Idei traznite - oneshots

[Lexxu]

O sa scriu oneshot-uri de doua sau trei capitole, insa voi scrie si doar de un capitol, acum depinde.


Titlu : Suflet patat.
Varsta minima: -
Gen: Cred ca aici domina Drama.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: De oricare doreste cititorul.



Paseam usor pe coridoarele spitalului tinut captiv adanc in gandurile mele intortocheate. Nu reuseam nicicum sa-mi revin din soc si asta nu era de bine. De fiecare data cand deveneam agitat toate imi ieseau pe dos si se intamplau numai lucruri rele, accidente imprevizibile. Clipisem des atunci cand ma lovisem de o doamna sau mai bine spus domnisoara.
- Scuzati-ma. Spusesem mai mult soptit, indepartandu-ma rapid fara a-i mai auzi replica.
De ce trebuiau sa mi se intample toate astea numai mie? De ce mereu lucrurile intunecate precum si intamplari rele plutesc in jurul meu? Am eu o aura atat de obscura si ademenitoare de necazuri?
O gramada de intrebari imi umpleau mintea, facandu-mi capul sa pulseze puternic. Ma aflam in aceasta cladire in care albul si mirosul de medicamente domina, de aproximativ o saptamana. Devenisem un zombi in carne si oase ce circula liber peste tot. Nu aveam pic de stare stiind ca persoana ce-o iubeam din tot sufletul se afla pe un pat, neputincioasa, luptandu-se pentru viata ei cu moartea infioratoare. Tresarisem puternic doar la gandul ca as putea s-o pierd. Ce aveam sa fac eu fara ea? Daca avea sa ma lase singur pe lumea asta plina de pacate si rautati nemasurabile?
Hotarasem totusi sa-mi alung acele idei din minte, indreptandu-ma spre iesirea ce ducea in gradina din spatele spitalului. De cum iesisem aerul proaspat imi invaluise chipu-mi palid si oftasem prelung. Puteam sa jur ca aveam doua pungi negre sub ochii incredibil de verzi, daruiti de la mama natura. Pasi ma purtara in fata unei banci. Dupa cum arata era acolo de multi ani, insa fara a mai sta pe ganduri ma asezasem pe ea. Picioarele imi tremurau puternic, precum si mainile si tot corpul. Fusesem asa inca de cand parinti dirigintei mele ma anuntasera de internarea ei aici si de starea critica in care se afla dansa. Copacii din gradina pareau atat de batrani, incat puteam sa jur ca si ei erau tristi pentru fiintele ce ajungeau aici. Pentru oameni batrani si bolnavi, precum si pentru tineri bolnavi de cancer si leucemie.
Macar daca am iesit de acolo putin aveam sa ma racoresc si eu putin inainte de a-mi lua locul din sala in primire. Imi ridicasem privirea inspre cer, putand sa observ nori negri ce se asternusera pe bolta albastra. Ploaia avea sa vina cat de curand, insa nu imi pasa. Imi dusesem mana dreapta in dreptul pieptului si imi stransesem tricoul in pumn. Ma simteam mai agitat decat in orice alta situatie a vietii mele, si cei care ma cunosc stiu prea bine ca viata mea nu a fost "roz".
"Stateam in sezut pe iarba deasa si frumosa, privind-o. Parea absolut superba pana si in lumina nopti, ce ne-o oferise cu bunatate mareata Luna. Zambisem fericit, continuand insa sa culeg informatii de prin carti pentru diriginta mea.
- Ai gasit ceva? intrebase pe vesnicul sau ton bland si plin de caldura, dezvelindu-si dintii perfecti si albi.
- Nu prea gasesc nimic sincer, inafara de... asta. Spusesem aplecandu-ma peste dansa si rupand un trandafir, il asezasem in par.
Parul ei negru precum taciunea ii acoperise chipu-i angelic si micut. Eram indragostit de ea pana peste cap, insa eram constient ca nu m-ar fi acceptat din cauza varstei si pentru ca-mi era profesoara si totusi... nu aveam de gand sa renunt.
- Nu trebuia sa faci asta! Spuse ridicand putin vocea, insa nu-si ridicase privirea spre mine. Tu nu trebuie sa ma iubesti pe mine... esti tanar... poti...
Am intrerupt-o.
- Lasa-ma sa te iubesc. Ii rostisem bland, indreptandu-ma in directia sa si luand-o protectiv in brate. Poate nu simti la fel si nu permiti... dar, eu oricum te iubesc. Spusesem cu sinceritate.
Simtisem o lacrima calda cum cazuse pe bratul meu drept, luand contact cu pielea mea sensibila. Spre surprinderea mea nu ma respinsese, ci isi ridicase privirea si imi soptise...
- Multumesc..."
Amintirea acea ma cutremurase cumplit. Imi amintisem ca atunci fusese prima data cand imi marturisisem sentimentele fata de ea, chiar daca era evident c-o iubesc. Nu-mi putusem reprima un zambet trist ce-mi rasarise imediat pe chip. Daca eu o iubeam si fusesem binecuvantat cu iubirea ei, atunci, de ce trebuia sa-mi fie smulsa cu atata rautate de langa mine? De ce nu putea sa ramana aici si sa traim fericiti?
Ma ridicasem de pe bancuta, indreptandu-mi pasi spre salonul unde era tinuta ea. Angela a mea...
Pe drumul ce mi se paruse mult mai lung, imi amintisem diferite momente cu ea impreuna cu mine. Imi amintisem cum ne bucuram noi de orice, atunci cand eram amandoi. Nimic nu ne putea desparti pe vremea aceea si totusi acum e alta poveste. Mirosul inecacios de medicamente si oameni bolnavi ma facuse sa stramb din nas si sa privesc parintii Angelei ce asteptau parca, ceva.
Apropiindu-ma tot mai mult observasem tristetea din ochii tatalui sau si lacrimile amare ce cadeau mult prea repede de pe chipul mamei sale udand podeaua de faianta.
- Iti multumim ca ai avut grija de ea... Imi spuse tatal ei pe un ton grav, coborat ce ameninta sa se sparga.
Privisem nedumerit cateva secunde, apoi totul mi se intuneca in fata ochiilor si imi revenisem la fel de repede la auzul vorbelor mamei sale.
- Zack, oameni morti nu se mai intorc niciodata. Inca esti tanar... o sa treci peste.
In acel moment simtisem cum cerul imi cazuse in cap. Dadusem frau liber lacrimilor sa cada. Ma simteam oribil, imi simtea inima sfasiata in mii si mii de bucatele care se pierdusera. Tot trupul imi tremura si parca puteam sa-i aud si acum vocea subtire si blanda.
Fara a mai gandi sau a mai spune ceva incepusem a fugi din acel loc prevestitor al mortii. Lacrimile continuau sa cada iar picioarele se miscau din ce in ce mai repede. Cat de teribil fusese sa fac un parinte sa vorbeasca asa de propriul copil! Dar si mai teribil... ma simteam, terminat, infrant. Nu puteam descrie in cuvinte ceea ce simteam cu adevarat, insa nu era ceva aducator de bine, astfel ca... lesinasem. Durerea care mi-o adusese plecarea ei imi pricinuise numai rele, caci lesinasem pe sosea. Ce avea sa se intample cu mine? Ce avea sa se aleaga de sufletul meu si inima sangeranda? Nimic. Totul fusese scufundat intr-un mare nimic inca de cand auzisem ca ea... murise.






Ok poate nu mi-am gasit tocmai titlul potrivit, insa doar la asta mi-a stat capul. :|