18-05-2013, 11:24 AM
Scuzati iar intarzierea ca de, nesimtita de mine nu se gaseste sa scrie mai repede... Multumesc mult pentru comentarii ^.^. Daca nu mai intelegeti nimic e clar ca trebuie luat de la capat =.=" GOMEN! So.. Next! Lectura placuta:
Haruto P.O.V.:
Priveam incapabil de a face ceva cum Allen era acuzat pe nedrept de o fapta sfidatoare la adresa conducatorului nostru. "Dovezile sunt clare, sunt impotriva lui." Toti sustineau aceeasi fraza in imbulzeala ce sustinea ca el sa plece, sa fie izgonit. Am alergat langa el, prinzandu-i mana in a mea. Da, aveam doar sapte ani, dar si asa nu il puteam lasa sa plece, el era doar cu trei ani mai mare... Cum puteau sa fie toti atat de ignoranti? Pana si propria lui mama nu sarise sa-i ofere ajutorul, credea ca propriul copil este un ingrat, nici nu se apropiase cu un milimetru de el. Toti ma priveau cu ura si mila. Le detestam privirile din care trageam cu stupoare concluzia ca vor ca ei sa ma indepartez de acest copil "blestemat". Am simtit mana varului meu peste a mea si mi-am ridicat privirea, intalnind niste ochi de smarald ce ma priveau indurerati si totusi fericiti. Nu mai intalnisem acea privire pe fata lui, nu stiam cum sa reactionez, ramasesem acolo, impietrit in fata multimii si in fata lui. Imi indepartase mana de pe a lui, incepand sa faca pasi catre poarta. Si-a intins aripile care din albul pur incepusera sa devina un gri cenusiu, iar in ultima instanta, inainte sa-si ia zborul din lumea noastra, devenisera un negru de smoala; culoare atat de detestata de toti, dar nu si de mine. Era varul meu, era amicul meu si urma sa dovedesc intr-o buna zi nevinovatia lui completa, urma sa le arat tuturor ca cei pacatosi sunt ei, nu el; ei au gresit aruncandu-i in cap o vina, alungandu-i si dandu-i povara de a se ascunde ca om la varsta de zece ani. Mi-am intors privirea catre propria-mi mama. Aveam ochii in lacrimi, nu doream sa-l vad vreodata plecand. Aceasta se apropiase de mine si imi stersese lacrimile, rostind doar: "Nu trebuie sa plangi pentru nelegiuiti." Era cruda... Mult prea rece... Si credeam ca noi iubim armonia si pacea... Si caldura...
Nu l-am inteles niciodata, de ce refuza sa se intoarca, reusisem deja sa-i conving pe majoritatea ca el era nevinovat, iar acum Allen imi arunca in fata faptul ca nu-l intereseaza sa se intoarca? Ajunsese sa ne deste? Chiar si pe mine... Poate ca ma ura; mai ales din felul in care imi vorbea incepeam sa ma intreb daca nu cumva intr-o zi o sa vrea sa-mi rupa aripile si sa ma arunce intr-un canion sau cine stie ce prapastie... Puteam ghici cu usurinta ca nu ma vrea in jur. Am oftat obosit, strangandu-mi aripile. Incepuse sa ploua, asa ca sansa de a zbura era prea mica. Norocul meu era ca aveam o umbrela. Am desfacut-o, continuand sa merg si luand-o printr-o parte mai izolata de oras. Inca nu ma obisnuisem complet cu prezenta oamenilor, aveam impresia ca se holbeaza iar asta uram cel mai tare. Nu intelegeam ce trasatura li se parea atat de ciudata, in afara de aripile pe care oricum le ascundeam cand eram intre oameni, parul blond, ochii de un verde-murdar sau chipul oval nu mi se pareau asa de iesite din comun, puteam spune ca arat suficient de obisnuit asa ca sa isi tina privirile curioase acasa.
Aveam impresia ca am gresit directia, asta pana ce am realizat blocul meu, totusi destul de departe. Posibil sa fi facut o greseala alegand sa o iau pe calea asta. La un moment dat ceva mi-a atras atentia. Nu era ceva... Era cineva! Am observat un tanar ce zacea pe ciment la rascrucea intre doua blocuri. Hainele ii erau sfasiate, iar el era plin de rani si vanatai. Nu am realizat ca imi scapasem umbrela din mana decat cand picaturile de ploaie incepusera sa ma ude. Concluzionasem rapid- nu il puteam lasa pur si simplu aici. Vedeam ca respira, era doar lesinat. Trebuia sa recunosc totusi ca nu aveam forta sa-l duc pana la apartamentul meu, norocul meu de puteri. Detestam sa ma folosesc de micuta teleportare, mai ales ca nu avea cine stie ce acoperire si ma lasa si fara forta pentru o perioada, insa era o situatiue urgenta si blocul meu nu era departe. L-am prins de mana, concentrandu-ma in asa fel incat sa ajung in camera mea. Am simtit ca aerul incepe sa ma sugrume si am putut ghici ce se intampla. In mai putin de cateva secunde, tanarul se afla in patul meu. Am luat trusa de prim ajutor, incepand sa-l ingrijesc. Observasem ca praful ii murdarise atat parul ce parea brunet daca nu ma inselam cumva, cat si fata facandu-o sa fara gri in loc de un rozaliu mai bronzat. Cand am terminat de ingrijit ranile, am incercat sa indepartez cu o carpa umeda murdaria-i de pe fata, inca despre par nu aveam ce sa fac. Asteptam sa se trezeasca ca sa pot face ceva. L-am acoperit cu cearceaful, incepand sa strang in jur. Cum putea cineva ca el sa ajunga in starea asta? Ranile lui imi spuneau si alte lucruri, dar nu doream sa trag concluzii pripite, totusi daca era adevarat ce credeam tanarul asta trecuse printr-o experienta mai mult decat oribila sau devastatoare- urma sa ramana cu asta toata viata.
Citeam linistit o carte, cand am auzit un sunet venind dinspre pat. Trecusera cateva ore bune, nu ma asteptam sa se trezesca asa de repede. Am inchis cartea din mana mea, asezand-o pe noptiera si apropiidu-ma de pat. Doream sa vad daca e treaz, dar nici nu am apucat sa ma apropii bine, caci m-am trezit apucat de mana, fapt ce m-a facut sa tresar si sa tip scurt de la soc. Se pare ca si el era la fel de socat ca si mine, dupa privire puteam sa-mi dau seama ca habar nu avea ce se intampla. El a fost cel care vorbise primul:
- Unde ma aflu? Si tu cine esti? Imi dadeam seama dupa ton ca era inca slabit, era si normal la ce starea avea cand il gasisem.
- Esti la mine acasa, in camera mea mai exact. Ma numesc Haruto Kazuko si te-am gasit pe strada. Aveai o stare destul de ingrozitoare, asa ca nu puteam sa te las acolo. Te-am adus acasa si am avut grija de majoritatea ranilor, insa tot cred ca va trebuii sa ajungi pe la un spital. Am spus tot calm, nedorind sa-l fac sa se indoiasca de veridicitatea lucrurilor comunicate de mine.
- Ah, multumesc... Eu sunt Noctis, Noctis Kazumi. Imi zambise, iar eu am facut la fel, raspunzand:
- Incantat sa te cunosc atunci. Umm, te superi daca imi dai drumul mainii? Am spus usor stanjenit de postura in care ma aflam. Acesta imi eliberase mana rapid, cerandu-si imediat scuze:
- Imi pare rau, nu realizasem.
- E in regula. Am raspuns zambindu-i cald, intreband mai apoi:
- Ai dori ceva de mancare?
- Daca nu e deranjul deja imens...
Am chicotit auzindu-i replica confuza si in acelasi timp poate timida. Cu acelasi zambet pe fata am raspuns amuat:
- Absolut deloc. Te rog sa-mi spui cand ai nevoie de ceva. Ma duc sa pregatesc ceva de mancare. Pana atunci mai odihneste-te sau daca vrei te poti uita la televizor sau ctit ceva.
Am spus inmanandu-i telecomanda de la TV-ul din camera mea, eu plecand in bucatarie. Noctis Kazumi, huh? Inca nu era momentul sa il intreb, dar vreau sa aflu... Cine si de ce ti-a facut asta?
Haruto P.O.V.:
Priveam incapabil de a face ceva cum Allen era acuzat pe nedrept de o fapta sfidatoare la adresa conducatorului nostru. "Dovezile sunt clare, sunt impotriva lui." Toti sustineau aceeasi fraza in imbulzeala ce sustinea ca el sa plece, sa fie izgonit. Am alergat langa el, prinzandu-i mana in a mea. Da, aveam doar sapte ani, dar si asa nu il puteam lasa sa plece, el era doar cu trei ani mai mare... Cum puteau sa fie toti atat de ignoranti? Pana si propria lui mama nu sarise sa-i ofere ajutorul, credea ca propriul copil este un ingrat, nici nu se apropiase cu un milimetru de el. Toti ma priveau cu ura si mila. Le detestam privirile din care trageam cu stupoare concluzia ca vor ca ei sa ma indepartez de acest copil "blestemat". Am simtit mana varului meu peste a mea si mi-am ridicat privirea, intalnind niste ochi de smarald ce ma priveau indurerati si totusi fericiti. Nu mai intalnisem acea privire pe fata lui, nu stiam cum sa reactionez, ramasesem acolo, impietrit in fata multimii si in fata lui. Imi indepartase mana de pe a lui, incepand sa faca pasi catre poarta. Si-a intins aripile care din albul pur incepusera sa devina un gri cenusiu, iar in ultima instanta, inainte sa-si ia zborul din lumea noastra, devenisera un negru de smoala; culoare atat de detestata de toti, dar nu si de mine. Era varul meu, era amicul meu si urma sa dovedesc intr-o buna zi nevinovatia lui completa, urma sa le arat tuturor ca cei pacatosi sunt ei, nu el; ei au gresit aruncandu-i in cap o vina, alungandu-i si dandu-i povara de a se ascunde ca om la varsta de zece ani. Mi-am intors privirea catre propria-mi mama. Aveam ochii in lacrimi, nu doream sa-l vad vreodata plecand. Aceasta se apropiase de mine si imi stersese lacrimile, rostind doar: "Nu trebuie sa plangi pentru nelegiuiti." Era cruda... Mult prea rece... Si credeam ca noi iubim armonia si pacea... Si caldura...
Nu l-am inteles niciodata, de ce refuza sa se intoarca, reusisem deja sa-i conving pe majoritatea ca el era nevinovat, iar acum Allen imi arunca in fata faptul ca nu-l intereseaza sa se intoarca? Ajunsese sa ne deste? Chiar si pe mine... Poate ca ma ura; mai ales din felul in care imi vorbea incepeam sa ma intreb daca nu cumva intr-o zi o sa vrea sa-mi rupa aripile si sa ma arunce intr-un canion sau cine stie ce prapastie... Puteam ghici cu usurinta ca nu ma vrea in jur. Am oftat obosit, strangandu-mi aripile. Incepuse sa ploua, asa ca sansa de a zbura era prea mica. Norocul meu era ca aveam o umbrela. Am desfacut-o, continuand sa merg si luand-o printr-o parte mai izolata de oras. Inca nu ma obisnuisem complet cu prezenta oamenilor, aveam impresia ca se holbeaza iar asta uram cel mai tare. Nu intelegeam ce trasatura li se parea atat de ciudata, in afara de aripile pe care oricum le ascundeam cand eram intre oameni, parul blond, ochii de un verde-murdar sau chipul oval nu mi se pareau asa de iesite din comun, puteam spune ca arat suficient de obisnuit asa ca sa isi tina privirile curioase acasa.
Aveam impresia ca am gresit directia, asta pana ce am realizat blocul meu, totusi destul de departe. Posibil sa fi facut o greseala alegand sa o iau pe calea asta. La un moment dat ceva mi-a atras atentia. Nu era ceva... Era cineva! Am observat un tanar ce zacea pe ciment la rascrucea intre doua blocuri. Hainele ii erau sfasiate, iar el era plin de rani si vanatai. Nu am realizat ca imi scapasem umbrela din mana decat cand picaturile de ploaie incepusera sa ma ude. Concluzionasem rapid- nu il puteam lasa pur si simplu aici. Vedeam ca respira, era doar lesinat. Trebuia sa recunosc totusi ca nu aveam forta sa-l duc pana la apartamentul meu, norocul meu de puteri. Detestam sa ma folosesc de micuta teleportare, mai ales ca nu avea cine stie ce acoperire si ma lasa si fara forta pentru o perioada, insa era o situatiue urgenta si blocul meu nu era departe. L-am prins de mana, concentrandu-ma in asa fel incat sa ajung in camera mea. Am simtit ca aerul incepe sa ma sugrume si am putut ghici ce se intampla. In mai putin de cateva secunde, tanarul se afla in patul meu. Am luat trusa de prim ajutor, incepand sa-l ingrijesc. Observasem ca praful ii murdarise atat parul ce parea brunet daca nu ma inselam cumva, cat si fata facandu-o sa fara gri in loc de un rozaliu mai bronzat. Cand am terminat de ingrijit ranile, am incercat sa indepartez cu o carpa umeda murdaria-i de pe fata, inca despre par nu aveam ce sa fac. Asteptam sa se trezeasca ca sa pot face ceva. L-am acoperit cu cearceaful, incepand sa strang in jur. Cum putea cineva ca el sa ajunga in starea asta? Ranile lui imi spuneau si alte lucruri, dar nu doream sa trag concluzii pripite, totusi daca era adevarat ce credeam tanarul asta trecuse printr-o experienta mai mult decat oribila sau devastatoare- urma sa ramana cu asta toata viata.
Citeam linistit o carte, cand am auzit un sunet venind dinspre pat. Trecusera cateva ore bune, nu ma asteptam sa se trezesca asa de repede. Am inchis cartea din mana mea, asezand-o pe noptiera si apropiidu-ma de pat. Doream sa vad daca e treaz, dar nici nu am apucat sa ma apropii bine, caci m-am trezit apucat de mana, fapt ce m-a facut sa tresar si sa tip scurt de la soc. Se pare ca si el era la fel de socat ca si mine, dupa privire puteam sa-mi dau seama ca habar nu avea ce se intampla. El a fost cel care vorbise primul:
- Unde ma aflu? Si tu cine esti? Imi dadeam seama dupa ton ca era inca slabit, era si normal la ce starea avea cand il gasisem.
- Esti la mine acasa, in camera mea mai exact. Ma numesc Haruto Kazuko si te-am gasit pe strada. Aveai o stare destul de ingrozitoare, asa ca nu puteam sa te las acolo. Te-am adus acasa si am avut grija de majoritatea ranilor, insa tot cred ca va trebuii sa ajungi pe la un spital. Am spus tot calm, nedorind sa-l fac sa se indoiasca de veridicitatea lucrurilor comunicate de mine.
- Ah, multumesc... Eu sunt Noctis, Noctis Kazumi. Imi zambise, iar eu am facut la fel, raspunzand:
- Incantat sa te cunosc atunci. Umm, te superi daca imi dai drumul mainii? Am spus usor stanjenit de postura in care ma aflam. Acesta imi eliberase mana rapid, cerandu-si imediat scuze:
- Imi pare rau, nu realizasem.
- E in regula. Am raspuns zambindu-i cald, intreband mai apoi:
- Ai dori ceva de mancare?
- Daca nu e deranjul deja imens...
Am chicotit auzindu-i replica confuza si in acelasi timp poate timida. Cu acelasi zambet pe fata am raspuns amuat:
- Absolut deloc. Te rog sa-mi spui cand ai nevoie de ceva. Ma duc sa pregatesc ceva de mancare. Pana atunci mai odihneste-te sau daca vrei te poti uita la televizor sau ctit ceva.
Am spus inmanandu-i telecomanda de la TV-ul din camera mea, eu plecand in bucatarie. Noctis Kazumi, huh? Inca nu era momentul sa il intreb, dar vreau sa aflu... Cine si de ce ti-a facut asta?
![[Imagine: semnatura_zps4673586a.png]](http://i1117.photobucket.com/albums/k590/olimpiutza/semnatura_zps4673586a.png)