Zece ani

[Clau~]

Hello, dragilor~ ^^ Am venit cu un nou fic, despre care pot spune ca ma simt foarte atasata. Mai multe despre el nu voi spune, pentru ca nici nu stiu cum sa-l prezint si prefer sa ramana misterios~ Sper doar sa va placa. ^^


Varsta minima: secvente +16 ~ +18.
Gen: Romance, Drama, Shounen ai, Yaoi, Slice of life, School life; Subgen: Comedy.
Limba: Romana.
Observatii cu privire la continut: Nimic particular.
Tipul de comentariu solicitat: Oricare.

Prolog

<><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><>

: DESCRIERE :

Ultimul an din viata mea de licean - ultimele luni, adica - se transformasera din niste luni plictisitoare si pline de absente - asa cum le prevazusem - in luni, zile, ore si secunde de fericire pura. Cred ca zambeam si in somn, fara sa stiu, insa, adevaratul motiv al euforiei mele. Orele la scoala treceau la fel de plictisitor si incet, inafara de una - cea de engleza...

Cand eram in liceu, singurele mele preocupari erau iesirile cu bicicleta si cartile. Imi placea sa cred ca eram "cool" daca adoptam o atitudine in genere aroganta si nepasatoare. Mai tarziu mi-am dat seama ca eram doar orb si nu vedeam ce era in jurul meu si cate lucruri are de oferit lumea. Nu erau multe atractii care sa imi stirbeasca rutina - enervanta si plictisitoare pentru cei din jurul meu. De aceea parintii mei imi ofereau fel si fel de lucruri care sa ma faca sa devin mai "spontan" si mai "extrovertit" - in acea perioada nimeni nu folosea cuvantul "extrovertit", decat daca erai considerat un incuiat. Extraversia de care imi povesteau ai mei mi se parea pe de o parte, inutila si, pe de alta parte, infricosatoare. Desi nu as fi avut curajul sau demnitatea sa recunosc cea de-a doua parte. Urmam un liceu oarecare, dintr-un oras oarecare, genul de orasel mic in care toata lumea cunoaste pe toata lumea si prieteniile dintre pusti se formeaza pe baza prieteniilor dintre parinti. In mod ironic, desi parintii mei erau prietenosi si chiar - imi permit sa spun - populari, eu eram un singuratic. Tot ce vedeam in fata ochilor si credeam ca voi vedea intreaga viata erau cartile mele, padurea de langa oras pe care o cutreieram zilnic si orele plictisitoare de la scoala. Nu eram un elev stralucit; cel putin, asta aratau notele mele. Eram sigur ca voi avea o viata plictisitoare si intuiam deja unde aveam sa ajung. Ce nu intuiam era ca ultimul an de liceu in acel oras necunoscut, intr-o clasa mediocra, eu fiind un elev aproape invizibil, avea sa-mi aduca o schimbare profunda a ceea ce sunt.

Dar pana sa ajung acolo, la motivul schimbarii mele, o sa spun cat de mult i-a pasionat pe parintii mei psihologia; aveau propriul experiment, in fond. Pe mine. Mama, mai ales, avea impresia ca citind carti despre adolescenti, cu nume obscure ca "Metamorfozarea e o etapa normala", avea sa ma ajute si, cel mai important, sa ma schimbe. Insa intrebarea mea era: cu ce sa ma ajute? Si: ma metamorfozez? Atunci sper sa ajung ca Spiderman. Nicio tehnica ce se prevestea a fi miraculoasa nu m-a ajutat. Nici nu stiam de ce vor ai mei sa ma schimb asa mult. Privind in urma, cred ca erau rusinati si frustrati de faptul ca nu ma intelegeam cu fiii prietenilor lor. Desi pare un film american prost, lipsit de orice forma de comedie sau realitate, in orasul nostru chiar se punea accent pe fotbal. Tocmai de aceea, eram tarat de parintii mei la stadionul liceului de fiecare data cand se juca vreun meci; fie ca era un amical si puteam - pana si eu - sa ghicesc ca echipa liceului nostru avea sa catige, trebuia sa fim acolo ca sa incurajam "dezvoltarea acestui minunat sport" - ca sa il parafrazez pe tatal meu. Ah, am uitat de "fiule" spus cu o oarecare jena si stransul umarului insotit de zambetul incurajator. Nu ma deranja faptul ca tatei ii era mila de conditia mea si nu ma impresionau "crizele" mamei legate de starea mea de adolescent. Daca ar fi sa rezum aceasta perioada, totusi, as putea spune ca viata mea a fost complet normala. O viata tipica de adolescent; cu toate problemele si micile bucurii ale acelei vremi. Daca ar fi sa retraiesc acea perioada, nu as schimba nimic. Nu pentru ca a fost perfecta, ci pentru ca toate actiunile mele, cat si ale parintilor mei, au rezultat in ceea ce sunt astazi. De aceea, sunt pe deplin multumit.

||| Partea 1 |||

Rezultatul

Virand spre dreapta usor, masina lua lin o curba si isi continua drumul, cufundata in traficul aglomerat al orasului. Vopseaua neagra reflecta lumina soarelui ce strabatea perdeaua de nori ce se agitau pe firmament pentru spatiu. Primavara din acel an era o primavara calduta, cu ciripit de pasari si raze de soare matinale care nu te lasa sa dormi pana tarziu. Masina neagra se opri in fata unei cladiri inalte, realizata intr-un stil modernist, din sticla si otel; ca majoritatea cladirilor din acea zona a orasului. Automobilul se opri lent, in timp ce soferul parca atent, apoi motorul i se opri. La cateva secunde, portiera eleganta a bolidului se deschise si din acesta iesi un barbat a carei vestimentatie lejera nu indica faptul ca destinatia lui e cladirea cu arhitectura pretentioasa si aspect de zgarie-nori. Cu toate acestea, pasii barbatului se indreptara spre intrarea in acea incinta, miscarile sale sigure si ritmul potrivit al mersului indicand siguranta lui. Avea un spate format frumos, cu umeri largi, pusi in evidenta de jacheta maronie pe care o purta. Parul, aranjat metodic, era acum ravasit de adierea calda a vantului primavaratec, facandu-l pe tanar sa si-l aranjeze. Acesta urca scarile si intra in cladire, cateva angajate salutandu-l cu zambete prietenoase pe chip.
- 'Neata, Brian!
- Hei, Brie!
- Buna dimineata, doamnelor, pronunta barbatul si vocea lui clara si masculina atrase atentia unui alt angajat care il opri in drum si ii arata un dosar. Angajatul isi aseza de mai multe ori ochelarii, zambind, in timp ce brunetul isi trecu privirea pe dosarul inmanat de colegul ochelarist.
- Asta cere o noua comanda de tiparire, spuse amabil Brian si colegul ochelarist, zambind, isi duse mana la frunte in stil militaresc si ii raspunse cu un "acum, sefu'!". Dupa ce ii restitui dosarul, Brian isi continua drumul si lua liftul, ascultand banala melodie difuzata in acesta. Pana sa ajunga la etajul zece, se suprinse fredonand acel cantec si continua sa ingane acea piesa, in drumul lui spre birou. Inainta pe un hol de o parte si de alta a caruia erau dispuse mai multe usi. De dupa una se auzeau acordurile unui pian, alta era deschisa si se putea auzi vocea unui barbat certandu-se prin telefon cu cineva; in fata lui Brian ateriza o foaie mototolita si, zambind, o ridica si inainta spre biroul din care plonjase. Gasi o femeie satena scriind concentrata ceva asa ca, salutand dragut, o arunca pe biroul masiv al femeii, zambindu-i.
- Ma lucreaza la directie, Kate, zise brunetul si o lua la fuga, prinzand doar injuratura femeii. In urma lui foaia mototlita lovi un perete si satena mai sfarma cateva injuraturi la adresa lui Brian printre dinti. Barbatul trecu pe langa o usa intredeschisa, auzind cum un barbat vorbeste de unul singur si, zambind, se sprijini de tocul usii si impinse usa, balansandu-se jucaus odata cu ea.
- Ce faci, Ned? intreba acesta zambind dragut si blondul, trezit parca din reverie, se uita scurt la el pe dupa lentilele ochelarilor. Zambi scurt si, incepand sa aranjeze metodic niste foi pe birou, ii replica brunetului:
- Repetam pentru intalnirea de la amiaza. Expira de parca ii era greu sa respire si termina de aranjat foile, timp in care Brian inchise usa si se apropie de prietenul lui. Chicoti pentru el si isi stranse pumnul, ridicandu-l astfel incat sa ajunga la nivelul blondului, avand in vedere ca acesta era pana la umarul lui.
- Va fi totul bine si dupa ce terminam iti fac o cinste, in regula? spuse zambind Brian si Ned dadu zambitor din cap, lovind pumnul brunetului cu pumnul lui. Blondul se uita cateva secunde bune la Brian, apoi, evitandu-i privirea, isi desprinse pumnul de al lui si tusi scurt. Brian chicoti amuzat si isi ciufuli prietenul, gest pe care Ned nu il aprecie in mod pozitiv.
- Inceteaza! Stii ca ma enerveaza asta, se vaicari blondul, incercand sa-si aduca parul la forma lui initiala.
- Iar asta face ca ciufulitul tau sa fie si mai amuzant, pronunta entuziasmat brunetul si il ciupi de obraz pe Ned, facandu-l pe acesta sa-si roteasca ochii enervat.
- Oh! Aproape am uitat. Seful te cauta, spuse Ned serios si puse foile aranjate cu cateva minute in urma intr-un dosar, asezandu-le, din nou, atent. Brian ingana un "hmm" apoi, privind pe geam, isi intreba prietenul:
- Ai idee de ce? Ned dadu din cap in sens negativ si, zambind neprietenos, ii spuse lui Brian in timp ce il impingea spre usa:
- Acum... Shu! Am treaba si nu vreau sa ma distragi. Brunetul chicoti amuzat si iesi din birou, inainte ca Ned sa inchida usa facand o fata chinuita si spunand:
- Esti rau...
- Da, da. Credeam ca esti mai original, spuse blondul zambind amuzant si inchise usa, pronuntand de dupa ea un "pa" scurt. Brunetul chicoti pentru el, oftand, apoi se indrepta spre biroul directorului, spunandu-si ca e frumos afara. Ar fi dat orice sa mai aiba vechea bicicleta; si, cu aceasta memorie in gand, barbatul se opri cateva secunde pentru a admira peisajul, apoi dadu coltul holului spre biroul sefulului lui.