Lanţul slăbiciunilor

[uchiha_blood_angel]

Am revenit si eu pe la ficul meu :)) (in sfarsit), ce-i drept cam tarziu pt ca am observat ca au fost sterse destule posturi, de la multe topicuri. De aceea, voi reposta capitolele lipsa pana la zi, urmand ca nextul sa ajunga si el cat de curand. :D Multumesc! :*


Cap.V – Lanţul slăbiciunilor

La miezul nopţii, o linişte apăsătoare a ademenit Konoha în negura întunericului. Întreg satul era pustiu, iar umbra rece a morţii vibra prin ramurile tremurânde, transformându-l într-un mormânt deschis al amintirilor şi al suferinţelor secătuite de vremea necruţătoare. Ropotul furtunos al vântului şuiera prin copacii goi şi valsa alert pe străzile neînsufleţite. Tăcerea infernală păşea graţios spre sufletele dezmierdate de lacrimi, spre mintea încărcată de ură şi de resentimente a celui ce a promis să trăiască prin şi pentru promisiunea de a-şi răzbuna clanul. Ceaţa densă şi lăptoasă a acoperit feeria stelelor de gheaţă, învăluind întreg cerul în uitare.
Pe suprafaţa lucioasă a unui dulap masiv de lemn, trona o amintire tainică legată de prietenie şi puternic strânsă de fiecare trăire a echipei şapte. Pentru câteva clipe rupte parcă din eternitate, brunetul s-a oprit din împachetat şi cu mişcări lente s-a îndreptat spre fotografie. A luat-o în mână şi a privit-o atent, ca pentru ultima oară, preţul acelor secunde deşirate din trecut, resfrângându-se asupra sticlei sparte de chakra pe care Sasuke o emana. A lăsat-o înapoi, poziţionând-o cu imaginea în jos, şi s-a îndreptat spre balcon. Paşii săi apăsaţi răsunau în dormitor precum un ecou sacadat, iar privirea îi reflecta dispreţul pentru ceea ce avea să lase în urmă: un lanţ interminabil de slăbiciuni, care va avea, într-o oarecare măsură, legătură cu plecarea lui. Pentru un gram de putere trebuia să lase în urmă singurele persoane care au ştiut să-l facă să se simtă important în vieţile lor: trebuia să uite de lacrimile mele şi să treacă peste isteriile lui Naruto, chiar şi peste încăpăţânarea lui sensei de a-l aduce înapoi.
Lanţul slăbiciunilor era cu atât mai mare cu cât fiecare persoană suferindă, rănea la rândul ei o alta: inima mea sfâşiată frângea fiecare zâmbet al blondului, visele lui spulberate unul câte unul pentru cel de a-şi aduce pritenul înapoi ar fi făcut-o pe Hinata să se simtă neutră în faţa lui, lacrimile brunetei l-ar fi făcut pe Neji să-l urască mai mult pe Sasuke, şi tot aşa.
De după draperiile purtate de vânt, silueta brunetului a prins contur, oprindu-se în pragul uşii. Privea cu greu spre locul unde, cu câteva luni înainte, aproape că-i plânsesem pe umăr şi unde îi descoperisem adevărata fiinţă, ascunsă de partea cealaltă a înfăţişării sale. Mintea sa refuza să îmbrăţişeze prezentul cu atât mai mult cu cât privirea îi era adâncită în trecut. Imaginea mea slabă, asemeni unei fantasme tremurânde, i se perinda prin faţa ochilor, impregnându-se mai apoi în privirea sa goală. Îmi citea la fel de bine ca în acea seară, slăbiciunile şi nevoia de afecţiune pe care întotdeauna mi-o refuzase. A început să se apropie de balustrada rece, dar cu cât se apropia mai mult, eu mă îndepărtam mai tare.
Fantasma mea a început să dispară încetul cu încetul atunci când razele lunii, ivite dintr-un colţ de negură, mi-au risipit prezenţa cu lumina lor magică. Sasuke a parcurs rapid distanţa care ne „despărţea”, dar tot ce-a rămas a fost doar o pulbere argintie în bătaia vântului. Mâna sa dreaptă s-a ridicat lent, vrând parcă să oprească timpul, dar a terminat prin a fi încleştată cu putere în vreme ce brunetul privea cu mânie cerul şi razele astrului nocturn. A lovit cu pumnul metalul rece al balconului, în timp ce privirea îi era aţintită spre văzduh, dorindu-şi parcă, ca lumina să dispară şi întunericul să-şi reatingă culmile şi să domnească din nou, dar chiar şi aşa totul a fost în zadar ... misterul a reapărut, dar eu nu.
Dezamăgit de propriile gânduri şi de slăbiciunea de care dădea dovadă, brunetul s-a reîntors în cameră, şi-a luat rucsacul şi a dispărut lăsând în urma lui mii de întrebări fără răspuns ...
Răscolită de trecut şi de amintirile dezgropate din sufletu-mi pustiit, am plecat abătută de acasă. Nu ştiam unde mă duc şi erau din ce în ce mai dese ocaziile când rătăceam pe străzile prădate de noapte, numai pentru a mă revigora şi a scăpa de aerul asfixiant al trăirilor mele.
Goneam pe aleile pătate de sângele nopţii şi îmi frecam braţele cu palmele reci, în timp ce înaintam cu ardoare, vrând parcă să recuperez ceva pierdut de mult. Frunzele ruginite ale copacilor, încununaţi de mantaua moartă a toamnei, zburau vijelios în jurul meu, transformându-se în adevărate lame zimţate.
După ore în şir de mers prin noaptea nemărginită, fără vreo ţintă anume, am ajuns aproape de ieşirea din sat, unde m-am oprit pe o bancă rigidă. Obosită şi sleită de orice putere sau de voinţă, mi-am strâns din ce în ce mai tare trupul în braţe, paralizând complet datorită frigului ce împânzise subit satul. Am clipit puternic de câteva ori, încercând să nu ameţesc şi să mă prăbuşesc pe asfaltul rece. Am conştientizat târziu unde mă aflam şi străbăteam privind în gol, distanţa care mă despărţea de măreaţa poartă a Konohăi.
Am tresărit încet când am auzit venind din spatele meu paşi apăsaţi, care scârţâiau în contact cu frunzele uscate. Mi-am îndreptat privirea spre misterioasa persoană şi am rămas înlemnită. Am deschis uşor buzele încercând să-i rostesc numele, dar cuvintele refuzau pur şi simplu să iasă. Deşi se afla la o distanţă apreciabilă, brunetul părea să nu mă observe. A înaintat cu aceiaşi paşi calculaţi, până când a ajuns în dreptul meu.
S-a oprit şi fără să se întoarcă sau să mă privească, a afişat un mic zâmbet ironic. Cu siguranţă învăţasem în perioada pe care o petrecusem împreună, să ne citim stările de spirit chiar şi din cele mai insignificante gesturi pe care le schiţam. Probabil era mai mult decât conştient că seara eram asemeni unui vampir care se hrănea din energia sumbră şi morbidă a nopţii pentru a putea supravieţui. Mi-am ridicat privirea din pământ şi i-am fixat sfidător ochii pierduţi la graniţa dintre trecut şi viitor, la polul neputinţei şi cel al puterii.
Privindu-l mai atent i-am observat rucsacul din spate şi cutia cu arme mai pregătită ca niciodată de un drum lung şi primejdios. Mă simţeam furioasă şi mai neputincioasă ca niciodată, mai ales pentru că îmi aminteam vag, una dintre puţinele discuţii purtate cât am stat împreună.

*****

- Sasuke, dacă ar exista ceva, orice, pentru care să renunţi la răzbunare, te-ai opri din drum şi ai încerca să-ţi trăieşti viaţa după propriile impulsuri şi nu reguli?
- Nu, Sakura. Nu poate exista nimic mai important pentru care să renunţ. Am jurat să-mi reinstaurez clanul şi să-l omor pe Itachi şi asta am să fac, indiferent de preţ. Nu poate fi ceva mai presus de scopul care m-a ţinut în viaţă, pentru care am crescut şi am devenit ce sunt azi.
- Nu-ţi poţi reinstaura clanul când tu nu faci nimic altceva decât să-l distrugi mai mult. Nu spun că Itachi nu merită „răsplătit” pentru crima comisă, dar există mereu şi o altă cale.
- Cum ar fi să aştept câţiva ani buni, să mă însor poate ... şi să-mi transform moştenitorii în aliaţi cu mintea otrăvită cu ceva, de care ei ar ştii probabil din poveşti?
- Mă refeream doar că ai putea să-ţi urmezi cursul vieţii, nu să-l distrugi ... viaţa e cel mai frumos dar pe care îl poţi oferi. La urma urmei, nici moartea nu trebuie să se răsfrângă întotdeauna în moarte!

*****

Trecusem de la nesiguranţă la vechea mea sensibilitate şi singurele cuvinte care au reuşit să-mi descleşteze dinţii, au fost asemeni unor şoapte suave, dar încărcate de sentimente:
- De ce?
Brusc, Sasuke s-a întors spre mine şi a devenit mai serios ca niciodată. S-a aşezat pe vine în faţa mea, dar cu cât îmi evita privirea, cu atât mă rănea mai tare. Privea neclintit peste umărul meu, către pădurea deasă, în timp ce eu nu-mi dezlipeam ochii de la el, încercând să aflu prin felul său greoi de a fi, ce simte. Simţeam cum ceva profund îmi mistuie adâncul sufletului şi îmi taie respiraţia, făcându-mă să par ca o fiinţă lipsită de vlagă. Nu mai simţisem de mult acel ceva care îmi oferea fiori fierbinţi pe şira spinării şi mi-am dat seama rapid că nicio schimbare nu e perfectă dacă nu e definitivă. Chiar dacă mă ascunsesem de partea cealaltă a barierei cu realitatea, el era singurul în faţa căruia aveam nevoie de o stăpânire de sine inumană. Fie că era rece şi indiferent, fie că era pasiv, ştia cum să stârnească viaţa din interiorul meu. Simţeam cum bariera de gheaţă a sufletului meu se topeşte sub flacăra arzătoare a privirii lui rupte din abis.
Nemaisuportând distanţa şi tăcerea sufocantă dintre noi, m-am ridicat vijelios de pe bancă şi i-am sărit în braţe, fără a-l dărâma însă. Am început să-l bat cu pumnii în piept în vreme ce brunetul mă ţinea de umeri, fără să încerce să mă îndepărteze. Strigam cu toţi plămânii lucruri pe care îmi jurasem să nu i le spun niciodată şi care răsunau în liniştea nopţii ca un fundal interminabil.
- Nu poţi fi uman! Nici măcar demonul însuşi nu are sufletul atât de negru!
Am continuat să-l lovesc până ce, epuizată şi lipsită de putere, am început să încetinesc loviturile. Profitând de neputinţa mea şi de lacrimile amare, care conturau pe obrajii mei fierbinţi cărarea suferinţei prin care treceam, până secau, Sasuke mi-a imobilizat încheieturile. M-a tras mai aproape de el şi cu mişcări lente s-a apropiat de buzele mele şi m-a sărutat.
Am vrut să mă opun, dar încercarea mi-a fost încă de la început zadarnică. Brunetul era pentru mine ca un drog care îmi anihila voinţa şi îmi dezgolea sufletul de orice trăire. Buzele sale moi le dezmierdau pe ale mele cu atingeri fierbinţi, care mă făceau să tremur de plăcere. Când strâmsoarea a cedat, m-am cuibărit în braţele sale şi i-am răspuns sărutului lipindu-mi trupul de al său. Limba lui îmi explora fără reţinere gura, în timp ce eu mi-am băgat mâna în părul lui pentru a adânci acel sărut pasional şi pentru a-l prelungi la nesfârşit.
Braţele sale se plimbau în voie pe spatele meu şi întreaga clipă se transformase pentru amândoi în una magică, destrămată din eternitate şi devenită poartă spre paradis. Mă refugiasem în ea în încercarea de a deveni una cu el şi de a-l face la rândul lui, să uite de lume şi să trăiască la fel de intens clipa.
Din păcate, porţile raiului s-au închis şi s-au îndepărtat de mine din ce în ce mai mult, atunci când Sasuke a scos din mânecă asul final: un kunai, al cărui vârf mi l-a înfipt fără nici cea mai mică îndoială în spate, făcându-mă să sângerez. Lacrimi sărate mi-au invadat privirea înceţoşată, şi am închis preţ de câteva secunde ochii, prăbuşindu-mă peste el. M-a luat în braţe şi m-a aşezat uşor pe bancă, iar instinctiv m-am agăţat de gâtul lui. Mâna mea dreaptă i-a ajuns la spate, spre semnul blestemat, aşa că, cu un ultim strop de voinţă, mi-am cumulat chakra în palmă şi am creat în jurul celor trei puncte, un sigiliu sub forma unui dragon alb care-şi înghite coada.
Fără să-şi dea vreun moment seama de ce făcusem, m-a desprins din braţele sale şi mi-a şters şiroaiele de lacrimi care curgeau, spunându-mi:
- Îmi pare rău, Sakura!
Am scos un geamăt vlăguit, în încercarea de a-i spune să nu plece, apoi am închis ochii rămânând inconştientă, fără suflare. Se pare că tot de ceea ce mă temusem mai rău, se întâmplase: Sasuke părăsise satul, iar eu nu avusesem nici cea mai mică şansă să-l opresc. Iar acum, oricât de mult mi-aş dori să încerc, nu pot, nu pot decât să sper că de acolo de unde voi ajunge, voi putea veghea asupra lui, ca într-o bună zi să se întoarcă, urmărit de regretul că m-a părăsit şi că mi-a curmat suferinţa în cel mai crunt fel: lăsându-mă să mor în braţele lui, sub privirea-i stinsă din dorinţa de putere.


Cap. VI – Renaşterea dragonului

Respir ... cu mare greutate, dar încă mai respir. Bătăile sacadate ale inimii sunt singurele care îmi inundă auzul, asemeni unei melodii alerte. Îmi simt tot corpul imobilizat de o căldură inumană, care mă face să vibrez, care îmi reclădeşte fiecare por şi îmi reface rana din organism. Nu mă pot mişca, dar îmi simt pleoapele cum devin din ce în ce mai grele. Îmi simt tot trupul greoi şi cum fiecare părticică din el mă doare, dar chiar şi aşa mă străduiesc să deschid ochii.
Privirea îmi e neclară, dar încetul cu încetul reuşesc să ajung acolo ... înapoi în trecutul pe care l-am încătuşat în suflet. Mii de oglinzi se perindau prin faţa mea, asemeni unor văluri diafane care se pierd în tremurul vântului. Pe fiecare dintre ele era impregnată câte o amintire pe care o aveam cu prietenii mei, dar mai ales cu el. Mă pierd prin labirintul de cristal, privind la tot ce-a fost cândva între noi şi mă opresc ... mă opresc la noaptea în care sclipirea ochilor lui s-a stins odată cu mine. Mă apropii de oglindă ca să o ating, dar încercarea de a mă întoarce înapoi şi de a ne schimba destinele piere odată cu amintirea.
Oglinzile se sparg una câte una, lăsând în urma lor mii de cioburi răsfirate, sute de piese rupte din puzzle-ul vieţii mele, zeci de amintiri care se şterg sub picurul îndepărtat al unei ape. Sub tălpile-mi însângerate zac bucăţi tăioase de cristal asupra cărora se răsfrâng picături dense de sânge. Ropotul timpului se pierde în depărtare, iar sângele meu se contopeşte cu apa, ca un venin. Înaintez pe bucăţile de sticlă, simţind la fiecare pas cum tălpile îmi iau foc, dar senzaţia se stinge în propria durere.
Undeva în faţă, se aprind două torţe imense cu flăcări mistice, albastre, care vegheză o poartă masivă din lemn nobil. Nu ştiu ce se află de partea cealaltă, tot ce văd sunt doi dragoni imprimaţi pe fiecare uşă, care stau de strajă de secole. La mijlocul uşilor se află un sigiliu, simbolul eternităţii prin care trece o sabie lungă din oţel, cu vârful ascuţit şi cu două tăişuri. Cu degetul meu arătător conturez îmbinarea porţilor, iar când ajung la sigiliu, acestea se deschid şi o lumină puternică mă învăluie în întregime, transformându-mi corpul într-o simplă umbră. Bucăţile însângerate de cristal, se transformă în diamante preţioase, care se alătură în dansul luminii şi care îmi acoperă braţul drept, redobândindu-mi amintirile.
Am închis ochii şi m-am lăsat purtată de jocul lor strălucitor, iar din spatele meu o voce şoptită îmi repeta la nesfârşit: „Îţi curg prin vene, sunt puterea ta, cui mă oferi te va proteja!”
Forţa inexplicabilă a acestor cuvinte a reuşit să-mi deschidă porţile sufletului şi odată cu ele, poarta spre o nouă viaţă: poarta renaşterii unui dragon.

Aceste cuvinte mi-au invadat mintea întru totul şi refuzau pur şi simplu să se oprească. Cu cât încercam mai mult, cu atât ele se accentuau mai tare, ca un ecou repetat de mii de ori. Simţeam cum capul îmi explodează de durere şi am reuşit cu greu să mă concentrez şi să îmi mişc membrele unul câte unul. Auzeam vag în jurul meu nişte voci, posibil cunoscute, dar mi-era pur şi simplu teamă să deschid ochii. Pe fundalul lor, un sunet strident se accentua şi el, pe semne era cel de la aparatul care se asigura că mă menţin în viaţă. Pleoapele grele au scos târziu la iveală o pereche de ochi verzi, palizi, cu care priveam absentă în jur ... atât cât puteam. Mă usturau cumplit şi erau atât de roşii, de parcă aş fi plâns cu lacrimi de sânge, iar privirea îmi era înceţoşată şi pierdută. Primul lucru de care mi-am dat seama, a fost de încăperea albă impregnată de un aer steril, în care mă aflam. Am realizat repede că sunt la spital, înconjurată de câteva siluete care mişună în jurul meu, dar cărora nu le pot distinge clar trăsăturile. Din umbrele şterse pe care le simţeam roind prin salon, am descoperit ochii înlăcrimaţi ai Hinatei şi expresia liniştitoare pe care trezirea mea le-o oferise lui Neji şi Ten Ten.
Ca un fulger care mi-a trecut prin faţa ochilor, am devenit conştientă şi mi-am amintit cele întâmplate. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe peretele din faţă, după un calendar. Impresionant, dar încă îmi aminteam când se petrecuse totul. Am rămas stupefiată când am constatat că era însemnată aceeaşi dată ca cea pe care eu mi-o aminteam. Dacă până atunci nu schiţasem niciun gest, nu scosesem niciun cuvânt, m-am dezmeticit complet şi am întrebat-o pe Hinata cât este ceasul.
- E cinci dimineaţa şi eşti aici de la ora doisprezece, de când Neji te-a găsit şi te-a adus la spital.
Draga de Hinata îmi răspunsese deja la toate întrebările. Am fost inconştientă şase ore: cinci în spital, una în parcul în care m-a lăsat sângerând. Pentru ei era incredibil felul atât de rapid în care se petrecuse totul, dar nu şi pentru mine. Şase ore erau puţine pentru ei, dar îndeajuns de multe pentru ca el să fie deja la kilometri distanţă de aici. După felul concentrat în care Neji părea că analiza situaţia, ştiam că se aflase deja de întâmplarea din seara precedentă. M-am ridicat în şezut, cercetându-i pe fiecare în parte, dar niciunul nu părea dispus să rişte să-mi amintească de plecarea lui Sasuke. Fetele priveau speriate spre rana de la spate, care sângerase tot timpul, vrând parcă să-mi spună că la orice mişcare aş putea redeschide ... nimic.
Durerea dispăruse într-adevăr, dar era ceva mai presus de asta care mi-a atras atenţia, ceva ce nu credeam să fi trăit cu adevărat. Tălpile mele erau roşii ca sângele şi mă înţepau îngrozitor de fiecare dată când mi se contracta vreun muşchi. Mi-am dus mâna la tâmplă încercând să-mi amintesc ceea ce se presupunea că visasem, iar amintirile mi-au revenit complet când în jurul degetului arătător de la mâna dreaptă am zărit desenat un dragon încolăcindu-se. Am coborât jos din pat, dar chiar înainte ca cineva să spună vreun cuvânt, vocea hotărâtă a lui lady Tsunade a rupt tăcerea, răsunând în întreg salonul:
- Nu poţi pleca!
Blonda s-a apropiat de mine, urmată îndeaproape de Naruto, care avea o expresie plină de furie şi dezaprob, cel mai sigur pentru ceea ce colegul nostru făcuse. Totuşi, atunci când m-a văzut trează şi teafără, s-a calmat şi a încercat să-mi ofere un zâmbet liniştitor, dar forţat. Nu i-am dat prea mare atenţie şi mi-am întors privirea către Tsunade, care afişa o prezenţă ameninţător de impunătoare. Mi-a spus să stau jos şi contrar aşteptărilor mele, a început să-mi vorbească pe un ton calm:
- Sakura ... Sasuke ...
- Mi-a jucat viaţa pe degete, a vrut să mă omoare şi apoi a plecat la Orochimaru ... spune-mi ceva ce nu ştiu! În secunda următoare, două lacrimi mi s-au prelins pe obraz, dar nu erau lacrimi de tristeţe, ci de furie. De furie că mă îndrăgostisem de un demon capabil de orice ca să-şi atingă scopul, de cineva pentru care o minciună în plus nu conta, pentru care un sărut e un simplu anestezic într-un joc lipsit de scrupule. Naruto şi-a aţintit privirea în pământ şi strângea puternic din pumni, în vreme ce restul colegilor mei au încercat să nu se amestece în discuţie, pentru a nu complica lucrurile mai mult de atât.
- Dar nu a făcut-o ... nu a vrut să o facă. Mă uitam prostită la blondă, care îmi citea pe faţă îndoiala şi nedumerirea.
- Tehnica pe care el a folosit-o seamănă perfect cu cea a acelor senbon. Spre deosebire de aceasta, se folosesc kunaiuri, care având vârfurile cu mult mai groase şi ascuţite, au rolul de a prelungi senzaţia de inconştienţă şi deasemenea, de a menţine mai mult timp efectul de moarte clinică. E o tehnică destul de greu de învăţat şi probabil ...
- ... o ştie de la Itachi Uchiha, adăugă Neji. Din câte îmi amintesc, fratele lui a fost membru Anbu, iar astfel de tehnici medicale sunt des folosite de organizaţie. Într-un fel sau altul el a reuşit să-ţi studieze punctele din organism şi să-l lovească pe cel mai sensibil, care avea să te lase inconştientă în medie cinci ore. Nu s-a jucat cu viaţa ta ... a ştiut exact unde să ţintească, încă doi centimetri şi atunci chiar că te-ar fi omorât. A avut de la cine învăţa.
Imediat după ce Neji şi-a terminat fraza, mi-am adus aminte de scena cu sărutul. Într-adevăr, brunetul îmi studiase punctele chakra din organism atunci când mâna lui s-a plimbat în voie pe spatele meu. Şi eu care am fost atât de naivă crezând că el chiar simţea ceva, când colo nu vroia decât să-mi prelungească agonia. Îl uram pe el şi mă uram pe mine pentru că mă lăsasem prădată, pentru că îl iubeam şi pentru că nu era prima ocazie când mi-aş fi dat de bunăvoie viaţa pentru el. Sângele îmi clocotea în vine şi am început să ameţesc, dar gândul că trebuie să-l găsesc m-a orbit definitiv. Eu îl lăsasem să plece, eu trebuia să îl aduc înapoi şi nu exista nici cea mai mică posibilitate să renunţ, indiferent de ce aş putea risca.
M-am ridicat de pe marginea patului şi m-am întors spre blondă, având asemeni lui Naruto, privirea în pământ. I-am cerut pe un ton serios şi cât se poate de hotărât să mă lase să fac parte din echipa de căutăre, dar aceasta mi-a replicat un „Nu!” categoric.
- Nu îmi poţi face asta, i-am răspuns eu nervoasă, privind-o sfidător şi bătând cu pumnul în noptieră. Ştii foarte bine că îi pot ajuta, cum ştii deasemenea că sunt la fel sau poate mai puternică ca oricare dintre ei!
- E adevărat că deţii o putere impresionantă, dar eşti abia la începutul drumului în care înveţi să o controlezi şi foloseşti. Gândeşte-te doar la ce s-ar întâmpla dacă dintr-un simplu impuls ai dezlănţui întreaga forţă pe care o ai! Nu ţi-ai distruge doar duşmanii, ci şi prietenii ... pe el şi pe tine.
I-am întors spatele conducătoarei satului şi m-am îndreptat cu paşi apăsaţi spre ieşire, dar când am ajuns în dreptul lui Naruto, acesta m-a apucat de mâna dreaptă, imobilizându-mi încheietura. L-am privit cu coada ochiului, furioasă şi stupefiată în acelaşi timp, şi am observat că blondul nu-şi ridicase nicio clipă privirea din pământ.
- Dacă bunica Tsunade nu te poate opri să pleci ... eu îţi interzic! De dragul lui Sasuke nu-ţi distruge viaţa şi opreşte-te! Îţi promit că ţi-l voi aduce eu înapoi!
- Nimeni nu e în măsură să-mi interzică nimic. Îmi pare rău Naruto ... dar nu mai sunt un preş pe care să-l calce ... oricine în picioare. O să-i demonstrez că am renăscut, că am devenit la fel ca el şi ca atare, că nu-mi pasă peste cine trec ca să obţin ce vreau.
M-am smucit din strâmsoarea blondului şi mi-am continuat drumul spre ieşire, în urma mea lăsându-se o tăcere mormântală. Nimeni nu a mai avut curajul să-mi spună nimic, nici măcar Tsunade, aşa că am ieşit fără probleme din spital. Nu aveam o ţinută tocmai adecvată pentru stradă, aşa că am început să gonesc de pe acoperiş pe acoperiş până acasă. Mă gândeam întruna la ipocrizia cu care Sasuke mă tratase în toţi aceşti ani şi la revelaţia impresionantă cu ajutorul căreia am reuşit să renasc şi să dobândesc o putere incredibilă, pe care să mi-o concentrez asupra unui singur scop: cel de a-l aduce pe brunet înapoi. Îmi înfruntasem deja prietenii şi pe Hokage, dar chiar şi aşa nu mă simţeam împlinită. Ştiam că mă vor urmări şi că nu vor renunţa la ideea de a mă ţine captivă în sat, aşa că îmi planificam cu grijă fiecare mişcare.
Pentru toată lumea vorbele rămân doar vorbe în vânt până la proba contrarie şi nici măcar eu nu făceam o excepţie. Ajunsesem să îmi calculez până şi cea mai minuţioasă mişcare pentru că nu-mi permiteam o greşeală, nu acum. Aveam de gând să urmez jocul acestei lumi pe care o redescoperisem în adevărata ei înfăţişare, cea unde însuţi gândul este o armă, unde noi suntem cărţile, iar aşii câştigători sunt oamenii lipsiţi de scrupule. Îi uram pe acei oameni, dar dacă pentru a-mi urma scopul trebuia să devin unul din ei, nu aveam de ales şi nici nu-mi păsa. Trebuia să mă menţin fermă pe poziţie şi să îmi maschez noua latură printr-o falsitate perfectă. Floare la ureche! Faptul că trăisem o viaţă întreagă caracterizată de sensibiliate şi de neputinţă devenise un atu important. Eram o sabie cu două tăişuri pentru care slăbiciunea nu mai era ceva ieşit din comun, ci rămăsese pur şi simplu un lucru de prost gust, o mască care putea totuşi să îmi ofere credibilitate şi libertate către drumul ales.
Când am ajuns acasă ceasul anunţa ora şase dimineaţa. Deşi nu îmi plăcea să o recunosc, eram obosită, îngândurată şi cel mai rău era că mă simţeam părăsită, mai singură ca niciodată şi supusă unei torturi nemeritate. Mi-aş fi dorit să mă prăbuşesc câteva ore bune în pat, să mă refac, să uit de lume şi de cele întâmplate, sau de ce nu, să meditez pur şi simplu. Părea atât de uşor, dar totuşi atât de greu. Priveam absentă spre uşa balconului, şi chiar dacă era imposibil, îl simţeam acolo, privindu-mă. De fiecare dată când îmi întorceam privirea simţeam cum ceafa îmi ia foc sub privirea lui, dar totul nu era nimic mai mult decât o senzaţie întipărită în mintea mea sub forma unei dorinţe: cea ca el să se întoarcă.
Nu îmi permiteam sub nicio formă să uit de ceea ce îmi propusesem, de singurul scop pentru care trebuia să supravieţuiesc în continuare şi nu aveam cum să nu profit de şansa pe care o primisem. Era momentul să mă schimb cu adevărat iar dacă nu puteam, trebuia măcar să încerc să o interiorizez pe Sakura cea slabă, care preferă să se lase condusă decât să conducă. Nu mai aveam nici cea mai mică îndoială că nu îmi mai pot permite să rămân o umbră ştearsă şi că am toate avantajele pentru a deveni propria mea stăpână, propriul meu lider.
Am intrat în baie şi am făcut un duş care să mă liniştească. Era ciudat, dar într-un fel sau altul nu îmi displăcea schimbarea, în fond, nimic din vechea Sakura nu se pierdea, ci pur şi simplu se transforma, se ascundea de lumea reală şi continua să trăiască prin lumea dictată de inima şi sufletul meu. Picăturile reci de apă îmi loveau aspru pielea, înroşind-o şi revigorând-o în acelaşi timp. Am ieşit repede din baie şi mi-am îndreptat atenţia spre dulapul de haine. I-am deschis larg uşile şi am început să caut ceva de îmbrăcat, apoi am mers la oglindă. După ce am terminat m-am uitat la ceas, era şase şi jumătate. Timpul trecea foarte greu şi asta mă enerva la culme. Parcă totul era împotriva mea şi vroia să mă ţină captivă, departe de adevăratul meu ţel.
Nu mai suportam nimic din cameră, totul mi se părea asfixiant şi situaţia mi se îngreuna cu atât mai mult cu cât fiecare obiect îmi amintea de el: de la pozele noastre, până la bandana cu emblema satului. Până şi aceea se transformase din simbolul mândriei unui ninja, în premiu, în dovadă a faptului că am evoluat de-a lungul anilor, pentru mine, dar şi pentru a-i demonstra că merit să-i fiu alături. Niciun obiect din încăpere nu evadase din umbra prădătoare a amintirilor. Am mers spre uşa balconului, apoi am dispărut într-un nor de fum, urmată îndeaproape de cineva. Fără să mă gândesc prea mult m-am dus acasă la Sasuke. Uşa de la balcon era deschisă aşa că nu mi-a fost greu să intru. Am ezitat câteva clipe îndelungate, dar apoi am avansat spre dormitor. Totul era impregnat de amintirea, de prezenţa sau de atingerea lui, de la obiectele personale, până la cel mai mic ornament.
Îi urmăream paşii pe covor, îi simţeam palmele cum înlătură draperiile, îi vedeam chipul reflectându-se în oglindă, nu era lucru peste care să nu-şi fi lăsat amprenta. M-am îndreptat spre pat şi m-am aşezat în el. Mi-am trecut mâna peste cearşaful alb şi atunci am văzut brăţara de la mână ... nici măcar o părticică din corpul meu nu i se putuse opune, nimic nu era al meu, peste tot amprenta era a lui. Am pus capul pe pernă şi m-am acoperit uşor cu un aşternut. Îi simţeam parfumul din întreaga lenjerie, îl simţeam aproape, îl simţeam ţinându-mă în braţe ... era una cu mine şi eu eram a lui pentru totdeauna. Am început să plâng şi fără să-mi dau seama am adormit. Oricât de mult îmi dorisem să fac asta acasă nu reuşisem cu niciun chip, mi se părea că tot ce e al meu defapt aparţine lui, la fel ca şi mine, dar aici, unde totul îmi aminteşte de el, mă simt în siguranţă, protejată, vegheată şi într-un fel sau altul ... iubită. Nimic nu mă mai răneşte, atunci când îi ţin perna în braţe şi adorm gândindu-mă la el ...
M-am trezit mai târziu ca de obicei, când ceasul de pe perete indica ora şapte şi un sfert. Dormisem destul de puţin, dar chiar şi aşa mă odihnisem şi mă sculasem chiar la ţanc. În aproape cinci minute, la ieşirea din Konoha se întâlnea echipa de căutare, formată din ordinele lui lady Tsunade, numai din colegi de-ai mei. M-am ridicat lent din pat şi am plecat, dar nu înainte de a lăsa totul într-o ordine perfectă, aşa cum a fost. Curând, am ajuns la poarta Konohăi urmată la fel ca mai devreme de acea misterioasă persoană, care s-a apropiat ameninţător de mult de mine. Am descoperit într-un final că aceea era Hinata, care mă urmărise îngrijorată de felul în care aş putea reacţiona după seara de coşmar pe care o avusesem. Deşi nu a vrut să recunoască nimic, i-am mulţumit pentru grija purtată, ştiind că nu va povesti niciun amănunt din ceea ce văzuse mai devreme.
Când în sfârşit băieţii ne-au resimţit prezenţa, ne-au privit uimiţi de apariţia noastră, sau mai bine zis de a mea. Mă studiau din cap până în picioare şi îmi măsurau cu atenţie fiecare schimbare: faţa care nu părea deloc obosită, conturată de părul prins cu atenţie în sus şi încadrat de două şuviţe rebele, maieul roşu decoltat, fusta scurtă, neagră care avea pe dedesubt o pereche de colanţi bej, precum şi bandana roşie de la mâna stângă şi mănuşile negre, pe care mi le pusesem în încercarea de a ascunde semnul dragonului. Cu siguranţă se aşteptau să mă vadă distrusă, plânsă şi disperată, îmbrăcată cu hainele mele obişnuite şi cu cearcăne vineţii sub ochi.
În mai puţin de zece minute, lady Tsunade împreună cu Shizune şi-au făcut la rândul lor apariţia. Conform spuselor blondei, Neji, Naruto, Shikamaru, Kiba şi Choji erau oficial chunini, iar liderul echipei era Neji. După ultimele indicaţii, poarta satului s-a deschis şi cei cinci au înaintat conform planului. Înainte de a pleca, Naruto s-a întors cu faţa către mine şi mi-a zâmbit.
- Sakura-chan ... eu ...
- Nu-mi promite nimic Naruto ... doar du-te! Am încredere în tine! I-am zâmbit la rândul meu, iar din urma mea, Hinata, roşie ca de-obicei, a reuşit să-i atragă atenţia blondului.
- Ai grijă de tine ... Naruto! Blondul a privit-o cu gingăşie, apoi i-a zâmbit şi ei la fel de cald şi de sincer, iar spre deosebire de vechea ei obişnuinţă, Hinata nu a mai roşit, ci pur şi simplu a privit cum cei cinci se aventurează din ce în ce mai mult în pădure. Lee a venit şi el să-şi ia rămas bun de la băieţi, apoi ne-am întors cu toţii în sat.
Tsunade mă privea în continuu, nevenindu-i parcă să creadă că mă schimbasem. La fel ca ceilalţi, îmi studia cu atenţie ţinuta şi mişcările, până când a reuşit să observe ceva mai special decât ţinuta însăşi: cutia cu arme, care lipsea. I-am văzut cu coada ochiului expresia liniştită şi mi-am dat seama că reuşisem să o induc pentru moment în eroare. Pentru ca totul să pară cât mai credibil cu putinţă, am mers împreună cu ea, Shizune şi cu ceilalţi doi colegi ai mei, să o ajutăm la spital. Totul decurgea conform planului şi nimeni nu putea să prevadă ce avea să urmeze. Îmi voi îndeplini scopul cu orice preţ, indiferent de riscuri şi de consecinţe şi asta chiar de-ar însemna să-mi pierd definitiv viaţa.


Cap.VII – Iluzia unei prietenii apuse

Nelinişte, agonie, furie ... resimţeam din plin toate aceste sentimente şi mi-era imposibil să revin la realitate, sau altfel spus, la ce-a fost odată: fericire, extaz, iubire. Mintea mi-era răscolită de sute de întrebări ce-mi mistuiau adâncurile sufletului şi îmi produceau răni fierbinţi, asemeni unui cuţit tăios, lipsit de milă, de raţiune. Mă simţeam ca o fiinţă neînsufleţită pentru că în inima mea, singurele lucruri care domneau erau teama şi dispreţul pentru propria persoană.
Tot ce aveam mai valoros în mine se stinsese şi mă simţeam devorată de întuneric, îmi simţeam puritatea şi inocenţa prădate puţin câte puţin, cu fiecare pas pe care-l făceam mai departe, spre ocultul mister al viitorului ...
Înaintam într-un ritm alert prin pădurea care leagă Konoha de celelalte ţinuturi, în speranţa că îmi voi putea urmări şi ajuta îndeaproape colegii să-l aducă pe Sasuke înapoi. Priveam uimită cum stejarii bătrâni păreau să-şi împletească ramurile groase într-un labirint de nepătruns, cu ziduri rigide asemeni unor bariere impenetrabile, care mă încetineau cu fiecare secundă care trecea.
Era greu de crezut că nimeni şi nimic nu părea dispus să mă ajute să merg mai departe, ci totul voia să mă întorc înapoi şi să renunţ. În urma mea, ramurile arborilor se descleştau în bătaia vântului, iar frunzele de un verde crud străluceau în lumina orbitoare a câtorva raze răzleţe de soare, spre deosebire de cele prăfuite din faţa mea care păleau în întuneric.
Oare asta era soluţia reală ... să mă întorc, să uit, să renunţ la singura persoană pe care am ajuns să o iubesc mai mult ca orice pe lumea asta, mai mult decât viaţa mea? Oare era aşa cum spusese şi Naruto, o greşeală fatală mie?
Cuţitul din inima mea se răsucea mai tare, cu fiecare gând măcinător pe care-l aveam, şi adâncea rana cauzându-mi o senzaţie imposibil de descris în cuvinte. Mi-aş fi dorit să îmi scot cuţitul din piept, să trăiesc liberă, descătuşată de suferinţă sau contrar primei opţiuni, să-l înfig atât de tare, încât să pier de una singură în adâncul fiinţei mele, răpusă de propria durere, de propriile trăiri.
Mă gândeam atât de mult la câte lucruri obţinusem într-o singură viaţă şi pe care le pierdusem într-o singură secundă: cea în care am decis să îmi părăsesc satul, familia şi prietenii. Tot timpul am trăit crezând că viitorul meu e alături de cei dragi, dar acum când cea mai importantă fiinţă pentru mine m-a părăsit, visele mi se destramă ca o maramă, lăsând în urmă deziluzii şi minciuni.
Viitorul meu este acum nisipul unei clepsidre care se scurge cu repeziciune în mâna lui şi pe care îl joc asemeni unei ultime cărţi. Fiecare firicel de nisip e o amintire, un sentiment, o fărâmă din sufletul, din inima, din fiinţa mea, este un întreg univers înconjurat de oportunităţi, pe care eu îl risc îndepărtându-mă de lumină şi deschizând porţile întunericului.
Am trădat încrederea prietenilor mei pentru a mă aventura în necunoscut ... eram departe de orice lucru care m-ar putea determina să mă întorc şi chiar şi aşa, mă gândeam când se va descoperi minciuna mea iar ceilalţi vor începe să se îngrijoreze şi să mă caute. Mă întrebam cât timp Sakura cea falsă îmi va mai putea asigura spatele fără ca restul să-şi dea seama sau măcar să bănuiască ceva.
Cu ajutorul puterii mele exercitate asupra luminii, am reuşit să desprind o parte din mine şi să o conturez sub forma unei clone de lumină, o iluzie perfectă ca mişcare şi ca formă, care îşi susţine umbra şi puterea atât timp cât este controlată permanent de mine.
Ştiam că, absorbit de faptul că am „respectat” ordinele lui lady Tsunade, Lee nici măcar nu va încerca să observe ceva diferit la mine, iar Hinata nu va avea nici atât motive să-şi folosească Byakuganul, inutil de altfel, pe mine. Totuşi, problema mea rămâneau Shizune şi Tsunade. Bruneta poate că nu ar fi avut motive să suspecteze ceva, dar îmi venea greu să cred că unul dintre legendarii sannini se poate lăsa păcălită de o simplă iluzie ...
Şi asta pentru că pe atunci nu aveam nici cea mai vagă idee despre imensa putere pe care o deţineam şi despre forţa ei reală, superioară oricărei abilităţi existente.
Continuam să înaintez cu ardoare prin pădurea frivolă, fără să-mi pese măcar de ramurile uscate care îmi biciuiau pielea, lăsând în urmă răni usturătoare ca de suliţi. Frunzele tăioase îmi plesneau faţa palidă îngreunându-mi din ce în ce mai mult drumul. Zăream cu greu, prin desişul creat, o lumină slabă undeva în depărtare, zăream raza de speranţă, luminiţa plăpândă de la capătul tunelului, cea care avea să mă conducă probabil în mijlocul unei poieniţe însorite.
Am urmat firul de lumină pe care îl primisem şi instantaneu am reuşit să simt în jurul meu forţa imensă a unei chakre mai mult decât cunoscute pentru mine, care se risipea în bătaia vântului asemeni unui parfum. Am ajuns relativ repede la locul cu pricina şi am constatat cu stupoare că nu mă înşelasem nicio clipă în privinţa acelei poieniţe. Totuşi, tabloul pe care l-am regăsit părea desprins din filmele de groază, lăsându-mă înmărmurită de-a dreptul în uitare.
Peste întreaga zonă se lăsase o tăcere mormântală, iar peste două trupuri aparent neînsufleţite la fel. Pretutindeni erau prinse fire groase de pânză lipicioasă asemeni celei secretate de păianjeni. Sute de plase albe de diferite mărimi zăceau lipite de trunchiurile arborilor masivi sau erau rupte şi răsfirate pe pământ. Deasupra solului îşi făcea veacul unu cocon alb-metalic, extrem de înspăimântător, de aproape cinci metri, de care stăteau atârnaţi câteva zeci de păianjeni negri, morţi, iar în mijlocul coconului, printre rămăşiţele de pânză, stătea spânzurat trupul palid al unui bărbat, care după uniformă părea să fie unul dintre adepţii lui Orochimaru. Sângele acestuia păta cu uşurinţă firele de mătase din jur şi se revărsa peste iarba sălbatică a pădurii, conturând imaginea unui adevărat măcel. Undeva în spate, tabloul părea să capete un ton mai sublim, încununat de prezenţa vie a unor raze aurii de soare. Particulele sale magice, se răspândeau asemeni unui praf şi încălzeau cu putere trupul inert al unui alt bărbat, cu mult mai tânăr. Întins la sol şi având încă câteva fire de pânză agăţate de picior, Neji părea ca o statuie rece de ceară, ale cărei semne de viaţă erau doar părul castaniu în care se răsfrângea lumina, semnul însângerat de pe fruntea sa şi mâna care strângea cu putere pana albastră a unei păsări deosebit de frumoase şi de speciale în destinul său.
I-am îndepărtat uşor, pânza întărită de pe picioare, care părea mai degrabă un tăiş ascuţit de oţel, şi i-am ridicat bandana smulsă cu brutalitate şi pătată de sângele onoarei şi al datoriei împlinite. Deasupra mea, o pasăre albastră, umbrea prezenţa soarelui zburând în cerc, cu o rapiditate ieşită din comun. M-am aplecat asupra lui Neji şi am început să-i mângâi faţa palidă şi braţele reci, în timp ce pe obrajii mei lacrimile conturau încă o dată cărarea suferinţei purtate.
Am închis ochii şi instinctiv, am continuat să-l dezmierd, contactul dintre noi devenind un adevărat miracol. Pasărea de deasupra s-a transformat şi ea în lumina puternică a unei aure, care îşi revărsa magia tainică asupra noastră, prin picături luminoase de cristal, iar în urma atingerilor mele, rănile dispăreau văzând cu ochii. Ca prin farmec, verdele întunecat al ochilor mei şi-a recăpătat strălucirea de smarald de odinioară, oferind viaţă unei alte priviri stinse. Neji şi-a redobândit încetul cu încetul vitalitatea şi mobilitatea, deschizând într-un final pleoapele şi descoperind o pereche fermecătoare de ochi înlăcrimaţi, cu care mă privea recunoscător.
Una dintre lacrimile mele fierbinţi i-a căzut involuntar pe obraz, contopindu-se cu lacrima sa rece ca gheaţa. În acel moment, pasărea s-a înălţat şi a dispărut arzând în focul soarelui, asemeni unui Phoenix, iar pana din mâna lui Neji s-a transformat într-un colier preţios al prieteniei necondiţionate şi al norocului etern. Văzând cât de puternică este voinţa mea, ce cred în puterea tămăduitoare a unui dragon mistic, şatenul s-a ridicat iute şi m-a îmbrăţişat strâns la pieptul său.
- Eşti magică, ştiai? Eşti una din acele fiinţe deosebite care ar încălca orice regulă pentru a salva viaţa celor dragi.
Mi-a spus toate astea chicotind, dar în acelaşi timp, amintindu-mi că faptele mele binefăcătoare nu vor fi la fel de bine văzute atunci când ne vom întoarce în sat. Am suspinat puţin, ştiind că într-adevăr îmi riscasem credibilitatea, dar chiar şi aşa l-am îmbrăţişat din nou, fericită că nu l-am pierdut şi conştientă că orice pedeapsă aş primi, oricât de nedreaptă ar părea, nu va putea niciodată să mă facă să regret că am plecat şi că am ajutat toate persoanele la care ţin.
L-am rugat să-mi povestească ce s-a întâmplat de când au plecat, iar acesta mi-a spus că pe drum au fost opriţi de adepţii lui Orochimaru, care l-au luat pe Sasuke şi i-au oferit puterea supremă, închizându-l mai apoi într-o cutie pentru a-l duce la destinaţie. Mi-a povestit că au fost închişi într-un mormânt de pământ, pe care au reuşit cu greu să-l distrugă, dat fiind faptul că acela era menit să le absoarbă întreaga cantitate de chakra din organism şi să le umbrească voinţa. Conform spuselor sale, din fiecare tabără a rămas în urmă câte un membru care trebuie să se supună la luptă pentru a continua şi deasemenea, că primul care a plecat a fost Chouji, al doilea el, iar cel mai sigur, undeva înaintea noastră, cineva a mai cedat din nou.
I-am spus că le-am urmat îndeaproape paşii, dar că din păcate nu l-am găsit nicăieri pe Chouji şi nici alte semne proaspete ale vreunei lupte. Mi-a spus că indiferent de cât de în urmă am fi, trebuie să mergem să-l găsim şi să-l vindecăm, iar apoi să ne continuăm drumul.
- Ai dreptate, nu putem să riscăm viaţa lui, dar nici pe a celui care a rămas mai departe în urmă. Nu ştim cât de puternic a fost fiecare oponent în parte şi trebuie să-i ajutăm pe toţi. De-ar exista o modalitate să