[Yaoi] Juste une photo de toi

[Lexxu]

Multumesc mult de comentarii fetelor. Apreciez ca ati trecut pe aici. Scuzele mele pentru asteptare^^ am cam intarziat cu acest capitol. Sper sa va placa si sa aveti o lectura cat mai placuta^^! Ah, si scuzati greselile, nu-s sigura ca le-am corectat pe toate. Ja ne!



Capitolul 4 ~ Destin? ~




Zilele continuau sa zboare pe langa mine ocolindu-ma si fiecare curent de vant sau secunda, urmandu-si cursul. Soarta de asemenea nu ezita sa jongleze cu vietiile oamenilor, amuzandu-se adeseori de esecurile unora si bucurandu-se pentru reusitele altora. Momentan reusisem sa-mi organizez gandurile in asa fel incat sa pot sta linistit o perioada. Fusesem destul de confuz si pierdut in anumite privinte.
Sentimentele nu pot fi alungate asa usor. La aceasta concluzie ajunsesem, simtind-o pe propria piele. Din aceasta cauza incercasem sa evadez cumva, sa scap din lanturile suferintei si sa-mi ocup mintea cu altceva, sa umplu golul lasat de o persoana importanta mie. De aceea ma axasem si ma axez in continuare pe visul meu realist de a deveni profesor la cea mai buna Universitate. Lasasem un oftat scurt sa-mi paraseasca buzele intredeschise.
New York-ul este un oras frumos si rebel, incantator si primejdios, dar ca sa fiu sincer ceva ma leaga de el. Ceva inexplicabil, misterios. Totusi, nu am de gand sa renunt la test si sa plec acasa cu coada intre picioare! O sa-l trec pentru ca ma straduiesc. Aceste simple ganduri incurajatoare ma mentineau pe poziti si-mi alimentau din plin optimismul. Si chiar daca nu aveam noroc in acest domeniu, nu aveam de gand sa ma intorc. De altfel avusesem si alte propuneri, asa ca nu aveam motiv de ingrijorare. Un lucru imi era clar: nu doream sa ma intorc in orasul natal sub nici un chip.
Nu-l uram, caci petrecusem si clipe frumoase acolo. In fond nici nu avusesem 'abilitatea' de a ura pe cineva sau ceva inca de cand imi constientizasem primele actiuni si sentimente. Raul si intunericul nu-si aveau casa in sufletul meu sau pe langa mine, insa le puteam suporta fara a simti nevoia de a le respinge. Crescusem intr-un mediu bun si coplesitor in aceelasi timp.
- Mi-e dor... Soptisem doar pentru mine, in ciuda faptului ca eram singur.
In acel moment imi amintisem de vechiul album din posesia mea si ma ridicasem din sezut instantaneu. Pretioasele amintiri zaceau prin apartament pe undeva, invelite atent in folii transparente si protectoare. Il cautasem timp de o jumatate de ora pana sa-l gasesc, insa atunci cand il vazusem din nou inima mi-o luase la galop, iar pulsul imi accelerase. Eram emotionat si fericit. Imi trecusem mainile peste coperta maronie a albumului indepartand praful ce se asternuse pe el. In fond era un lucru pretios pentru mine... Pretios... Imi plecasem capul in jos, lasand suvitele negre sa-mi acopere chipul. Intr-un fel imi era frica sa-l deschid si sa vad pozele. Aveam un sentiment ca amintirile puteau sa ma incolteasca din nou. Ca o sa ma pierd printre ele... si totusi, il deschisesem usor, de parca s-ar putea sparge in orice secunda, ca un bibelou.
- Asta e...e... Spusesem balbaindu-ma, in timp ce priveam insistent prima poza.
Lacrimi incolore paraseau in mod alert ochii, parcurgandu-mi chipul albicios si spargandu-se la contactul cu folia. Actionasem atat de repede, incat nici nu-mi dadusem seama cand fotografia parasise albumul si ajunsese in mainile mele. O strangeam la piept, de parca persoana ce se afla in bucata de hartie ar fi in bratele mele... Atat de trist... Auzisem o voce imaginara soptind, simtind mai apoi o sageata imaginara infipta in inima mea. Inima pe care o bandajasem atunci cand parasisem orasul natal. In zadar, acum, caci simtisem cum bandajul fusese rupt intr-o fractiune de secunda. Crud?...
- Nu. Asta este mai mult decat...crud. Soptisem, prinzandu-mi genunchii cu bratele si sprijinindu-mi capul de acestia. Eram pe punctul de a cadea. De a cadea in alta lume. Asa ma simteam... Doi copii, tinandu-se de mana... si zambiind fericiti. Cuvintele acestea se jucau cu mintea mea, ametindu-ma si conducandu-ma din nou in trecut. Totusi, nu ripostasem deloc, caci in fond nu puteam face nimic oricum. Ranile vechi tot rani raman.

~ccc~

Incaperea uriasa parea ca doreste sa ma inghita, in timp ce adulti dansau, radeau si discutau anumite afaceri. Peretii inalti si maronii, perdelele alese cu bun gust... toate aratau bine in casa prietenului meu. Imi facea placere sa vin pe aici, insa nu si in aceste circumstante.
Parea mai mult o petrecere decat un bal de caritate. Un bal la care fusesem obligat sa particip din pacate. Pe mine nu ma intereseaza astfel de evenimente...
- Jesse? Soapta lui imi atrasese atentia, facandu-ma sa tresar si sa-mi pierd sirul gandurilor. In ultima vreme nu avusesem parte de distractie, ci doar de momente monotone si plictisitoare. Imi doream sa scap de rutina zilnica si sa ma relaxez. Chiar si pentru putin timp. In fond eram si eu un copil.
- Hm? Ii raspunsesem fara sa ma intorc, dandu-i in aceelasi timp "acordul" sa continue ce avea de spus. Asteptarea nu durase mult, caci el era genul "activ". Un specimen ce necesita libertate, activitate, distractie si nu evenimente pentru adulti.
- Jesse, hai sa plecam. Spusese serios, facandu-ma sa zambesc amuzat. Acesta era si genul de replica pe care-o asteptam din partea lui. Puteam si eu la fel de bine sa plec, insa acest lucru nu ma ajuta prea mult. Nu te poti distra de unul singur si oricum preferam compania lui Jeff. Il aprobasem in liniste printr-o simpla inclinatie a capului, apoi impreuna, ne strecurasem pana afara. Aerul rece ne lovise din plin chipurile palide, iar fulgi de nea se asternusera peste tot, chiar si peste pletele noastre. Tot era mai bine ca inauntru, gandisem, aplecandu-ma si imprumutand din omat, incepusem "razboiul".
- Deci asa... bine! Strigase voios de indata ce bulgarul facuse contact cu mana sa.
Incepusem sa ne bulgarim si sa ne rostogolim prin zapada, ca doi copii ce eram. Acum motonia si plictiseala erau de domeniul trecutului, caci ma distram de minune. Rasetele noastre cristaline pluteau in aerul rece de iarna, zburand departe. Cat mai departe.
Majordomul ne oprise din "razboi" si ne scuturase, in timp ce ne dojenea. Cam distrusesem costumele ce le purtam cu joaca noastra, insa nu ne pasa. Ii aruncasem fete amuzante barbatului facandu-l si pe el sa intre in joc.
- Stati asa! Auzisem un strigat de femeie, subtire si cald, asa ca ne intorsesem chipurile in directia opusa, observand faptasa. Era Alice, fiica servitoarei. Atat de frumoasa...
- Ce vrei? Intrebase Jeff pe un ton caracteristic lui, superior oarecum si amuzant, facand-o pe fata sa arunce in directia sa cu un bulgaras. Ii dadusem un cot prietenului meu, simtindu-mi obrajii inrositi, in dorinta de a o proteja pe Alice de vorbele lui.
- Eh? De ce ai rosit Jesse? Ma intrebase Jeff curios, apoi continuase pe un ton jucaus, soptiindu-mi la ureche usor. Iti place Alice?
- Prostule! Normal ca nu... Strigasem fara sa-mi dau seama, facandu-l sa rada zgomotos.
La vremea aceea chiar aveam o pasiune pentru servitoarea tanara ce muncea la vila sa, insa cu trecerea timpului imi trecuse. In fond eram copil... atat de copil...
- Bun, bun. Treceti aici amandoi! Spusese Alice prinzandu-ne de dupa cap si punandu-si mainile fine pe umeri nostri micuti.
- Will, fa poza. Voi spune-ti branza!
- De ce branza?
- De aia! Doar spune-o!
Parul ei auriu zbura liber in aer, ca si pletele noastre, iar rasetele cristaline se auzisera din nou si ramasesera prinse in acea bucata de hartie.
- Branza!!!

~ccc~

- Jeff... soptisem imediat ce aterizasem din nou pe Pamant, in voce simtindu-se o nota de tristete. Nu avusesem timp sa mai realizez nimic, caci adormisem instantaneu pe parchetul rece si neprimitor, tinand la piept poza in care ma aflam cu prietenul meu si servitoarea Alice.
Cand ma trezisem oftasem prelung, realizand de indata "patul" ce ma primisese. Asta denotase faptul ca fusesem mult mai obosit decat imi inchipuisem.
- Macar nu am adormit la scoala. Spusesem in timp ce ma ridicam de pe jos.
Nu-mi mai ardea de amintiri asa ca pusesem totul la locul sau, apoi imi gasisem refugiu in bucatarie, unde imi facusem o cafea. De aceasta data luasem si laptop-ul cu mine, pentru a verifica ultimele mesaje. Eram mai mult ca sigur ca surioara mea adorabila imi trimisese cateva, si avusesem dreptate. Dupa ce le citisem ingrijorarea si tristetea disparura, chiar daca nu de tot, insa cuvintele ei sincere ma ridicau mai mereu. Ii raspunsesem pe loc, ocolind ultima intrebare ca deobicei. "Cand vi acasa?". Nu ii puteam spune ca nu ma intorc, deoarece la cum o cunosteam eu pe ea, ar fi fugit aici si m-ar fi luat la palme. In cel mai rau caz ar locui cu mine. Deja imi imaginam...
Imi scuturasem usor capul, alungand aceste ganduri si vazandu-mi din nou de treaba descoperisem un mesaj anonim.
- Ciudat. Rostisem cu jumatate de gura, nevrand sa-l deschid.
Adevarul era ca nu mai primisesem astfel de mesaje inca din liceu. Puteau contine amenintari, santaje, orice numai lucruri bune nu. Insa curiozitatea ma rodea... atat de tare!
Imi inchisesem ochii pentru cateva momente, strangand din ei, apoi imi lasasem privirea libera si apasasem pe "vizualizare". Ce ma surprinsese fusese faptul ca nu era un mesaj cu limbaj necenzurat, ci era unul destul de manierat. Parcursesem randurile in graba, curios fiind din fire, ridicandu-ma de pe scaun si repezindu-ma la dulap. Linistea ce odata domnea in apartament fusese distrusa de miscarile mele zgomotoase. Cand eram in graba nici un uragan nu ma putea opri. Insfarsit dupa ce-mi alesesem tinuta si o imbracasem ma privisem in oglinda de cateva ori. Camasa alba si fina imi mangaia pielea. Cravata era la fel de alba precum camasa, insa aceasta culoare se unea cu o alta, asemanatoare ochiilor mei. Un albastru perfect, armonios. Costumul se asemana omatului, iar pantofii la fel. Toate se potriveau cu pletele mele negre si ochii incredibili de rari, asa cum imi spunea mama uneori. Bine ca macar nu aveam tenul la fel de alb ca inainte, caci as fi aratat ca o fantoma. Nu mai ramasesem sa-mi analizez tinuta, caci parasisem in graba apartamentul incuindu-l si coborand cu liftul. Pit ma astepta afara cu masina ca de fiecare data. Era un om bun si loial, vrednic si sincer.
- Hei Pit, mersi ca ma duci la Biserica. Ma adresasem lui pe un ton prietenos de indata ce acesta inchisese portiera dupa mine.
- Nu aveti de ce sa-mi multumiti. Asta e treaba mea. Imi raspunsese, apoi zambiindu-mi calduros.
Vehicolul se pusese in miscare de indata ce acesta invartise volanul grijuliu, facandu-ma sa urmaresc peisajul de afara. Dupa ce citisem mesajul anonim si-i dadusem ascultare, ma pregatisem si aranjasem pentru o vizita la Biserica. Nu mai fusesem demult pe acolo, la locul in care-mi puteam gasi linistea si-mi era rusine. Rusine ca-l lasasem pe Dumnezeu in urma. Imi alungasem toate grijile si gandurile, aproximativ pe toate, caci peisajul de afara ma atragea. Nu aveam o viteza mare, de aceea puteam observa fiecare om ce mergea pe trotuar, fiecare figura faciala, fiecare sentiment ce plutea in aer. Toate veneau la mine. Toate ajungeau la mine, dintr-un motiv anume. Toate culorile erau in armonie, iar sentimentele in balanta.
- Probabil...
Pamantul se cutremura dintr-o data, iar zgomotul unei explozii ajunsese sa-mi tulbure linistea.
- Ce se intampla?! Intrebasem panicat cascand ochii si lipindu-ma de geam.
Observasem flacarii puternice iesind din dreptul spatiului gol, format din cauza unor magazine. Un fel de locuri unde golanii hartuiau persoanele ce umblau noaptea pe strazii, jefuindu-i si batandu-i ca pe animale.
- Nu stiu!! Imi raspunsese Pit la fel de panicat, incercand sa controleze masina in continuare.
Ii spusesem sa incetineasca vehicolul si facuse in tocmai. Doream sa vad daca nu sunt raniti prin apropiere, asa ca mersesem in dreptul zonei "vatamate". Auzisem strigate si gemete de durere slabe, insa nu-mi putea da seama de unde venea. Cercetam in continuare... in continuare... mergand prin fumul dens, de nepatruns. Tuseam violent cu fiecare pas pe care-l faceam, dar tot continuam. Simtul meu imi spunea ca nu pot lasa oamenii sa piara. In plus nici ambulanta nu ajunsese, deoarece as fi auzit-o. Ca prin miracol ma impiedicasem si cazusem pe sol, in ultima secunda, scapand viu si nevatamat de flacarile ce izbucnisera.
- Teroristi? Intrebasem oarecum confuz, vazand ca este mai mult o lupta decat un accident, ridicandu-ma de jos si scuturandu-mi hainele ce erau odata curate.
- Tu cine naiba esti?! Strigase un baiat, in voce simtindu-i-se frica. De indata ce-mi dadusem seama de unde veneau sunetele, ma deplasasem in partea aceea si observasem doua siluete. Una impunatoare ce statea cu spatele la mine, iar alta slabuta, asemanatoare cu a unui licean.
- Cosmarul tau. Raspunsese celalalt pe un ton superior si infricosator, ridicand pumnul in aer si pregatindu-se sa de-a lovitura finala. Inainte sa realizez ma aflam in fata baiatului, in speranta de a-l apara. Corpul meu actionase din propria initiativa, insa nu apucasem sa mai vad, caci privirea mi se incetosa, corpu-mi facand cunostinta cu betonul.
- Yo. Cosmarul tau voi fi eu, maimuto. Auzisem cuvintele sale, ii simtisem setea si gandurile negre cu privire la inamicul sau. Insa, cel mai ciudat mi se parea ca... tonul lui... tonul lui imi era mult prea familiar.