"And it hurts..
And it hurts so bad..
Cause we're losing ground
We keep falling down
As you're looking back
Living in the past"

Mi-am dorit ca orice fiinta sa am ceea ce ii face fericiti pe altii. A fost un lucru bun de dorit? Da. Am fost pedepsit pentru asta? Poate. Dar cine sa ma pedepseasca? Nici nu stiu de ce mi-a luat doi ani sa gasesc raspunsul. Era unul atat de simplu, atat de ... "la vederea tuturor" si de egoist, incat acum, in cele cinci minute in care imi beau cafeaua, pana si intrebarea "ce voi manca la cina?" imi trezeste mai multa curiozitate. Eu am fost cel care mi-am impus limitele, crezand ca asta imi va aduce fericire. Eu, ca orice om simplu, care lucreaza pentru a castiga bani, care invata pentru a trece examene, care traieste doar pentru ca ii e frica sa nu ii raneasca pe altii cu moartea sa. Cum am trait oare in limitele astea mici? Cum de nu mi-am dat seama ca am o viata atat de mizerabila tocmai pentru ca exista aceste dorinte. De ce oamenii saraci nu realizeaza ca sunt saraci pentru ca scopul lor in viata este sa castige bani?
Nu m-am considerat niciodata o persoana talentata; desi simt ca, intr-un anumit fel, Dumnezeu mi-a dat tot ceea ce a dat fiecarui geniu in parte: neincredere, nefericire, nemultumire, nebunie, si mai presus de toate ... frica de necunoastere. Desigur, aceasta frica este pentru oamenii incepatori ca mine, care traiesc in mintea lor precum intr-o tara straina, si care se indoiesc de existenta a tot.


Nu putea sa se ridice dupa scaun. De fiecare data cand avea gandurile astea simtea ca innebuneste din ce in ce mai mult. Privirea sa fixa lumina palpainda a veiozei; parca nu se revarsa suficient pe hartie. Nu vedea ce scrie, dar pentru ca nu putea citi, nu ii era frica sa scrie mai departe. Scria imprastiat, peste linii, tinand pixul intr-un mod stangaci. Nu mai avea nicio putere, nicio dorinta, nicio atractie catre perfectiunea pe care odata o considera necesara omului. Isi aduse aminte de un gand pe care l-a avut inainte.

Fericirea este motivul mortii atator artisti.

A fost fericit. Alaturi de persoana pe care o iubea atat; careia ii dedicase fiecare parte din trupul sau. Persoana care ii redase increderea, multumirea, fericirea si mai ales sanatatea mintala. Acum le pierduse pe toate, coborand din nou la conditia sa. Cumva intelegea de ce oamenii isi puneau acele limite de care vorbea in jurnal: erau atat de fericiti, incat nu aveau nevoie de mai mult. Ei nu puteau gasi o pasiune mai mare de cea pe care iubirea le-o oferea; de aceea banii, examenele, erau limitele lor.
Apuca de caiet si, ridicandu-se zgomotos de pe scaun, il arunca de usa camerei. Cazu in genunchi, incepand sa planga. Respiratia ii era atat de grea, iar bataile inimii ii ocupau atat de mult spatiu in corp, incat simtea ca nu mai este loc pentru aer. Nu mai avea de ce sa traga aer, nu mai avea pentru cine. Prietenul sau murise. Le luase pe toate, ca un egoist. Toate pe care i le oferise si plecase undeva unde niciodata nu il va putea intreba despre ele. Nu apucase sa ii zica nimic de iubirea lui, iar intr-un mod cliseic, regretul aparuse. Era normal, aparea peste tot, la oricine nu?
-Akira ... ii striga numele, in repetate randuri, fara a respira, pana cand sunetul fusese oprit de lipsa de aer.
Accidentul pe care prietenul sau l-a avut era atat de crud, incat nu putea sa accepte cum acesta a disparut. Isi amintea de ziua anterioara, cand s-a intors din America, de momentul in care a primit acel telefon, de felul in care alerga impiedicat, socat, cu ochii uscati, catre casa lui Akira. Nu credea asa ceva, nu voia sa creada. Cand a ajuns acolo, a ramas impietrit in fata porti. Simtea un fior cum ii strapunge trupul, era liniste. Atat de liniste, incat pentru o clipa avu impresia ca si-a pierdut si el simturile. Nu erau pasari, desi era in mijlocul verii; crengile copacilor din curtea lui Akira, florile, frunzele, nimic nu se misca, i se facu frica. Apasa pe clanta si usa se deschise greu, ca si cum ceva l-ar impiedica sa intre. In curte erau oameni, probabil era galagie, probabil vorbeau, probabil se miscau, dar el nu putea sa ii urmareasca. Mergea catre mormanul de flori ce acoperea o cutie de lemn. Dadea peste oameni, nu ii pasa ca se ciocnea de cineva, nu ii pasa pe cine calca, nici ce ziceau. Cutia de lemn era mare, lucioasa, nu vroia sa adopte gandul ca acela era un sicriu. Ridica mica usa ce acoperea fata prietenului sau si imaginea i se intipari in ochi. Nu realiza cat de infricosat privea sicriul, nici ce vorbea, chiar daca buzele i se miscau, trupul i se misca. Toata lumea se uita la el, probabil ca era lume ce il cunoastea, probabil ca erau prietenii lor acolo, doamne, cata nesiguranta. Cazu usor in genunchi langa prietenul sau, continuand sa il priveasca.
Simti o mana pe umar si ridica privirea, avand un zambet idiot pe buze, un zambet disperat. Astepta cumva ca persoana de langa el sa fie Akira sau sa i se spuna ca e o farsa, dar privirea pe care o intalni nu era ceea ce isi dori. Femeia de langa el cazu in genunchi si, rezemandu-si capul de umarul lui Akira, incepu sa planga. Trecea de la mici suspine la gemete de durere.
- Shouta, isi auzi numele strigat de persoana din fata sa.
- Makoto-san? intreba indoielnic, nesigur de existenta acestei clipe.
- L-a omorat, Shouta... , ii sopti mama lui Akira, incercand sa isi stapaneasca plansetul zgomotos.
Shouta nu stia ce sa ii spuna, nu stia cum sa reactioneze, nu vroia sa vorbeasca, nici sa inteleaga.
Isi ridica din nou fata catre sicriul in care prietenul sau statea, uitandu-se lung. Nu putea sa reziste la asa ceva, Akira nu putea sa ii fure tot ce i-a dat. Dupa ce i-a oferit atat de multe, nu putea doar sa plece si sa il lase acolo, in singuratatea aceea terifianta. Tarziu a simtit in mana sa un obiect, pe care probabil Makoto-san il pusese. Era telefonul lui Akira. La realizarea acestui lucru, se ridica brusc, aruncandu-l infricosat. Pielea mainii il ardea, palma ii era uda, probabil transpirata, iar cand isi ridica bratul, vazu o picatura de sange curgand pe el. A ramas cu privirea atintita la acel rosu, nestiind exact ce se intampla. Reactiona doar atunci cand cineva l-a zguduit puternic si isi scoase buza inferioara dintre dinti, simtind gustul metalic al sangelui.
- Shouta! Calmeaza-te, auzi o voce de fata, si incet-incet simturile incepura sa ii revina.
Lucrurile incepura sa se miste si pentru prima oara, constient de ceea ce exista in acea curte, privi in jurul sau. Lumea il analiza, suspinand tacut. Erau colegi de generala, prieteni comuni, era familia sa, familia lui Akira, rude, si un miros apasator de betisoare parfumate. Simti cum i se intoarce stomacul pe dos, imaginea din jurul sau incepu sa se intunece. Nu ... isi spuse in gand, grabindu-se sa iasa din curte. Alerga stangaci pe alee, pana cand conturul trupului sau se pierdu dupa gardul de lemn. Mergea pe strada, repede, dezordonat, oprindu-se atunci cand corpul ii ceda. Cazu in genunchi, sprijinindu-se de asfaltul fierbinte cu palmele, in timp ce lacrimile sale curgeau siroaie pe obraji. Plangea, plangea in sfarsit, plangea cat de tare putea, nestiind ce altceva ar putea sa faca in acel moment. Cumva dorul de Akira era atat de intens acum, atat de viu.
Doar ce venise din America, dupa ce isi petrecuse un an acolo. Ii era dor de Akira, venise cu gandul sa ii spuna de sentimentele sale, sa ii povesteasca prin ce a trecut. Cat de bine s-a descurcat, ca s-a tinut de promisiune, ca nu a mai luat antidepresive, ca nu a mai luat somnifere, ca trupul sau s-a vindecat, ca ii este recunoscator si ca ... mai presus de toate ... il iubeste. Ramase pe asfalt, in claxonul masinilor, zeci de minute. Poate ca Einstein avea dreptate, timpul chiar era relativ. Simti niste brate puternice ridicandu-l de jos, si isi ridica ochii catre persoana in ale carei brate era acum. Era un necunoscut.
- Vrei sa mori? il intreba rece, analizandu-i expresia fetei si hainele in care era imbracat. Daca vrei sa mori, mori in fata altcuiva! Am avut destul de multa drama pentru o zi, continua, asezandu-l pe Sho pe o banca pe marginea drumului. Esti bine? continua, reducand din intensitatea vocii.
Baiatul dadu afirmativ din cap, privindu-l pe cel din fata sa. Era un barbat inalt, mai solid, cu parul blond. Era ciudat, nu mai vazuse un asiatic cu parul blond natural, si cumva se gandi ca poate Akira a trimis pe cineva, tinand cont ca infatisarea acestuia i se parea neomeneasca.
- Sangerezi, continua, ridicandu-se de langa el.
- Akira e bine? il intreba Sho, putin nesigur.
Strainul il privi curios si incruntat, ridicand din umeri. Merse pana la masina, scotand un plasture din trusa de prim ajutor. Il mai analiza cateva secunde PE Sho, expirand zgomotos; de ce naiba se oprise din drumul sau pentru un oarecare? Hotari sa nu isi mai piarda timpul, asa ca merse catre Sho, desfacand plasturele si i-l lipi pe marginea buzei, asigurandu-se ca nu mai era ranit si in alta parte. Ai grija de tine, zise cu un glas indiferent si se urca la volanul masinii, demarand.