acum ca stau si ma gandesc mai bine, seamana chiar destul de mult cu o poveste cunoscuta mie - *hah* (ras ironic).

Doi la mana, finalul mi-a placut, mi sa parut destul de trist, cu destul de multe lucruri care pot fi deduse din asta –si, da, n-am putut sa-mi retin lacrimile. Cei doi tineri, se intalnesc la linia de tren, traverseaza in parti diferite, dar cand realizeaza, acesta le impiedica contactul vizual. Amandoi se intorc, insa doar Takaki asteapta sa treaca, Akari pleaca. Poate ca finalul acesta a fost lasat la indemana privitorului, sa fie interpretat asa cum doreste, insa, eu am inteles un lucru: Takaki nu a putut niciodata sa treaca peste eterna sa iubire, de aceea el ar fi asteptat oricat. Cu toate astea, faptul ca Akari pleaca, si nu asteapta sa-l vada pe tanar, demonstreaza, pe de o parte dorinta ei de a trai in prezent, nu in trecut, dar si faptul ca ea isi pierduse rabdarea, stiind ca relatia lor nu duce nicaieri. Un moment in care, cu siguranta o persoana care se poate numii ‘om’ n-ar putea sa reziste lacrimilor, nu neaparat.. cele vizibile. Cu siguranta ai simtii ca ceva iti plange in interior. De asemenea, intreg filmul este plin de diverse simboluri, care reprezinta emotii si stari diferite, ce pot fi interpretate de fiecare persoana in parte. Poate ca ar parea greu de spus una ca asta, dar nu consider aceasta un film, ci mai degraba un poem cantat de timp, ce distruge iluziile iubirii imposibile, un poem ce curge prin lacrimile celor doua suflete, un poem gravat pe urmele fiecaror doua inimi, ce se apropie sau se distanteaza, cu cinci centimetri pe secunda.