Anamneza iubirii

[Axxa.No.Way]

merci mult de comm ~Anna~ si rusinica sunt eu, nu tu=)) pentru ca nu am mai postat de aproape doua luni:-"(scoala m-a cam lasat cu o teribila lipsa de inspiratie pt acest fic... dar a venit miss imaginatie impreuna cu sora inspiratie cu putin inaintea Craciunului si m-am decis sa acord mai multa atentie acestei povesti si sa incerc sa o imbunatatesc+sa o fac mai interesanta^^)
astept parerile, sfaturile si criticile voastre(toate sunt bine venite) :pls:

Capitolul VI: Trecutul te prinde din urma


Era atata liniste in acea camera decorata cu tot felul de lucruri in diferite nuante de roz, mov, alb si multe alte culori vii, dar care se imbinau perfect, creand o deosebita armonie cromatica. Intunericul domnea peste frumoasa incapere, insa chipul ei angelic lumina spatiul intunecat de abisul noptii. Pleoapele de un sidef trandafiriu, buzele dulci, capul culcat pe perna moale si parul lung, presarat cu vapai brune si aurii… totul ma tenta. Stateam sprijinit de peretele rece, dar am pornit inspre ea si m-am asezat pe marginea patului, pierdut in gingasia si frumusetea chipului ei. I-am atins buzele, conturandu-le cu degetul, deja le simteam gustul aromat, iar in minte mi-a aparut imaginea sarutului pe care i l-am furat mai devreme, care a aprofundat efectul hipnotic al ochiilor mei, adormind-o. Si-a miscat usor capul, asa ca m-am retras. A dormit multe ore, pana dupa-amiaza, probabil datorita socului din ziua precedenta si bineinteles din vina mea…
S-a trezit deschizand alene ochii, parca zambind luminii ce se prelingea delicat pe pereti. Si-a intins mainile, alintandu-se in asternuturile moi. Cand mi-a observat prezenta, a schitat un suras timid, dupa care s-a ridicat neindemanatica din pat, pasind inspre mine… inca parea a fi somnoroasa. S-a dezechilibrat exact in fata mea, dar am prins-o in brate si profitand de imprejurari, am apropiat-o de mine. Aceasta m-a contemplat oarecum uimita.
-‘Neata! a murmurat cascand.
A aruncat o privire scurta ceasului, iar in urmatoarea clipa aproape mi-a tipat in ureche:
-La naiba!
Brusc, toata starea de somnolenta intiparita pe chipul ei a disparut si fiecare gest al ei si-a recapatat obisnuita gratie si nelipsita usoara neindemanare.
***********************************
-Ce s-a intamplat? m-a intrebat Raiden calm, ca intotdeauna.
-Am repetitii! am spus tare, in timp ce cautam grabita prin unul dintre dulapuri ceva de imbracat. Enervata de dezordinea cauzata de lipsa mea de grija, am luat fiecare haina in parte, aruncand-o in spatele meu.
-Victorie! am exclamat cu exuberanta dupa ce am gasit tot ce-mi trebuia, exceptand partea de sus a lenjeriei intime. M-am intors cu fata catre tanarul tutore si m-am imbujorat vazandu-mi sutienul atarnand pe umarul sau. L-am luat in fuga inspre baie. In zece minute eram gata, incaltata si cu un mic ghiozdan in spate, in care aveam costumul pentru antrenamente. Stateam in fata usii de la iesirea din casa, incercand sa-mi amintesc numarul de telefon pentru a chema un taxi, insa m-am decis sa merg pana in strada. Brusc, in fata mea a aparut un “Mercedes McLaren” negru. Geamul soferului era deschis si fara a ma uita atent cine era, i-am spus nervoasa:
-Puteai sa ma calci, idiotule!
Dar cand sa plec, vocea care imi era atat de cunoscuta mi-a spus:
-Urca!
Era Raiden. Il priveam uimita, pe el si masina sa “de fite”. M-am asezat pe scaunul alaturat soferului si mi-am pus centura, intrebandu-ma daca era indeajuns de intreg la minte, incat sa conduca cu grija.
-Cum se face ca ai carnet? Adica ai doar…
Atunci mi-am amintit ca putea sa aiba si sute de ani, iar eu sa nu stiu…
-Simplu, mi-a raspuns calm, dupa care a continuat:
-In ziua de azi e de ajuns sa dai mita ca sa obtii aproape tot ce vrei.
-Deci si sentimentele oamenilor pot fi cumparate cu bani… foarte inteligent, domnule insensibil!
-Bineinteles ca sunt si exceptii, Ay. Cum ar fi temperamental tau, din pacate, nu e de vanzare… sau inimioara aia atat de sensibila care vrea sa para atat de dura.
I-am aratat limba in semn de protest. O vreme a fost liniste, nici unul dintre noi nu a mai comentat. Priveam pe geamul din dreapta mea, gandindu-ma ca sunt la nici macar un metru departare de un vampir care stia prea multe despre mine, iar eu nimic despre el. M-am uitat la el inca o data si am observat ca ma privea destul de ciudat.
-Fii atent la drum! am tipat speriata.
-Pot sa conduc si cu ochii inchisi, mi-a raspuns ranjind.
-Mai bine te-ai abtine, i-am spus incercand sa-mi pastrez calmul.
-Te grabesti? m-a intrebat facandu-mi pe plac si fiind atent la drum.
-Singurul motiv pentru care sunt aici e ca sa ajung la timp la antrenamente, i-am zis punand accent pe fiecare cuvant.
In urmatoarea clipa a accelerat si gonea pe strada ca un maniac. M-am panicat si i-am spus de zeci de ori sa incetineasca sau doar ma rugam in gand, sperand prosteste ca o sa ma auda. Am simtit o atingere blanda pe mana stanga, care se afla in a lui si glasul sau imi rostea dulce:
-Calmeaza-te… nu o sa permit sa patesti nimic rau.
Oare era constient ca tocmai isi semnase condamnarea la moarte? Cum putea sa spuna lucruri atat de stanjenitoare in astfel de momente?!
Deodata, masina s-a oprit cu un sunet prelung si deranjant. Nici macar sa puna frana nu stia?! Am coborat exclamand sarcastica si trantind usa:
-Sunt in viata!
Alergam pe coridoarele cladirii in care era sala de spectacole si in cele din urma am ajuns la vestiare. M-am schimbat repede, iar cand am iesit am observat ca Raiden ma astepta pe hol, stand sprijinit de perete. Felul in care privea hotarat inainte, cu o expresie ganditoare aproape nevazuta, ii conferea chipului sau un aer solemn. Ma uitam uimita la el si mi-a spus ceva ce deja stiam mult prea bine:
-Ai intarziat!
Au fost de ajuns acele doua cuvinte ca sa alerg din nou. Am avut intentia de a deschide usa incet si de a trece neobservata, dar m-am impiedicat in propriile picioare si am cazut cu mainile pe usa, impingand-o. S-a auzit un scartait deloc placut si toti din imensa sala s-au intors curiosi catre mine. Purtam o pereche neagra de colanti ce trecea putin de genunchi si o fusta nici scurta, nici lunga, alba si usor transparenta si un tricou oarecum larg de-o nuanta deschisa de gri, pe care era reprezentat un roi de fluturi in cele doua nonculori. Parul imi era prins intr-un coc simplu, iar in picioare aveam o pereche de balerini foarte comozi. Am afisat un zambet inocent si am pasit timida pana la profesoara. Ca intotdeauna, era imbracaata in aproape toate culorile posibile si avea un machiaj strident. Era destul de ciudat, avand in vedere cat de bine se pricepea sa puna in scena orice spectacol si bunul gust cu care ne alegea costumele. Ma apropiam de ea incet, gandindu-ma la o scuza perfecta pentru ca am lipsit atatea zile si am intarziat.
Odata aflata fata in fata, am deschis gura pentru a-i explica, dar aceasta m-a imbratisat si mi-a spus gesticuland fara oprire:
-Sincerele mele condoleante! Vai, micuta de tine! Cu totii ti-am dus dorul, a spus cu o voce grava, intorcandu-se catre ceilalti.
Am urcat treptele pana pe scena, iar restul dansatorilor m-au imbratisat, ne-am salutat si am continuat sa dau acelasi raspuns la aceeasi intrebare,“esti bine?”… nu puteam sa spun decat “da”.
-Incepem? am intrebat.
Restul grupului a dat afirmativ din cap si inainte de a-mi ocupa pozitia, am privit inspre Raiden care se parea ca vorbea cu instructoarea noastra, domnisoara Loix. Aceasta s-a intors catre noi si a spus:
-Ayame draga, incepe cu piruetele! Dupa ce termini doua siruri dintr-un capat in altul al scenei, iei pamblicile si continui la fel. Martin, Mimi si Hellen, mai exersati ultimele miscari, iar restul va puteti apuca de munca!
Cu fiecare pas ma pierdeam in acel dans asemenea unui zbor ce imi invada fiinta cu o desavarsita libertate si o liniste sufleteasca profunda… tot ce ma inconjura disparuse. Nu mai auzeam nicio voce, niciun cuvant care sa ma deranjeze, sa ma intristeze, era ca si cum traiam in propriul univers construit numai din sentimente, vise si iluzii. Era mult prea bizar sa pierzi legatura cu toti ceilalti, cu intreaga lume... si totusi o senzatie placuta ma cuprinsese, la gandul ca numai imaginandu-mi tot ceea ce imi doream, viata perfecta la care aspiram, puteam sa-mi creez propriul microcosmos, unul in care toate fiintele dragi mie sa fie in viata, alaturi de mine pentru totdeauna. Un singur lucru ma speria, ideea de perfectiune era cu adevarat infioratoare… mai bine era sa fi luat prin surprindere de fericire, chiar si de tristete, iar fiecare zi sa fie unica si frumoasa in felul ei, desi intotdeauna vor exista acele momente mai grele, carora trebuie sa le faci fata pentru a merge mai departe. Insa cum e cand te lovesti de unul dintre ele?
Eram intinsa pe jos, peste persoana de care ma ciocnisem.
-Scuze, am murmurat, gandindu-ma la genunchiul drept care ma durea destul de tare, asteptandu-ma sa imi apara o vanataie in toata splendoarea.
Cand m-am uitat in ochii “victimei” neindemanarii mele, am recunoscut imediat acea privire patrunzatoare ce imi dadea fiori, era el… insa parea atat de schimbat. Aveam impresia ca nu il mai cunosteam deloc. Atunci am simtit o atingere rece pe umar, dar nu m-am miscat, continuam sa ma holbez la acel chip atat de apropiat de al meu. O voce cunoscuta, avand o usoara nuanta de iritare m-a trezit la realitate si am privit in spate:
-Esti bine? m-a intrebat Raiden, intinzandu-mi mana sa si ajutandu-ma sa ma ridic.
Nu i-am raspunsa la intrebare, dar auzind glasul celui ce tocmai s-a ridicat, m-am cuibarit la pieptul tanarului meu tutore in incercarea de a-mi ascunde ochii inlacrimati:
-Ay, esti ok?
-Ar trebui sa inveti sa ai grija pe unde mergi! i-a spus Raiden pe un ton taios, desi eram si eu vinovata ca am dat peste el.
-Putem sa plecam? mi-am intrebat “soferul” incet.
Acesta m-a luat de mana si am iesit din sala fara a privi inapoi, indreptandu-ne catre masina sa. Cand am ajuns in dreptul ei, mi-am recunoscut cu greu chipul avand o expresie indurerata, ce se reflecta in unul dintre geamuri. In acel moment, mi-am dat seama ca mainile noastre inca erau impreunate. Am intrat in automobil cu un gust amar de dezamagire in suflet pentru ca am permis durerii sa revina si ca dintre toate persoanele din lume, am incercat sa-mi ascund lacrimile tocmai la pieptul tutorelui meu absolut stresant. Cand am auzit usa soferului inchizandu-se, am simtit zidul din piatra aflat la granita dintre trecut si prezent mai slab ca niciodata.
Aveam impresia ca acesta conducea mai repede decat inainte, dar cea mai ciudata era prezenta unei taceri adanci, care nu stiu de ce… ma deranja.
-Stii… pana si eu am fost o fetita prostuta candva. Eram genul acela de fata care crede in basme, in Fat-Frumos si in finaluti fericite. La ce crezi ca au condus toate acestea? i-am spus in timp ce priveam pierduta in ganduri pe geamul aburit. L-am sters absent cu maneca gecii pentru a putea vedea mai clar, lasandu-mi amintirile sa strapunga fara mila intunericul… se innoptase. Raspunsul sau soptit a venit parca pasind tiptil, in incercarea de a nu-mi distruge linistea.
-Nu stiu, dar trebuie sa fi fost ceva neplacut dupa felul in care vorbesti acum.
-Sa spunem ca micuta printesa crezuse orbeste in primul venit si in cuvintele sale. Partea proasta a fost ca ,,printisorul” ei a ajuns printr-o intamplare aparent norocoasa un model destul de cunoscut… de fapt, mult prea cunoscut. La inceput eram bucuroasa ca pe mine ma alesese si aveam foare multa incredere in el, dar cu timpul a inceput sa se schimbe. In doar cateva saptamani devenise asemenea unui pustan crescut numai in puf, plin de fite si mai ales, plin de sine. De ziua lui de nastere am vrut sa-i fac o surpriza si am mers catre casa lui, cu gandul ca va fi bucuros sa ma vada si ca il voi surprinde intr-un mod placut… insa nu s-a intamplat asa. In schimb, eu am fost cea surprinsa, vazandu-l cum isi dadea limbi cu un model alaturi de care a avut o sedinta foto pentru o revista. Cand s-a intors spre mine, am vrut sa-i spun cat de tare puteam ca totul se terminase intre noi, dar m-a intrerupt, spunandu-mi calm ca nu ma cunostea. Pe urma a renuntat la teatru si a inceput sa-mi insire de fata cu fufa aia, care stia ca eram impreuna, toate defectele mele… unele adevarate, iar altele nu.
M-a uimit faptul ca am spus totul fara a ma opri, si desi incepusem sa povestesc despre nefericita intamplare a ,,unei fete”, am ajuns sa vorbesc despre mine. Intr-o secunda, eram aproape strivita in bratele lui Raiden.
-Dar ce vocabular ai, Ayame… “isi dadeau limbi”? imi spunea glumind, dupa care mi-a pus o intrebare ce m-a luat prin surprindere, iar in glasul sau ratacea o usoara umbra de teama:
-L-ai iubit pe cel care ti-a facut asta?
-Nu! Cel mai rau a fost ca pana atunci crezusem ca il placeam cu adevarat, insa tineam la el doar ca la o persoana apropiata care intotdeauna ma trata cu respect, afectiune si ma rasfata. Pentru o persoana cu personalitatea si orgoliul meu, lovitura de gratie a fost felul in care imi vorbea si toate mizeriile exagerate pe care mi le spunea de fata cu scorpia aia! i-am raspuns nervoasa, printre lacrimi.
El incepuse sa se joace in parul meu, rasucindu-mi delicat suvitele pe degetele sale. Atunci m-am smuls din bratele lui si a pornit motorul, continuand sa conduca, insa de aceasta data mai linistit. In mintea mea era un razboi aprig intre doua ganduri… avem sa cuget primul asupra celui care avea castig de cauza.
Invingatoarea era vesnica intrebare ,,de ce eu?”. De ce tocmai mie mi se intamplase sa dau peste acel idiot? De ce tocmai eu trebuia sa ma ciocnesc in timpul unei piruete stupide de tampitul care ma inselase? Era complet enervant faptul ca profesoara mea de dans ii era matusa! Nu puteau sa se intalneasca la o reuniune de familie, decat in mijlocul repetitilor?! Am incercat sa ma calmez si am inceput sa respir lung si adanc, dupa care am continuat cu reprosurile pentru ca mi-am lasat inamicul sa ma vada astfel… atat de neajutorata. Cam asta a fost si cu Alec, nu il mai vazusem de o groaza de timp si de cand ne-am despartit, oricand l-as fi vazut ma simteam slaba, absolut ridicola ca i-am permis sa ma trateze in acel fel in fata unei necunoscute fitoase, desi nu meritam asa ceva…
Brusc, masina s-a oprit si luminile din interiorul ei s-au stins, odata cu farurile. Aerul conditionat ce pana atunci ne asigurase caldura in asa o seara friguroasa de toamna, s-a dus si el. Eram in afara orasului, pe un drum mic pe care nu circula aproape niciun automobil.
-Ce s-a intamplat? mi-am intrebat ingrijorata tutorele.
-Se pare ca am ramas fara baterie, a venit si raspunsul sau mult prea calm.
Grozav! Zi mai ,,frumoasa” decat aceasta cu siguranta nu puteam sa am…


sper ca v-a placut si urmatorul capitol e deja pe drum^___^