16-10-2010, 10:49 AM
Dragul meu confident virtual ce eşti citit de toată lumea,
Azi sunt atât de obosită că nu te văd prea bine. M-ai pus să mă trezesc la 9 dimineaţa să vin să îţi ţin companie pentru că te simţeai singurel, aici, în cameră, pe birou. Te-am deschis şi am început să-ţi butonez tastatura, să aprind net-ul şi să te umplu cu toată dragostea cuvenită. A nu se înţelege greşit, dragule, căci nu am mai putut dormi şi de aceea m-am ridicat din patul meu confortabil pentru a veni aici şi aţi ţine companie.
Cât de dur şi urât din partea-mi, având în vedere că oricum mi-e greu să stau fără tine. Drag calculator tembel şi adorabil. Mă plictisesc.
Muzică nu pot asculta şi stau pur şi simplu şi îţi scriu, în speranţa că îmi vei da vreo idee de ce să fac şi să nu îmi fie lene. Mă doare capul şi aş scrie. Doar că nu am nici o idee. Aş avea la ce. Dar nu am inspiraţie. Nu am inspiraţie decât pentru one shot-uri şi diverse scrisori. Aş vrea să scriu o poezie.
Cum era de aşteptat, nu-mi dai nici o idee bună de ce să fac şi mă plictiseşti şi tu, teribil. Fără ofensă, trebuie să scriu ceva aici.
Îmi amintesc de vremea când nu aveam net şi tânjeam să stau la calculator să fac ceva. ORICE. Şi acum că am, nu fac nimic şi pierd vremea degeaba.
Asta e latura umană, nu? Aşa suntem noi oamenii, când avem ceva, nu îl mai preţuim ca atunci când nu îl avem. Ce răi şi groaznici suntem. Ce suflete urâte avem şi cât de " naşpa" putem fi. Nu-i aşa? Cât de multă ură putem nutri adesea şi câtă nesimţire! Şi totuşi, avem şi sentimente frumoase, de ce să vedem doar partea goală a paharului?
Pentru că paharul este gol.
Hei, şi totuşi, cumpărăm altă sticlă şi umplem paharul cu vin. De ce vin? De ce nu?
În orice caz, săptămâna trecută mi-a fost dat să interacţionez cu un copil de grădiniţă, când veneam spre casă şi care făcea exerciţii, de fapt se juca, cu maică-sa. Îl punea să spună diminutivele unor cuvinte, sinonime, să îi vorbească în engleză etc. Şi copilaşul ăla ştia toate chestiile alea şi eu mă gândeam că la grădiniţă nu făceam aşa ceva şi că puştanii ăştia vor fi cu mult mai inteligenţi decât noi. Nu ştiu dacă să mă speri sau să fiu fericită.
Da, cred că mă speri.
Mi-e lene rău de tot.
Cât de dur şi urât din partea-mi, având în vedere că oricum mi-e greu să stau fără tine. Drag calculator tembel şi adorabil. Mă plictisesc.
Muzică nu pot asculta şi stau pur şi simplu şi îţi scriu, în speranţa că îmi vei da vreo idee de ce să fac şi să nu îmi fie lene. Mă doare capul şi aş scrie. Doar că nu am nici o idee. Aş avea la ce. Dar nu am inspiraţie. Nu am inspiraţie decât pentru one shot-uri şi diverse scrisori. Aş vrea să scriu o poezie.
Cum era de aşteptat, nu-mi dai nici o idee bună de ce să fac şi mă plictiseşti şi tu, teribil. Fără ofensă, trebuie să scriu ceva aici.
Îmi amintesc de vremea când nu aveam net şi tânjeam să stau la calculator să fac ceva. ORICE. Şi acum că am, nu fac nimic şi pierd vremea degeaba.
Asta e latura umană, nu? Aşa suntem noi oamenii, când avem ceva, nu îl mai preţuim ca atunci când nu îl avem. Ce răi şi groaznici suntem. Ce suflete urâte avem şi cât de " naşpa" putem fi. Nu-i aşa? Cât de multă ură putem nutri adesea şi câtă nesimţire! Şi totuşi, avem şi sentimente frumoase, de ce să vedem doar partea goală a paharului?
Pentru că paharul este gol.
Hei, şi totuşi, cumpărăm altă sticlă şi umplem paharul cu vin. De ce vin? De ce nu?
În orice caz, săptămâna trecută mi-a fost dat să interacţionez cu un copil de grădiniţă, când veneam spre casă şi care făcea exerciţii, de fapt se juca, cu maică-sa. Îl punea să spună diminutivele unor cuvinte, sinonime, să îi vorbească în engleză etc. Şi copilaşul ăla ştia toate chestiile alea şi eu mă gândeam că la grădiniţă nu făceam aşa ceva şi că puştanii ăştia vor fi cu mult mai inteligenţi decât noi. Nu ştiu dacă să mă speri sau să fiu fericită.
Da, cred că mă speri.
Mi-e lene rău de tot.
Te las acum.
Pa.
Pa.