25-10-2009, 08:45 PM
hmm, a trecut o luna de cand nu am mai postat(sorry everybody, dar scoala si invatatul asta imi ocupa mai tot timpul:( ). Acest capitol va fi umpic mai scurt decat deobicei, dar e unul destul de interesant si in acesta Ayame afla... ceva;))
Capitolul V:Cand oamenii nu sunt… oameni
Partea I
Secundele treceau grabite, parca lovindu-se de zidul imaginar al tacerii si cu fiecare clipa dusa, stiam ca nu avea sa vina inapoi. Imi tineam ochii plecati si nu puteam sa spun nimic, dar in cele din urma am inceput a murmura un “imi pare rauâ€, insa Raiden m-a intrerupt:
-Imi pa…
-E vina mea… doar a mea! spunea stand pe canapeaua din salon, cu palmele incrucisate si sprijindu-si capul de ele.
Il priveam uimita si cu un adanc regret, caci abia atunci am realizat ceea ce facusem.
-Nu ar fi trebuit sa…
-Vrei sa termini!? Nu e vina ta! E a mea si sa-ti intre bine in cap! am tipat la el, satula sa se invinovateasca.
Ma intrebam neincetat unde era acea persoana mandra, gata sa-mi inchida gura cu o singura replica… sau macar sa incerce. Linistea se instalase din nou in somptuoasa incapere si vazandu-l cum se framanta, ma simteam mizerabil numai gandindu-ma cat de rea am fost. Faptul ca nu mai aveam familie nu imi dadea dreptul sa ma port astfel cu cineva care isi luase angajamentul de a avea grija de mine… ii eram recunoscatoare intr-o oarecare masura. Daca nu era el, mai mult ca sigur ca as fi fost la un orfelinat pana acum, ceea ce ar fi fost cu adevarat mult mai rau.
-Hei… i-am spus, asezandu-ma pe canapea.
Nu a venit nici un raspuns din partea sa, asa ca m-am apropiat de el. I-am pus mana pe umar si l-am intrebat:
-Esti bine?
Atunci si-a ridicat capul si m-a privit, zambindu-mi. Ochii sai verzi inspirau si expirau tristete, iar pe buzele sale era incriptata resemnarea. Brusc, chipul sau angelic imi deveni neclar, insa trasaturi precum forma sprancenelor, nuanta superba a ochilor si barbia, ii conturau fata… eram singura ca il mai vazusem candva, cu mult timp in urma.
Acela a fost momentul total nepotrivit pentru stomacul meu sa protesteze si sa isi exprime nemultumirea printr-un chiorait, dar auzindu-l, am mers grabita catre frigider si l-am deschis, constatand cu dezamagire ca trebuia neaparat sa fac cumparaturile. Neavand ce face, am comandat niste pizza, insa cand sa-l intreb pe Raiden de care vrea, mi-am dat seama ca nu mai era in sufragerie si nici macar in casa. Ma intrebam cand plecase, pentru ca nu il auzisem. Cautasem in toate incaperile din vila, exceptand fosta camera a bunicului meu, care devenise dormitorul tanarului tutore.
Stateam in fata usii masive si impunatoare din lemn brun, cu mana pe clanta si gandul departe. In cele din urma, am intrat inauntru. Camera nu prea era schimbata, totusi, reusisem sa observ micile diferente foarte usor, precum parfumul barbatesc ce plutea delicat in aer si poza mea ce din locul ei de pe dulapul din colt, ajunsese pe noptiera. M-am indreptat catre ea si asezandu-ma pe pat, am luat-o in mana. Cat de amagitor de repede trece timpul… O parte din mine o recunostea pe copila cu zambetul inramat, iar pentru cealalta jumatate era o straina, dar eu stiam prea bine ca ea nu era decat o cunostiinta devenita inevitabil… o necunoscuta.
Fiind curioasa, am inceput sa deschid sertarele si dulapurile, cu gesturi de o plictiseala si moleseala evidenta. Eram obosita si mi se facuse somn, asa ca m-am indreptat catre usa. Din neatentie, m-am impiedicat de covor si m-am prins de un dulapior ca sa nu cad, clatinandu-l putin. Atunci am auzit niste sunete asemenea unor clinchete. Am lovit din nou piesa de mobilier, de aceasta data intentionat, iar acelasi sunet bizar isi facuse din nou aparitia. M-am uitat sub el si mi-am dat seama ca acolo era ceva, asa ca am intins mana si am scos unul dintre obiectele respective. Era din sticla, ca un fel de eprubeta, dar ceva mai scurta si avea un lichid rosu in ea. M-am ridicat in picioare si am inceput a-l privi incontinuu, intorcandu-l pe toate partile. Vroiam neaparat sa stiu ce se afla inauntru, asa ca ma hotarasem sa ii scot capacul. Tocmai cand eram pe punctul de a face asta, usa s-a deschis si usorul ei scartait m-a speriat, astfel reusind sa scap obiectul din sticla. Acesta s-a preschimbat in nenumarate cioburi cristaline, in timp ce lichidul rosiatic devenise o pata ce se tot extindea pe parchetul inchis la culoare. In dreptul usii era Raiden, privindu-ma uimit. M-am aplecat si mi-am atins degetul de lichid, dupa care l-am mirosit, reusind sa-i simt aroma metalica. Nu stiu de ce, aveam impresia ca era sange, insa cand am gustat putin, m-am convins ca aveam dreptate. M-am intors catre baiat, uitandu-ma intrebatoare la el. Era mult prea ciudat…
Asteptam sa imi dea o explicatie, insa era in zadar, asa ca l-am intrebat normal, incercand sa-mi ascund suspiciunile:
-E sange, nu?
A dat din cap, incercand sa evite a privi vizibila pata rosie.
-Ce cauta aici?
Atunci si-a ridicat capul pe care il tinuse plecat in tot acest timp si mi-a zambit trist… pe urma si-a expus coltii. Am tresarit la vederea acestora si instinctiv, am facut un pas in spate, punandu-mi mainile la gura… eram complet suprinsa. El nici nu s-a miscat. Statea incremenit in dreptul usii, parca nici nu respira.
-Nu mi-ai raspuns la intrebare… i-am spus soptit.
-Cred ca este evident, veni si raspunsul sau incet, cuvintele fiind aproape silabisite.
Atunci mi-am dat seama. Dar cum se putea asa ceva? Mai mult decat atat, avea intr-adevar dreptate… era foarte evident.
-Da. zise cu amaraciune, acel simplu cuvant avand o greutate mult prea mare.
Din felul in care l-a rostit, realizasem ca il durea si cu siguranta foarte tare daca tocmai lui, fiintei mandre, i se citea in priviri si pe chip cumplita urma a suferintei. Imi parea rau pentru el, imi era chiar si mila pentru ca nu era om… ma intrebam daca gandeste ca noi, daca simte… ca noi.
Mi-am luat inima in dinti si am inceput sa merg incet catre el, cu bagare de seama. Eram fata in fata, nu stiam ce sa spun sau ce sa fac, asa ca pentru a ma convinge de faptul ca totul era adevarat, mi-am intins mana catre coltii lui. I-am atins si eram sigura de faptul ca totul era real. Degetele mele simtisera ascutisul coltilor sai, iar fiori ma treceau la atingerea lor. Raiden mi-a luat mana intr-a lui, ceea ce m-a speriat putin, si mi-a pus palma pe obrazul sau, dupa care bratele sale mi-au cuprins trupul firav intr-o imbratisare. Inima imi batea din ce in ce mai repede si incercam sa ascund ca ma temeam de el…
-Nu trebuie sa-ti fie frica de mine, mi-a spus bland si trist, soptindu-mi in ureche. As fi bucuros chiar si daca te-ai purta la fel ca inainte, a continuat pe acelasi ton incet.
Ma simteam foarte prost pentru ca ajunsesem sa-l ranesc astfel, purtandu-ma cu el de parca n-ar fi fost o fiinta umana, asa cum pretinsese pana atunci ca era… ci un vampir.
-Nu imi e… l-am mintit, punandu-mi mainile pe spatele sau si raspunzandu-i cu atentie la imbratisare.
Atunci mi-a dat drumul si l-am privit zambindu-i, caci om sau nu, ramanea aceeasi persoana ingamfata si mandra, uneori prea serioasa, insa care avea grija de mine. Pe urma a facut ceva ce m-a socat cu adevarat, cuprinzandu-mi buzele intr-un sarut scurt, dar dulce, si i-am simtit din nou mainile in jurul meu… dupa care am inchis ochii si totul a devenit negru.
ca indiciu pentru urmatorul capitol, va spun doar ca o persoana din trecutul lui Ay isi va face aparitia... iar lucrurile vor lua o intorsatura ciudata, dar si amuzanta^^
Capitolul V:Cand oamenii nu sunt… oameni
Partea I
Secundele treceau grabite, parca lovindu-se de zidul imaginar al tacerii si cu fiecare clipa dusa, stiam ca nu avea sa vina inapoi. Imi tineam ochii plecati si nu puteam sa spun nimic, dar in cele din urma am inceput a murmura un “imi pare rauâ€, insa Raiden m-a intrerupt:
-Imi pa…
-E vina mea… doar a mea! spunea stand pe canapeaua din salon, cu palmele incrucisate si sprijindu-si capul de ele.
Il priveam uimita si cu un adanc regret, caci abia atunci am realizat ceea ce facusem.
-Nu ar fi trebuit sa…
-Vrei sa termini!? Nu e vina ta! E a mea si sa-ti intre bine in cap! am tipat la el, satula sa se invinovateasca.
Ma intrebam neincetat unde era acea persoana mandra, gata sa-mi inchida gura cu o singura replica… sau macar sa incerce. Linistea se instalase din nou in somptuoasa incapere si vazandu-l cum se framanta, ma simteam mizerabil numai gandindu-ma cat de rea am fost. Faptul ca nu mai aveam familie nu imi dadea dreptul sa ma port astfel cu cineva care isi luase angajamentul de a avea grija de mine… ii eram recunoscatoare intr-o oarecare masura. Daca nu era el, mai mult ca sigur ca as fi fost la un orfelinat pana acum, ceea ce ar fi fost cu adevarat mult mai rau.
-Hei… i-am spus, asezandu-ma pe canapea.
Nu a venit nici un raspuns din partea sa, asa ca m-am apropiat de el. I-am pus mana pe umar si l-am intrebat:
-Esti bine?
Atunci si-a ridicat capul si m-a privit, zambindu-mi. Ochii sai verzi inspirau si expirau tristete, iar pe buzele sale era incriptata resemnarea. Brusc, chipul sau angelic imi deveni neclar, insa trasaturi precum forma sprancenelor, nuanta superba a ochilor si barbia, ii conturau fata… eram singura ca il mai vazusem candva, cu mult timp in urma.
Acela a fost momentul total nepotrivit pentru stomacul meu sa protesteze si sa isi exprime nemultumirea printr-un chiorait, dar auzindu-l, am mers grabita catre frigider si l-am deschis, constatand cu dezamagire ca trebuia neaparat sa fac cumparaturile. Neavand ce face, am comandat niste pizza, insa cand sa-l intreb pe Raiden de care vrea, mi-am dat seama ca nu mai era in sufragerie si nici macar in casa. Ma intrebam cand plecase, pentru ca nu il auzisem. Cautasem in toate incaperile din vila, exceptand fosta camera a bunicului meu, care devenise dormitorul tanarului tutore.
Stateam in fata usii masive si impunatoare din lemn brun, cu mana pe clanta si gandul departe. In cele din urma, am intrat inauntru. Camera nu prea era schimbata, totusi, reusisem sa observ micile diferente foarte usor, precum parfumul barbatesc ce plutea delicat in aer si poza mea ce din locul ei de pe dulapul din colt, ajunsese pe noptiera. M-am indreptat catre ea si asezandu-ma pe pat, am luat-o in mana. Cat de amagitor de repede trece timpul… O parte din mine o recunostea pe copila cu zambetul inramat, iar pentru cealalta jumatate era o straina, dar eu stiam prea bine ca ea nu era decat o cunostiinta devenita inevitabil… o necunoscuta.
Fiind curioasa, am inceput sa deschid sertarele si dulapurile, cu gesturi de o plictiseala si moleseala evidenta. Eram obosita si mi se facuse somn, asa ca m-am indreptat catre usa. Din neatentie, m-am impiedicat de covor si m-am prins de un dulapior ca sa nu cad, clatinandu-l putin. Atunci am auzit niste sunete asemenea unor clinchete. Am lovit din nou piesa de mobilier, de aceasta data intentionat, iar acelasi sunet bizar isi facuse din nou aparitia. M-am uitat sub el si mi-am dat seama ca acolo era ceva, asa ca am intins mana si am scos unul dintre obiectele respective. Era din sticla, ca un fel de eprubeta, dar ceva mai scurta si avea un lichid rosu in ea. M-am ridicat in picioare si am inceput a-l privi incontinuu, intorcandu-l pe toate partile. Vroiam neaparat sa stiu ce se afla inauntru, asa ca ma hotarasem sa ii scot capacul. Tocmai cand eram pe punctul de a face asta, usa s-a deschis si usorul ei scartait m-a speriat, astfel reusind sa scap obiectul din sticla. Acesta s-a preschimbat in nenumarate cioburi cristaline, in timp ce lichidul rosiatic devenise o pata ce se tot extindea pe parchetul inchis la culoare. In dreptul usii era Raiden, privindu-ma uimit. M-am aplecat si mi-am atins degetul de lichid, dupa care l-am mirosit, reusind sa-i simt aroma metalica. Nu stiu de ce, aveam impresia ca era sange, insa cand am gustat putin, m-am convins ca aveam dreptate. M-am intors catre baiat, uitandu-ma intrebatoare la el. Era mult prea ciudat…
Asteptam sa imi dea o explicatie, insa era in zadar, asa ca l-am intrebat normal, incercand sa-mi ascund suspiciunile:
-E sange, nu?
A dat din cap, incercand sa evite a privi vizibila pata rosie.
-Ce cauta aici?
Atunci si-a ridicat capul pe care il tinuse plecat in tot acest timp si mi-a zambit trist… pe urma si-a expus coltii. Am tresarit la vederea acestora si instinctiv, am facut un pas in spate, punandu-mi mainile la gura… eram complet suprinsa. El nici nu s-a miscat. Statea incremenit in dreptul usii, parca nici nu respira.
-Nu mi-ai raspuns la intrebare… i-am spus soptit.
-Cred ca este evident, veni si raspunsul sau incet, cuvintele fiind aproape silabisite.
Atunci mi-am dat seama. Dar cum se putea asa ceva? Mai mult decat atat, avea intr-adevar dreptate… era foarte evident.
-Da. zise cu amaraciune, acel simplu cuvant avand o greutate mult prea mare.
Din felul in care l-a rostit, realizasem ca il durea si cu siguranta foarte tare daca tocmai lui, fiintei mandre, i se citea in priviri si pe chip cumplita urma a suferintei. Imi parea rau pentru el, imi era chiar si mila pentru ca nu era om… ma intrebam daca gandeste ca noi, daca simte… ca noi.
Mi-am luat inima in dinti si am inceput sa merg incet catre el, cu bagare de seama. Eram fata in fata, nu stiam ce sa spun sau ce sa fac, asa ca pentru a ma convinge de faptul ca totul era adevarat, mi-am intins mana catre coltii lui. I-am atins si eram sigura de faptul ca totul era real. Degetele mele simtisera ascutisul coltilor sai, iar fiori ma treceau la atingerea lor. Raiden mi-a luat mana intr-a lui, ceea ce m-a speriat putin, si mi-a pus palma pe obrazul sau, dupa care bratele sale mi-au cuprins trupul firav intr-o imbratisare. Inima imi batea din ce in ce mai repede si incercam sa ascund ca ma temeam de el…
-Nu trebuie sa-ti fie frica de mine, mi-a spus bland si trist, soptindu-mi in ureche. As fi bucuros chiar si daca te-ai purta la fel ca inainte, a continuat pe acelasi ton incet.
Ma simteam foarte prost pentru ca ajunsesem sa-l ranesc astfel, purtandu-ma cu el de parca n-ar fi fost o fiinta umana, asa cum pretinsese pana atunci ca era… ci un vampir.
-Nu imi e… l-am mintit, punandu-mi mainile pe spatele sau si raspunzandu-i cu atentie la imbratisare.
Atunci mi-a dat drumul si l-am privit zambindu-i, caci om sau nu, ramanea aceeasi persoana ingamfata si mandra, uneori prea serioasa, insa care avea grija de mine. Pe urma a facut ceva ce m-a socat cu adevarat, cuprinzandu-mi buzele intr-un sarut scurt, dar dulce, si i-am simtit din nou mainile in jurul meu… dupa care am inchis ochii si totul a devenit negru.
ca indiciu pentru urmatorul capitol, va spun doar ca o persoana din trecutul lui Ay isi va face aparitia... iar lucrurile vor lua o intorsatura ciudata, dar si amuzanta^^