Hope vs. Saravis

[Hope]

Am venit si eu cu cele doua compuneri ! Mersi Sara si multa bafta ! Spor la votat..si, cea mai buna sa castige ! <3


Fluturele de fier


Ideea ii trecuse prin minte asemeni unei tornade, facand ravagii promitatoare in subconstientul ei. Nu-i era teama, dar avea lipsa unei tactici concrete. Nu trebuia sa dea gres ! Defapt isi jurase, ca acest criminal nu se va mai bucura de un nou rasarit. Aranjase actiunile intregului plan, ca si cum ar fi fost un puzzle de o mie de bucati. Nu-l putea ierta, si totusi avea unele indoieli care-i nu-i dadeau pace. Daca va fi prinsa ?
Daca planul ei va da gres ? Dar daca ..reuseste ? Atunci cu siguranta tatal ei va fi razbunat. Intreaga ei familie era dependenta de aceasta razbunare, doar asa iisi pute-ai recastiga mandria avuta odata. I se parea de-a dreptul ingrozitor, ca tatal ei sa fie inchis, din cauza unor idioti care nu-si pute-ai tine gura inchisa. Ei bine, Lucia era pregatita sa le inchida gura pe veci.
A fi muscata de setea de razbunare e una, dar sa ticlui un plan de razbunare e alta. Practic ii era imposibil sa intre in acea inchisoare, dar mai sa-l si ucida. Si totusi , avea un plan ..bun sau rau, era un plan. Iar ea isi pusese toata speranta intr-o reusita , dar inainte de asta , mai trebuia sa faca ceva.
In dimineata urmatoare Lucia aparu la usa judecatorului Patrick Polyter. Cand acesta deschise usa, se uita la aceasta cu surpindere. O vazuse de multe ori la resedinta Cameron, dar niciodata nu avusesera sa-si spuna multe unul altuia. Judecatorul o primi in casa, ascultand curios ce avea fata sa-i spuna.
- Am venit sa va multumesc pentru ca l-ati demascat pe tatal meu. Nicodata nu am stiut ce fel de monstru este si cu ce afaceri ilegale se ocupa. Cand am aflat ... nu stiiti ce am simtit eu. Am vrut sa plec de acasa, dar nu exista cale de scapare. Va da-ti seama ? Tata sa fie traficant ? Cand ma gandesc ca eu pute-am pati ceva si ..toate victimele atacurilor lui. Nu mai pot rezista..
- Nu am stiut, te-am judecat gresit.
Judecatorul privea uimit la faptura inocenta din fata lui. Isi dadea clar seama, ca aceasta suferea cumplit. Mereu crezuse ca si Lucia era vinovata, dar acum...stand in fata lui asa de pura, fara urma de pata, gandurile lui incriminatori se spulberara ca fumul negru de tigara.
Lucia vorbea cu un ton patimas. Patrick observa, si nu pentru prima data, ce femeie frumoasa era Lucia. Purta o rochie simpla, neagra, care-i reliefa curbele corpului voluptos. Daca ar fi trebuit sa alega o fata pentru Miss Univers, Lucia era canditata perfecta. Si totusi, ceva il deranja la ea. Poate felul cum vorbeste..pentru o secunda crezuse ca joaca teatru, pana ce Lucia varsa cateva lacrimi pentru tatal ei.
O ingrijitoare mai varstica aduse o tava cu serviciul de ceai si un platou cu prajituri. Le aseza pe masuta. Lucia se oferii sa toarna ceai in cesti , oferindu-i judecatorului o ceasca .
Judecatorul lua o inghititura din ceai apoi se instramba. Avea un gust amar.
- E prea...?
- Nu nu, este bun.
Lucia isi inalta ceasca zicand :
- Pentru prietenia noastra.
Lua si ea o inghititura, iar el o imita.
- Pentru...
Polyter nu si-a mai isparvit toastul. A fost cuprins de un spasm subit si a simtit in inima arsura unui fier inrosit. Si-a inclestat peptul cu mainile.
Lucia ramase locului, sorbindu-si linistita ceaiul si prinvindu-l pe judecator cum se impleticea si se prabusea la pamant. Zacu un timp, zvacnind din toate madularele, apoi se linisti.
- Asta-i primul din ei tata ! Urmeaza Alec si razpunarea va lua sfarsit, spuse Lucia.
Criminalul, Alec Riss, statea in celula lui cand gardianul il anunta:
- Ai o vizita conjugala.
Alec ranji cu toata gura. In urma informatiilor pe care le furnizase, primise un statut mai sepcial, cu multe privilegii. Avea voie sa fie vizitat de oricine, sa i se aduca orice si sa vorbeasca la un telefon al inchiisorii cu cine dorea si cat timp vroia el. Alec se intreba oare cine il vizitase. " Cu siguranta Siera , " gandi el cu un zambet patetic pe fata. Se studie in oglinjoara care atarna pe peretele celulei, isi unse parul cu putina pomada, apoi il netezi, dupa care il urma pe cardian pe coridor, indreptandu-se spre sectorul unde erau camerele particulare.
Gardianul ii facu semn sa intre. Alec pasi tantos in incapere, vibrand de nerabdare. Dar se opri locului, surprins.
- Lucia ! Ce naibii faci aici ? Cum ai intrat ?
- Le-am spus ca suntem logoditi , raspunde Lucia suav.
Purta o rochie de matase rosie, decolatata, care i se lipea de trup.
Alec dadu indarat:
- Iesi de aici !
- Daca asa doresti, bine. Dar mai intai trebuie sa asculti ce vreau sa-ti spun. Cand te-am vazut ridicandu-te si depunand marturie impotriva tatalui meu, te-am urat. Asi fi vrut sa te omor. Dar pe urma mi-am dat seama ca ce ai facut tu a fost un act de bravura. Ai avut curajul sa te ridici in picioare si sa spui adevarul. Tatal meu nu era un om rau, dar a facut fapte rele si tu ai fost singurul sufiecient de puternic ca sa se ridice impotriva lor.
- Lucia ..am fost obligat eu..
- Nu trebuie sa-mi explici nimic Alec. Eu sunt idragostita de tine si de asta vreau sa uitam tot ce s-a intamplat.
Degetele ei trageau in jos bretele rochiei si, o clipa mai tarziu, rochia ii aluneca in joc. Era goala.
" Doamne cat e de frumoasa, " gandi Alec.
Cand imbratisare celor doi era pe puctul de a se sfarsii, Lucia isi duse mana la ceafa si scoase un ac lung, infipt in par. Alec simtii ceva injunghiindu-l sub coasta stanga, si durerea crunta il facu se deschida gura ca sa tipe , dar Lucia i-o inchise cu o sarutare. Trupul lui Alec se zvarcoli si se crispa, cazand fara viata pe podea rece a camerei.
Cateva minute mai tarziu era complet imbracata si cu acul infipt din nou in par. Alec zacea sub patura cu ochii inchisi. Lucia batu in usa celulei si-i zambi gardianului care i-o deschise sa-i dea drumul afara.
- A adormi.
Lucia se indrepta increzatoare spre iesirea inchisori. Cand ajunse afara si soarele placut ii incalzea pielea , striga fericita catre inaltul cer:
- Ai fost razbunat tata !
Acum isi putea trai viata, uitand de criminali tatalui sau. Pentru moment era in siguranta, dar mai tarziu.. Nu stia la ce sa se astepte. Un fluture albastru se aseza pe umarul ei, parca soptindu-i cand de frumoasa este viata, si ca fusese iertata. Cand fluturele zbura spre albeata pufoasa a vazduhului, stiuse ca este libera.




Ultima zi din viata mea


Iubeam să iubesc şi mereu mi s-a parut uşor să spun cele două cuvinte atât de speciale din punctul de vedere al unor persoane.
Te iubesc!
Cât de greu poate să fie? Poate mie mi s-a parut uşor din cauză că nu m-am despartit niciodată de gândurile şi sentimentele copilareşti. M-am agăţat ca o disperată de copilul din mine şi încă îl ţin strâns, nelasându-l să-mi scape. Sau poate nu am iubit niciodată cu adevarat pe cineva, ca să fiu în stare să pun vreo emotie în aceste cuvinte.
Dacă mă uit în urmă, trecutul îmi apare încetoşat, de un alb pur şi într-un fel neclar. Dacă mă uit înainte, vad negru. Viitorul meu nici nu este acolo. Pentru că aripirile mortii plonjează deasupra mea. Moarte este rabdatoare, aşteaptă oricât pentru rasplata finală: sufletul unui om. Întotdeauna am vazut sufletele oamenilor ca fiind un amestec de sentimente avute de respectiva persoană de-a lungul vietii şi atât. Dar dacă e mai mult? Nu-i nimic. Oricum voi primi raspunsul foarte curând.
Acum... Nici prezentul nu e clar pentru mine. Poate din cauză că trece atât de repede. Prezentul de la începutul gândurilor mele a devenit deja trecut. Legile acestea reale sunt cu adevarat ucigatoare. Dacă timpul nu există? Dacă este pur şi simplu o unealtă creată din prostie, doar ca să picam singuri în agonie? Dacă sufletul ramâne mereu acelaşi, marcat doar de experiente, şi doar trupul este cel care se schimbă? Aş fi atât de fericită dacă ar fi adevarat. Pentru că timpul şi moartea ar fi singurele care şi-ar pune amprenta pe acea jumatate a mea.
Aştept o salvare, deşi ştiu că nu o voi avea. Am simtit prezenta acelui sentiment de nelinişte crescând în inima mea. Pentru că azi e ultima zi din viata mea. Şi am de gând să o fac memorabilă!
Sunetul enervant al draperiilor trase şi un „Bună dimineata!” vesel mă conving să-mi deschid timidă ochii. Soarele îmi mângâia fata, încalzind pielea palidă. Mi-am ridicat cu greu mâna, cercetându-mi degetele lungi şi subtiri. Atât de schimbată...
- Cum vă simtiti în dimineata aceasta, domnişoară?
M-am ridicat cu greu din pat, ajutându-mă de noptierea din lemn de stejar. În picioare, zâmbind veselă, îi raspund majordomului meu:
- Mai bine ca niciodată!
Mi-a zâmbit înapoi şi cu grijă m-a ajutat să mă schimb într-o rochiţă verde. Am mai aruncat încă o privire de ansamblu în oglindă. Atât de schimbată. Ochii, odată atât de stralucitori şi vii, parcă stau să plângă la fiecare clipă, iar întreg trupul meu pare gata să fie frânt de vânt.
Mi-e frică să ies din nou în lume. Am fost toată viata izolată, o printesă închisă în castelul ei, singurul copil al familiei. Am ajuns aşa din cauza ei, a lumii. Mi-a distrus visele şi mi-a rapit speranta. În acel moment, sufletul meu s-a oprit să mai traiască.
- Lavi, vreau să ies în oraş azi! i-am spus entuziasmată servitorului meu şi probabil singurei persoane care mi-a fost alaturi de când mă ştiu.
- Dar vă simtiti în stare, domnişoară?
- Ţi-am spus, mă simt perfect. Plus, nu am de gând să te las în pace până nu-mi arăţi toate locurile superbe din oraş! l-am amenintat, împungându-i pieptul cu degetul aratator.
A izbucnit într-un râs zgomotos care a umplut casa uriaşă care ne gazduieşte doar pe noi doi. Atâta timp cât l-am avut pe Lavi, nu mi-a trebuit nimic altceva. El a ţinut locul mamei mele, bunicii, prietenilor, profesorilor. Lavi a fost lumea mea.
- Îmi permiteti să vă ţin de mână, domnişoară?
Am îngaduit din cap, lasându-mi parul şaten să fluture în voie. Când am ieşit din casă, ca o pasare scoasă din colivie, m-am simtit liberă şi fericită. Şi în acelaşi timp copleşită de maretia cerului albastru, de imensitatea lumii din jur. Eram un copil neştiutor, care vedea lumea pentru prima dată, cu ochii unui om plin de regrete.
Dar era imposibil să am regrete. Nu facusem niciodată nimic. Dar oare asta regretam? Că nu am observat mai devreme locurile, oamenii? Nu, nu regret. Ştiu că dacă aş putea să o iau de la capat, tot alaturi de Lavi aş ramâne.
Deodată, cerul pe care-l urmarisem tot timpul cu privirea a fost fragmentat. Mi-am mutat privirea în jur. Era un loc ciudat, ca o casă, doar că în loc de mobilă era plină de plante, şi în loc de acoperiş avea coroanele arborilor. M-am aşezat pe o bancuţă veche din lemn, acoperită de un strat de iarbă. Mirosul acela, de proaspat şi de viu îmi îmbata simturile, facându-mi sufletul să tresalte din nou.
Visam din nou? Nu credeam că voi mai avea din nou sentimentul acela de libertate. Exact ca o pasare, puteam să jur că simt cum zbor. Mă simteam vie, atât de vie. Am rupt visatoare o floare galbenă pe care Lavi mi-a pus-o în parul des.
Silueta lui îmi aparea încetoşată înaintea ochilor. De ce? Nu vroiam să-l pierd, nu şi pe el! Mi-am dus mâinile la faţă, tremurând şi am dat de lacrimi. Lacrimi varsate fară ca macar să realizez.
- Domnişoară, s-a întâmplat ceva? întrebă Lavi cu o vadită îngrijorare pe chip.
- De ce e atât de greu, Lavi? De ce nu pot să o zic la fel de uşor?
Îmi luă delicat mâinile în ale sale, şi le sarută. Era lângă mine, chiar şi acum, când nu eram decât o aşa numită stapână slabă.
- Domnişoară... Mie poti să-mi zici orice.
Nu, nu pot. Ştiu că m-ar asculta şi ar accepta orice voi zice, dar pur şi simplu nu pot. Pentru că în sfârşit am observat de ce lumea consideră atât de greu să rosteşti aceste cuvinte. Pentru că atunci când sunt sincere, ţi-e frică. În plus, nu am nici un drept să fac asta, să i-o fur. Inima lui e a lui şi azi e ultima zi din viata mea.
M-am ridicat leneşă şi mi-am şters hotarâtă lacrimile. Nu vreau să am regrete, deci nu voi lasa moartea să-mi râdă în nas. L-am tras de mânecă pe Lavi, sperând să mă mai ducă într-un loc la fel de minunat. Îmi apucă din nou mâna şi m-am lasat din nou purtată de el, gândindu-mă la albastrul atât de pur al cerului.
Când Lavi m-a facut din nou atentă, eram pe un pod înalt, de piatră, înconjurati de cireşi înfloriti. Era minunat. Mă simteam iubită şi protejată.
- Lavi... Te iubesc!
- Domnişoară... Eu voi fi mereu lângă dumneavoastră.
- Ba nu, Lavi. Îţi ordon să nu te mişti!
Trebuia să fac asta, să nu am nici un regret. Acum, ultima zi din viata mea se poate termina. Şi am sarit... Simteam golul înghitindu-mă şi totuşi, totul se petrecea atât de încet. În ciuda aşteptarilor mele, am simtit caldura unui trup învaluindu-mă. Un sarut depus pe buzele mele şi două cuvinte, venite din inima unui majordom credincios, mi-au încununat moartea.
Ultima zi din viata mea mi-am încheiat-o brutal. Dar mai degrabă am acceptat moartea, alaturi de cel iubit, decât o viaţă cu frica că moartea mă va rapi, sau mi-l va rapi pe el.
Să vezi un om aruncându-se de pe un pod, este ciudat şi nebunesc. Dar când vezi doi oameni e minunat. Un cuplu de nebuni ce se iubesc se aruncă de pe pod, râzându-i mortii în faţă. E iubire, forta care-i ţine uniti oricând, şi apoi aceleaşi sentimente amestecate, aceleaşi trairi simtite în acelaşi timp, batute de două inimi unite de un sarut. E dragoste pură... Dusă până la culmile extazului, a nebuniei. Un tribut divin al mortii. Caci sufletele lor vor continua să traiască împreună, de nedespartit, chiar dacă trupurile au devenit jertfe ale timpului. indiferent de dorintele celuilalt de a trai persoana iubită, să moară împreună e dovada supremă de iubire. Aşa cum a facut-o şi Lavi. Nesocotindu-mi ordinele, doar pentru a fi împreună: două suflete unite de moarte.