Lanţul slăbiciunilor

[uchiha_blood_angel]

Heya! >:D<
A aparut in sfarsit continuarea mult asteptata ;)) Va multumesc mult pt comentarii si sper sa va placa acest capitol si sper sa va tina la randul lui in suspans. Imi cer de pe acum scuze pentru eventualele greseli care s-au strecurat, nu am mai reusit sa-l corectez, si va urez lectura placuta!


Cap. XI – Arta trădării, tabloul judecăţii ( partea I )

Tic! Tic! Tic!
Acelaşi sunet sacadat, care inspiră neputinţă şi îngrijorare îmi răsună în urechi de fiecare dată când trec de porţile spitalului. Devenea din ce în ce mai frustrant ca după fiecare luptă infirmă să ajung iar şi iar, în paradisul steril guvernat mai ceva ca satul de către însăşi lady Tsunade.
Totuşi, exista un lucru care se schimbase radical şi anume poziţia mea, din medic, în pacient. Am zâmbit inconştient şi am încercat să mă mişc. Vechea poveste ... nu mă puteam mişca şi ar fi fost de-a dreptul inutil să mai încerc şi a doua oară. De altfel, nu cred că ar mai trebui să insist prea mult asupra faptului că simţeam o greutate imensă presându-mi întreg corpul, tăindu-mi respiraţia.
Totuşi, altceva îmi atrăsese în mod special atenţia. Mâna mea dreaptă era captiva unui obiect rece, dar care în acelaşi timp mă încălzea şi mă făcea să mă simt în siguranţă, să simt că am o legătură cu realitatea. Am simţit tot timpul acea atingere, de când am devenit inconştientă, dar nu ştiam de unde provine.
Mă întrebam oare ce se întâmplase după luptă, cu ceilalţi, cu Sasuke, cu mine. Un fior mi-a străpuns corpul ca o săgeată iar în mod absolut ironic, atmosfera începea să devină din ce în ce mai caldă. Am deschis leneşă ochii, leneşă şi temătoare pentru ce aveam să găsesc în jurul meu.
Deîndată ce smaraldele mele au început să lucească, privirile şi zâmbetele celorlalţi s-au îndreptat spre mine dintr-un foc. Singurul lucru pe care privirea mea a reuşit să o distingă după lumina soarelui, a fost o altă privire, cea a roşcatului. Oare ce căuta el aici? Mi-am analizat în detaliu trupul şi am observat că aveam bandajat abdomenul şi membrele, dar am omis ceva ...
Am vrut să spun ceva, dar tot ce mi-a ieşit a fost un gângur nedesluşit pentru că, stupoare! ... nu puteam vorbi, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă panichez. Dintr-un colţ, Neji s-a ridicat de pe un scaun şi a venit lângă mine. M-am uitat la el cu nişte ochi rugători, iar acesta mi-a pus mâna pe frunte şi m-a rugat să am răbdare. Am ridicat din sprânceană şi am oftat ...totul are un preţ pe lumea asta.
După un timp îndelungat de analiză constantă şi de tăcere profundă, atmosfera a fost destinsă de prezenţa blondului, care a încremenit când m-a văzut trează.
- Hei, băieţi! Ia priviţi, am scăpat de ban ...
Privirea lui albastră ca marea, s-a luminat şi a început să verse lacrimi de fericire. Naruto s-a apropiat de mine şi m-a luat de mâna stângă, rugându-mă să-l strâng dacă mă simt bine.
- Sakura, te rog!
Vocea lui era mai blândă şi mai entuziastmată ca niciodată, iar ochii săi de căţeluş nevinovat mă amuzau mai mult decât aş fi crezut vreodată. Idiotul ... era drept că nu puteam să vorbesc şi să mă mişc, dar de auzit auzeam, şi încă foarte bine. Am vrut să-l strâng puternic, reprimându-mi dorinţa de a-i arde un pumn în cap, prin acea strângere de mâini, dar din păcate am strâns mâna greşită şi abia atunci mi-am amintit ...
Mi-am îndreptat privirea spre mâna dreaptă şi am văzut cum Sasuke mă ţinea strâns. L-am privit atentă, resemnată la ceea ce aveam să văd. Era complet palid şi alb, avea tot trupul rece ca gheaţa, şi, aidoma mie, avea bandajat abdomenul şi ochii. Poate părea greu de imaginat, dar nu era prea departe de a semăna cu o mumie, mai mult mort decât viu. Preţ de câteva secunde nu mi-am mutat privirea de la el şi de la mâinile noastre. Deşi era inconştient, continua să mă strângă cu o forţă inimaginabilă, care o depăşea cu mult pe a mea. Mi-am mişcat pe rând, unul câte unul, degetele de la mâna dreaptă, apoi mi-am întors privirea către Naruto, care asistase la întreaga scenă.
L-am trezit din visare atunci când am reuşit să-mi mişc şi cealaltă mână şi să-l gâdil. Blondul a sărit în sus de bucurie şi m-a luat cu grijă în braţe. I-am răspuns cu căldură, închizând ochii, în vreme ce acesta izbucnise în lacrimi, mulţumindu-mi că l-am salvat. Am încercat din nou să murmur ceva, dar Neji a dat din cap dezaprobator. La scurt timp, roşcatul a dispărut în neant, iar în urma sa, momentul ne-a fost întrerupt de lady Tsunade, care intrase în salon.
Ochii săi ca mierea, erau reci şi păreau mai dezamăgiţi ca niciodată. Blondul mi-a dat drumul, dar nu s-a îndepărtat nicio clipă de mine, care evitam să las privirea în jos. Nu mă simţeam vinovată că îi încălcasem ordinele şi nici nu îmi părea rău de isprava mea aşa că nu aveam de ce să mă prefac că regret. Mă privea senină, pentru că probabil îmi revenisem, şi dispreţuitoare, pentru fapta mea. Asemeni blondei, şi în sufletul meu se dădea o luptă aprigă, o parte din el plângea, o alta râdea cu o nestăvilită satisfacţie pentru ceea ce câştigasem în schimb ...
S-a apropiat de mine cu paşi mărunţi şi m-a privit atent în ochi, apoi a încercat să-şi mascheze zâmbetul ironic care îi umbla fugar pe buze.
- Lăsaţi-ne singure!
- Dar, bunico ... interveni Naruto, pentru mine.
- Am spus să mă lăsaţi singură cu ea, Naruto!
Colegul meu m-a privit neîncrezător, iar eu i-am dat afirmativ din cap. A ieşit cu greu după ceilalţi, închizând uşor uşa. Tsunade s-a aşezat pe un scaun lângă mine şi m-a rugat să o ascult cu atenţie. Ironia sorţii ... nici dacă aş fi vrut nu puteam să vorbesc!
- Gestul pe care tu l-ai făcut pentru colegii tăi ...
- „A fost o adevărată lipsă de respect pentru mine, care nu va fi iertată, ştiu!”
- A fost un adevărat gest de valoare. Chiar dacă mi-ai subminat autoritatea, ai făcut totul pentru a-ţi ajuta colegii, ai pus scopul unui ninja, valoarea unei echipe, mai presus de orice lege scrisă. Deşi nu am fost de acord, am apreciat asta, iar colegii tăi sunt toţi teferi datorită curajului tău, totuşi ...
- „Totuşi, trebuia să existe şi un totuşi ...”
- Consiliul bătrânilor nu a fost de acord cu acest act şi te-au declarat atât pe tine, cât şi pe Sasuke ... trădători. Toţi cei care au fost implicaţi în misiune au declarat în favoarea voastră, dar bătrânii satului au rămas sceptici şi nu vă pot desconsidera postura de trădători. Nu pot face prea multe, am încercat să te apăr în faţa Consiliului, dar nu merită să insist asupra felului în care s-a reacţionat.
Am clipit puternic şi am lăsat privirea în jos, urmărind mai apoi jocul „tentant” al draperiilor purtate de vânt. Am ocolit cât de mult am putut patul brunetului, dar m-am lăsat copleşită de instincte şi am început să-l privesc. În tandem, conducătoarea satului a făcut acelaşi lucru ca mine, apoi a încercat să mă trezească la realitate spunându-mi că trebuie să plece.
- Situaţia lui nu e cu nimic mai bună, dimpotrivă, şi nu-ţi pot promite nimic în legătură cu el. Îmi pare rău, Sakura, dar unul dintre voi va trebui să rişte. Dacă tu ai riscat ca să îl ajuţi, el a riscat pentru Orochimaru, iar Orochimaru e duşmanul nostru ... ştii ce se poate întâmpla atunci când vă veţi putea înainta povestea în faţa Consiliului.
I-am ignorat orice alt cuvânt şi am continuat să privesc draperia cea crem. Tsunade s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit din salon închizând în urma ei uşa, cu un scârţâit apăsător. Priveam pe geamul deschis, cum norii zburdalnici îşi continuă itinerariul pe cer. Mi-am dorit de multe ori să fiu un nor, iar viaţa mea să fie o continuă călătorie în slujba zilelor frumoase şi a nopţilor pline de mister, dar n-a fost să fie.
Mi-a fost dat să mă nasc ca om, să trăiesc tot ce trăieşte un om, iar apoi, cândva, să mor ca unul de teapa mea. Nu mi-a fost sortită nici eternitatea, nici oniricul, dar chiar şi aşa nu-mi pot desconsidera statutul. Un nor nu se poate îndrăgosti ca în basme de un om, nu-i poate fi alături, nu poate simţi adrenalina vieţii în sânge, pentru că spre deosebire de oameni el nu e efemer pe cerul nostru, doar noi suntem şi asemeni cerului, el nu poate face multe lucruri care sunt sortite pământului şi pe care numai un om le poate avea.
În depărtare, vedeam frunzele cum îngălbenesc şi încep să cadă una câte una, una după alta pe pământul rece. De-acum mi-era mult mai clar că nimic nu este mai presus decât viaţa şi că orice lucru poate renaşte, iar cel mai de preţ pentru un om e speranţa. Puncte aurii de culoare pătau iarba crudă, devenind una cu ea. Aşa e şi pentru orice om viaţa: o pată de culoare pentru care noi suntem pictorii. Tot ce am eu în viaţă, familie, prieteni, tot ce iubesc şi ce îmi doresc, sunt doar pete de culoare pe care am ştiut să le combin în cel mai frumos tablou de până acum: un început de adolescenţă fericită. Mi-am rotit încă o dată privirea spre mâna mea şi a brunetului, apoi am închis ochii şi am adormit plângând ... plângând şi gândindu-mă la ce e mai rău. Chiar dacă îl adusesem înapoi pe brunet, acum eram amândoi trădători şi cel mai sigur aveam să fim alungaţi, iar dacă asta se întâmpla, întreaga mea muncă ar fi fost în zadar: Sasuke l-ar fi căutat în continuare pe Orochimaru, iar eu aş fi devenit cap de listă pentru el sau chiar mai bine, pentru Akatsuki.

Lacrimile mi se rostogoleau pe obrajii fierbinţi, până secau şi, aşa cum am adormit, m-am şi trezit. Aiko, asistenta pe care Tsunade o rugase să se ocupe de noi, venise să-mi aplice tratamentul. Era o tânără blondă, cu ochi albaştri şi senini, care îmi amintea de Ino. Era mereu veselă şi săritoare şi avusesem de foarte multe ori ocazia să lucrez cu ea în spital. Din păcate, acum părea tristă şi dezolată şi mă privea ca pe o stafie, ca pe o mumie gata să se stingă.
Era ora cinci şi blonda începuse să privească deseori, în gol, spre fereastra între-deschisă. Cu siguranţă îşi amintea că pe la ora asta ne terminam treaba şi mergeam împreună acasă. Era frustrant să vezi cum toţi te tratează ca pe o legumă, ca pe cineva mort de care îşi amintesc cu nostalgie. Am pufnit nemulţumită, iar Aiko a încept să râdă. Am încept şi eu la rândul meu să râd şi să-i strâng mâna, apoi mi-a spus că ne vedem mâine la terapie.
- „Drace, să vezi acum amuzament!”
În noaptea aceea am dormit neîntoarsă, ca un bebeluş. Zilele următoare Aiko ne-a dat bandajele jos, mie şi lui Sasuke, iar pe mine m-a ajutat să merg din nou, în vreme ce brunetul încă nu se trezea. Făceam paşi mici prin curtea spitalului, sub atenta supraveghere a prietenilor mei, care mă tratau ca pe un copil mic. Deşi nu era prea plăcut, în situaţia de faţă ne amuzam cu toţii, în fond, îmi era mult mai bine decât atunci când eram bandajată şi aveam tot corpul ars, sub o presiune formidabilă.
După trei zile, brunetul a început să dea semne că s-ar simţi mai bine, asta după ce am reuşit cu greu să-l facem să renunţe la gestul de a mă ţine de mână. Chiar şi aşa, totul a căpătat o întorsătură inexplicabilă pentru mine, când, într-o seară, brunetul a început să vorbească în somn. Nu avusesem niciodată ocazia să-l nimeresc treaz, deoarece starea lui era cu mult mai jalnică decât a mea, şi era mai tot timpul sedat aşa că m-am speriat când l-am auzit foindu-se prin pat. Şi mai mare mi-a fost uimirea când l-am auzit strigându-mi numele în somn, iar într-un final, spunând <<Te urăsc!>>.
Nu-mi venea să cred ceea ce tocmai auzisem. Deşi brunetul se liniştise, eu eram mai îngândurată ca niciodată. Oare chiar nimic din ceea ce făcusem pentru el nu conta? Oare mă ura atât de mult încât îşi dorea mai mult decât orice să fiu departe de el? Am început să mă gândesc la ziua în care a plecat, la lupta noastră, la toate lucrurile de care s-a folosit pentru a mă răni, în special de sentimente. Nu mă simţeam în stare să mai împart acelaşi salon cu el, simţeam milă pentru propria persoană şi dezgust pentru el. Cedasem din nou, din nou planurile mele se duseseră pe apa sâmbetei şi totul graţiei ipocriziei pe care i-am atribuit-o în acel moment colegului meu.
Am ieşit din salon şi m-am îndreptat spre biroul lui Tsunade, cu lacrimi amare brăzdându-mi obrajii. Mă sprijineam de perete şi simţeam cum palmele îmi iau foc. M-am apropiat de geamul de sticlă din biroul ei şi am văzut că nu era nimeni. Degetele mele au alunecat pe clanţă, verificând uşa care era încuiată. În mod inconştient, mi-am lipit trupul de ea şi l-am lăsat să alunece până când am ajuns jos, cu genunchii la piept şi braţele împreunate. Eram prea obosită aşa că am adormit plângând.
A doua zi, m-am trezit pe canapeaua din birou, cu Tsunade lângă mine. Deşi nu vorbeam prea bine şi nici nu aveam chef de explicaţii am rugat-o să mă mute în alt salon, cât mai departe de colegul meu, singură. Fără alte întrebări, blonda mi-a spus că mă mută chiar acum dacă vreau neapărat. Zilele treceau tot mai greu şi toamna se instala mai mult în sufletul meu decât afară. Ploua din ce în ce mai des, iar ironia sorţii mă chinuia mai mult decât aş fi sperat vreodată. Camera mea, avea geamul faţă în faţă cu cea a lui Sasuke, aşa că în unele zile, îmi strecuram privirea pe-afară reuşind să-l văd „accidental.”
Aiko rămăsese să aibă grijă de el în continuare şi să se ocupe de recuperarea lui, dar brunetul rămăsese la fel de încăpăţânat ca întotdeauna. Refuza ajutorul oricui şi chiar dacă nu putea să vadă, reuşise să înveţe să meargă la fel, poate chiar mai bine ca mine. La început, cădea şi deseori se lovea puternic, apoi se ridica şi încerca din nou singur. Era dezolant să-l văd aşa, dar şi-o făcuse cu mâna lui, şi pe de altă parte era bine că el nu mă putea vedea, ci doar eu.
Prietenii mei mă făceau să zâmbesc mai mult ca niciodată, singura care era însă mai tăcută şi mai îngrijorată ca niciodată era lady Tsunade, care număra cu oroare zilele din calendar. Totul a mers bine, mă reintegrasem perfect, dar din păcate nu pentru mult timp. Îmi amintesc şi acum ziua în care blonda a intrat pe uşă cu o falcă în cer şi cu una în pământ spunându-mi că a venit momentul să mi se decidă soarta. Păşeam cu frică pe holurile spitalului, paşii mei sacadaţi răsunând pe gresia albă, în fundal, mă simţeam ca ultimul om, dar eram resemnată că indiferent de rezultat, nu făcusem nimic altceva decât să salvez vieţile unor oameni importanţi pentru mine.
Ajunsă la sala cu pricina, am privit sfioasă spre două porţi gigantice din lemn care erau străjuite de doi membrii ANBU. Cu Tsunade în spatele meu, am deschis uşa şi am intrat. O lumină puternică m-a orbit şi preţ de câteva secunde am simţit că-mi pierd răsuflarea. Mi-am văzut colegii stând undeva mai în faţă şi pe bătrânii satului la un pupitru înalt de lemn. Porţile au început să se închidă în spatele meu, cu un scărţâit infernal, dar vocea unei femei de mai bine de optzeci şi ceva de ani, a anihilat acel efect, spunând tare şi răspicat motivul, mai mult decât clar de altfel, pentru care eram strânşi toţi cei care am participat în misiune.
- Consiliul bătrânilor din satul Konoha, s-a reunit astăzi pentru a o judeca pe acuzata de trădare şi subminare a codului ninja: Sakura ...Uchiha!