Anamneza iubirii

[Axxa.No.Way]

Roxxi->… nu cred ca am folosit multe cuvinte “grele” :D, de-acum iti voi trimite cate un mic dictionar al fiecarui capitol pe mess(of course I’m kidding ;)) ). + stii ca “filosofie” este al treilea meu prenume ;;)
Akasuna-> welcome back >:D< and thanks^^ am muncit mult la acest fic… si merci pentru parerea in legatura cu naratiunea, ma straduiesc sa o fac cat mai interesanta si descrierea la fel, desi intotdeauna am fost un fel de “maniaca” a genului liric (si inca sunt ;)) ), de aceea imi e destul de greu sa ma abtin sa nu descriu fiecare detaliu pana cand ajung sa fac ficul unul complet filosofic :))

Capitolul III: Micuta victima
Partea a II-a


Uram toata acea liniste care m-a invaluit in ultimii opt ani, acea singuratate apasatoare si imi hraneam dorul cu cele mai dulci amintiri. Faptul ca ii auzeam respiratia, desi eram in camere diferite si acestea erau la o distanta destul de mare, ma facea sa ma simt mai bine, era ca si cum ar fi fost langa mine, asa cum obisnuia sa fie cand era mica… dar nu era. M-am ridicat din pat si am pasit tacut pana in camera ei, deschizand si inchizand usa cu grija… nu vroiam sa o trezesc. Ma temeam ca daca si-ar fi amintit totul, atunci m-ar fi urat, ar fi tipat si mi-ar fi adresat cele mai urate cuvinte, chiar daca asta nu-i statea in fire. Insa avea acest drept deoarece meritam asta din plin, doar am lasat-o singura si am ranit-o, dar eram recunoscator pentru faptul ca as fi putut macar sa o privesc asa, dormind, o intreaga eternitate. M-as fi asteptat ca atunci cand m-a vazut sa-mi fi sarit in brate, sa-mi fi spus ca i-a fost dor de mine… ca i-am lipsit si sa ma roage sa ramanem asa, imbratisati, mult timp, iar in timp ce aceasta ar fi plans, eu i-as fi soptit ca vom fi impreuna pentru totdeauna. Si toate astea nu s-au intamplat pentru ca nu avea cum sa-si aminteasca viata ei pana in varsta de sase-sapte ani…
~flashback~
-O sa ma fac bine, o sa vezi! mi-a zis hotarata in timp ce imi zambea, radiand de fericire.
Atat de fragila, de inocenta si de naiva, uneori mi-era si frica sa o ating, de parca s-ar fi putut sparge in mii de bucati la cea mai mica imbratisare, la cel mai tandru sarut.
-Bineinteles ca o sa te faci bine, dar asta doar daca iti iei medicamentele, i-am raspuns incercand sa par cat mai serios pentru a o convinge de gravitatea situatiei. A racit pentru ca s-a jucat prea mult in zapada, fara macar sa-si ia manusile, fularul sau geaca.
-Nu au gust bun! mi-a raspuns aceasta, incruntandu-se… era atat de adorabila cand era suparata.
Desi diferenta de varsta dintre noi era de doar doi ani, nu ma puteam abtine sa nu o cert uneori, deoarece facea atatea lucruri prostesti si de fiecare data avea cele mai bizare scuze si explicatii… era unica. O simpla fiinta umana cu cel mai pretios dar din intreaga lume, dar pe care multi vampiri nu-l aveau, totusi, era doar o coplila de vreo cinci-sase ani.
-Doar nu te asteptai sa fie ca dulciurile?! i-am spus surazandu-i.
Eram singurul care putea sa treaca de incapatanarea ei, iar ea de a mea, ceea ce parea destul de uimitor pentru multi, insa pentru mine era total normal, asta pentru ca ea era cea mai importanta persoana pentru mine.
-Nu neaparat, dar macar la fel de dulci ca saruturile tale, pentru ca acestea sunt mult mai bune decat orice bomboane sau prajituri! mi-a raspuns hotarata, dar putin imbujorata. Cuvintele ei m-au miscat si ma simteam dator sa-i spun cat de mult o iubesc, dar gandurile mi s-au evaporat indata ce i-am vazut chipul, nu ma puteam abtine sa nu o privesc. Expresia fetei ei era atat de draguta, incat imi venea sa rad, insa m-am abtinut pentru a nu o descuraja. Am luat pastila de pe tava de argint pe care o tinea Kiri, una dintre ingrijitoarele sale si am pus-o in gura. M-am apropiat si mai mult de micuta racita, aceasta statea in pat, sprijinindu-si spatele de niste perne pentru a sta in fund. Mi-am pus mana dreapta in jurul taliei sale si am tras-o mai aproape de mine, sarutand-o. Mi-am introdus limba printre buzele sale dulci ca ambrozia, impreuna cu pastila si mi-am pus delicat mana stanga pe gatul ei, pentru a stii daca a inghitit-o(pastila). Cand am simtit-o, am rupt sarutul si am imbratisat-o… era primul nostru sarut frantuzesc dintr-o lunga serie de atingeri tandre ale buzelor. Aveam impresia ca era oarecum uimita, iar imbujorarea i se citea foarte usor in obraji. Imi plimbam mana in parul sau, rasucindu-i o suvita si admirandu-i stralucirea. Ma simteam foarte de bine stiind ca ea era colo, atat de aproape de mine, chiar in bratele mele.
Un sentiment ingrozitor m-a cuprins: setea de sange… de sangele ei. Am imbratisat-o si mai tare, iar cuvintele ei spuse incet, dar pe un ton cat se poate de gingas, m-au facut sa tresar usor:
-Merci…
I-am dat drumul si am iesit din camera ei, insa nu inainte de a o saruta delicat pe obraz, deoarece era inca imbujorata si nu vroiam sa se simta astfel fata de mine, imi doream sa nu aiba nici-o retinere in a fi ea insasi si in largul ei, in preajma mea. Am plecat chinuit de acea pofta cumplita de sange, pe care o simteam in gat, incercand sa o potolesc… am reusit, insa asta nu avea sa tina mult timp…
~end flashback~

Aveam senzatia ca ceva nu era in regula, a inceput sa se agite in somn… fruntea ii era transpirata si respiratia ii era din ce in ce mai rapida… nu intelegeam de ce. Nu stiam ce sa fac, iar acesta era un lucru ce ma deranja foarte mult. Ingrijorat, l-am strigat pe singurul ramas in viata care a protejat-o in ultimii opt ani:
-Nye!
Nu i-am spus numele tare, ci aproape soptind deoarece stiam ca avea sa ma auda. Catelul a ajuns imediat si m-a intrebat:
-Ce s-a intamplat, Majestate?
Mi-am pus mana dreapta pe unul din obrajii lui Ay si mi-am apropiat chipul mai mult de fata ei, lipindu-mi fruntea de a ei.
-Nu stiu… tocmai asta e problema, i-am raspuns.
-Acum doi ani a inceput sa se agite in somn si adesea vorbea, dar niciodata nu am inteles ce spunea. Iar cand se trezea, nu-si mai amintea nimic din ceea ce a visat, insa in ultima luna a inceput sa devina oarecum constienta de ceea ce visa… sa-si aminteasca o parte din vis, nu mult… chiar mai deloc, insa mai de fiecare data se trezea tipand… si nici macar nu stia de ce. mi-a spus Nye, ingandurat.
-Inteleg… acum te poti retrage, i-am zis inca privind-o atent pe fiinta angelica din fata mea… trebuia sa pot face ceva pentru ea, insa era o singura cale pentru a face toate acele vise sa inceteze si anume sa-i spun…totul. Dar era prea curand, aveam nevoie mai intai sa stiu ca nu ma ura, ca tinea la mine… ca ma iubea si toate astea numai pentru a fi sigur ca daca i-as fi dezvaluit tot, nu si-ar fi schimbat sentimentele fata de mine si ca nu m-ar fi urat.
“Nye”… ce nume ciudat i-a dat catelului. I l-am daruit exact cu cateva zile inainte sa-i stergem amintirile si sa o trimitem printre cei ca ea… fiintele umane… si toate astea doar ca sa o protejam eu si parintii mei care o considerau ca pe o fiica… da, sa o protejam de mine, de setea mea de sange pentru ea. Eram bucuros ca am invatat in acesti opt ani sa ma controlez deoarece nu mai era in pericol in preajma mea, as fi putut sa stau si sa o tin in brate, cat mai aproape de mine… pentru totdeauna. Acel “caine” nu era unul normal… chiar deloc. Avea capabilitatea de a vorbi ca o fiinta umana si de a gandi ca una, insa arata exact ca un catel, de aceea i-am dat sarcina de a avea grija de ea, impreuna cu cel pe care in ultimii ani, Ayame l-a numit “tata” si “bunic”. Spunandu-i adevarul, nu aveam decat sa o fac sa sufere… din nou. Era ca si cum i-as fi zis ca intreaga viata pe care a trait-o in ultimii ani a fost doar o iluzie, nimic din ceea ce a simtit sau a gandit nu a fost real, cel despre care a crezut ca a fost in tot acest timp alaturi de ea era doar un impostor… i-as fi distrus lumea daca i-as fi spus toate acestea, ceea ce nu vroiam. Fericirea ei era mai importanta decat a mea, dar cat avea sa tina aceasta minciuna? Din logodnic, am ajuns sa-i fiu tutore… aveam impresia ca tot ceea ce faceam era sa ma indepartez mai mult de ea, in loc sa-i fiu aproape.
Atunci a inceput sa se agite si mai mult si a murmurat in somn:
-Nu…
*****************************************************************
O fetita alerga pe un coridor pe care se aflau multe tablouri cu rama aurie, candelabre, iar peretii erau tapetati cu mai multe modele reprezand crini imperiali aurii pe o nuanta de rosu sangeriu. In urma ei, era o femeie cam de vreo treizeci si ceva- patruzeci de ani, care striga dupa copila:
-Domnisoara, opriti-va! Nu aveti voie acolo!
Dar fetita alerga din ce in ce mai repede, iar acea doamna dupa ea, impreuna cu alte doua ceva mai tinere. Toate trei erau imbracate in rochii lungi, cu sortulete si aveau pe cap cate o bonetica alba, de aceeasi culoare cu sorturile dantelate. “Domnisoara” purta o rochie superba din catifea cu crinolina, de-o nuanta mai inchisa de albastru si cu dantela. Aceasta s-a oprit in dreptul unei usi mari si impunatoare, dar cand era gata sa o dechida, aparu imediat langa ea o femeie inalta, incantatoare, ce purta o magnifica coroana pe cap si a carei rochii era de-asemenea frumoasa ca a copilei. Aceasta i-a spus bland micutei:
-Draga mea, a cerut sa nu fie deranjat. Mai bine sa mergem in gradina sa culegem cativa trandafiri si sa ii dam lui Kiri sa ii puna in camera ta deoarece ai tai deja s-au ofilit.
-Haide, copila! si ii zambi dulce micutei.
Aceasta se dadu cativa pasi inapoi si murmura imbufnata:
-Bine.
Doamna care semana cu o regina a luat-o inainte pe acelasi coridor dinspre care au venit fetita cu cele trei femei imbracate asemenea unor servitoare. “Domnisoara” a facut doi-trei pasi dupa aceasta, dupa care s-a intors brusc inapoi si a deschis acea usa…
Pe marginea marelui pat cu baldachin din acea incapere, statea un baietel avand parul blond si ochii de-un albastru deschis asemenea cupolei de azur: cerul. Cand a vazut-o pe fetita, expresia fetei sale a devenit una uimita si a intrebat-o pe aceasta:
-Ce cauti aici?
“Domnisoara” nu i-a dat nici-un raspuns, in schimb, aceasta s-a apropiat mai mult de el si i-a sarit in brate. La randul lui, acesta si-a infasurat bratele in jurul ei si i-a spus pe un ton cald:
-A trecut doar o zi de cand nu ne-am mai vazut, iar tu deja plangi?
Lacrimile copilei i se prelingeau alene pe chip, induiosandu-l pe tanar… atunci s-a auzit un ciocanit in usa, dar inainte ca baiatul sa raspunda, aceasta s-a deschis, iar in prag era mama lui:
-Te simti mai bine? intreba privindu-i oarecum ingrijorata pe cei doi.
-Intrati, fetelor! adauga aceasta.
Si in camera intrara trei slujnice, doua aveau tavi cu mancare, iar a treia era Kiri, ingrijitoarea micutei. Baiatul le arunca celor patru femei o privire urata in care i se citea furia. Toate au inlemnit, in afara de doamna in superba rochie, asemenea unei regine.
-Plecati! le spuse taios.
Toate au iesit din acea incapere imensa si foarte frumos decorata, numai mama baiatului s-a oprit langa usa, fiind gata sa zica ceva, insa si-a inghitit cuvintele vazandu-si fiul cum o privea pe fetita, stia ca cei doi se iubeau si o bucura foarte mult acest lucru deoarece acesta era destinul lor: cel mai puternic dintre vampiri si cea mai speciala dintre toate fiintele umane… cei doi erau logoditi inca de la nasterea fetitei. Insa tot ceea ce dorea regina era sa previna dezastrul ce avea sa se intample… setea de sange a baiatului pentru acea copila firava era prea mare si trebuia controlata.
Cand cei doi au ramas din nou singuri, s-a intamplat un lucru cumplit: ochii baiatului au devenit rosii… acesta tanjea dupa sangele ei. In cele din urma, lacrimile micutei s-au oprit din a-i mai umbri fericirea intiparita pe chipul gingas si i-a spus imbujorandu-se usor:
-Mi-a fost dor de tine.
S-a uitat in ochii lui si a ramas uimita, ceva nu era in regula, asa ca si-a pus mana pe unul din obrajii sai, intrebandu-l:
-Esti bine?
In urmatoarea clipa, albii colti ai baiatului au patruns in gatul fin al fetei. Ii placea atat de mult sa ii simta sangele invadandu-i trupul: era ca un drog pentru el… pur si simplu nu se putea opri. O stranse si mai tare in brate, asemenea unui copil ce nu dadea drumul jucariei sale… era a lui si numai a lui, a nimanui altcuiva. Acel lichid cu gust metalic era pentru baiat ca ambrozia, nu se putea satura de el, vroia din ce in ce mai mult. Micuta “domnisoara” era uimita… pentru prima oara in viata ei, aceasta simtea frica pana in maduva oaselor, o facea sa tremure… simtea nevoia sa tipe, dar nu putea: lipsa acelui “nectar” rosu o lasa fara puteri, fara vlaga. A incetat a mai tremura si a inchis ochii, murmurand un “nu” aproape neauzit.
-Nuuuuuu! am tipat.
Eram in camera mea, in patul meu, deci totul a fost doar un cosmar. Am incercat sa ma ridic si am mers pana la baia din dormitorul meu. Pe gresie inca mai era putina apa deoarece nu am avut rabdare sa o sterg aseara pe toata cu mopul.
Stateam in fata oglinzii, incercand sa-mi administrez propriul tratament cu zambete: de fiecare data cand eram trista sau speriata, obisnuiam sa caut o oglinda si sa incep sa ma stramb la mine insami pana cand aveam sa zambesc…intotdeauna imi reusea si ma bine-dispunea, dar ceva nu era bine. Am facut vre-o doi pasi in spate si m-am impiedicat in propriile picioare, cazand pe jos, pe podeaua umeda, in fund. Cand m-am uitat in oglinda am ramas mirata complet: privirile mele erau la fel de triste ca cele ale acelei copile, aveam ochii de aceeasi culoare, parul la fel, zambetul de-asemenea… dar ceea ce m-a ingrozit au fost cele doua puncte rosii afate pe gatul meu, la o distanta mica unul fata de celalalt, erau exact in locul in care acel vampir tanar o muscase pe fetita. Speriata, m-am ridicat si m-am uitat din nou in oglinda, semnele disparusera si incercam sa ma conving ca totul era doar in imaginatia mea si am reusit, asta pana sa intru in camera mea si sa privesc micul tablou de pe noptiera, reprezentandu-ma pe mine impreuna cu tata la ziua mea de nastere, cand aveam opt ani. Nu mai era nici-o indoiala… eram eu.


sper ca v-a placut+ iar nu l-am corectat pe tot:|