My fictional world

[Clau~]

Cea neiubita
~~~~~~~~~~

Noaptea se lasa cu velele sale intunecate, ca niste panze indoliate ce isi canta durerea sub sclipirea infinita a stelelelor. Strazile erau goale, cu ecouri melancolice si colturi luminate de felinare palpainde. Perechi, tinandnu-se de mana, isi imparteau saruturi zgomotoase si chicoteau cu un fel de voiosie inconstienta; caini latosi, plini de mizerie si uzi se scuturau, improscand zidurile si ingrosand stratul de jeg de pe ele; doar ea statea, suspinand intr-un colt, ca si cand linistea o incremenise. O sculptura sacra, a carei frumusete datatoare de zambete era inghetata sub neantul de intuneric din jur. Soaptele ajungeau la ea ca niste cuvinte gajaite, abia interpretabile; iar ea se pierdea tot mai mult in interiorul mintii ei. Auzea urlete violente, lacrimi ce se scurg pe un chip trist, plansete de copil mic; toate acestea ii invadau mintea cu o repeziciune ce o ametea. Totul in jur i se parea jignitor. Cu totii o jigneau cu fericirea lor superficiala, cu zambetele imbatate de extaz. Ea de ce nu putea fi fericita? Stand in coltul friguros de strada simtea si acum mainile barbatilor pe trupul ei de adolescenta, iar parul, ce alta data curgea in valuri pe spate si stralucea in lumina primavarateca a soarelui, acum era incurcat intr-o claie fara forma, mult prea urata pentru a putea fi considerata par. Cu toate astea, ceva din aparenta ei impresiona. Era, poate, gratia cu care isi musca buzele invinetite de frig sau felul in care corpu-i tremura din toate incheieturile. Insa ceva, nu am putea spune ce, impresiona. Impresiona intr-atat incat trecatorii cei mai grabiti, se opreau, o priveau cu acea privire ce dezvaluie un amestec de mila, groaza si admiratie, apoi treceau, gandindu-se inca la faptura aceea lipsita de haine ce dardaie singura in frigul noptii.

Ea nu ii judeca. Chiar daca ar fi vrut, mai mult ca orice, sa fie intr-un pat cald, chiar si in patul ei de acasa, unde caldura unei pature era insotita de urletele tatalui sau si a fratelui ei mai mic, nu ii judeca pe cei care treceau pe langa ea; ea era necurata, sau, cel putin, asa se simtea. Asa simtea ca ii este sufletul. Sub o continua mizerie, supusa celor mai neinduplecatoare suplicii, ea crescuse ca acea floare frumoasa ce creste pe ciment si este calcata de cai in picioare. Avea trasaturi dragute, un chip alb, aproape ingeresc, ochi caprui si calzi, ca acei ingeri figurati prin basme, ca acele zane ce ajuta printii ce se afla in drum spre printesele prinse in turnuri de catre vrajitoare. Asta era ea; o zana a carei aripi au fost smulse inca de la nastere si care putea simti zborul doar atunci cand canta. Cantatul era, pentru ea, tot ce ii ramasese. Era al sau drog si era unul mai puternic decat celelalte. Insa acum, in linistea sarcastica a noptii ce o infiora si cu corpul ce ii ardea de durere... Cantatul era indepartat, ca un pret prea mare de platit, ca o salvare inaccesibila. Isi ridica chipul inlacrimat si se uita spre cer, corpul gol dardaindu-i in continuare. Chiar daca afara nu era foarte frig, ea simtea ca lumea in care ajunsese era mult mai rece decat putea corpul ei suporta. Corpul si mintea, de fapt; amandoua zbierau disperat dupa putina caldura. Dupa acea caldura ce o ofera bratele parintesti sau ale vreunui prieten drag; acea caldura ce o ofera imbratisarea propriei reflexii aranjate intr-o oglinda; acea caldura ce o simti cand bei o ciocolata calda in bratele unui barbat protectiv.

Cu ultimele puteri, se ridica si incepu sa mearga pe langa zidul murdar, pana cand dadu de un colt. Corpul ei parea inca si mai alb la lumina difuza a felinarului; nu era slaba, dar avea un corp frumos proportionat, nu era grasa, insa avea contururi pline si forme frumoase. Ca unul din acele corpuri ce au obsedat sculptori, pana cand acestia au facut o proprie creatie, un corp rigid si rece doar pentru ei. Si ea era la fel de rece ca si marmura scumpa din care au fost facute sculpturile. Si ca si acele sculpturi, de multe ori nu felul cum arata ea impresiona, ci maestria cu care artistul a reusit sa redea detaliile corporale; insa ea nu era o sculptura. Poate ca era o sculptura. O sculptura facuta de Univers, dupa asemanarea unei femei frumoase. Ea nu era frumoasa, insa poseda o frumusete launtrica, ceva ce te facea sa te intrebi ce poate ascunde acea fiinta, ce fel de viata are.

Cum am spus, s-a ridicat, a mers cativa pasi pana la colt, apoi s-a prabusit in lumina trista a felinarului. In miez de noapte, pe strazile murdare ale Parisului, o fata dezbracata ce cade la un colt de strada sub protectiva imbratisare a luminii hade a unui felinar singuratic; astfel de imagini par desprinse din povesti cu talc si printese supuse supliciilor sortii. Dar ea nu se afla intr-o poveste si nici nu era o printesa. Nu era decat o fata oarecare, a carui lumina din ochi pierise datorita intunericului din jur. Corpul ii tremura fara speranta, de parca ar fi anuntat un sfarsit iminent, iar buzele lasau scancete sa ii scape. Gandurile i se indreptara spre o posibila viata, in care ea absolvea scoala si isi gasea de lucru. Si-ar fi dorit sa fie psiholog sau pedagog, sa ajute lumea, sa poata sa faca ceva pentru cei din jurul ei, asa cum cei din jurul ei nu facusera niciodata ceva pentru ea. Ea voia sa fie altfel. Apoi poate ar fi intalnit un baiat dragut; un baiat care sa o inteleaga si sa ii impartaseasca ideile. Sa fi avut o relatie frumoasa, ca acele povesti de dragoste pe care romancierii, dintr-o lipsa a gustului, le transforma in telenovele lacrimogene. Insa viata ei nu putea fi asa usoara; nu merita. Asa ca isi imagina cum barbatul vietii ei moare intr-un accident. Iar ea, desi distrusa, se ridica ca si acele luptatoare pline de mandrie, se scutura de praf si o ia de la inceput. Imaginea unui copil bucalat, cu ochi mari si draguti, apoi imaginea unei casute frumoase si a unei fete ce vine la brat cu baiatul, devenit acum barbat. Iar ea sa fi fost o batrana ce are o pisica la fel de batrana. Si sa fie iubita...

Astfel, ultimul gand al fetei fusese cel care ii macinase intreaga viata de pana atunci. Nu fusese iubita de nimeni, poate doar de barbatul din imaginatia ei. Astfel de lucruri se intampla fiintelor nefericite ca ea; sa aiba o viata chinuita, apoi, dupa ce a fost violata de niste indivizi dubiosi cu care tatal ei se imprietenise la un pahar, sa moara intr-un colt de strada. Astfel de lucruri chiar se intampla fiintelor frumoase ca ea. Ea nu era frumoasa in deplinatatea sensului acestui cuvant, insa avea ceva ce te facea sa vrei sa o cunosti, sa vrei sa stii ce se intampla cu ea. Ironia face ca soarta sa se poarte nesimtit cu fiinte ca ea; caci baiatul ce i-a gasit trupul mort rezemat de acel perete jegos, s-a intrebat acelasi lucru ce se intreaba orice om cand vede o fiinta ca ea: "Cat este oare ea de iubita?".