30-03-2013, 05:47 PM
Capitolul II: Un loc singuratic in care sa mori
Singura, singura, ca niciodata de singura ma simteam. De parca as fi atins fundul celui mai intunecat abis si nici macar luminita de deasupra nu o mai vedeam. Odata cu Diana a murit si copilaria mea, asa chinuita cum a fost ea. Indiferent de cati oameni ai fi inconjurat, daca sufletul tau este singur, singur si abandonat te vei simti si tu. Oriunde ma uitam, la orice ma gandeam, aceeasi doi ochi inlacrimati ai Dianei ii vedeam. Si ma trezesc... pe aceeasi perna uda pe care m-am si culcat. Deja se lasase seara, dormisem in nestire. Simt nevoia sa ies la aer si ma ridic din pat, luand-o inspre hol, pe trepte, cobor usor. Parca n-a mai scartait podeaua atat de zgomotos niciodata. Simteam ca si casa sufera odata cu mine. Imi iau puloverul aruncat in cuier si ies in prag. Atat de racoros... si-ncepuse sa adie si vantul. Ma duc in gradina, sub salcamii mei lasati. Obisnuiam sa scriu, uneori, ziua, sub ei. Acum nu pot decat sa stau si sa privesc in gol, ochii goi, buzele uscate... De cateva ore bune tot purtam cel mai lung monolog al vietii mele si parca din ce in ce mai rau ma duceam in jos. Eram ca un trup parasit de suflet, un suflet ce parca se ghemuise in cel mai intunecat colt din casa, sa stea acolo si sa geama in van. Priveam copacii din gradina cum se leganau si-ncepusem sa-mi legan si eu capul, odata cu ei. Am inchis ochii si-am lasat doar vantul sa ma mangaie. Mi-am tot leganat capul un timp pana cand, la un moment dat, am simtit cum un strop de ploaie-mi atinge obrazul, scurgandu-se-n jos. Si inca unul, pe frunte, inca unul... Se pare ca nu numai eu plangeam. Incepuse sa ploua de-a binelea, in timp ce vantul nu se lasa nici el mai prejos. Ma retrag inapoi in casa, grabita si cu puloverul deja ud. Il arunc in cuier si dau sa aprind becul. Bec care nu se aprinde. Asta mai lipsea. Singura, noapte si fara lumina. Incerc sa ajung in camera de zi, sprijinindu-ma de perete. Ma impiedic de prag, ating canapeaua si reusesc sa ma intind in ea, cu ochii in tavan. Ma simteam de parca as fi fost in propriul meu suflet, atat de intuneric era. Ploaia tot batea in geam, copacii se tot clatinau, atingand acoperisul si facand tot felul de zgomote ciudate. Acum vroiam sa adorm, dar nu mai puteam. Picaturile alea care se tot loveau de geamuri parca deveneau din ce in ce mai zgomotoase, iar eu nu puteam sa-mi gasesc locul in canapeaua asta ingusta. Mi se pare ca aud usa cum se deschide, dar nu indraznesc sa ma ridic sa vad daca chiar asa este. Poate o fi vantul, poate doar mi s-a parut, poate de la intuneric... Si tot felul de motive pe care mintea ti le da automat, numai sa te linisteasca. Revin la gandurile mele, dar nu pentru mult timp pentru ca incep sa ma simt privita. Privita cu un interes infiorator si apasator. Inchid ochii, incercand din nou sa adorm. Amestec de durere si de frica in tot corpul. Cea mai neagra noapte a vietii mele, cea mai neagra noapte...
Singura, singura, ca niciodata de singura ma simteam. De parca as fi atins fundul celui mai intunecat abis si nici macar luminita de deasupra nu o mai vedeam. Odata cu Diana a murit si copilaria mea, asa chinuita cum a fost ea. Indiferent de cati oameni ai fi inconjurat, daca sufletul tau este singur, singur si abandonat te vei simti si tu. Oriunde ma uitam, la orice ma gandeam, aceeasi doi ochi inlacrimati ai Dianei ii vedeam. Si ma trezesc... pe aceeasi perna uda pe care m-am si culcat. Deja se lasase seara, dormisem in nestire. Simt nevoia sa ies la aer si ma ridic din pat, luand-o inspre hol, pe trepte, cobor usor. Parca n-a mai scartait podeaua atat de zgomotos niciodata. Simteam ca si casa sufera odata cu mine. Imi iau puloverul aruncat in cuier si ies in prag. Atat de racoros... si-ncepuse sa adie si vantul. Ma duc in gradina, sub salcamii mei lasati. Obisnuiam sa scriu, uneori, ziua, sub ei. Acum nu pot decat sa stau si sa privesc in gol, ochii goi, buzele uscate... De cateva ore bune tot purtam cel mai lung monolog al vietii mele si parca din ce in ce mai rau ma duceam in jos. Eram ca un trup parasit de suflet, un suflet ce parca se ghemuise in cel mai intunecat colt din casa, sa stea acolo si sa geama in van. Priveam copacii din gradina cum se leganau si-ncepusem sa-mi legan si eu capul, odata cu ei. Am inchis ochii si-am lasat doar vantul sa ma mangaie. Mi-am tot leganat capul un timp pana cand, la un moment dat, am simtit cum un strop de ploaie-mi atinge obrazul, scurgandu-se-n jos. Si inca unul, pe frunte, inca unul... Se pare ca nu numai eu plangeam. Incepuse sa ploua de-a binelea, in timp ce vantul nu se lasa nici el mai prejos. Ma retrag inapoi in casa, grabita si cu puloverul deja ud. Il arunc in cuier si dau sa aprind becul. Bec care nu se aprinde. Asta mai lipsea. Singura, noapte si fara lumina. Incerc sa ajung in camera de zi, sprijinindu-ma de perete. Ma impiedic de prag, ating canapeaua si reusesc sa ma intind in ea, cu ochii in tavan. Ma simteam de parca as fi fost in propriul meu suflet, atat de intuneric era. Ploaia tot batea in geam, copacii se tot clatinau, atingand acoperisul si facand tot felul de zgomote ciudate. Acum vroiam sa adorm, dar nu mai puteam. Picaturile alea care se tot loveau de geamuri parca deveneau din ce in ce mai zgomotoase, iar eu nu puteam sa-mi gasesc locul in canapeaua asta ingusta. Mi se pare ca aud usa cum se deschide, dar nu indraznesc sa ma ridic sa vad daca chiar asa este. Poate o fi vantul, poate doar mi s-a parut, poate de la intuneric... Si tot felul de motive pe care mintea ti le da automat, numai sa te linisteasca. Revin la gandurile mele, dar nu pentru mult timp pentru ca incep sa ma simt privita. Privita cu un interes infiorator si apasator. Inchid ochii, incercand din nou sa adorm. Amestec de durere si de frica in tot corpul. Cea mai neagra noapte a vietii mele, cea mai neagra noapte...