Lanţul slăbiciunilor

[uchiha_blood_angel]

Heya!
Am adus si capitolul doi. Vreau sa stiti ca ma bucur ca, desi am doar doua replay-uri, am foarte multe persoane care mi-au citit ficul. De aceea, v-as ruga sa-mi lasati un comentariu oricat de mic, care sa-mi dea de inteles ce ar trebui si ce nu sa schimb la fic.
Linda - intr-adevar, ai avut onoarea de a fi prima care citeste si de a critica, deci multumesc mult. :*
~Marquiza Michele Rosy Uchiha~ ma bucur ca iti place ficul meu si sper sa il urmaresti in continuare. :x Promit ca voi incerca sa profit de avantajul de cateva cap pe car il am, ca sa postez continuarile mai repede.
Avand in vedere ca sunteti primele mele cititoare, capitolul asta e pentru voi! Lectura placuta! :-)

Capitolul II – Dulcele anotimp al schimbării

Încă aşteptam, plină de furia timpului pierdut, dar aşteptam ca Tsunade să apară de nicăieri şi să pot pleca. Nu ştiu de ce, dar simţeam cum ea se transformă uşor, uşor în cel de-al doilea Kakashi-sensei, care are prostul obicei de a-ţi aduce răbdarea la limită punându-te să aştepţi uneori chiar ore în şir. Ştiam că dacă voi pleca ea va fi apoi foc şi pară, dar nepăsătoare m-am ridicat de pe scaun şi am mers la asistentă. Dacă tot aveam să mai stau un timp, măcar să stau cu folos, nu?
-Îmi puteţi spune vă rog, dacă pacientul Sasuke Uchiha a fost externat?
-Nu domnişoară, este încă la salonul 201.
-Mulţumesc!
Aproape cinci minute m-am gândit dacă să merg la el sau nu. Ştiam că va fi curând externat, dar ăsta nu era un pretext prea bun, chiar şi aşa mi-am făcut curaj şi m-am dus. Pe întreg coridorul era o linişte mormântală, iar după cum urma să aflu şi în camera lui era la fel. Am intrat sfioasă şi am constatat că salonul era pustiu, nici urmă de băiatul iubit, ci doar un pat răvăşit şi o fereastră deschisă la perete, cu draperiile în vânt.
-Sasuke?
-Linişteşte-te, mi-a spus o voce caldă din spatele meu. Acum înţelegi de ce am întârziat?
-Tsunade, unde e Sasuke?
-Acasă ... din câte am înţeles de la Kakashi, era mai mult decât nerăbdător să reînceapă antrenamentele. Lupta cu Itachi i-a priit aşa de mult că a plecat de unul singur.
-Adică a fugit de capul lui! am replicat eu iritată.
-Cam aşa ceva. Uite cum stau lucrurile: starea lui este bună, dar am vrut să rămână pentru observaţii. Eu trebuie să plec câteva zile şi pentru că nu se va întoarce la spital, vreau să ai grijă de el permanent.
-Dar eu nu pot să ...
-Ştiu ce s-a-ntâmplat între voi, dar sunt de părere că sănătatea lui e mai importantă.
-Bine atunci, i-am răspuns cu jumătate de gură. Nu cred că va fi o problemă, nici măcar el nu e aşa de încăpăţânat.
-Îl vei supraveghea 24 de ore pe zi până mă întorc. Vreau să urmeze un tratament. Te poţi ocupa de el?
-Nu-ţi face griji, va fi bine. Trebuia să-mi închipui că aşa se va întâmpla. Nu că ar fi prima oară ...
-Cred că de acum va trebui să ai alte griji.
Ultimele cuvinte rostite de Tsunade m-au făcut să mă gândesc la sensul lor real, acela în care Sasuke era plin de o inconştienţă cu care urma să mă lupt câteva zile. Întreg drumul m-am frământat cu gândul la un posibil eşec, la cum va reacţiona crezând că am renunţat atât de uşor la ce-mi propusesem. Ideile mele erau atât de vii, încât aproape nici nu am observat casa lui. Era o casă superbă pe care nu-mi amintesc să fi văzut-o vreodată. Aşa cum era normal, nu am sunat la uşă şi nici nu am dat ture casei să văd dacă era într-adevăr acolo. Am avansat uşor ca o felină până în spatele acesteia, unde am remarcat o grădină feerică, cu trandafiri roşii ca focul, iar în mijlocul ei, aşa cum mă aşteptam, pe nesăbuitul de Sasuke antrenându-se de zor.
Sângele îmi bubuia în tâmple de nervi doar când vedeam cât era de obosit şi cât de mult se chinuia să continuie. În acel moment mi-aş fi dorit să-l pocnesc nu alta, dar amintindu-mi de ce m-a rugat Tsunade să vin am apărut ca o umbră în spatele lui prinzându-l cu o putere nefirească mie şi strângându-l la fel de tare în braţe.
-Ce cauţi tu aici? m-a întrebat surprins de apariţia mea.
-Proastă întrebare, aşa că te corectez: ce cauţi tu aici?
-Asta e casa mea, ai uitat?
-O da, casa ta şi metoda la fel de personală de a fugi din spital în miezul zilei, nu? Spune-mi, asta e cumva noua modă a unor ninja iresponsabili?
-Iresponsabil sau nu, asta nu e problema ta, iar dacă vrei să mă convingi să mă întorc la spital îţi pierzi timpul.
-Ghinion, dar n-am venit pentru asta. Pur şi simplu o să rămân cu tine câteva zile, ca premiu că ai plecat aşa cum te-a tăiat capul!
Mă privea cu o uimire pe care nu credeam să o văd vreodată pe chipul său. Privirea lui întunecată ca onyxul s-a luminat deodată, fixându-mă cu o satisfacţie nebănuită, sfidătoare, ca şi când ştia că în urma plecării lui asta avea să se întâmple. Resemnată la gândul că jocul abia a început m-am alăturat lui la antrenamente. Alt şoc pentru el! Am continuat în ritmul ăsta, până seara târziu, când miile de gânduri ce-mi străbăteau mintea, au prins contur. Unul dintre ele, pentru care Tsunade m-ar urî cu siguranţă având în vedere „tratamentul” recomandat, a fost o cină liniştită în oraş, idee care din prismă proprie l-a dezarmat pe brunet în faţa mea.
-Deci, acum că antrenamentul a luat sfârşit, ai vrea să iei cina, în oraş poate?
-„Minunat! Când s-au schimbat rolurile şi eu nu ştiu?”
-Sasuke?
-Dacă te gândeşti la o porţie de ramen, hai să mergem!
Şi uite-aşa a început seara noastră în oraş. Ne-am oprit la barul unde, de obicei, luam masa cu Naruto, ne-am aşezat şi am comandat fiecare câte o porţie de ramen, apoi am aşteptat îndelung ca unul dintre noi să spună ceva. Fiecare privire furişă a lui asupra mea mă făcea şi mai încrezătoare decât eram, dar veşnica mea neputinţă şi lipsa unui subiect de conversaţie mă făceau de fiecare dată să dau înapoi. În „tabăra opusă”, aceste argumente au adus o primă remarcă înţepătoare.
-Deci, cam asta a fost cu Sakura cea hotărâtă de acum câteva zile. Te-ai întors la „proprietar”?
-Nu întinde coarda, şti bine că nu am venit din curtoazie sau din iniţiativă proprie.
-Cred că în curând îţi vei dori să fi fost aşa.
I-am ignorat aluzia şi mi-am continuat liniştită masa. Era ciudat felul în care m-a privit; în mod normal aş fi simţit fiori reci, m-ar fi străfulgerat, dar acum era ceva diferit. Parcă ar fi vrut să mă ademenească într-o cursă de unde să nu pot scăpa până ce nu mi-ar fi oferit o lecţie. După ce ne-am terminat masa ne-am îndreptat spre casă. Drumul era liniştit, iar aleile prăfuite se pierdeau sub privirea noastră în timp ce paşii ne erau din ce în ce mai mărunţi. O adiere uşoară a vântului şi-a făcut apariţia de nicăieri, iar atunci când mi-am ridicat privirea, o briză caldă mi-a lovit faţa oferindu-mi o senzaţie relaxantă pe care am savurat-o plecând uşor capul pe spate şi lăsându-mi părul să fluture încet. Mă simţeam atât de bine, iar senzaţia s-a accentuat atunci când în jurul meu am simţit plutind o mireasmă dulce de trandafiri, semn că ajunsesem deja „acasă.”
Am păşit agale pe treptele de lemn, până am ajuns în dormitorul lui Sasuke. Era o camera spaţioasă aranjată cu mult bun gust, vopsită într-un albastru relaxant, asemeni cerului senin din zilele de vară. Imediat ce intrai pe uşă, privirea îţi era acaparată de un pat dublu de mijloc, înconjurat de două noptiere masive. Undeva în spatele încăperii trona un dulap jos, împânzit de cărţi, care se întindea pe întreg peretele. În faţa patului, la o distanţă apreciabilă, se afla o canapea comfortabilă şi o măsuţă de sticlă, peretele din dreapta fiind acoperit de un dulap de haine. Uşa balconului era între-deschisă, iar draperiile fluturau uşor la adierea vântului, strecurând în casă mirosuri dulci şi îmbătătoare de flori sălbatice.
Am înaintat hotărâtă pe parchetul rece, care îmi oferea o senzaţie de discomfort şi m-am îndreptat spre canapeaua unde aveam rucsacul. Mi-am scos o pereche de pantaloni albi trei sferturi şi un maieu de aceeaşi culoare, care se mulau perfect. Mi-am ridicat privirea spre Sasuke, care ştia mai mult ca sigur că vreau să dorm, şi acesta mi-a spus pe un ton lejer că baia este alături. Mi-am lăsat hainele jos şi am intrat în cabina de duş. Picăturile reci de apă îmi loveau cu putere corpul, însă terminau prin a se topi şi prelinge pe pielea mea fină. Încă cinci minute şi răsfăţul meu se terminase. M-am întors în dormitor, unde brunetul instala deja canapeaua. Când s-a dus spre dulap să aducă un cearşaf, eu m-am aşezat pe canapea, cufundându-mi capul în suprafaţa moale.
-Ce faci? m-a întrebat el nedumerit.
-Mi-ar plăcea să dorm, dacă nu te superi.
-Chiar crezi că o să dormi pe canapea, nu?
-Sincer, nu-mi pasă unde dorm, dar pentru că ăsta e dormitorul tău mi se pare corect să rămâi în pat.
-Sincer, nici mie nu-mi pasă, dar nu mă deranjeză să facem schimb.
Aş fi vrut să-l lămuresc că nu-mi face niciun favor lăsându-mi mie patul, dar eram prea obosită şi nici nu intenţionam să isc o ceartă la acea oră târzie. M-am ridicat nervoasă şi i-am luat cearşaful din mână. Nu i-am îngânat nici măcar firescul „Noapte bună!” aşa că el s-a trântit pe canapea şi eu am făcut la fel. Am încercat din răsputeri să adorm, dar simţeam o nelinişte atât de apăsătoare încat mi-era imposibil. Aproape de miezul nopţii, am simţit o răcoare înfiorătoare care venea de la uşa balconului. M-am ridicat în şezut, cu genunchii la piept şi mâinile împreunate. Mi-am lăsat capul pe genunchi şi atunci am zărit cearşaful. L-am luat în mână şi m-am dus spre canapea unde Sasuke dormea la bustul gol. L-am învelit şi m-am îndepărtat de el pentru a ajunge la balcon.
Am păşit pe supraţata dură şi m-am sprijinit de balustrada rece. Vântul care bătea puternic împrăştiind miile de petale de cireş şi de trandafir, mi-a izbit faţa trezindu-mă din moleşeala care mă cuprinsese, revigorându-mi fiecare simţ. Emanam plăcere prin fiecare por, aşa că mi-am închis ochii pentru a păstra vie senzaţia. Nu a trecut mult şi, deodată, în faţa ochilor au început să mi se deruleze cele mai dureroase amintiri din ultimele luni: apariţia lui Orochimaru la examene, distrugerea satului de căte Gaara, revenirea lui Itachi şi lupta sa cu Sasuke. Am strâns puternic din pumni până când am simţit cum unghiile mele lasă urme adânci în podul palmei, dar asta nu era singura senzaţie care îmi invada corpul.
Am început să tremur aproape imperceptibil atunci când două braţe calde au început să se plimbe pe umerii mei, coborând pe braţ, antebraţ, ajungând la pumnii mei încleştaţi pe care i-a desfăcut cu uşurinţă sprijinindu-mi palmele de balustradă. Am scuturat din cap pentru a înlătura orice presentiment şi am deschis ochii. Priveam luna de gheaţă în timp ce, cu coada ochiului, am sesizat cum o siluetă capătă contur şi se îndreaptă cu paşi apăsaţi lângă mine, sprijinindu-se pe o parte de balustrada metalică.
Mă simţeam atât de ciudat în acel moment, încât nu mai realizam nimic din ce se putea petrece în jurul meu. Priveam în gol spre regina nopţii şi fiicele sale, spre casele liniştite, spre străzile pustii şi prăfuite, spre toate lucrurile care îmi erau acum străine şi îndepărtate. Eram ruptă de realitate şi cufundată într-un abis înfiorător în care toate lucrurile dragi nu erau decât nişte umbre pe care nu le mai cunoşteam. Trăiam calmul dinaintea furtunii, simţeam cum pământul îmi fuge de sub picioare şi nu aveam pic de linişte. Coşmarul a luat sfârşit atunci când vocea mult prea cunoscută a lui Sasuke, mi-a oferit fiorii calzi de odinioară, cei ai dragostei.
-Se pare că, graţie ultimelor evenimente, Sakura pe care eu o ştiu a cunoscut neliniştea şi neîncrederea, nu-i aşa?
Da, liniştea şi încrederea îmi lipseau acum; liniştea interioară şi convingerea că totul se va schimba începând cu ziua de mâine. L-am privit adânc în ochi, iar abisul lor întunecat s-a transformat într-o carte deschisă pe care o citeam pentru prima oară cu-adevărat. Dincolo de dorinţa aprinsă de răzbunare sau de mişcările calculate cu cea mai impecabilă precizie, am putut descoperi ce simte. Am descoperit în fiinţa lui, amintiri frumoase, nedestăinuite, care acum erau doar umbre pierdute ale iubirii, încrederii şi purităţii pe care Sasuke le pierduse trăind cu certitudinea că niciodată nu le mai poate recupera. Greşea atât de mult, se interiorizase prea tare şi întotdeauna s-a apropiat de noi cu o limită pe care numai el ştia când să o impună; era o barieră pe care dacă o treceai, nu aveai să descoperi aceeaşi fire calmă, exactă şi distantă, ci toate lucrurile distincte aparenţei. Chiar dacă avusesem „revelaţia” vieţii mele nu mă simţeam în siguranţă. Mă aflam departe de realitate, la polul în care adevărul şi aparenţa gravitau în jurul lui într-un ritm alert care mă deruta încetul cu încetul.
Pentru prima dată în viaţă mi-am dorit să mă retrag într-un loc pe care numai eu îl cunosc, să meditez în faţa singurei fiinţe care nu mă putea trăda vreodată şi care mă proteja chiar şi de gândurile mele, prin minunăţia cu care Dumnezeu o înzestrase: natura, mai exact lacul de la marginea pădurii, care în perioada asta se scălda în flori proaspete de cireş. Mi-am ridicat mâna dreaptă în sus, în încercarea de a face un semn pentru a dispărea într-un nor de fum şi de a mă întoarce doar atunci când simt. Dându-şi seama de intenţia mea, Sasuke mi-a imobilizat încheietura astfel ca chakra mea să nu se răspândească şi să dispar. Mi-am retras mâna şi privindu-l în ochi mi-a spus:
-Data viitoare când mai vrei să pleci aşa, mai gândeşte-te! Păstrează-ţi hotărârea şi pentru tine!
Habar nu avea de ce am vrut să mă eliberez de tot ce se trăisem, dar l-am lăsat în pace şi am intrat împreună în dormitor. În jurul orei două dimineaţa am reuşit amândoi să adormim. A doua zi nu a încetat să apară aducând cu ea noi surprize nebănuite.