Neliniste metafizica

[a beautiful lie]

Ce ne uneste ne si desparte

Limba:Romana( exprima cel mai bine disperarea, durerea, dorul, dezamagirea)
Varsta minima: sunteti liberi sa "digerati" desi va avertizez ca "pica cam greu" ceea ce cu siguranta ati simtit si voi, candva)
Gen:psihologic(introspectie)
Varsta la care a fost scrisa:16 ani
Doresc o critica avansata
Observatii cu privire la continut: Daca apar manifestari neplacute, adresati-va user-ului care se face vinovat (P.S. nu stiu sa vindec, poate doar sa tratez)


Scaparea e oare dincolo de viata? Nu am ajuns inca nici macar mai departe de lacrimi. De ai putea sa descifrezi viitorul ce zace-n linii oarbe in palma efemera destinul te-ar invrajbi c-o sansa. Se dau lupte crancene pe frontul din interior! Mi-e vina scrisa-n palma, cu litere de sange- luciditate albastra. Si tot aici sta scrijelita in semne date uitarii scaparea, izbavirea-mi. Nu mai vreau sa fiu nevoita sa declar motive absurde, sa pledez minciuni ce isi poarta vina, chiar daca nu ma ranesc decat pe mine…

Inima traieste in zbucium nebun. Vrea sa se elibereze din inchisoarea stramta a pieptului ce acum palpiteaza… O prind in pumn de teama sa nu scape, s-o linistesc. Ori imi voi gasi curajul sa o fac, ori o voi scoate o data pentru totdeauna din salasul ei de foc si sa mistui astfel durerea: raman pana atunci doar un prizonier inlantuit in agonizanta eternitate.

Atarnand de realitate, sub teroarea singuratatii, amenintata de incertitudini, asteptand cu rasuflarea taiata ca in orice moment sa se declanseze tragaciul adeveririi temerilor. Bratele mele te-ar fi tinut strans, imbratisandu-ti fiinta din trup si miraje, gasind astfel scaparea din asediul gandului inamic infiltrat in dorinta.

Te gandesti vreodata la mine? Vreau doar sa o cred, caci nu stiu, zau, de ce ai face-o… Cateodata sufletul meu tanjeste, iar altadata privire-mi cauta frenetic elixirul. Intotdeauna insa, zilele astea, iti trimit ganduri dulci despre care, nu voi afla, probabail, daca vantul le-a purtat pe brate cadavrele pana la mormantul amintirilor tale.

Sa nu-mi cer sa uit! Cum as putea sa-mi las venele secatuite de viata, inima pulsand intr-un trup gol?! Mi-e teama insa sa nu-mi pierd trupul- si atunci clipesc des, fara sa devin constienta de ceilalti , de viata.
Atingerea ta calda, capcana a muritorilor, s-a imprimat in pielea mea si persista, ca o cenusa in crematoriul viselor, precum o umbra ratacitoare din orasul pustiit al sperantelor stiuta numai de mine.
Mana mea ti-a inconjurat trupul firav, te-a adus mai aproape. Cu sfiala, degetele mele s-au impletit in suvitele tale blonde, aramii, castanii, descoperindu-ti fruntea ce poarta povara tristetii unui intreg univers… In poala mea ti-ai odihnit tamplele ingreunate de temeri, iar fiinta mea te-a primit precum lacrimile de ploaie ce saruta staci golase…

Amintirea ta patrunde in negura si pentru o clipa, razbat sa vad iesirea din jocul hazardului ale carui reguli ne sunt inca necunoscute. Frange-mi lacrimile administrate in supradoza in pumnul tau! Nu ma lasa sa implor dupa remediu: vocea ta rasunanda inca clar in timpanele mele opereaza pe cord deschis.
Inaintez cu ochii inchisi- nu as suporta ca altcineva sa imi priveasca lumea prin oglinda sufletului: univers paralel cladit pe aduceri-aminte otravite cu veninul necredintei. In bratele lui banuiesc ca ai gasit portiunea magica a fericirii indelung cersita la cer…

Cum as putea sa uit? Cu ce scop as face-o? E dulce amagirea- candva, poate candva, hazardul imi va destainui ca un singur gand de-al tau a imbratisat amintirea cu noi. Nu-ti voi spune niciodata cat imi lipsesti: nu vei afla ca mi-e dor de tine acum, asa cum imi era si atunci… Ce gand iti tremura pe buze?

Regretele ca m-am nascut sub acest semn al pierzaniei sunt numai ale mele ; mi-a fost teama sa fiu mai mult din ceea ce mi-as fi dorit si totusi nimic nu a reusit sa ma convinga sa-mi schimb natura. Scaparea nu exista pentru mine- nu-mi e permisa evadarea- m-am inlantuit in cuvinte, in nonsensul scuzelor, in lichidul mistic al lacrimilor izbavitoare.

Ei spun ca e gresit- nu stiu decat sa judece si sa condamne. Iar eu nici macar nu stiu cum simt: n-am vrut decat sa te apropii… Mi-am tarat iluzia in lumea mea de aici si am vrut sa te cred, cu toata fiinta. E atat de dureros sa ma gandesc la mine ca la un substitut, cu toate ca am fost inca de la inceput, constienta. Insa cum te pot invinovati pe tine, cand pe mine insami nu ma pot ierta? Oare chiar nu iti mai pasa ? La ce voi fi sperat zadarnic ?!

In cele din urma eu voi ramane singura care va profana cimitirul amintirilor noastre. In final doar eu voi purta pe aripile frante ale neputintei fiinta ta transfigurata de o realitate individuala, imaginea ta ce persista imprimata pe retina ca o cicatrice a vietii.