Lanţul slăbiciunilor

[uchiha_blood_angel]

Cap. X - Când te joci cu sentimentele, te arzi

- Te iubesc, Sakura! <<Şi de acum îmi aparţii ... eşti a mea, doar a mea! >>
Zâmbetul său satisfăcut şi privirea sa mult prea încrezătoare îi sfidau pe ceilalţi în aceeaşi măsură în care armura de gheaţă pe care el o crease în jurul meu, era menită să mă descotorosească de inutila realitate căreia aparţineam.
Aripile sale deveniseră poarta mea de legătură între promisiuni pe cât de reale, pe atât de amăgitoare, şi între misiunea pe care mi-o impusesem singură: cea de a nu mai ceda în veci în faţa lui. Mi-am ridicat capul de pe pieptul său şi l-am privit în ochi, acei ochi reci care acum se doreau a fi mai tandri ca niciodată. Ne-am privit intens, în încercarea de a citi unul în privirea altuia ceea ce poate până atunci nu cunoscusem niciodată. Nu mi-era teamă de el, învăţasem să-l citesc ca pe o carte deschisă chiar şi atunci când privirea sa abisală se pierdea printre filele fiinţei sale, închizându-se mai apoi precum un secret interzis.
Cele două perle negre, la fel de preţioase pentru mine precum aerul, exprimau o dorinţă incontrolabilă, indescifrabilă, un egoism şi un amalgam de sentimente pe care brunetul meu nu se străduia nici măcar cu gândul să şi le reprime. Dintr-o singură mişcare m-a tras mai aproape de el, lipindu-mi trupul de al său şi strângându-mă puternic. Îi simţeam respiraţia, simpla distanţă de câţiva centimetri fiind singura care ne despărţea chipurile. S-a aplecat asupra gâtului meu, adulmecându-mă asemeni unui leu care îşi satisface pe deplin pofta vânătorii, semănând confuzia în prada sa.
Inima îmi pulsa cu putere, încercând parcă să-şi croiască drum afară din piept, iar mintea mea se blocase cu atât mai mult cu cât pe buzele mele vibrau precum un murmur, cuvintele „Te iubesc, Sakura!” Rezonanţa lor era un adevărat impact de care încercam să trec, amintindu-mi că nu voi mai putea continua jocul la nesfârşit. Între timp, Sasuke a început să-mi sărute lacom gâtul şi să mă strângă din ce în ce mai tare braţe, vrând parcă să devin una cu el. A continuat aşa câteva secunde bune, iar când a văzut că nu-i răspund cu aceaşi intensitate pe care el o aştepta, a început să-mi şoptească din nou că mă iubeşte.
- Şi eu te iubesc, Sasuke, dar nu aşa! i-am şoptit cu teamă pentru reacţia lui.
M-a privit în ochi cu o urmă de regret, de refuz pentru tot ceea ce auzise, dar nici de această dată nu i-am răspuns. Am simţit din nou cum mii de fiori reci îmi străpung şira spinării, permiţându-i firii mele volcanice să izbucnească. Ochii au început să mă usture şi mai rău iar privirea mi se înceţoşase într-un mod straniu. Ceva diferit se întâmpla cu mine şi orice ar fi fost picase tocmai la ţanc pentru a mă ajuta să pun capăt farsei. Am închis ochii şi am clipit adânc, atât de adânc încât am reuşit să vizualizez clar imaginea unor flăcări roşii.
La fel de repede, imaginea s-a şters, iar inconştient am început să-l strâng pe brunet, unghiile mele lăsând urme sângerii pe pielea lui rece. M-am depărtat de el cu un pas, iar atunci când a încercat să se apropie înapoi de mine, am deschis ochii şi am început să plâng, să plâng un destin cu lacrimi de sânge. Picături reci şi roşiatice se rostogoleau pe chipul meu, iar pupilele se înroşiseră şi ele considerabil, căpătând o tentă ameninţătoare. Vizibil curios de „reacţia” mea şi vrând să pară înţelegător, brunetul a încercat să-mi şteargă cele două picături care îmi brăzdaseră faţa ajungând la bărbie, însă la contactul lor cu degetul său arătător acestea s-au transformat din picături de sânge, în picături de foc, care i-au ars pielea făcându-l să geamă uşor.
De cealaltă parte a barierei, colegii mei priveau perplecşi întreaga scenă în care eu eram încă cuprinsă de aripile lui Sasuke. Nu se aşteptaseră niciodată să renunţ atât de uşor şi să mă arunc de bunăvoie în braţele întunericului, pentru că mai devreme sau mai târziu asta m-ar fi aşteptat, iar iubirea pentru el m-ar fi putut corupe să fac mai mult decât atât. Cu toţii erau gata să lupte pentru a ne recupera de data asta pe amândoi, deşi în adâncul sufletelor lor domnea panica şi incertitudinea. Singurii care refuzau sub orice formă să creadă ceea ce vedeau erau ca de obicei Naruto şi Neji.
Neji era pe cât de uimit, pe atât de furios. Nu ştiu pe cine sau ce ura mai mult acum: pe Sasuke sau pe mine, puterea pe care el credea că o exercită asupra mea sau slăbiciunea de care dădusem eu dovadă. Pumnii săi s-au încleştat iremediabil, iar privirea lui ageră s-a activat pentru prima oară de când îl tratasem, cercetând în profunzime bariera creată de brunet pentru a mă ţine la distanţă.
Cu siguranţă el era singurul care avea încredere în mine mai mult decât oricine.
Naruto privea şi el cu greu scena dintre noi, deoarece era la fel de slăbit ca atunci când l-am găsit. Din păcate, puterea Vulpii cu Nouă Cozi nu l-a putut ajuta şi de data aceasta, iar blondul dădea semne că era din ce în ce mai vlăguit de putere. Nu se ridicase niciun moment din genunchi, dar chiar şi aşa faţa sa palidă căpătase o tentă uşor roşiatică. Cel mai sigur era că şi sângele lui clocotea la ideea că aş putea redeveni aceea fiinţă slabă de odinioară. S-a ridicat cu greu de la sol, având privirea aţintită în jos. Se ţinea cu mâna stângă de încheietura dreaptă, încercând să emane şi să-şi canalizeze toată chakra pe care o mai avea, în palmă. Kiba s-a apropiat de el încercând să-l oprească, dar se pare că Naruto începuse să emane atât de multă chakra, încât acesta nu a putut nici măcar să-l atingă datorită fluxului de energie care îl înconjurase. După ce blondul a considerat că deţine suficientă putere pentru o ultimă lovitură de Rasengan, s-a îndreptat ameninţător spre mine şi spre Sasuke, spunând dintr-o singură suflare:
- Noi trei ne vom întoarce în sat ca unul, chiar de-ar fi să vă opresc cu mâna mea!
S-a aventurat la fel de inconştient ca întotdeauna spre noi, parcurgând distanţa ce ne despărţea, asemeni unei furtuni, şi mărind cantitatea de chakra a tehnicii la maxim. Observând că ceva nu e în regulă dincolo de „zidul” care mă despărţea de ei, Neji a încercat să-l avertizeze pe Naruto să se oprească, dar a fost prea târziu.
- „Ceva se petrece! Simt un val diferit de chakra, unul în continuă mişcare şi transformare. Atât de diferit, dar totuşi atât de cunoscut. Asta e! Ştiam că n-o să renunţi, Sakura!” Narutooo!
Cinci, patru, trei metri ...
Sasuke mă prinde de mâna stângă încercând să mă oprească, dar la fel ca mai devreme palma îi cade arsă pe lângă trup. Temperatura corpului meu creştea în mod automat, transformându-mă într-un foc viu, strălucitor şi schimbător ca razele de soare. Părul meu roz, care în mod normal nu-mi trecea peste umeri, şi-a redobândit lungimea şi frumuseţea de odinioară, pielea mea albă ca laptele s-a închis la culoare căpătând o tentă puţin bronzată, iar ochii mei roşii luceau asemeni unor rubine rare. Mi-am împreunat palmele lăsând identitatea Dragonului meu de Foc să se dezlănţuie şi lacrimile mele să se transforme în flăcări, care mă cuprind asemeni unei pulberi de aur şi care reuşesc prin imensa lor cantitate de energie pură, să descleşteze aripile demonului. O adevărată furtună de foc se produce, mistuind şi arzând totul în jur, sub cea mai fermecătoare formă: viaţa.
Doi metri, un metru ...
Simţurile mi se amplificaseră de sute de ori, astfel că îl puteam simţi pe Naruto apropiindu-se precum un taifun. Ochii mei erau încă închişi, iar palmele erau împreunate şi emanau o cantitate imensă de chakra roşie. Dacă le-aş fi desfăcut, indiferent în ce direcţie le-aş fi poziţionat, nu aş fi făcut nimic altceva decât să-l trimit pe colegul meu pe lumea cealaltă mai devreme de termen. Valul de energie pe care îl deţineam era mult mai puternic decât orice altă energie pe care reuşisem să o controlez până atunci. Dacă idiotul de Naruto nu reuşea să se oprească la timp, nu aş fi putut să-l mai salvez şi de data aceea. Din fercire pentru amândoi, nu mai eram singura dispusă să repar prostiile lui, având în vedere că de acum înainte aveam alături o echipă de prieteni.
- Barajul de nisip!
Un baraj din nisip fin, înalt de zece metri, s-a ridicat ca din neant deasupra solului despărţindu-ne pe mine şi pe blond de o moarte sigură şi prost regizată. Impactul cu Rasengan a tăiat barajul în două, creând un gol imens care se umplea rapid, absorbind energia şi acoperind mâna blondului. Se pare că nisipul creat de Gaara era cu mult mai puternic decât ne-am fi aşteptat, întrucât acesta s-a dovedit a avea o structură suficient de solidă cât să oprească Rasenganul să treacă de partea cealaltă, şi să-l împingă pe Naruto câţiva metri înapoi.
- Idiotul ... răsuflă uşurat Shikamaru, atunci când Naruto a căzut lat la pământ.
- Omule, înţeleg că asta e specialitatea ta, dar de unde atâta nisip? interveni Chouji.
- Nisipul este o prelucrare a unor substanţe clasice din componenţa solului. Gaara a descompus întâi o bucată, fisurând pământul, apoi a multiplicat-o, adăugă Kankuro vesel, arătând spre barajul care fisurase într-adevăr o porţiune considerabilă şi adâncă de pământ, care continua să se extindă înghiţind totul în calea sa.
- Dacă e aşa, vom fi în siguranţă pentru un timp ... şopti Kiba.
În timpul discuţiei purtate de băieţi, Temari s-a apropiat de bariera care continua să crească în dimensiune, punând braţele blondului după umerii săi şi aducându-l înapoi în siguranţă. L-a sprijinit cu grijă de trunchiul unui arbore, nevrând să-l rănească şi mai rău. Ochii ei căprui care reflectau îngrijorare şi dezaprob, păreau să-l liniştească şi să-i ofere o stare benefică, în urma căreia trupul său începea să se regenereze rapid datorită puterii tămăduitoare a Vulpii.
- „Băiatul ăsta...”
De partea cealaltă, puterile mele îşi cunoscuseră apogeul, aşa că nu a durat mult şi am fost nevoită să pun capăt „demonstraţiei” pentru a-mi putea duce la capăt misiunea. Deţineam o cantitate imensă de chakra pe care am redirecţionat-o spre barajul de nisip al lui Gaara, care îşi continua expansiunea. Mi-am îndreptat palmele spre pătura de nisip, iar la contactul dintre cele două elemente nisipul a început să se omogenizeze vizibil, recreându-şi structura şi lăsând în urma sa o perdea de sticlă maronie. L-am văzut pe roşcat cum îşi pune mâinile în sân şi dă din cap afirmativ, semn că de acum înainte va aştepta asemeni celorlalţi deznodământul final. Neji mă privea şi el satisfăcut de transformare, cu un zâmbet parşiv în colţul gurii. M-am întors spre brunet, simţind că începe să se refacă după arsura primită, şi aşa a început jocul ...
- „Cum poate face aşa ceva? Cine e ea ... sau mai bine zis ce e ea? Unde e Sakura cea slabă pe care am cunoscut-o? Nu-mi place să o recunosc, dar trebuie să o distrug şi să ajung la Orochimaru înainte să termine ea cu mine.” Ţi-am oferit o şansă, dar i-ai dat cu piciorul. Foarte bine, Sakura! Să nu te miri atunci când am să termin cu tine, fără strop de milă.
- Decât şansa de a trăi ca o păpuşă, ascultând mereu placa ta de iubire, mai bine moartă, printre cei care într-adevăr au ştiut să-mi fie alături. Arată-mi ce poţi ... Uchiha!
- Fi sigură că-şi voi statisface dorinţa! Cineva trebuie să moară, iar eu nu voi fi cu siguranţă acela.
M-a privit sfidător, făcându-mă să realizez că tocmai intrasem în competiţie cu parte din viaţa mea, acea parte care îmi oferea drept trofeu moartea. Atunci am înţeles că brunetul meu a fost întotdeauna în competiţie cu viaţa şi că de aceea el era, spre deosebire de noi, un ninja prin excelenţă, nu doar prin abilităţile fizice şi psihice sau prin valoarea morală pe care le deţinea, ci prin felul în care a asemănat viaţa de ninja, vieţii de vânător care respectă legea junglei: omori sau eşti omorât.
Şi-a creat două clone, apoi a făcut câteva semne cu mâna şi m-a atacat, din trei părţi diferite, în punctele vitale prin ace senbon, pe care am reuşit să le evit destul de uşor. Din păcate, altceva îmi ieşise din calcul: semnele făcute anterior nu au avut nicio replică, iar poziţia sa şi a clonelor sale era menită să creeze un triunghi invizibil în jurul meu. De teamă că aş fi putut fi prinsă în cursă, am creat la rândul meu alte două replici cu ajutorul cărora am încercat să evit să închidă triunghiul, dar brunetul mi-a anticipat mişcarea şi s-a grăbit să mi-o ia înainte atacându-mă cu tehnica Mingii de Foc. Totul se transformase într-o cursă contracronometru pe care mintea mea încerca să o proceseze cât mai repede cu putinţă. Aveam nevoie de toate tehnicile pe care ştiam că le posed, dar de una în mod special. Am clipit puternic, apoi am deschis încet ochii îngheţând, la fel ca mai devreme, toată mişcarea din jurul meu. Cele câteva secunde pe care le-am salvat mi-au oferit posibilitatea de a riposta pe măsura aşteptărilor sale:
- Kadou no kasai! (Sabie de foc)
Câte o rază de foc, sub forma unor săbii cu două tăişuri, au contracarat în forţă mingiile create de Sasuke, luptând parcă pentru supremaţie, împotriva clonelor sale. Văzând că îi pot face faţă folosindu-mă de noile mele tehnici, brunetul mi-a zâmbit ironic, scoţând din mânecă arma sa finală: cu ajutorul semnelor făcute anterior acesta şi-a folosit clonele pe post de stâlpi energetici cu ajutorul căruia m-a închis într-un triunghi ce radia o energie electromagnetică puternică. Chakra lui se răspândea precum un venin printre firele de iarbă conturând trei bariere înalte, de culoare neagră, datorită naturii chakrei sale. În urma impactului cu chakra sa, clonele mele au dispărut lăsându-mă singură în mijlocul unui triunghi mortal, sigilat pretutindeni în mod perfect.
De partea cealaltă, băieţii scrâşneau din dinţi, scăpând câte o înjurătură, dar chiar şi aşa, se calmau repede ştiind că de acum eu sunt cea care ascunde aşii în mânecă. Singurul neîncrezător rămăsese Naruto, care privea cu scepticism lupta nereuşind să fie atent la detaliile importante. Cu siguranţă îi era greu să fie imparţial, având în vedere că lupta se dădea între colegii şi cândva, cei mai buni prieteni ai săi ...
- E aşa frustrant să decazi atât de mult Uchiha!
- „Încearcă să mă intimideze cumva? Atâta tupeu şi ea e cea cu probleme.”
- Renunţi la ce ai mai de preţ ca să devii o simplă marionetă proscrisă, în mâinile unui impostor. Cum e să fii minţit pe faţă şi să pierzi puterea care ţi-a fost sortită prin sânge?
- „Nu mă forţa, iubito!”
- Cum e să intri în rândul celorlalţi, să nu-ţi poţi folosi Sharinganul şi să fi inferior cu mult fratelui tău?
- Ţi-am spus să te opreşti!
Se părea că brunetul tocmai conştientiza cât de mult decăzuse devenind prada lui Orochimaru, renunţând în mod inconştient la ceea ce natura îi oferise, pentru o răzbunare lacomă, care l-a transformat într-un monstru însetat de moarte. Era furios şi ieşise „personal” din acel triunghi vicios, pentru a mă ataca. M-am ferit de el aşteptând momentul oportun de a ataca la rândul meu. Fără Sharingan, Sasuke era o pradă cu mult mai uşoară decât m-aş fi putut aştepta, aşa că acesta nu a sesizat când am folosit o tehnică a iluziei. Am continuat în ritmul acesta alert, brunetul atacându-mă cu nervozitate în repetate rânduri. Se părea că tot ceea ce învăţase în Academie, Orochimaru distrusese într-o secundă; se lăsa purtat în luptă de sentimente şi de trăirile dureroase care i-au spulberat copilăria, în loc să-şi calculeze mai atent mişcările.
Într-un fel sau altul, încerca să se folosească de propria suferinţă pentru a se supraevalua.
Toate tehnicile sale erau inutile în faţa mea, iar brunetul a început să se simtă încetul cu încetul obosit, lipsit de chakra. Am zâmbit în sinea mea, imaginându-mi cât de mult se gândeşte la ce-i spusesem, la faptul că puterea pe care Orochimaru i-o oferise era finită, epuizantă, o farsă. A vrut poate să termine mai repede jocul, lăsându-se captat de iluzie, dar se înşela ... de data asta eu aveam replica finală. Dintr-o singură mişcare, clonele lui Sasuke s-au transformat şi ele în aliaţii mei. Păstrându-le înfăţişarea, m-am folosit de propriile mele clone, create din neatenţia lui, şi am înlocuit câmpul de energie, cu chakra mea luminoasă, dându-i impresia că pot penetra şi copia orice tehnică pe care o foloseşte. Energia lui scădea mai mult şi mai mult, iar când şi-a dat seama de lanţul în care se afla, atunci a izbucnit. L-am atacat cu ace senbon otrăvite, dar se pare că otrava avea în mod aparent un efect invers în corpul brunetului. Mi-am dat seama târziu, prea târziu că otrava îi alimenta într-un mod straniu chakra şi m-am trezit din nefericire cu un kunai în spate şi cu tehnica sa Chidori, ameninţându-mi privirea. Îmi vedeam moartea cu ochii, dar îmi venea la fel de greu să cred că asta e sfârşitul. Drept părere de rău, Sasuke a început din nou să-mi studieze gâtul, asemeni uni vampir însetat de teamă.
- Miroase a frică, Sakura! Ţi-am spus că nu eu voi fi cel care pierde în jocul ăsta şi tocmai ţi-am dovedit-o. Îmi pare rău!
- Åži mie ...
M-am smucit din strâmsoarea sa reuşind să mă eliberez, dar din păcate, kunaiul său mi-a perforat spatele rănindu-mă grav. A încercat să folosească Chidori şi să termine mai repede jocul, dar în ultimul moment am ripostat pe măsură, prinzându-i încheietura. Brunetul mă privea stupefiat, amintindu-şi modul similar în care Itachi a reuşit în lupta lor să-i pareze atacul, apoi a îngheţat. Efectul otrăvii începea să-şi facă uşor, uşor efectul şi aşa am reuşit să-l imobilizez la pământ. Îi ţineam mâinile deasupra capului, în timp ce îmi canalizam toată greutatea corpului asupra abdomenului său.
- Jocul s-a terminat ...
- Pentru amândoi ... poate că nu vrei să recunoşti, dar eşti epuizată, mai mult psihic decât fizic. Încă un efort şi eşti şi tu cu un pas în groapă. Spune-mi ... chiar merită să-ţi sacrifici viaţa pentru mine?
- Ai dreptate, nu merită ... dar chiar şi aşa există un lucru pe care tu nu l-ai înţeles niciodată ... din viaţa mea faci parte şi tu şi destinul tău blestemat. Chiar de-ar fi ca eu să mor acum ... tu te vei întoarce în sat!
Mi-am canalizat ultima fărâmă de chakra în palmă, sub privirea neîncrezătoare a brunetului. Avea dreptate, eram epuizată mai mult psihic decât fizic, dar nu-mi păsa. Mi-a fost dat să mor o dată, ca să retrăiesc, să resimt valorile importante ale vieţii. Chiar dacă agonia ar fi fost cu mult mai puternică, trebuia să pun capăt preludiului acesta infernal.
- SAKURA! Vocea lui îi reflecta îngrijorarea, mascată într-un mârâit dispreţuitor. Am făcut semnele tehnicii, apoi i-am zâmbit şi am continuat.
- Tehnica vântului: sigiliu de aer!
O minge imensă de aer i-a tăiar răsuflarea brunetului, nu înainte de a-mi rosti încă o dată numele. Puterile mele îşi atinseseră şi ele apogeul aşa că m-am prăbuşit şi eu pe iarbă, în genunchi. Zidul de sticlă s-a spart în mii de bucăţi, învîluind întreaga zonă în uitare. Mi-am privit încă o dată colegul, apoi am închis ochii şi mi-am aşternut capul pe pieptul său însângerat. Pe fundal, auzeam vocile colegilor mei, strigându-mă îngrijoraţi la unison. Am simţit o mână caldă peste a mea, apoi am zambit rămânând inconştientă. Pentru noi doi, se sfârşise o primă parte a celei mai frumoase poveşti din viaţă: iubirea.