Anamneza iubirii

[Axxa.No.Way]

Roxxi-I'm sooo glad you said this:X thank ya >(;-;)< si eu va iubesc mooolt:*(pe uh si pe mary[maryx]... ca foarte bune pune prietene, sa nu se inteleaga altceva
Nemo- ma bucur foarte mult ca iti place^__^, cred ca o sa-mi dea lacrimile :( :)) (e bine sa stii ca munca iti este apreciata(desi nu ar fi rau sa primesc si cateva commuri cu pareri nu chiar atat de bune:D )... dar merci mult:*
Kiss4_sasuke- bineinteles... o relatie:X dar una foarte speciala si destul de ciudata;) (o sa vezi[citesti :D])
va multumesc mult de commuri si kiss:*:*

P.S: Nu am corectat intregul capitol inainte sa-l postez:D…

Capitolul III: Micuta victima
Partea I


Imediat ce-am intrat in camera, am mers la baie… aveam cu-adevarat nevoie de o imbaiere lunga deoarece chiar miroseam a otet. Mirosul nu era tocmai placut, asa ca am deschis geamurile sa-mi aerisesc dormitorul. Am dat drumul la apa din cada si am pus dopul, dupa care mi-am strecurat mana sub jetul limpede de apa… era calda. Pe urma am mers din nou in camera mea, incercand sa-mi gasesc o ocupatie cat timp se umplea cada de baie. Mi-am luat jurnalul si am inceput sa scriu fiecare lucru care s-a intamplat in acea zi, detaliand totul. Plictiseala ma invaluia si imi dadea un oarecare sentiment de somn si lene, insa nu i-am dat ascultare si mi-am deschis mobilul sa vad ce sms-uri am primit si ce apeluri pierdute am. Am scapat telefonul din mana cand am vazut cele douazeci si trei de apeluri nepreluate, toate de la Chloe, Elle, Myra si Chrissie si mai multe sms-uri, dintre care cel de la Gabrielle(Elle) mi-a atras atentia: “Unde esti? Ai lipsit de la repetitii si profesoara nu e prea incantata, in mai putin de o saptamana avem spectacolul. Sa ma suni cand citesti mesajul!” In acel moment mi-am amintit de antrenamente, cum se putea sa fi uitat?! N-am lipsit niciodata de la vreo repetitie. <<Incearca sa te calmezi si sa iei totul in ordine: unu- profesoara ti-a dat cateva zile libere cand a aflat ca ti-a murit tatal; doi- “pauza” s-a terminat de sambata; trei- spectacolul e in mai putin de o saptamana si esti in criza de timp; patru -ai lipsit de la repetitiile de ieri fara sa o anunti pe profa’; cinci- ai incurcat-o!>> asta e ceea ce mi-am zis in acel moment, incercand sa-mi fac ordine in ganduri. Dupa care m-am gandit la repetitii si mai multe imagini detaliate ale felului in care trebuia sa decurga spectacolul mi-au aparut in minte: eram imbracata intr-o rochie alba cu tente azurii, care trecea putin de genunchi, o pereche de balerini de-asemenea albi, o pereche de manusi de aceeasi culoare care se legau de degetul din mijloc de parca as fi avut un fel de inel, acestea fiind scurte, pana la incheieturi si mai multe esarfe complet albe si foarte lungi, pe care le tineam in maini. Parul imi era lasat desprins si putin ondulat, cu mult sclipici argintiu si eram machiata cu fard de pleoape alb si sclipici de-aceeasi culoare ca la par. Trebuia sa flutur toate acele esarfe in jurul meu, creand un fel de crisalida, in timp ce ma invarteam in pasi de dans pe scena, lumina de cuart punand in evidenta tot acel alb in intunericul ce invaluia in acea clipa sala. Dupa care dadeam brusc drumul esarfelor, una intr-o parte si una in cealalta, iar atunci isi faceau aparitia pe scena ceilalti dansatori, printre care era si Elle. Eu ma prabuseam si ramaneam in genunchi, vazute de sus, picioarele mele formau un fel de “V” intors. Alte doua fete, imbracate in rochii de-o nuanta foarte deschisa de albastru asemenea tuturor celorlalti, luau de pe jos cele doua esarfe albe ale mele si incepeau sa danseze in jurul meu, urmate de restul. Acestia dansau in cerc, eu fiind in mijloc, stand acolo fara sa ma misc, in genunchi, asa cum am zis mai devreme. La un moment dat, ridicam cand mana stanga, cand cea dreapta, iar ceilalti se lasau usor pe spate, fluturandu-si esarfele azurii, dupa care isi reveneau la normal cand imi lasam mana jos, si continuau sa danseze dupa ce faceu o scurta pirueta. Dupa alti cativa pasi destul de complicati si la care am muncit foarte mult, se aprindeau o parte din luminile din sala, acestea fiind violet. Odata ce au fost aprinse si acestea, se putea vedea clar faptul ca fiecare, in afara de mine, avea o pereche de aripi negre prinse de rochie, in spate. Pe urma, acestea(luminile) se stingeau si se aprindeau din nou, dansatorii oprindu-se si continuandu-si dansul cand luminau din nou doar cele de cuart. Brusc, intreaga sala era invaluita in intuneric si imediat dupa cateva momente de bezna totala, scena era invaluita numai de lumini azurii, iar eu aveam aripi… albe.
M-am trezit alene din visarea cu ochii deschisi si am privit pe geam, mirosind dulcea mireasma a naturii, care din pacate, o intalnea pe cea a otetului. M-am ridicat hotarata din pat si am inceput sa dansez, facand exact pasii pentru spectacol. In acele clipe nu mai gandeam… sau poate din contra, gandeam pre mult, astfel incat nici nu mai stiam de mine. Mi-am lasat instinctele sa ma acapareze total si m-am pierdut in acel dans ce exprima o inocenta desavarsita si incercarea unei simple fiinte sa zboare. Poate nu am reusit sa deprind arta zborului, insa mi-am lasat sufletul purtat de vant, de un talaz bland de apa, catre mirificul Eden. Desi nu aveam destul loc in camera pentru a-mi repeta toti pasii, era indeajuns pentru a face o mare parte din spectacol, ma refer la partea mea de reprezentatie, am facut acea pirueta, cea cu cele doua esarfe de-un alb ce denota o angelica puritate si care formau un fel de crisalida in jurul trupului meu.
Atunci m-am oprit, usa de la camera mea era larg deschisa, iar in prag statea Raiden. M-am inrosit imediat deoarece tocmai ce facusem o pirueta in uniforma, fusta de la aceasta fiind prea scurta pentru o demonstratie de dans.
-Ce cauti aici? l-am intrebat, incercand sa-mi stapanesc vocea si roseata din obraji.
-Dansezi foarte frumos.
Asta e tot ceea ce a reusit sa-mi spuna… raspunsul lui. Am vrut sa ma duc la el si sa-l dau afara din camera mea, insa m-am impiedicat si am cazut pe covor. Abia atunci mi-am dat seama ca acesta era ud. Dupa care am privit alarmata catre usa de la baie si am vazut ca de-acolo venea apa.
-Nu se poate! am gandit cu voce tare.
Am mers repede si am deschis usa de la baie. Am pasit atenta prin toata acea apa pana la cada sa inchid robinetul, insa iar m-am impiedicat. M-am prins de cada de baie sa nu ma lovesc si m-am intins mana pana la robinet, pe care l-am oprit. Am oftat dupa.
-Neindemanarea ta e adorabila, mi-a spus tanarul meu tutore, care in acel moment statea in pragul usii de la baie.
-Iar idiotenia ta e respingatoare, i-am raspuns incercand sa-mi pastrez calmul.
Am vrut sa ma ridic, dar iar m-am dezechilibrat… era clar: nu aveam cum sa ajung inapoi in camera mea in viata sau cel putin fara cateva rani considerabile. Acesta a pasit gratios pana la mine fara sa se impiedice, era sigur pe sine, ceea ce era oarecum deranjant. M-a ajutat sa ma ridic si iata-ma in picioare… in viata! Cel mai rau era ca datorita lui stateam acolo fara nici-o rana… asta momentan.
Am tresarit cand mi-am dat seama ca singurul motiv pentru care nu am cazut in acel moment era deoarece bratele sale erau infasurate in jurul meu, sustinandu-ma. L-am impins si in urmatoarea secunda eram in cadere. Nu stiam daca a fost noroc sau ghinion faptul ca m-a prins, insa stiam prea bine ca era destul de periculos sa aluneci pe gresie si sa cazi, avand in vedere toata acea apa.
-Daca vrei, iti dau drumul si te las sa mergi singura pana in camera ta! mi-a spus acesta serios, dar pe un ton cat se poate de calm si cald.
Puteam sa pun pariu ca glumea, cel putin asa speram. Ar fi fost un fel de crima sa ma lase singura acolo, nu? Macar eu eram singura de asta. Era ca si cum ai fi lasat un copil de doar trei ani sa treaca singur strada si nu pe trecerea de pietoni. M-a luat in brate si m-a carat pana in camera mea asa. Pe drum ii tot spuneam printre tipetele mele de fetita speriata:
-Lasa-ma jos! O sa cadem!
-Daca te mai agiti mult, te las aici singura! mi-a rapuns la fel de calm ca mai inainte.
Mi-am infasurat bratele in jurul gatului sau ca sa ma tin cat mai bine de el, nu vroiam sa cad, si am inchis ochii. Dupa cateva secunde, i-am auzit vocea dulce:
-Poti sa deschizi ochii, Ay.
Am facut intocmai si am observat ca fetele noastre erau doar la cativa centimetri distanta, dupa parerea mea, chiar prea apropiate si amandoi stateam in patul meu, dar in fund(nu am gasit alta expresie:| ), bineinteles. Mi-am luat mainile din jurul gatului sau si mi-am departat chipul de al sau, scotandu-i limba in semn de protest. Am vrut sa ma ridic, insa mi-am dat seama ca nu puteam, asta deoarece bratele sale inca imi inconjurau talia.
-Nu-mi multumesti?
I-am evitat privirea si zambetul sau strengar ce exprima o afectiune atipica fata de mine, destul de bizar pentru ca nici macar nu-l cunosteam de mai mult de doua zile.
-Sa stii ca nu iti dau drumul pana cand nu aud acele cuvinte, Ay. a continuat sa-mi spuna pe acelasi ton cald.
-Unu: nu-mi mai zice Ay, ci Ayame-chan. Doi: nu am cerut sa fiu salvata, i-am raspuns evitand sa-l privesc in ochi.
Atunci bratele sale s-au strans si mai tare in jurul meu, apropiindu-mi chipul si mai mult de al sau.
<<La naiba!>> mi-am zis in gand.
-Iti multumesc, e okay acum? i-am zis in cele din urma, suparata.
-Momentan e in regula, insa data viitoare voi cere ceva mai mult de un “multumesc”, mi-a spus zambind, dupa care a plecat din dormitorul meu, spunandu-mi inainte sa inchida usa de la camera in urma sa:
-Inca mirosi a otet.
Dupa ce am ramas singura, am zis de parca inca ar fi fost acolo:
-Ticalos afurisit!
Pe urma am mers sa fac baie, dar nu inainte sa ma cert pe mine insami si sa-mi critic neindemanarea. Puteam foarte bine sa fac baie in cabina de dus, in loc sa folosesc cada, dar incapatanata de mine vroia sa se rasfete… ei bine, asta a fost si gata… asa eram si nu aveam de gand sa ma schimb. Am zambit pentru ca am castigat din nou cearta cu mine insami, desi suna detul de ciudat pentru ca as castiga oricum… sunt doar eu certandu-ma pe mine. Imi placea atat de mult sa fac “haz de necaz” deoarece mi se parea total ilogic sa plangi sau sa te intristezi din nimicuri, cand stii ca viata ti-a pregatit incercari mult mai grele, vei cadea pentru ca nu vei avea de ales, insa te vei ridica pentru ca asa vrei. E mai usor sa renunti decat sa lupti, insa sufletul iti este mult mai impacat daca stii ca ai facut ceva pentru a-ti gasi propria fericire.
Apa din cada de baie era foarte calda, ma facea sa tremur de placere… eram complet relaxata. Mintea imi zbura catre ganduri dulci, nu vroiam sa le las a plece vreodata, imi doream sa ramana acolo mereu, in gandurile mele sis a le alunge pe cele triste. De-ar fi totul atat de usor. Atunci mi-am dat seama ca nu m-am mai gandit de ceva timp la moartea bunicului si asta ma intrista oarecum, ma asteptam sa-i simt lipsa in fiecare secunda a fiecarei zi, de fapt chiar era asa. Cu Raiden nu ma intelegeam bine deloc, era atat de diferit. El nu ma intelegea cum m-a inteles bunicul, el nu ma sustinea asa cum a facut raposatul meu tata, prea multe diferente pentru o copila atat de naiva si sensibila ca mine. Bine macar ca eram indeajns de incapatana, incat sa nu ma dau batuta si sa-mi vad de drum, sa merg in continuare pe acel drum anevoios al vietii, sa ma impiedic de una singura si sa fiu impinsa de cei care imi vor raul… sa cad si sa ma ridic, sa plang si sa zambesc. Intotdeauna am fost sigura ca voi face lucruri pe care le voi regreta, insa singurul lucru pe care m-am decis sa nu-l regret vreodata, era acela ca eram in cautarea fericirii si oricat de mult aveam sa sufar cautand acel sentiment divin… niciodata nu avea sa-mi para rau ca atata timp cat am mers pe acel drum, pe calea mea, am fost eu insami si am gasit o farama de fericire prin faptul ca m-am acceptat asa cum eram. Printre cele mai grele lucruri de facut ale unei fiinte umane, este si cel de a te gasi pe tine insuti, a-ti accepta defectele si a incerca sa scapi de ele. Desi stii prea bine ca nu ai cum sa fi perfect, totusi dai tot ce este mai bun din tine pentru a te impaca cu acest lucru si ajungi sa realizezi ca cel mai bine este asa deoarece daca am fi cu totii perfecti, atunci nu am mai putea fi noi insine. Si iata cum ajungi sa te accepti pe tine insuti… fara sa regreti!
Apa era foarte calda si ma simteam bine stand acolo, pierduta in propriile ganduri. Am zambit cand mi-am amintit de obisnuitul meu obicei de a sta cateva secunde intregi cu corpul in apa, incluiv capul, lucru urmat de ceva total atipic… Imediat ce mi-am scufundat si capul in acea apa limpede, pe care o consideram total minunata, in minte mi s-a infatisat acea imagine atat de linistitoare si blanda: mergeam pe o poteca presarata cu petale de-un alb angelic de trandafiri. Ma pierdeam in acea culoare pura pentru ca si eu eram imbracata la fel… intr-o rochie lunga cu o crinolina ce-mi amintea atat de mult de forma delicata a unui crin si aveam un voal alb, de-aceeasi culoare cu incantatoarea rochie. Mergeam pe acea poteca zambind, iar in maini tineam un buchet de roze albe, dintre care una singura era rosie. Niciodata nu am inteles semnificatia acelui trandafir sangeriu, aflat in acea simfonie ambrozica de alb, care se pierdea in acel parfum imbietor de fericire. In fata mea era o silueta, iar la vederea acesteia am luat-o la fuga zambind si mai mult, in timp ce plangeam… de fericire. I-am sarit in brate celui din fata mea, iar acesta m-a imbratisat cald. Mi-a ridicat voalul ce-mi acoperea fata si de parca ar fi fost cel mai firesc lucru din lume… l-am sarutat, dupa care i-am admirat zambetul si superbii ochi in care mi se reflecta surasul… era Raiden.
In acea clipa mi-am scos capul din apa, gafaind. Am stat prea mult fara sa respir, probabil ca m-as fi inecat daca nu m-as fi trezit din acea stare de reverie. Era ceva total ciudat in tot acel lucru, dar nu visul, ci persoana care de aceasta data mi s-a infatisat clar. De obicei aveam acest vis, insa acea persoana a ramas intotdeauna doar o silueta neclara, asta pana atunci. Ajunsesem de ceva timp la concluzia ca era un doar vis al unei nunti… nunta mea. Eu eram mireasa ce ratacea fericita, zambind, pe acea poteca asemenea unui colier pe care erau incrustate nepretuite diamante albe. Iar mirele era Raiden, tutorele meu pe care il consideram doar un strain ce pretindea a ma cunoaste, chiar prea bine… sau cel putin asta credea el. Pana atunci, niciodata nu m-a speriat acel vis, acea iluzie a unei fiinte atipic de visatoare precum eu, normala copila care viseaza la o nunta ca-n povesti, in care ea este printesa, iar printul este un necunoscut ce intr-o zi va pasi in lumea ei, devenind chiar centrul acelui univers… sau chiar lumea insasi. De abia asteptam sa implinesc optsprezece ani si sa pot pleca cat mai departe de acest necunoscut care a intrat in viata mea de parca ar fi fost ceva total normal, complet obisnuit sa “ai grija” de oameni care nu mai au pe nimeni altcineva sau care tocmai ce au pierdut pe cineva extrem de drag, la care au tinut enorm de mult… si toate astea fara macar sa intrebe persoana ramasa fara nimic “Esti bine?”…chiar daca nu era, fara sa incerce macar sa-i aduca alinare… chiar si printr-un simplu cuvant, oricat de banale ar fi toate acestea… sunt lucruri esentiale pentru cineva care se intreaba atat de des “Ce rost mai are sa traiesc?”. <<Esti asa o proasta!>>, imi ziceam in gand. Le aveam pe prietenele mele alaturi, pe Nye si multe alte motive pentru care as fi vrut sa nu ma dau batuta, sa merg inainte, dar ma simteam oarecum vinovata sa fac asta… eu am fost unica supravietuitoare a accidentului in care mi-au murit parintii, cel putin asa mi-a spus bunicul. Dar oare totul a fost chiar un accident?


Sper sa va placa^__^… si iar am intarziat cu continuarea(I’m sooo bad and mean :(( ) :| …. Sper ca partea a II-a s-o pun mai repede(pentru ca de-abia astept s-o scriu :X …deoarece in ea veti afla cine e “Micuta victima” si ce legatura au toate astea cu Ayame… si voi povesti umpic din perspectiva lui Raiden (you have to see[read:D] how he thinks ;)) )… deci next-ul va fi ceva mai interesant(fata de acest “a little boring chapter :D ”