You and I

[Piersicuta]

]Capitolul 8
Cry me a river...

[right][Sakura Haruno]

Plangeam. Singurul lucru pe care il puteam face in aceasta clipa, nimic altceva, doar asta, sa imi plang de mila, exact ca o mironosita josnica si dornica de mila celorlalti. Stateam ingenuncheata in fata spitalului, intr-un colt intunecos care era, practic, fata in fata cu soseaua Sfantul Dumitru, rugandu-ma la Dumnezeu ca aceasta zi sa fie doar un cosmar, iar eu sa ma trezesc in patul meu cald si confortabil de acasa, mama trezindu-ma cu vesnicul ei ton dulce si sarutandu-ma pe frunte, in zadar...totul este mult prea in zadar..Avem genunchii la piept, camasa de pe mine era sfasiata, lasandu-se usor de tot la iveala breteaua rosie a sutienului, in timp ce numai aveam nimic pe mine si nici in picioare. Eram saraca, muritoare de foame.

Auzeam vocile trecatorilor care rasunau ca un ecou in mintea mea goala si totusi atat de plina de ganduri, rasetele cristalina ale lorr ma faceau sa plang mai tare. De ce ei sunt fericiti si eu nu? De ce mereu viata imi este impotrivnica mie?. Vedeam, desi nu dadeam atat de multa atentie, privirea mea era atintita spre autostrada, care sub ea era un rau destul de adanc cu o viteza destul de mare. Parintii mei au plecat. Pentru ce mai traiesc? Pentru cine? Numai stiu pe cine iubesc, pe cine uras,c pe cine am ca prieten, dusman si asa mai departe...doar eu, singura pe lumea aceasta rea si rece, fara sansa de scapare, nici macar un licar de lumina nu se vedea in intunericul obscur. Lacrimile mele au fost inlocuite de picaturile mari si, surprinzator, calde ale cerului si el plangea odata cu mine, suferinta mea dadea dependenta, exact ca drogul. Ploua. Priveam cum picaturile se scurgeau din cer si aterizau pe pamant, izbindu-se violent de acesta, murind intr-un final, viata lor fiind luata in numai cateva secunde de existenta. Oare asa este si viata mea? Oare asa trebuie sa fie?

-Poftim domnisoara, se auzi vocea unei femei care ma facu sa tresar, tonul cald pe care il folosi amintindu-mi de mama mea, scumpa mea mama. Am clipit de cateva ori, incercand sa ma reconectez cu cruda realitate, dandu-mi seama ca aveam ceva in mana, un banut de cincizeci de yeni. Putin. Am intors capul in directia in care s-a auzit vocea, unde a fost femeia, si am putut sa vad doar o fusta lunga de care tragea un baietel de vreo sapte anisori, implorandusi ,,dadaca'' sa il duca in parc. Frumos...

Ma uitam atenta la acel banut, invartindu-l pe fiecare parte, dandu-mi seama ca am fost luata drept o cersetoare. Era adevarat. Cerseam compasiune, iubire, grija, o persoana langa mine dar nu bani...nu aveam nevoie de bani ci de cineva, acel cineva care sa ma faca fericita, nimic mai mult. Marea cu sarea. Am aruncat banutul undeva in departare, nu aveam nevoie de asa ceva. Viata mea a devenit din roz in negru, nimic numai este colorat, nici macar parul meu de culoare roz numai isi are culoarea de odinioara, este ud si filat, parca este ars cu placa si supus unui proces lung de imbatranire. Machiajul meu este acum imprastiat pe fata, iar corpul meu tremura de frig sau mai bine zis de frica, plus ca mai si plangeam, nici eu nu mai stiu ce simt si ce am, sunt un amalgam de sentimente. Eram o vagaboanta, una tanara care isi are slujba numai de o ora si jumatate, nimic impresionant pentru un moment. Toate amintirile mele vroiau sa iasa din mine, toate ganduri despre parintii mei vroiau sa iasa prin ochi, vroiam sa plang mai tare, sa numai sufar, sa mor odata si sa scap de tot si toate. Slabe sanse. Stiam ca Dumnezeu ma tine pe pamant numai ca sa sufar, sa nu cunosc ce este aceea fericire, numai sa plang...Sasuke, Shikamaru, mama si tata, cele mai marcante momente din viata mea erau acum clipe infinite in care suferinta crestea in fiecare nanosecunda.

,,Sakura, iubeste-l, adora-l...fi cu el...nu te da batuta, viata merita traita, merita fumata pana la filtru...fa-o!''

NU! NU! Nu o sa intretin o relatie sexuala cu Sasuke, mai bine as muri decat sa imi pierd virginitatea, tot ce mai am de la parintii mei adormiti. Dintr-o data firul mi se rupe, ochii imi sunt atintiti spre marginea podului pe care era soseaua impluta de masinile zgomotoase care claxonau la fiecare cinci secunde. Ultima idee din viata asta mi s-a aprins in cap ca un beculet, iar eu am fost molia care a tras la lumina. Stiam ce am de facut, stiam ca asta este cel mai bun mod de a scapa de viata, si viata de mine cat si populatia urbana din orasul meu natal, Seoul. Un zambet dulce, atat de dulce si de trist, isi facu loc pe fata mea trista, iar picioarele mele se ghidau singure spre infinit...spre purul infinit care va urma in scurt timp. ce ma voi arunca in apa tulbure Mersul meu s-a transformat in fuga, fuga flamanda dupa libertate. Toti soferii ma claxonau si isi faceau cruce cand m-au vazut, aproape dezbracata, cu mainile in aer, sprijinita doar de bara de otel din care era facut podul. Apa cristalina se revarsa, forta cu care se izbea de pietre ma infricosa, desi alta cale nu aveam vroiam sa ma arunc in imensitatea albastra care o sa ma inghita si o sa ma scape de tot. Pentru ultima data am privit totul. Spitalul in care parintii mei au murit, toti oameni care au iesit din masini sa ma salveze, sa ma oblige sa cobor, pana si politia si salvarea a venit, chiar si televiziunea, prea tarziu...mult prea tarziu.

-Sakura, nu o face! se auzi vocea grava a lui Naruto, prietenul cel mai bun a lui Sasuke, g*y de genul sau, care era impreuna cu brunetul, ma priveau amandoi socati si imfricosati, imi era mila de el, doar de Naruto, ajunsesem sa ma inteleg destul de bine cu el din cauza Hinatei, care il placea la nebunie si el...era cum era. Desi as fi vrut sa ma opresc, m-am intors cu fata la multime si...chiar am avut intentia sa ma dau jos, in acel moment, piciorul stang a alunecat si asa am venit cu capul de sosea, ramanand inconstienta, iar corpul meu fiind purtat de o briza calda de vara, semn ca eram in cadere libera. Tot ce mai auzeam era tipatul a mii de oameni si cum Sasuke imi urla numele in timp ce se apleca peste bara, parca incercand sa ma prinda, mai auzeam si cum politisti strigau dupa pompieri sa faca ceva sa ma salveze, de ce toti nu fac nimic? Simteam cu fiecare clipa cum viata se scurge din trupul meu plapand, fiind absorbita de neant si neantul de infinit. Am simtit bursc o raceala cumplita, iar in concordanta cu corpul meu cald, pentru un moment, pot sa jur, din cele spuse de tata care era un medic de renume in tara sa, bietul tata, ca am facut stop hipotermic. Cea mai frumoasa sinucidere din intamplare pe care am intalnit-o eu....Nu o sa duc lipsa nimanui, planeta mai are in sapte miliarde de muritori ca mine, nu eu sunt papusa din portelan, unica pe acest pamant.