Lanţul slăbiciunilor

[uchiha_blood_angel]

Asa cum am promis, aici a aterizat si nextul pe care sper ca inca il mai asteapta unii din voi. :)) Vreau sa stiti ca voi posta de acum doar odata pe sapt... de n-ar fi scoala asta... Va astept in continuare pererile ( multumesc Belphegor pt comm :X) si va urez lectura placuta! :*
P.S.- inceputul acestui cap va fi si o mica referire pentru titlul anteriorului :D


Cap. IX – Înger vs. Demon

„Pentru prima dată de când ne aventurasem în căutarea lui Sasuke, lucrurile păreau să capete o întorsătură neaşteptat de favorabilă nouă. După ce am reunit echipa de căutare, ne-am continuat drumul spre „Câmpul morţii”, tărâmul de legătură dintre Konoha şi celelalte ţinuturi. Profunzimea labirintului în care intrasem se estompa rapid, mult prea rapid pentru capacitatea noastră de înţelegere ... ceva se întâmplase, niciun pericol şi multă, prea multă linişte în jur. Era clar că ne apropiam de el, îmi simţeam chakra cum pulsează undeva în interiorul său, problema era că în faţa noastră pădurea se birfuca în mod spectaculos: în partea dreaptă, o forfotă şi o lumină ademenitoare te întâmpinau, iar în partea stângă, o linişte morbidă şi un întuneric total te învăluiau. Ceilalţi au oftat oarecum uşuraţi, crezând că forfota provine de la lupta celor doi, dar eu nu eram chiar atât de sigură. Aveam încredere deplină în Naruto, dar la fel de bine îi cunoşteam şi abilităţile lui Sasuke, şi ceva îmi dicta cu înverşunare să urmez calea din stânga. L-am văzut pe Neji cum se apropie de mine şi îmi pune mâna pe umăr ...
Eu trebuia să aleg acum, ei nu mă mai puteau ajuta.
- Ce ar trebui să alegem acum, îmi şopti el, lumină sau întuneric?
Am evitat să-i răspund pentru că nici eu nu eram sigură. Abilităţile lor erau inutile deoarece nu doream să-i forţez fără rost, dar în acelaşi timp aveam nevoie de o minune. Am închis încet ochii şi mi-am închipuit cum ar fi să am mirosul extraordinar de fin al lui Kiba, privirea ageră a lui Neji, auzul rafinat al lui Shikamaru şi agilitatea perfectă a lui Temari. Numeroase animale mi se perindau prin minte, dar pe buzele mele jongla un singur cuvânt: tigru. Am deschis ochii şi am făcut cu o rapiditate demnă de invidiat câteva semne, apoi mi-am izbit palmele de pământ.
- Convocarea jutsu!
Câteva firicele de fum au început să se zbată la suprafaţă, în vreme ce eu am pufnit nemulţumită ... devenea frustrant ca nici măcar după atâta timp să nu-mi reuşească tehnica. Când eram gata să încerc din nou, fumul s-a risipit lăsând în urma sa un tigru alb superb, care i-a surprins plăcut pe ceilalţi. Ochii săi negri luceau asemeni pietrelor preţioase scăldate de lumină, iar statura sa bine proporţionată contura perfect abilităţile pe care le deţinea. Lucrasem mult împreună cu Yume şi acum devenise un adevărat partener de luptă.
- Ce s-a întâmplat, Sakura?
- Am nevoie de ajutorul tău. Sasuke a părăsit satul şi trebuie să-l găsesc. Adu-mi-l înapoi Yume, te rog!
- Se pare că Orochimaru nu pierde vremea. Prea bine, te ajut, dar te avertizez! Chiar dacă e unul de-al nostru, trebuie să ştii că ne va fi foarte greu să-l oprim. Adu-ţi aminte cum a plecat! Încă mai vrei să-l găseşti?
Mi-am întors privirea spre cărarea întunericului, apoi am aprobat din cap privindu-l adânc în ochi. Tigrişorul meu a oftat ştiind miile de motive pentru care nu pot renunţa. S-a ridicat din şezut, iar ochii săi au căpătat din nou acea culoare stranie de roşu cu negru. Se pare că nu mă înşelasem şi într-adevăr Naruto nu fusese destul de puternic cât să-l oprească la timp. După minute în şir de mers prin beznă, o lumină ciudată ne-a acaparat privirile ... doar imaginea lui Sasuke încercând să-l omoare pe blond a reuşit să se strecoare prin perdeaua confuziei, lovindu-mă ca un trăznet, care m-a împins spre el:
- Opreşte-te!”

Vocea mea cristalină, dar în acelaşi timp impunătoare, se transformase parcă dintr-o rugăminte, într-o ameninţare, în răcnetul fioros al unei fiare care îşi apăra puii cu viaţa. Întreaga suflare a pajiştii pierise sub ecoul vocii mele, care plutea în aer gâdilând frunzele palide, ce îi agravau intensitatea la fiecare milimetru parcurs.
Toată lumea amuţise de uimire, pentru gestul meu sfidător, şi de spaimă, analizând modul în care aş putea sfârşi pentru îndrăzneala mea, dat fiind că brunetul îmi călcase şi anterior voinţa în picioare. Nimic din postura lui impozantă nu se schimbase, pentru el rămăsesem acceaşi fetiţă naivă, uşor de înlăturat din calea lui doar printr-un cuvânt.
Îmi arunca priviri letale, dispreţuitoare, pentru prima oară devenisem o povară în viaţa lui sau altfel spus, un obstacol. Eram o jucărie vie, care trecuse de la idolatrizare la dispreţ, care se întorsese împotriva lui din vanitate, din dorinţa de a proteja ceva ce nu-i mai aparţinea din secunda în care ne trădase: prietenia, iar acum întreaga viaţă şi fiinţă a lui Naruto. Mă ura, pentru că se simţea asemeni nouă, trădat, înşelat; singurul colţ viu al inimii sale îngheţase în momentul în care eu i-am luat apărarea blondului în faţa lui, în clipa în care mintea sa a asimilat iubirea şi devotamentul pentru el în minciună, în regret, în ipocrizie.
Ochii săi negrii, preţioşi ca cel mai rar onyx, erau reci şi răzbunători, semănând ura şi moartea în sufletul meu. Dacă până atunci am crezut că întotdeauna simţise tot ce era mai rău pentru mine, mă înşelasem. De-abia acum mă ura cu-adevărat, din clipa în care l-am oprit am devenit insignificantă pentru el, atât ca persoană, cât şi ca barieră, dar se înşela.
Vântul devenise de mult timp singura punte de legătură a privirilor, a gândurilor şi a vorbelor noastre nerostite. Nimeni nu mişca, nu respira, fiecare aştepta ca celălalt să ridice măcar un deget ca să spargă tăcerea apăsătoare, care ne invada mintea de amintiri. Eram atât de absorbită de privirea lui, care mă făcea să retrăiesc intens primele noastre antrenamente şi misiuni sau examenul chunin, încât am uitat complet de Naruto, care zăcea în spatele meu, întins la pământ, rănit grav în punctele vitale, fără vreo posibilitate normală de a se mişca. Muşchii braţelor erau zdrobiţi de o putere imensă, iar în abdomen avea o rană adâncă, pe care brunetul i-o provocase cel mai sigur la impactul dintre Chidori şi Rasengan. Tehnica lui Sasuke era pe cât de greu de controlat, pe atât de mortală, un contact uşor devenind o portiţă sigură spre lumea cealaltă.
Blondul s-a aventurat inconştient într-o încercare oarbă de a se ridica în şezut, însă nu a reuşit nimic altceva decât să se dezechilibreze şi să se rostogolească la pământ, pe burtă. Îl priveam dezaprobatoare faţă de efortul inutil pe care încerca să-l depună. Muşchii săi erau în mare parte zdrobiţi şi tot ce făcea era să-şi agraveze starea mai mult. Am strâns din pumni, încercând să-mi ascund tremurul din gesturi, în vreme ce acesta nu renunţase la ideea de a continua lupta. A reuşit târziu să se ridice în genunchi, mâinile sale proptindu-se pe pământul rece. Contactul acestuia cu palmele şi genunchii blondului se resfrângea asupra unei sângerări abundente. Mă privea atent, dar în acelaşi timp privea pierdut, undeva în gol, undeva în abisul inspirat de ochii mei.
Atunci am înţeles ... devenea inconştient.
- Ţi-am promis ... că-l aduc înapoi ... Sakura-chan ...
Vocea lui era o şoaptă ştearsă de vânt, era pragul unui efort suprem, reprimat de o tuse sângeroasă, pe care nu l-am înţeles. Sub privirea mea, blondul s-a ridicat în picioare, dar când credeam că mai rău nu se poate, genunchii i s-au înmuiat şi a început să se clatine până mi-a căzut în braţe, aproape mort. I-am desfăcut nasturii de la bluza sa portocalie şi mi-am trecut mâna peste abdomenul său, făcându-l mai apoi să dispară într-un nor de fum. M-am ridicat în picioare şi l-am privit pe brunet.
- Ce patetic! Nu mă surprinde deloc cât de bine se completează un demon lipsit de personalitate cu o verigă slabă.
Râsul său demonic, părea mai forţat ca niciodată. Oricât de rece şi insensibil ar fi fost vreodată, nu-i stătea în fire să fie atât de implacabil faţă de noi.
Atunci am simţit cum ceva din personalitatea mea explodează. Emanam o frivolitate nefirească mie, iar pe retină mi se imregnaseră în mod automat, mii de cuvinte care se legau în fraze aparent absurde, în numele unor tehnici a căror putere o simţeam vibrând în interiorul minţii mele.
Involuntar, am simţit cum o energie stranie îmi pulsează în vene, iar mâna dreaptă începe să acumuleze o cantitate la fel de stranie de chakra luminoasă, care îmi ardea palma sub forma unei flăcări. Am închis ochii şi am clipit puternic, iar când i-am deschis, întreaga mişcare din acel câmp a împietrit sub privirea mea pătată în jurul pupilei de o dâră roşiatică intensă. O sclipire întunecată îmi controla mintea, ghidându-mi inconştient mişcările. Înaintam spre brunet, rotindu-mi degetele mâinii drepte dintr-un sens în altul, jucându-mă parcă cu acea putere pe care o posedam.
Sasuke mă privea perplex, deşi nu dorea să o arate, frivolitatea mea îl speria, nu mă cunoscuse niciodată aşa, ca atare nu ştia de ce sunt în stare. Cu cât înaintam mai mult, cu atât acesta devenea mai agitat. Semnul blestemat asupra căruia eu îmi lăsasem amprenta, începea să-l ardă şi să-i scadă din puterea de concentrare. Eram volcanică şi aparent iraţională în gânduri şi mişcări, dar totodată eram conştientă de apogeul schimbării în care mă aflam şi de care aveam să profit la maxim. Fiecare pas pe care îl făceam mai aproape, era pentru el o amintire care pălea pieziş urmată de o alta, şi o alta, până când brunetul a căzut în genunchi ţinându-se strâns de umărul stâng. Unghiile sale îi penetrau pielea, făcând-o să sângereze, dar era în zadar ...
Oricât de mult şi-ar fi dorit, de data asta el nu mai controla semnul, ci eu, doar eu.
- Hai să-ţi spun eu care e diferenţa dintre firesc şi patetic. E firesc să-ţi faci din coechipieri prieteni, să lupţi şi să rişti alături de ei, pentru ei. E patetic să nu-ţi aminteşti valoarea lucrurilor de care te legi. La început noi nu am fost o echipă, pentru că am vrut să fim independenţi, iar atunci când Kakashi ne-a oferit testul viitorului nostru, am pierdut. Ne-a spus să fim o echipă indiferent de riscuri, dar a încercat să ne separe prin cuvinte, folosindu-se de dorinţa fiecăruia de a deveni cineva. Chiar şi aşa, tu ai fost primul care a înţeles sensul cuvântului echipă. Deşi Naruto era o pacoste pentru amândoi, ne-am riscat viitorul pentru el şi am luptat în faţa lui sensei spunând că ...
- <<Noi trei suntem ca unul ...>> Inevitabil, tăria acestei afirmaţii s-a impregnat în mintea brunetului şi a devenit un murmur pe buzele blondului. Cu toţii ne-am amintit de prima noastră misiune, cea de a deveni un singur trup, o singură minte.
- E firesc să nu-ţi uiţi niciodată prietenii şi să lupţi întotdeauna alături de ei, ca să-ţi înfrângi duşmanii. Patetic ... eşti tu!
Am sesizat cum toate privirile din jur mă aţinteau intrigate. Fără ca măcar să le bag de seamă, m-am oprit din jocul ameţitor al degetelor mele, îndreptându-mi întreaga palmă cu faţa spre Sasuke. Am întins rapid mâna, iar brunetul a fost aruncat în trunchiul celui mai apropiat copac, lăsând în urma sa, pe sol, o dâră sângerie de aproape trei metri. Speram să fi anihilat parte din efectul acelui blestem, însă ceva îmi scăpase din calcul: supradoza pe care Tayuya i-o oferise înainte de a-i sigila trupul, începea să-şi facă de cap. Folosindu-se de elanul dat de puterile mele, aceasta a explodat în cel mai teribil fel, dând naştere unui monstru, un monstru de care mă temeam că mai devreme sau mai târziu va fi scos la iveală, dar dincolo de care reuşeam să-l văd pe adevăratul Sasuke.
Stând ghemuit la baza unui arbore, brunetul emana prin fiecare por o chakra neagră şi densă, cu care părea să hrănească fiinţa demonului din el. Focul acela întunecat care îl cuprinsese în totalitate, absorbea fiecare picătură de viaţă din jurul său; vântul se oprea în loc, iar frunzele, până şi cele mai uscate, se transformau în scrum deîndată ce erau mistuite de acele flăcări devoratoare. Asemeni unei fiare de temut, Sasuke s-a ridicat în picioare evidenţiându-şi noul aspect.
Pielea sa se închisese la culoare, căpătând totodată o tentă uşoară de albastru otrăvitor. Pupila sa se dilatase în patru, iar ochii erau deopotrivă de un albastru-negricios. Părul închis la culoare îi ajungea cu puţin peste umeri, abdomenul său bine-lucrat era evidenţiat perfect, iar în spate îi apăruseră două membre asemănătoare unor mâini destul de ciudate, care conturau cu succes aripile demonului însuşi. Hainele îi erau sfâşiate şi doar mici fâşii de material ars îi mai acopereau corpul pe alocuri. Micile zgârieturi produse cu mare greutate fie de mine, fie de Naruto, se vindecau văzând cu ochii, iar ultima mea fărâmă de putere, conturul dragonului alb care îşi înghite coada, era încetul cu încetul absorbit în interiorul semnului blestemat.
- Spune-mi, Sakura! Cine e acum cel patetic? Eu, care renasc din propria cenuşă, sau tu, care tremuri din toate încheieturile şi eşti incapabilă să te mai ţii pe picioare în faţa mea?
Totul, absolut tot ce ţinea de aspectul fizic se schimbase la el, însă era ceva care rămăsese: vocea. Acea voce care pentru mine putea să inspire dispreţ şi îngrijorare în acelaşi timp, acea voce cu care a încercat să mă îndepărteze şi atunci când eram la spital, având grijă de el după lupta cu Itachi.

*****

- Eşti masochistă cumva, sau simţi o plăcere deosebită în a pierde nopţile prin spitale, cu mine?
- Poftim? L-am întrebat eu somnoroasă.
- Sakura, nu ai mai trecut de două zile pe-acasă şi în plus arăţi groaznic. De ce nu faci efortul să pleci? Îmi spusese asta cu o „răceală” ieşită din comun, în timp ce privea tavanul, aşteptând un răspuns întârziat.
- Nu pot să cred ... nu mă aştept la mulţumiri pentru că ştiu că nu ai aşa ceva faţă de nimeni, dar deja întreci măsura! Îi răspunsesem în doi peri, ceea ce nu mai făcusem niciodată, însă îmi era atât de greu să mai continui în ritmul acela, în special pentru că simţeam în tonul lui asupritor o undă de îngrijorare, îngrijorare pentru mine ...

*****

I-am ignorat ca de obicei afirmaţiile nesărate, pe cât de nesărate pe atât de adevărate într-un fel. Nu îmi era teamă de el, ci de înfăţişarea sa. Totuşi, a existat ceva în mine care m-a îndemnat să continui: amintirile, tot ce ţinea de noi, tot ce am trăit, tot ce a fost adevărat şi nu o simplă aparenţă. Mi-am amintit de câte ori m-a salvat în timpul misiunilor, de puţinele dăţi în care am reuşit să purtăm o conversaţie ca doi prieteni, de toate lucrurile pe care, conştient sau nu, mi le oferise, inclusiv pe Yume. Atunci mi-am dat seama că puterea nu stă în înfăţişare, ci în suflet, ea e tăria cu care crezi un lucru, iar eu credeam în el, în mine, în scopul meu. Văzându-mă atât de hotărâtă, brunetul a început să-şi schimbe radical tactica, folosindu-se de ceea ce ştia sigur că nu murise în interiorul meu niciodată: iubirea pentru el.
- Văd că eşti gata să lupţi cu un demon, dar ce te faci acum când demonul e persoana pe care o iubeşti cel mai mult? De ce nu renunţi pentru ca el să fie fericit? Îmi spusese toate astea pe un ton blând, pe care în mod normal îmi era imposibil să-l refuz.
- Nu renunţ, pentru că demon fiind, nu ştie ce e mai bine pentru el, nu ştie cine îl iubeşte şi cine îl foloseşte. Persoană iubită sau nu, e unul de-al meu şi vreau să-l ajut.
Spunând asta, buzele sale se arcuiră într-un zâmbet pervers, iar Sasuke îmi întinse uşor mâna, descleştându-şi pumnul şi arcuindu-şi pe rând degetele, într-o chemare surdă.
- Atunci ... ajută-mă! Am nevoie de tine, Sakura!
Ultimele cuvinte pe care le rostise îmi răsunau în cap, lovindu-mă ca un trăznet, în surdină. Inima mi se strânsese cât un purice, iar în suflet începuseră să rodească seminţele speranţei. Totul gravita în jurul cuvintelor lui, pe care le murmuram suav, dar care îmi inundau auzul cu un impact răsunător: <<Am nevoie de tine ... Am nevoie de tine ... de tine ... de tine, Sakura …>>
Degetele sale continuau să mă cheme, ademenindu-mă lin în vraja lor subtilă. Le urmăream atent şi simţeam cum cad adânc în mrejele sale ţesute cu grijă, atât de adânc încât îmi era greu să-mi revin. Avea nevoie de mine, la fel cum eu aveam nevoie de el, aveam nevoie să-l urmez, să devin una cu el chiar de-ar fi ca după raţiune să-mi pierd viaţa. Sentimentele mele izbucniseră şi deveniseră incontrolabile, ştiam că o parte din el mă doreşte, dar eram atât de confuză încât nu puteam distinge exact care.
Purtată de simţuri, mi-am întins mâna, palma mea căutând-o cu ardoare pe a lui. Eram la câţiva centimetri de a-i atinge degetele, eram la graniţa imaginară dintre iubire şi responsabilitate, dar era atât de greu să aleg. Iubirea pentru el mă corupea să renunţ la tot ce aveam acasă şi să-l urmez, iar simţul datoriei mă chema înapoi la realitate, tragica realitate pe care mintea mea bolnavă începuse să o asimileze la fel ca sufletul şi ca inima mea, în două feluri distincte: pentru el şi pentru sat. În realitate însă, singura mea raţiune era în favoarea lui şi oricum aş fi dat-o, ajungeam la aceeaşi concluzie: indiferent dacă plecam sau dacă mă întorceam cu el, în sat tot am fi fost consideraţi doi trădători probabil renegaţi. Eram atât de captată de alegerea ce urma, încât am fost trezită brusc la realitate de vocea seducătoare a lui Sasuke.
- Ţi-e frică de mine sau ai încredere în mine, Sakura?
Mâna lui întinsă larg aştepta un răspuns care a venit cu o întârziere absurdă pentru el, dar de temut pentru ceilalţi, care aşteptau cu sufletul la gură un răspuns. Le venea greu să creadă că luptasem atât doar pentru a renunţa acum, în împrejurările astea false, dar pe care eu continuam să încerc să le disting. Pentru el, era ca şi când tocmai gustasem drogul suprem, iar acum trebuia să aleg între agonie şi extaz. Până şi Naruto, care până acum fusese inconştient, a reuşit să se dezmeticească şi să-mi şoptească numele, printre buzele încleştate.
- Sakura-chan ...
Greu de crezut, dar încercam să nu-l mai aud. Eram faţă în faţă cu destinul, iar destinul meu era un demon marin cu privire abisală în care, deşi nefiresc, toate temerile mele se stingeau ... una câte una. Am zâmbit în modul lui specific, forţat, iar în final, degetele mele le-au atins cu fineţe pe ale sale, apoi brunetul m-a ademenit uşor, cu un pas spre el, palma mea cufundându-se în a sa. L-am strâns puternic, iar acesta m-a tras în braţele sale, într-o îmbrăţişare tandră. Mi-am lăsat capul în pieptul său, în timp ce acesta îmi mângâia tot corpul şi mă săruta pe creştet. Aripile sale s-au încolăcit în jurul meu, oferindu-mi o senzaţie stranie de protecţie. Eram numai noi doi, îi simţeam respiraţia, căldura, iar vraja sa devenea cu atât mai puternică cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, ajungând până la mult râvnitul ...
- Te iubesc, Sakura! <<Şi de acum îmi aparţii ... eşti a mea, doar a mea!>>