03-08-2011, 01:01 PM
Buna. xD
Hehe, multumesc mult .4Upentru comentariul lasat si ma bucur mult ca-ti place. Sper c-o sa mai treaca lume pe aici acum ca lucrurile incep sa se lamureasca odata cu primul capitol si ca o sa le placa. :] Ma rog, merci din nou si uite ca am venit cu acest prim capitol fara sa intarzii cum fac eu de obicei xD. Ah, era sa uit: nu Jake este protagonistul. El este prietenul din copilarie al lui Ryan - protagonistul - si totodata unul din personajele care au o oarecare importanta in poveste. Bun, va las sa cititii acum.
Lectura placuta!
[center]1[/center]
[center] Ai sa ma lasi vreodata sa-ti vad adevarata fata? [/center]
Hehe, multumesc mult .4Upentru comentariul lasat si ma bucur mult ca-ti place. Sper c-o sa mai treaca lume pe aici acum ca lucrurile incep sa se lamureasca odata cu primul capitol si ca o sa le placa. :] Ma rog, merci din nou si uite ca am venit cu acest prim capitol fara sa intarzii cum fac eu de obicei xD. Ah, era sa uit: nu Jake este protagonistul. El este prietenul din copilarie al lui Ryan - protagonistul - si totodata unul din personajele care au o oarecare importanta in poveste. Bun, va las sa cititii acum.
Lectura placuta!
[center]1[/center]
[center] Ai sa ma lasi vreodata sa-ti vad adevarata fata? [/center]
Trupul ei plapand se misca sub cearsaful bej ce o acoperea. Auzea alarma telefonului sunand – a treia oara in dimineata aceea – dar o ignora, intorcandu-se de pe o parte pe alta, mormaind ceva inteles numai de ea si acoperindu-si urechile cu perna. Nu intelegea de ce naiba ii suna alarma cu noaptea in cap – pentru ca, desi nu deschisese ochii inca, simtea ea ca soarele nu era acolo unde ar fi trebuit sa fie ca sa se trezeasca – fix in toiul verii!
Toiul... verii?
Deschise ochii dintr-o data. Facand un calcul rapid in minte realiza ca de fapt luna august – si implicit vacanta de vara – se sfarsise ieri, ceea ce insemna ca...
Fir-ar. Azi incepe scoala.
Intinse mana ei subtire, delicata si alba, cu degete lungi si fine si apuca de pe noptiera de langa pat telefonul, oprindu-i in sfarsit alarma. Data viitoare cand o sa-si mai puna alarma de la telefon sa sune dimineata ar trebui sa-i schimbe soneria. Clar. Poate cu un cantec de leagan sau una din melodiile de la Trading Yesterday, in orice caz una cu un ritm lent si nu zgomotoasa Layla a lui Eric Clapton, oricat de mult o adora. Ar fi mers si cantecul celor de la Green Day, Wake me up when september ends daca asta nu ar indemna-o sa doarma in continuare pana se ducea si luna septembrie.
Se ridica alene in sezut si arunca o privire plictisita in jur. Normal ca simtea ca soarele nici nu rasarise cand camera ei era cufundata in bezna din cauza draperiilor trase. Dar nu mai conta asta; se trezise deja, iar acum trebuia sa se pregateasca sa mearga la liceu. Isi tari picioarele pana la usa, bombanind nervoasa injuraturi la adresa tuturor celor legate de scoala si invatamant. S-ar fi legat ea putin si de crudul Univers ce nu prea parea s-o fi simpatizat vreodata, dar, oricat de mare ii era placerea – care era de altfel una cat se poate de sadica – de a-si complica viata, stia ca ce-i prea mult... E totusi prea mult.
- Credeam ca nu te mai trezesti odata, se auzi din bucatarie vocea inutilului ei coleg de apartament cand intrase in living, dupa ce fusese la baie sa-si faca toaleta zilnica, si se tranti pe canapeaua alba de piele, aprinzand televizorul.
El o privi amuzat peste tejgheaua ce despartea cele doua incaperi; era obisnuit cu toate astea, cu comportamentul ingamfat si capricios si toate toanele colegei sale de apartament. Ea facea acelasi lucru in fiecare dimineata; se trezea foarte greu si cand o facea era mai tot timpul nervoasa, intra in living trecand pe langa el – fara sa-l bage in seama – isi aprindea televizorul si nu scotea niciun sunet – decat mormaieli vagi – pana ce termina de mancat.
Ryan Thompson locuia cu ea de aproximativ o luna; la inceput obiceiul asta prost al ei si faptul ca-l trata mereu de sus il scosese din sarite si, dupa cateva zile in care-i indurase tirania copilareasca, rabufnise si incepuse sa se ia in gura cu ea. Mare greseala caci, imediat dupa ce ii ascultase cuminte intregul monolog plin de reprosuri la adresa ei, fata il pocnise zdravan cu pumnul in fata, invinetindu-i ochiul stang pentru o saptamana.
- Ti-ai facut-o cu mana ta, Einstein – trebuia sa te gandesti mai mult atunci cand ai acceptat oferta mea daca stiai ca nu-mi poti face fata, ii spusese plina de ea, plecand in dormitorul sau.
Intr-un fel avusese dreptate; fusese orbit de pretul mai mult decat rezonabil pe care fata i-l ceruse pe chirie in schimbul a catorva servicii. Trebuia sa gateasca, sa se ocupe de curatenie, spalatul si calcatul hainelor si sa faca cumparaturi – toate acestea pentru reducerea chiriei la 50%. Si cum gatitul era pasiunea lui si era un tip caruia ii placea sa locuiasca intr-un mediu curat si ordonat, totul era floare la ureche si el avea de castigat. Dar, daca nu era evident, lucrurile nu au fost chiar asa de simple pe cat se asteptase, fata fiind un adevarat ghimpe in coasta la inceput.
Insa in luna aceasta cat statuse cu ea ajunsese s-o cunoasca intr-o oarecare masura – desi nu prea isi petreceau timpul impreuna fiindca ea il ignora de parca ar fi fost doar omul ei de serviciu, nu colegul sau de apartament. Singurele momente in care isi petreceau timpul unul in compania celuilalt mai mult de zece-cincsprezce minute erau atunci cand Lucy, verisoara lui, mai trecea pe la ei sa vada cum supravietuiesc unul in preajma celuilalt – si stia ca Aysel Moore nu era deloc rea sau o bestie cum pareau s-o descrie multi. Ea, banuia el, nu facea decat sa-si ascunda frustrarile legate de un subiect delicat din trecut – Lucy ii spusese ceva despre asta – in spatele unui comportament de copil irascibil, singur si de neinteles.
- Aysel, eu ma duc sa-ti fac patul, ii zise punandu-i bolul cu cereale pe tejghea. Tu vino sa mananci intre timp. Si ti-am calcat uniforma, e in...
- Stai, zise ea pentru prima oara in dimineata aceea si Ryan fu surprins s-o auda vorbind inainte sa termine micul-dejun. Cand nu era furioasa, nu tipa la el si nu era hotarata sa rada tot ce misca de pe suprafata terestra, vocea ei de copil era chiar dulce – atat de moale si de placuta. In fond, ea era, inainte de toate, o tanara de sapteprezece ani, cu aspectul si inaltimea unei papusi din bisque.
Se ridica apropiindu-se cu pasi mici de el si evitand sa-l priveasca in ochi. Banuia ca ceva o tulbura sau o irita fiindca tremura toata si isi musca buzele. Nu fusesera multe momentele, dar de fiecare data cand se intampla sa fie tulburata/iritata facea intotdeauna acelasi lucru; ori statea intr-un loc, ignorandu-l complet, privind in gol leganandu-se in fata si in spate, tremurand si muscandu-si buzele, ori se inchidea in camera ei pentru un timp, pana ii disparea respectiva stare.
In orice caz, niciodata nu il considerase suficient de real si important ca sa-i vorbeasca sau sa-l bage in seama.
- Nu-mi place sa iau micul-dejun de una singura in fiecare zi, zise atat de repede ca el nu intelesese decat “nu-mic-dejun-singura-zi” si fusese tentat s-o puna sa repeata ce tocmai a zis. Vazand ca Ryan se holba la ea de parca vorbise intr-o limba extraterestra, pufni dispretuitor si-l lua de mana ducandu-l de cealalta parte a tejghelii, in bucatarie, unde-l tranti pe un scaun. Tu ai mancat? mormai, iar el dadu din cap ca da, holbandu-se incontinuu la ea si la cum se chinuia sa se aseze pe scaunul inalt.
Poate a avut un cosmar. Unul care a facut-o sa realizeze ce papusa fara inima poate fi uneori, isi spuse el amuzat, stand cu capul sprijinit in maini si privind-o cum manca lovind imbufnata cu piciorul in lemnul dur al tejghelii.
- Cand am acceptat sa-mi impart apartamentul cu tine nu am facut-o doar fiindca aveam nevoie de o sluga, mormai ea cu gura plina si el tresari ridicandu-si capul, uimit.
Ce ciudat... Eu chiar eram sigur ca fix din motivul asta m-ai lasat sa stau aici si nu m-ai omorat pana acum.
Aysel ofta prelung si impinse in fata bolul inca plin cu lapte. Apoi, privindu-l pentru un scurt moment in ochii lui de culoarea granatului, spuse printre dinti:
- Stii tu, nu sunt foarte sociabila...
Serios? Nu observasem asta pana acum.
- Dar asta nu inseamna ca-mi place sa fiu singura, continua pe un ton moale, aproape imperceptibil, fata intristandu-i-se subit.
Vazand-o timorata, Ryan isi indrepta spatele surprins de cele ce auzise din gura fetei ce pana acum, de cand locuiau impreuna, scosese numai mormaieli, injuraturi de toate felurile, posibile si imposibile si replici usturatoare – in general, toate la adresa lui. Cat despre mutrita ei adorabila... Hm, o vazuse incruntata, ranjind malefic, alintandu-se si facand pe sefa, plictisita sau chiar indiferenta. Insa niciodata, nici macar o singura data, nu o vazuse trista sau melancolica sau cu orice alta expresie faciala sau sentiment de genul asta.
Ryan intinse mana spre capul ei micut, vrand s-o mangaie, dar si-o retrase la jumatatea distantei cand Aysel isi ridica fruntea spre el, spunandu-i pe un ton dojenitor in timp ce se juca cu o suvita cafenie si spiralata ce-i cadea pe sub barbie:
- De cand te-ai mutat nu ai stat o singura data cu mine la masa. Ce coleg de apartament mai esti si tu...!
Asta era? O deranjase ca el nu manca niciodata cu ea fiindca ii era teama ca asta ar putea s-o enerveze cumva si nu voia sa se aleaga cu alte vanatai sau membre rupte? Desigur ca el nu-i spusese asta, ci mai de graba izbucnise in ras, apoi se scuza trecandu-si mana prin parul negru usor buclat si ciufulit:
- Oh, Aysel, imi pare rau. Dupa ce m-ai batut in ziua aia chiar am fost sigur ca nu vrei sa ai de-a face cu mine si ca-ti ajung doar serviciile mele. Chiar nu m-am gandit pana acum ca ai nevoie si de companie...
Si ca din cauza orgoliului tau prostesc esti incapabila sa o ceri.
O roseata abia vizibila colora obrajii ca de fildes ai lui Aysel.
- Nu ți-o lua in cap, Ryan, ii zise dandu-i un bobarnac peste frunte. Tot ce vreau sa spun e ca pe langa o sluga am nevoie si de cineva care sa-mi tina de urat, un fel de animal de companie sau ceva.
Mi-as lua o pisica sau un caine, dar de ce s-o fac si sa arunc bani aiurea pe mancare si alte d’astea cand esti tu aici?
Insa remarcile ei acide nu il mai afectau si degeaba incerca acum sa arunce cu venin, caci el isi confirmase in sfarsit toate banuielile si nu avea de gand sa stea cu mainile in san. Chiar daca ea nu il rugase sau ii ceruse practic sa o faca, avea de gand sa-i tina de urat micutei bestii si s-o distreze, in speranta ca va reusi, intr-un viitor apropiat, s-o imblanzeasca.
- Bine, Aysel. De azi suntem prieteni, OK?
Ochii ei caprui stralucira intr-un mod ciudat si aproape chitai, sarind in sus de fericire, daca nu si-ar fi dat seama ca ar fi prea mult din partea ei. Avea o imagine si o reputatie de pastrat pana la urma! Si nici orgoliul si mandria ei de proportii inca nedefinite in Univers nu-i permiteau sa se manifesteze astfel.
- O sa fiu in continuare fata buna si generoasa cum te-am obisnuit si o sa te las sa crezi ca relatia noastra, de altfel una strict profesionala de sluga/bufon/obiect-de-alungat-plictiseala – stapana, este si una de prietenie. Acum du-te si imbraca-ti uniforma – la sapte jumate trebuie sa ne vedem cu Lulu si Tanie in fata la Starbucks si la opt trebuie sa fim la liceu. Hai, miscaaaa! ii spuse impingandu-l in dormitorul lui.
Lucy – Lulu – Alliot, era una din prietenele si colegele de clasa ale lui Aysel in acelasi timp in care era si verisoara si – incepand cu ziua aceea – noua lui colega de clasa. Nu stia prea multe despre relatia celor doua, mai ales ca nu reusea sa inteleaga cum temperamentala sa colocatara se intelegea bine cu superba lui verisoara ce lucra in modelling inca din scoala generala, fix genul de persoana cu aere de diva si prezenta mai mereu in fanteziile tipilor.
Pe Antonia – sau Tanie, cum ii zicea Aysel – Cooper, nu o cunoscuse inca, dar din ceea ce auzise in treacat pe la ea si pe la Lucy, intelese ca aceasta si colega lui de apartament erau cele mai bune prietene si ca era o tipa destul de dubioasa si excentrica si foarte cu capul in nori care credea cu tarie in existenta extraterestrilor si ca a fost rapita candva de acestia. Ciudat, dar aceasta Antonia ii aducea aminte de Anto, fata de care era indragostit inca din copilarie; o papusa cu carlionti aurii, ochii mari si albastrii precum cerul senin al unei zile de vara si chip angelic, plina de energie si gingasie, care vorbea foarte mult si repede, pe care o cunoscuse in Verona, Italia, cand a fost impreuna cu parintii sai in vacanta in Europa. Cu toate ca de atunci nu o mai vazuse vreodata, Ryan nu mai fusese indragostit de nimeni altcineva si toate relatiile lui se bazau pe atractia fizica.
Aysel Moore e unul din misterele vietii. Nu cred ca o sa reusesc s-o inteleg vreodata, isi spuse Ryan, gandindu-se la diferenta dintre ea si prietenele sale, in timp ce o astepta in holul de la intrare, rezemat de perete si cu mainile in buzunar, sa se imbrace si sa plece impreuna spre liceu.
Purta uniforma bleumarin de la Harbor Elite Highschool care-i venea de fapt foarte bine si se potrivea cu tenul sau deschis, trasaturile fine ale fetei, ochii caprui inchisi si parul negru. Camasa alba de sub sacou, descheiata la primii trei nasturi, cu cravata stransa lejer in jurul gatului ii oferea un look rebel si in acelasi timp irezistibil.
- Ryaaaaaaan, imbecil-incompetent-trantor-inutil-si-nesuferit-de-ingamfat! tuna Aysel din camera ei si acesta se indrepta cu pasi mici spre respectiva incapere, usor speriat de ce avea sa vada sau sa simta, sperand ca ceea ce o facuse sa strige in halul ala dupa el nu avea sa-si lase cumva amprenta pe fata sau orice parte a corpului sau.
Dar cand intra si o vazu si mai ciufulita ca mai devreme cand deabia se trezise, cu camasa alba descheiata si fusta neagra, cu pliuri, cazuta intr-o parte, chinuindu-se sa-si incalte sosetele lungi si negre izbucni in ras:
- Lasa-ma sa te ajut.
- Nuuuu, sari ea ca arsa, ducandu-si mainile la piept, realizand brusc ca prin descheietura camasii i se vedea sutienul din matase turcoaz si dantela neagra. Sa nu ma atingi, nebun pervers ce esti! striga aruncand cu perna in el.
Ryan fu cuprins de un nou hohot de ras, pe care de abia si-l stapani atunci cand o ridica in brate – minunandu-se in acelasi timp de cat de usoara era – si o aseza pe patul ei, inca nefacut.
- Uite, cum facem, ii zise el chicotind, luandu-i piciorul micut, cu glezna subtire si delicata, in mana.
Fata se zbatu pentru un timp, dar stransoarea lui era prea puternica. Eu iti pun sosetele, iar tu te inchei la camasa. E un risc mare, ii zise amuzat, gandindu-se la ceea ce i-ar putea face pe urma, dar nu mai avem timp la dispozitie, continua, aruncandu-i un zambet usurat atunci cand o vazu concentrata sa-si incheie nasturii.
Dupa ce in mai putin de zece minute o ajutase sa-si imbrace si restul uniformei de toamna – constituita dintr-un cardigan si un sacou rosu cu emblema liceului si o funda neagra – si o pieptanase in timp ce ea isi dadea cu putin rimel si gloss pe buze, parasira apartamentul intr-o liniste mormantala; el fiind surprins de cat de cuminte si ascultatoare fusese Aysel, iar ea fiind prinsa in lumea ei, pasind distrata in fata lui, pastrand totusi in jurul sau tipica si renumita-i atmosfera infricosatoare.
Pe Ryan incepuse sa-l fascineze mica bestie cu care locuia inca de cand o vazuse sarind ca un copil in bratele lui Lucy, iar dupa cateva zile il luase la bataie. Dar dupa tot ce a vazut in ziua aceea, caracterul ei vulcanic il incita din ce in ce tare. Si mai era si faptul ca el chiar isi dorea sa se apropie de ea, ca aceasta sa nu se mai simta singura si sa se imprieteneasca acum ca tot erau colegi de apartament. Pana la urma, Aysel era doar un copil neinteles si duritatea ei era de fapt felul prin care evita sa-si exteriorizeze sentimentele.
De fapt, la partea asta, cred ca o inteleg mai bine ca oricine, isi spuse ridicandu-si privirea spre Aysel... Aysel care trebuia sa fie in fata lui, la cativa pasi distanta, iar acum disparuse!
Fata asta...
- Taniiieeee! se auzi strigatul ei copilaros si isi intoarse privire spre statia de metrou Lexington in apropierea careia se afla si cafeneaua Starbucks unde trebuiau sa se intalneasca cu verisoara lui si prietena cea mai buna a lui Aysel, in ale carei brate micuta bestie sarise aproape daramand-o.
Langa cele doua fete ce se imbratisau cu afectiune ii zambea cu aroganta-i specifica Lucy al carei chip alb contrasta cu parul de un negru stralucitor si uniforma rosie care deabia ii acoperea coapsele puternice. Desi era un model faimos de foarte mult timp, Ryan era foarte mandru ca verisoara lui nu se lasase influentata de mediul si persoanele cu care lucra, nu devenise o usuratica si ramasese aceeasi Lucy aroganta, greu de impresionat – uneori chiar insensibila si snoaba – rationala, realista, genul de fata care nu viseaza aiurea la orice lucru si stie ca trebuie sa munceasca pentru ceea ce vrea si nu se lasa prea usor calcata in picioare. Totusi, ca orice persoana de calibrul ei avea unele momente – care tindeau sa fie tot mai dese de cand devenise imaginea unei case de moda din Japonia – cand isi lua aere de diva.
Scutura capul pentru a-si indeparta suvitele negre ce se incapatanau sa-i intre in ochi si-si indesa mainile in buzunarele pantalonilor, apropiindu-se de cele trei fete cu un zambet larg.
- Buna, Ryan se apleca si o saruta pe obraz pe verisoara lui.
Lucy il trase de cravata, soptindu-i amuzata la ureche:
- Cum de te-a lasat Aysel sa vii nemachiat in prima ta zi la Harbor Elite? Sau deja ai reusit sa-mblanzesti micuta bestie?
Ryan ii ciufuli parul verisoarei sale – care se bosumfla numaidecat – razand cand cealalta fata se apropie de el, zicandu-i cu un zambet distrat:
- Ahm, scuze, nu te-am observat; eram prea ocupata cu adorabila mea prietena – ii saruta apasat obrazul lui Aysel care toarse intocmai ca o pisica, agatata de gatul ei.
Fata – mai scunda decat verisoara lui, dar cu siguranta mai inalta decat Aysel – avea un chip alb ca marmura, cu trasaturi fine si niste ochi albastrii incadrati de parul scurt, blond si carliontat; esarfa si clamutele rosii din par, asortate sacoului uniformei, ii dadeau un look frantuzesc si dragalas in acelasi timp. Nu doar numele si atitudinea ii a aminteau de Anto, ci si infatisarea sa. Dar nu voia sa traga concluzii pripite sau sa-si faca iluzii desarte, asa ca se facu ca nu observa acele asemanari destul de izbitoare.
Ce noroc ai, Ryan, isi spuse el analizandu-le pe cele doua prietene ale micutei bestii cu care locuia, sa fii inconjurat de doua fete frumoase.
Privirea i se opri asupra lui Aysel care se dezlipise de blonda si vorbea acum la telefon, departandu-se de ei si afisand o atitudine cu totul si cu totul diferita fata de cea de mai inainte, cand se pisicea in bratele prietenei sale. Nu, Aysel cu siguranta nu e frumoasa in felul ala. Ea e dulce si inocenta si magica pe cat este si salbatica, rautacioasa si malefica. Cu Aysel nu as putea forma un cuplu niciodata; in schimb cu prietena cea blonda – clar da! Cat despre vara-mea... Cand eram copii i-am zis de multe ori ca o sa ma insor cu ea!
- Tu esti verisorul lui Lulu si noul coleg de apartament al lui Aysel, nu? relua blonda energic, trezindu-l din contemplarile sale. Pai, ce sa-ti spun, facu ea lipindu-si aratarul de buzele micute si rozalii si intinzandu-i apoi mana, razand: Eu sunt Antonia Cooper. Saptispe ani, gemeni cu ascendent in scorpion, lidera clubului de arta, fana infocata a lui Brad Pitt – tipul ala ar trebui s-o mai lase pe Angie si sa-si faca putin de cap cu fanele lui. Stii tu, pentru publicitate! – si sustinatoare a drepturilor extraterestrilor, care – apropo – am impresia ca m-au rapit candva, probabil in scoala generala... Hehe, dar nu cred ca te intereseaza asta. Asa ca ma voi preface ca am sters tot ce am zis mai devreme, lasand doar Antonia Cooper, si tu o sa ma crezi, bine?
-Aaah... Da, eu sunt Ryan Thompson, ii raspunse el strangandu-i incurcat mana cand se prinse ca vorbise cu el in tot acest timp.
Cum putea cineva sa vorbeasca atat de mult si atat de repede? Plus ca nici macar nu intelesese mare parte din ceea ce-i spusese, inafara esentialului si anume: ca pe cat e de frumoasa si atragatoare, pe atat e de dubioasa si excentrica.
-Incorect, zise Aysel cu raceala intorcandu-se la ei, bagandu-si telefonul in buzunar. Tanie, el este Ryan Thompson sluga mea si din cand in cand obiectul de alungat plictiseala care se intampla sa aibe o oarecare legatura de sange cu Lulu. Putem sa plecam acum? E fara zece.
Aysel Moore... Ai sa ma lasi vreodata sa-ti vad adevarata fata?
Toiul... verii?
Deschise ochii dintr-o data. Facand un calcul rapid in minte realiza ca de fapt luna august – si implicit vacanta de vara – se sfarsise ieri, ceea ce insemna ca...
Fir-ar. Azi incepe scoala.
Intinse mana ei subtire, delicata si alba, cu degete lungi si fine si apuca de pe noptiera de langa pat telefonul, oprindu-i in sfarsit alarma. Data viitoare cand o sa-si mai puna alarma de la telefon sa sune dimineata ar trebui sa-i schimbe soneria. Clar. Poate cu un cantec de leagan sau una din melodiile de la Trading Yesterday, in orice caz una cu un ritm lent si nu zgomotoasa Layla a lui Eric Clapton, oricat de mult o adora. Ar fi mers si cantecul celor de la Green Day, Wake me up when september ends daca asta nu ar indemna-o sa doarma in continuare pana se ducea si luna septembrie.
Se ridica alene in sezut si arunca o privire plictisita in jur. Normal ca simtea ca soarele nici nu rasarise cand camera ei era cufundata in bezna din cauza draperiilor trase. Dar nu mai conta asta; se trezise deja, iar acum trebuia sa se pregateasca sa mearga la liceu. Isi tari picioarele pana la usa, bombanind nervoasa injuraturi la adresa tuturor celor legate de scoala si invatamant. S-ar fi legat ea putin si de crudul Univers ce nu prea parea s-o fi simpatizat vreodata, dar, oricat de mare ii era placerea – care era de altfel una cat se poate de sadica – de a-si complica viata, stia ca ce-i prea mult... E totusi prea mult.
- Credeam ca nu te mai trezesti odata, se auzi din bucatarie vocea inutilului ei coleg de apartament cand intrase in living, dupa ce fusese la baie sa-si faca toaleta zilnica, si se tranti pe canapeaua alba de piele, aprinzand televizorul.
El o privi amuzat peste tejgheaua ce despartea cele doua incaperi; era obisnuit cu toate astea, cu comportamentul ingamfat si capricios si toate toanele colegei sale de apartament. Ea facea acelasi lucru in fiecare dimineata; se trezea foarte greu si cand o facea era mai tot timpul nervoasa, intra in living trecand pe langa el – fara sa-l bage in seama – isi aprindea televizorul si nu scotea niciun sunet – decat mormaieli vagi – pana ce termina de mancat.
Ryan Thompson locuia cu ea de aproximativ o luna; la inceput obiceiul asta prost al ei si faptul ca-l trata mereu de sus il scosese din sarite si, dupa cateva zile in care-i indurase tirania copilareasca, rabufnise si incepuse sa se ia in gura cu ea. Mare greseala caci, imediat dupa ce ii ascultase cuminte intregul monolog plin de reprosuri la adresa ei, fata il pocnise zdravan cu pumnul in fata, invinetindu-i ochiul stang pentru o saptamana.
- Ti-ai facut-o cu mana ta, Einstein – trebuia sa te gandesti mai mult atunci cand ai acceptat oferta mea daca stiai ca nu-mi poti face fata, ii spusese plina de ea, plecand in dormitorul sau.
Intr-un fel avusese dreptate; fusese orbit de pretul mai mult decat rezonabil pe care fata i-l ceruse pe chirie in schimbul a catorva servicii. Trebuia sa gateasca, sa se ocupe de curatenie, spalatul si calcatul hainelor si sa faca cumparaturi – toate acestea pentru reducerea chiriei la 50%. Si cum gatitul era pasiunea lui si era un tip caruia ii placea sa locuiasca intr-un mediu curat si ordonat, totul era floare la ureche si el avea de castigat. Dar, daca nu era evident, lucrurile nu au fost chiar asa de simple pe cat se asteptase, fata fiind un adevarat ghimpe in coasta la inceput.
Insa in luna aceasta cat statuse cu ea ajunsese s-o cunoasca intr-o oarecare masura – desi nu prea isi petreceau timpul impreuna fiindca ea il ignora de parca ar fi fost doar omul ei de serviciu, nu colegul sau de apartament. Singurele momente in care isi petreceau timpul unul in compania celuilalt mai mult de zece-cincsprezce minute erau atunci cand Lucy, verisoara lui, mai trecea pe la ei sa vada cum supravietuiesc unul in preajma celuilalt – si stia ca Aysel Moore nu era deloc rea sau o bestie cum pareau s-o descrie multi. Ea, banuia el, nu facea decat sa-si ascunda frustrarile legate de un subiect delicat din trecut – Lucy ii spusese ceva despre asta – in spatele unui comportament de copil irascibil, singur si de neinteles.
- Aysel, eu ma duc sa-ti fac patul, ii zise punandu-i bolul cu cereale pe tejghea. Tu vino sa mananci intre timp. Si ti-am calcat uniforma, e in...
- Stai, zise ea pentru prima oara in dimineata aceea si Ryan fu surprins s-o auda vorbind inainte sa termine micul-dejun. Cand nu era furioasa, nu tipa la el si nu era hotarata sa rada tot ce misca de pe suprafata terestra, vocea ei de copil era chiar dulce – atat de moale si de placuta. In fond, ea era, inainte de toate, o tanara de sapteprezece ani, cu aspectul si inaltimea unei papusi din bisque.
Se ridica apropiindu-se cu pasi mici de el si evitand sa-l priveasca in ochi. Banuia ca ceva o tulbura sau o irita fiindca tremura toata si isi musca buzele. Nu fusesera multe momentele, dar de fiecare data cand se intampla sa fie tulburata/iritata facea intotdeauna acelasi lucru; ori statea intr-un loc, ignorandu-l complet, privind in gol leganandu-se in fata si in spate, tremurand si muscandu-si buzele, ori se inchidea in camera ei pentru un timp, pana ii disparea respectiva stare.
In orice caz, niciodata nu il considerase suficient de real si important ca sa-i vorbeasca sau sa-l bage in seama.
- Nu-mi place sa iau micul-dejun de una singura in fiecare zi, zise atat de repede ca el nu intelesese decat “nu-mic-dejun-singura-zi” si fusese tentat s-o puna sa repeata ce tocmai a zis. Vazand ca Ryan se holba la ea de parca vorbise intr-o limba extraterestra, pufni dispretuitor si-l lua de mana ducandu-l de cealalta parte a tejghelii, in bucatarie, unde-l tranti pe un scaun. Tu ai mancat? mormai, iar el dadu din cap ca da, holbandu-se incontinuu la ea si la cum se chinuia sa se aseze pe scaunul inalt.
Poate a avut un cosmar. Unul care a facut-o sa realizeze ce papusa fara inima poate fi uneori, isi spuse el amuzat, stand cu capul sprijinit in maini si privind-o cum manca lovind imbufnata cu piciorul in lemnul dur al tejghelii.
- Cand am acceptat sa-mi impart apartamentul cu tine nu am facut-o doar fiindca aveam nevoie de o sluga, mormai ea cu gura plina si el tresari ridicandu-si capul, uimit.
Ce ciudat... Eu chiar eram sigur ca fix din motivul asta m-ai lasat sa stau aici si nu m-ai omorat pana acum.
Aysel ofta prelung si impinse in fata bolul inca plin cu lapte. Apoi, privindu-l pentru un scurt moment in ochii lui de culoarea granatului, spuse printre dinti:
- Stii tu, nu sunt foarte sociabila...
Serios? Nu observasem asta pana acum.
- Dar asta nu inseamna ca-mi place sa fiu singura, continua pe un ton moale, aproape imperceptibil, fata intristandu-i-se subit.
Vazand-o timorata, Ryan isi indrepta spatele surprins de cele ce auzise din gura fetei ce pana acum, de cand locuiau impreuna, scosese numai mormaieli, injuraturi de toate felurile, posibile si imposibile si replici usturatoare – in general, toate la adresa lui. Cat despre mutrita ei adorabila... Hm, o vazuse incruntata, ranjind malefic, alintandu-se si facand pe sefa, plictisita sau chiar indiferenta. Insa niciodata, nici macar o singura data, nu o vazuse trista sau melancolica sau cu orice alta expresie faciala sau sentiment de genul asta.
Ryan intinse mana spre capul ei micut, vrand s-o mangaie, dar si-o retrase la jumatatea distantei cand Aysel isi ridica fruntea spre el, spunandu-i pe un ton dojenitor in timp ce se juca cu o suvita cafenie si spiralata ce-i cadea pe sub barbie:
- De cand te-ai mutat nu ai stat o singura data cu mine la masa. Ce coleg de apartament mai esti si tu...!
Asta era? O deranjase ca el nu manca niciodata cu ea fiindca ii era teama ca asta ar putea s-o enerveze cumva si nu voia sa se aleaga cu alte vanatai sau membre rupte? Desigur ca el nu-i spusese asta, ci mai de graba izbucnise in ras, apoi se scuza trecandu-si mana prin parul negru usor buclat si ciufulit:
- Oh, Aysel, imi pare rau. Dupa ce m-ai batut in ziua aia chiar am fost sigur ca nu vrei sa ai de-a face cu mine si ca-ti ajung doar serviciile mele. Chiar nu m-am gandit pana acum ca ai nevoie si de companie...
Si ca din cauza orgoliului tau prostesc esti incapabila sa o ceri.
O roseata abia vizibila colora obrajii ca de fildes ai lui Aysel.
- Nu ți-o lua in cap, Ryan, ii zise dandu-i un bobarnac peste frunte. Tot ce vreau sa spun e ca pe langa o sluga am nevoie si de cineva care sa-mi tina de urat, un fel de animal de companie sau ceva.
Mi-as lua o pisica sau un caine, dar de ce s-o fac si sa arunc bani aiurea pe mancare si alte d’astea cand esti tu aici?
Insa remarcile ei acide nu il mai afectau si degeaba incerca acum sa arunce cu venin, caci el isi confirmase in sfarsit toate banuielile si nu avea de gand sa stea cu mainile in san. Chiar daca ea nu il rugase sau ii ceruse practic sa o faca, avea de gand sa-i tina de urat micutei bestii si s-o distreze, in speranta ca va reusi, intr-un viitor apropiat, s-o imblanzeasca.
- Bine, Aysel. De azi suntem prieteni, OK?
Ochii ei caprui stralucira intr-un mod ciudat si aproape chitai, sarind in sus de fericire, daca nu si-ar fi dat seama ca ar fi prea mult din partea ei. Avea o imagine si o reputatie de pastrat pana la urma! Si nici orgoliul si mandria ei de proportii inca nedefinite in Univers nu-i permiteau sa se manifesteze astfel.
- O sa fiu in continuare fata buna si generoasa cum te-am obisnuit si o sa te las sa crezi ca relatia noastra, de altfel una strict profesionala de sluga/bufon/obiect-de-alungat-plictiseala – stapana, este si una de prietenie. Acum du-te si imbraca-ti uniforma – la sapte jumate trebuie sa ne vedem cu Lulu si Tanie in fata la Starbucks si la opt trebuie sa fim la liceu. Hai, miscaaaa! ii spuse impingandu-l in dormitorul lui.
Lucy – Lulu – Alliot, era una din prietenele si colegele de clasa ale lui Aysel in acelasi timp in care era si verisoara si – incepand cu ziua aceea – noua lui colega de clasa. Nu stia prea multe despre relatia celor doua, mai ales ca nu reusea sa inteleaga cum temperamentala sa colocatara se intelegea bine cu superba lui verisoara ce lucra in modelling inca din scoala generala, fix genul de persoana cu aere de diva si prezenta mai mereu in fanteziile tipilor.
Pe Antonia – sau Tanie, cum ii zicea Aysel – Cooper, nu o cunoscuse inca, dar din ceea ce auzise in treacat pe la ea si pe la Lucy, intelese ca aceasta si colega lui de apartament erau cele mai bune prietene si ca era o tipa destul de dubioasa si excentrica si foarte cu capul in nori care credea cu tarie in existenta extraterestrilor si ca a fost rapita candva de acestia. Ciudat, dar aceasta Antonia ii aducea aminte de Anto, fata de care era indragostit inca din copilarie; o papusa cu carlionti aurii, ochii mari si albastrii precum cerul senin al unei zile de vara si chip angelic, plina de energie si gingasie, care vorbea foarte mult si repede, pe care o cunoscuse in Verona, Italia, cand a fost impreuna cu parintii sai in vacanta in Europa. Cu toate ca de atunci nu o mai vazuse vreodata, Ryan nu mai fusese indragostit de nimeni altcineva si toate relatiile lui se bazau pe atractia fizica.
Aysel Moore e unul din misterele vietii. Nu cred ca o sa reusesc s-o inteleg vreodata, isi spuse Ryan, gandindu-se la diferenta dintre ea si prietenele sale, in timp ce o astepta in holul de la intrare, rezemat de perete si cu mainile in buzunar, sa se imbrace si sa plece impreuna spre liceu.
Purta uniforma bleumarin de la Harbor Elite Highschool care-i venea de fapt foarte bine si se potrivea cu tenul sau deschis, trasaturile fine ale fetei, ochii caprui inchisi si parul negru. Camasa alba de sub sacou, descheiata la primii trei nasturi, cu cravata stransa lejer in jurul gatului ii oferea un look rebel si in acelasi timp irezistibil.
- Ryaaaaaaan, imbecil-incompetent-trantor-inutil-si-nesuferit-de-ingamfat! tuna Aysel din camera ei si acesta se indrepta cu pasi mici spre respectiva incapere, usor speriat de ce avea sa vada sau sa simta, sperand ca ceea ce o facuse sa strige in halul ala dupa el nu avea sa-si lase cumva amprenta pe fata sau orice parte a corpului sau.
Dar cand intra si o vazu si mai ciufulita ca mai devreme cand deabia se trezise, cu camasa alba descheiata si fusta neagra, cu pliuri, cazuta intr-o parte, chinuindu-se sa-si incalte sosetele lungi si negre izbucni in ras:
- Lasa-ma sa te ajut.
- Nuuuu, sari ea ca arsa, ducandu-si mainile la piept, realizand brusc ca prin descheietura camasii i se vedea sutienul din matase turcoaz si dantela neagra. Sa nu ma atingi, nebun pervers ce esti! striga aruncand cu perna in el.
Ryan fu cuprins de un nou hohot de ras, pe care de abia si-l stapani atunci cand o ridica in brate – minunandu-se in acelasi timp de cat de usoara era – si o aseza pe patul ei, inca nefacut.
- Uite, cum facem, ii zise el chicotind, luandu-i piciorul micut, cu glezna subtire si delicata, in mana.
Fata se zbatu pentru un timp, dar stransoarea lui era prea puternica. Eu iti pun sosetele, iar tu te inchei la camasa. E un risc mare, ii zise amuzat, gandindu-se la ceea ce i-ar putea face pe urma, dar nu mai avem timp la dispozitie, continua, aruncandu-i un zambet usurat atunci cand o vazu concentrata sa-si incheie nasturii.
Dupa ce in mai putin de zece minute o ajutase sa-si imbrace si restul uniformei de toamna – constituita dintr-un cardigan si un sacou rosu cu emblema liceului si o funda neagra – si o pieptanase in timp ce ea isi dadea cu putin rimel si gloss pe buze, parasira apartamentul intr-o liniste mormantala; el fiind surprins de cat de cuminte si ascultatoare fusese Aysel, iar ea fiind prinsa in lumea ei, pasind distrata in fata lui, pastrand totusi in jurul sau tipica si renumita-i atmosfera infricosatoare.
Pe Ryan incepuse sa-l fascineze mica bestie cu care locuia inca de cand o vazuse sarind ca un copil in bratele lui Lucy, iar dupa cateva zile il luase la bataie. Dar dupa tot ce a vazut in ziua aceea, caracterul ei vulcanic il incita din ce in ce tare. Si mai era si faptul ca el chiar isi dorea sa se apropie de ea, ca aceasta sa nu se mai simta singura si sa se imprieteneasca acum ca tot erau colegi de apartament. Pana la urma, Aysel era doar un copil neinteles si duritatea ei era de fapt felul prin care evita sa-si exteriorizeze sentimentele.
De fapt, la partea asta, cred ca o inteleg mai bine ca oricine, isi spuse ridicandu-si privirea spre Aysel... Aysel care trebuia sa fie in fata lui, la cativa pasi distanta, iar acum disparuse!
Fata asta...
- Taniiieeee! se auzi strigatul ei copilaros si isi intoarse privire spre statia de metrou Lexington in apropierea careia se afla si cafeneaua Starbucks unde trebuiau sa se intalneasca cu verisoara lui si prietena cea mai buna a lui Aysel, in ale carei brate micuta bestie sarise aproape daramand-o.
Langa cele doua fete ce se imbratisau cu afectiune ii zambea cu aroganta-i specifica Lucy al carei chip alb contrasta cu parul de un negru stralucitor si uniforma rosie care deabia ii acoperea coapsele puternice. Desi era un model faimos de foarte mult timp, Ryan era foarte mandru ca verisoara lui nu se lasase influentata de mediul si persoanele cu care lucra, nu devenise o usuratica si ramasese aceeasi Lucy aroganta, greu de impresionat – uneori chiar insensibila si snoaba – rationala, realista, genul de fata care nu viseaza aiurea la orice lucru si stie ca trebuie sa munceasca pentru ceea ce vrea si nu se lasa prea usor calcata in picioare. Totusi, ca orice persoana de calibrul ei avea unele momente – care tindeau sa fie tot mai dese de cand devenise imaginea unei case de moda din Japonia – cand isi lua aere de diva.
Scutura capul pentru a-si indeparta suvitele negre ce se incapatanau sa-i intre in ochi si-si indesa mainile in buzunarele pantalonilor, apropiindu-se de cele trei fete cu un zambet larg.
- Buna, Ryan se apleca si o saruta pe obraz pe verisoara lui.
Lucy il trase de cravata, soptindu-i amuzata la ureche:
- Cum de te-a lasat Aysel sa vii nemachiat in prima ta zi la Harbor Elite? Sau deja ai reusit sa-mblanzesti micuta bestie?
Ryan ii ciufuli parul verisoarei sale – care se bosumfla numaidecat – razand cand cealalta fata se apropie de el, zicandu-i cu un zambet distrat:
- Ahm, scuze, nu te-am observat; eram prea ocupata cu adorabila mea prietena – ii saruta apasat obrazul lui Aysel care toarse intocmai ca o pisica, agatata de gatul ei.
Fata – mai scunda decat verisoara lui, dar cu siguranta mai inalta decat Aysel – avea un chip alb ca marmura, cu trasaturi fine si niste ochi albastrii incadrati de parul scurt, blond si carliontat; esarfa si clamutele rosii din par, asortate sacoului uniformei, ii dadeau un look frantuzesc si dragalas in acelasi timp. Nu doar numele si atitudinea ii a aminteau de Anto, ci si infatisarea sa. Dar nu voia sa traga concluzii pripite sau sa-si faca iluzii desarte, asa ca se facu ca nu observa acele asemanari destul de izbitoare.
Ce noroc ai, Ryan, isi spuse el analizandu-le pe cele doua prietene ale micutei bestii cu care locuia, sa fii inconjurat de doua fete frumoase.
Privirea i se opri asupra lui Aysel care se dezlipise de blonda si vorbea acum la telefon, departandu-se de ei si afisand o atitudine cu totul si cu totul diferita fata de cea de mai inainte, cand se pisicea in bratele prietenei sale. Nu, Aysel cu siguranta nu e frumoasa in felul ala. Ea e dulce si inocenta si magica pe cat este si salbatica, rautacioasa si malefica. Cu Aysel nu as putea forma un cuplu niciodata; in schimb cu prietena cea blonda – clar da! Cat despre vara-mea... Cand eram copii i-am zis de multe ori ca o sa ma insor cu ea!
- Tu esti verisorul lui Lulu si noul coleg de apartament al lui Aysel, nu? relua blonda energic, trezindu-l din contemplarile sale. Pai, ce sa-ti spun, facu ea lipindu-si aratarul de buzele micute si rozalii si intinzandu-i apoi mana, razand: Eu sunt Antonia Cooper. Saptispe ani, gemeni cu ascendent in scorpion, lidera clubului de arta, fana infocata a lui Brad Pitt – tipul ala ar trebui s-o mai lase pe Angie si sa-si faca putin de cap cu fanele lui. Stii tu, pentru publicitate! – si sustinatoare a drepturilor extraterestrilor, care – apropo – am impresia ca m-au rapit candva, probabil in scoala generala... Hehe, dar nu cred ca te intereseaza asta. Asa ca ma voi preface ca am sters tot ce am zis mai devreme, lasand doar Antonia Cooper, si tu o sa ma crezi, bine?
-Aaah... Da, eu sunt Ryan Thompson, ii raspunse el strangandu-i incurcat mana cand se prinse ca vorbise cu el in tot acest timp.
Cum putea cineva sa vorbeasca atat de mult si atat de repede? Plus ca nici macar nu intelesese mare parte din ceea ce-i spusese, inafara esentialului si anume: ca pe cat e de frumoasa si atragatoare, pe atat e de dubioasa si excentrica.
-Incorect, zise Aysel cu raceala intorcandu-se la ei, bagandu-si telefonul in buzunar. Tanie, el este Ryan Thompson sluga mea si din cand in cand obiectul de alungat plictiseala care se intampla sa aibe o oarecare legatura de sange cu Lulu. Putem sa plecam acum? E fara zece.
Aysel Moore... Ai sa ma lasi vreodata sa-ti vad adevarata fata?